Pretenţii. Decizia nr. 881/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 881/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 26-05-2014 în dosarul nr. 42114/3/2009
Dosar nr._
(433/2014)
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI - SECȚIA A III A CIVILĂ
ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR.881
Ședința publică de la 26 mai 2014
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE - DANIELA ADRIANA BÎNĂ
JUDECĂTOR - I. B.
JUDECĂTOR - DOINIȚA M.
GREFIER - LUCREȚIA C.
* * * * * * * * * *
Ministerului Public – P. de pe lângă Curtea de Apel București a fost reprezentat de procuror C. C..
Pe rol se află soluționarea recursurilor formulate de recurentul-reclamant S. (V.) D., precum și de recurentul-pârât S. ROMÂN prin MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, împotriva sentinței civile nr. 1389 din 11.07.2013, pronunțată de Tribunalul București - Secția a V a Civilă în dosarul nr._ .
Cauza are ca obiect – pretenții, despăgubiri Legea nr.221/2009.
La apelul nominal făcut în ședința publică, se prezintă avocat T. D. F., în calitate de reprezentant al recurentului-reclamant S. (V.) D., în baza împuternicirii avocațiale nr._/2014, emisă de Baroul București, pe care o depune la dosar, lipsind recurentul-pârât S. Român prin Ministerul Finanțelor Publice.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier, după care,
Apărătorul recurentului-reclamant arată că nu mai are cereri de formulat și probe de solicitat.
Curtea, având în vedere că nu mai sunt cereri de formulat și probe de solicitat, constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în susținerea și combaterea recursurilor.
Apărătorul recurentului-reclamant solicită admiterea recursului, casarea în parte a hotărârii pronunțate de instanța de fond, și menținând dispoziția privind recunoașterea caracterului politic al măsurii administrative, să se dispună admiterea capetelor de cerere privind acordarea de despăgubiri morale și materiale, conform cuantumului valoric pe care instanța îl va aprecia în baza probelor de la dosar.
În ceea ce privește despăgubirile morale, apreciază că nu poate fi ignorată dispoziția Curții Constituționale cuprinse cu privire la art.5 alin.1 teza întâi din Legea nr.221/2009, însă trebuie avut în vedere că dispozitivul deciziei Curții Constituționale nu privește întreg art.5 alin.1 lit. a din Legea nr.221/2009 și, prin urmare, principiul dreptului la o despăgubire morală se menține în cuprinsul legii. Inclusiv critica de neconstituționalitate este în domeniul neclarității întinderii dreptului reglementat prin art.5 alin.1lit. a teza întâi din Legea nr.221/2009 și nu asupra faptului că acest drept la despăgubire morală, ar fi el însuși neconstituțional. Prin urmare instanța poate să dispună în sensul admiterii cererii de despăgubiri morale. În acest sens, depune la dosar copia deciziei civile nr.1592 din 22.11.2011 pronunțate de Curtea de Apel C. – Secția I a Civilă și pentru Cauze cu Minori și de Familie în dosarul nr._ * prin care s-a admis recursul pârâtului și excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român.
Prin urmare există temeiul de drept pentru a pronunța o hotărâre de acordare de despăgubiri chiar și în condițiile în care Curtea Constituțională a pronunțat Deciziile nr.1358 /2010 și 1360/2010.
Cu privire la despăgubirile materiale, arată că sentința nr.1474/08.09.2011 pronunțată de Tribunalul O. nu constituie un impediment pentru acordarea despăgubirilor materiale solicitate potrivit art.5 alin.1lit b din Legea nr.221/2009, deoarece reclamantul nu a primit nici o despăgubire în natură sau în echivalent în temeiul Legii nr.10/2001 sau al Legii nr.247/2005; nu a primit în posesie bunul descris ca moară și teren aferent de 1800 mp și nici nu i s-a plătit vreo despăgubire. Câtă vreme nu s-a realizat punerea în posesie asupra bunului preluat de stat abuziv, și nici nu s-a făcut vreo plată de despăgubiri către reclamant, acesta se află în continuare în cursul procedurilor de soluționare a notificării depuse potrivit Legii nr.10/2001.
La interpelarea instanței, dacă apreciază că se impune a se depune dovezi cu privire la executarea hotărârii judecătorești reținută de prima instanță în considerentele de respingere a cererii de restituire a imobilelor confiscate abuziv, apărătorul recurentului –reclamant învederează că nu are alte dovezi de depus în afara celor existente la dosar, dovada solicitată fiind una negativă.
Cu privire la recursul declarat de pârâtul S. Român prin Ministerul Finanțelor Publice, solicită a fi respins ca nefondat, fără cheltuieli de judecată, având în vedere că rolul instanțelor de judecată este de a aplica norma generală la situația particulară, normă care descrie situațiile care constituiau măsuri cu caracter politic împotriva unor persoane și care constată că situația reclamantului se înscrie în acest cadru general descris de lege cu privire la măsurile cu caracter politic.
Reprezentantul Ministerului Public apreciază criticile formulate de recurenți ca neîntemeiate.
În ceea ce privește recursul declarat de pârâtul S. Român prin Ministerul Finanțelor Publice, referitor la invocarea excepției lipsei de interes cu privire la capătul de cerere privind constatarea caracterului politic al măsurii administrative luate față de familia reclamantului, motivarea este nefondată, având în vedere că, instanța de fond, în mod corect, a considerat că referitor la acest capăt de cerere subzistă interesul întrucât Legea nr.221/2009 hotărăște la art.3 mai multe acte normative prin care se stabilește caracterul politic al acestor măsuri. Or, din actele dosarului nu s-a reglementat cu certitudine în baza cărui act normativ a fost luată măsura dislocării și stabilirea domiciliului obligatoriu față de membrii familiei reclamantului.
În consecință, solicită respingerea recursului declarat de pârâtul S. Român prin Ministerul Finanțelor Publice, ca nefondat.
Cu privire la recursul declarat de reclamant, consideră că instanța de fond în mod corect a motivat faptul că, reclamantul a obținut deja o hotărâre judecătorească bazată pe Legea nr.10/2001, cu referire la imobilul moară pentru care s-a solicitat despăgubiri în prezenta cauză. Este doar o chestiune de punere în executare a acestei hotărâri. În situația în care instanța civilă ar mai acorda și în baza Legii nr.221/2009 dreptul de despăgubiri, reclamantul ar beneficia de o dublă despăgubire, ceea ce contravine principiilor dreptului procesual civil.
Pe de altă parte, și dacă s-ar considera că reclamantul poate solicita restituirea imobilului moară în baza art. 5 alin. 1 lit. b din Legea nr. 221/2009, din actele dosarului nu s-a stabilit pe baza unui act oficial, nici de către autoritățile statului român (chiar de la data luării acestei măsuri administrative) în baza cărui ordin a fost luată măsura dislocării și nu rezultă faptul că bunul imobil, respectiv moara a fost confiscată ca urmare a acestei măsuri administrative care a făcut obiectul cauzei de față. Din sentința civilă nr.1474/2011 a Tribunalului O. se menționează de către instanța de judecată doar că este dovedită existența morii, dintr-un certificat din care rezultă că în recensământul din 1941 figurează înscris cu o clădire locuită iar la numărul 110 cu o moară cu o clădire nelocuită.
Consideră că numai pe baza acestor constatări de către Tribunalul O. nu este suficient pentru a se stabili că măsura confiscării a fost ca urmare a dislocării și stabilirea domiciliului obligatoriu suferită de către familia reclamantului. În prezenta cauză stabilirea caracterului politic și existența acestei măsuri s-a stabilit pe baza declaraților unor martori și pe baza certificatului emis în baza Legii nr.118/1990.
Referitor la despăgubirile morale învederează faptul că, prin Decizia nr.12/2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a stabilit în mod obligatoriu ca urmare a Deciziilor nr.1358/2010 și nr.1360/2010 ale Curții Constituționale art.5 alin.1 lit. a din Legea nr.221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temeiuri pentru acordarea de despăgubiri.
În consecință, solicită respingerea recursului declarat de reclamantul S. (V.) D., ca neîntemeiat.
CURTEA
Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București - Secția a V a Civilă la data de 23.10.2009, sub nr._, reclamantul S. D. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul S. Român prin Ministerul Finanțelor Publice, să se constate caracterul de măsură administrativă cu caracter politic a stabilirii domiciliului obligatoriu al părinților săi, V. C. Verginiu si V. P., a bunicilor săi, V. I. și V. F., obligarea pârâtului la plata unei despăgubiri de_ euro, echivalentul în lei la cursul BNR din ziua plății, cu titlu de despăgubiri morale, câte_ euro pentru fiecare persoană; obligarea pârâtului la plata despăgubirilor pentru bunurile mobile si imobile confiscate.
În motivarea cererii, reclamantul a arătat că este unicul descendent de gradul II al defuncților V. I. si V. F. și unicul descendent de gradul I al defuncților V. C. Verginiu si V. P..
În noaptea de 02.03.1949, spărgând ușa de la intrare, un grup de oameni înarmați au intrat în casa din satul Alunișu, ., unde locuia împreună cu părinții și bunicii săi. Întreaga familie a fost obligată să urce într-un car cu boi, fără a fi lăsați să ia ceva din casă. Sub escortă, au fost transportați până in orașul Slatina, unde au ajuns în după-masa zilei următoare. Familia a fost despărțită, bunicilor stabilindu-li-se domiciliul obligatoriu în Slatina, iar părinții reclamantului și acesta au fost transportați cu trenul la C., jud. D., unde li s-a stabilit și lor domiciliul obligatoriu.
Bunicul reclamantului, V. I. a murit după două luni, în mai 1949, decesul datorându-se puternicului șoc psihic și sufletesc pe care l-a suferit din cauza dislocării din căminul său si a confiscării nelegale a tuturor bunurilor aflate in proprietatea sa.
B. reclamantului a locuit în Slatina până când rudele la care locuia au vândut casa lor. În acel moment autoritățile Statului Român i-au permis să se mute in București, la alte rude, întrucât nu avea niciun venit si nu se putea întreține singură.
Reclamantul și părinții săi au avut domiciliul obligatoriu la C. timp de 6 ani, în perioada 02.03._55. Acest lucru a fost recunoscut de autoritățile Statului R. în baza Legii nr. 118/1990, însă numai în legătură cu reclamantul și cu mama sa, astfel că tatăl reclamantului nu a putut beneficia de nicio despăgubire materială sau morală pentru prejudiciul suferit.
Prin decizia nr. 1736/03.03.2008, reclamantului i s-a recunoscut calitatea de „ persoană persecutată politic”, strămutată si cu domiciliul obligatoriu și, de atunci, este membru al Asociației Foștilor Deținuți Politici din Romania. Din anul 2008, beneficiază de prevederile Legii nr. 118/1990.
Reclamantul a mai precizat că solicită despăgubiri pentru următoarele bunuri imobile: moară, 2 hambare, grajd si următoarele bunuri mobile: mobila din casa ( compusă din piesele obișnuite de mobilier pentru patru dormitoare, sufragerie si bucătărie), 3 cazane de țuică, 10 butoaie, un tractor, un automobil Ford, o locomotivă cu aburi, o batoză, 5 pluguri, 5 prășitori, 3 căruțe, 2 perechi de boi, 2 perechi de cai, 4 vaci, 60 păsări de curte.
În drept reclamantul a invocat dispozițiile art. 4 alin.1 si 2 rap. la art. 1 alin.2 din Legea nr. 221/2009.
Pârâtul nu a depus întâmpinare, dar a fost reprezentat în instanță, solicitând respingerea acțiunii, ca neîntemeiată.
Prin sentința civilă nr. 1389/11.07.2013 Tribunalul București - Secția a V a Civilă a admis, în parte cererea formulată de reclamant, a constatat caracterul politic al măsurii administrative a stabilirii domiciliului obligatoriu dispuse față de reclamant și părinții acestuia, V. V. și V. P., și față de bunicii reclamantului, V. I. si V. F., a respins capetele de cerere privind obligarea pârâtului la plata despăgubirilor morale și materiale, ca neîntemeiate.
Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că, potrivit depoziției martorului M. F. și înscrisurior depuse la dosar, V. I., împreună cu soția sa, V. F., au fost deportati în luna martie 1949 din satul Alunișul, . și li s-a stabilit domiciliul obligatoriu în Slatina, jud. O.. De asemenea, tatălui reclamantului, V. V. și sotiei acestuia, V. P., li s-a fixat domiciliul obligatoriu în C., începând cu anul 1949.
Prin hotărârea nr. 91/10.04.1992, emisă de Comisia pentru acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice, mamei reclamantului, V. P., i s-a recunoscut ca vechime în muncă perioada 02.03._55, în care a avut stabilit domiciliu obligatoriu. V. I. ( cunoscut si sub numele de I., conform declarației date de M. F., autentificată sub nr. 4129/28.09.2010, de BNP A. A.) a decedat la data de 22.05.1949 ( certificatul de deces . nr._, eliberat de Primaria Municipiului Slatina, la data de 22.04.2010).
De asemenea, din certificatul de mostenitor nr. 1493/10.11.1587, eliberat de notariatul de Stat al Sectorului 3 Bucuresti, instanta a retinut că V. V. a decedat la data de 20.07.1987, lăsând-o ca moștenitoare pe soția sa, V. P.. Aceasta din urmă a decedat, la rândul său, la data de 15.01.2004, fiind moștenită de reclamantul, S. D., potrivit certificatului de mostenitor nr. 37/03.03.2004, eliberat de BNP A. A. si Asociații.
Întrucât măsura administrativă a deportării dispuse împotriva familiei reclamantului nu se încadrează între cele prevăzute la art.3 din Legea nr. 221/2009, ca fiind de drept măsuri administrative cu caracter politic, în temeiul art. 4 alin.2 din același act normativ, instanța a apreciat că este ținută să analizeze dacă acestea constituie măsuri administrative cu caracter politic, în sensul disp. art. 1 alin.3 din Legea nr. 221/2009.
A reținut, astfel, că potrivit acestor dispoziții constituie măsura administrativă cu caracter politic orice altă măsură “...dacă prin săvârșirea acestora s-a urmărit unul din scopurile prevăzute la art. 2 alin.1 din OUGi nr. 214/1999 privind acordarea calității de luptător în rezistența anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracțiuni săvârșite din motive politice, persoanelor împotriva cărora au fost dispuse din motive politice, măsuri administrative abuzive, precum și persoanelor care au participat la acțiuni de împotrivire cu arme și de răsturnare prin forță a regimului comunist instaurat în România, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare”. Norma la care face trimitere art. 1 alin.3 din Legea nr. 221/2009, prevede urmatoarele: “ constituie infracțiuni săvârșite din motive politice infracțiunile care au avut drept scop:
exprimarea protestului împotriva dictaturii, cultului personalității, terorii comuniste, precum și abuzului de putere din partea celor care au deținut puterea politică;
susținerea sau aplicarea principiilor democrației sau pluralismului politic;
propaganda pentru răsturnarea ordinii sociale până la 14 decembrie 1989 sau manifestarea împotrivirii față de aceasta;
c1) acțiunea de împotrivire cu arma și răsturnarea prin forță a regimului comunist;
respectarea drepturilor si libertăților fudamentale ale omului, recunoașterea și respectarea drepturilor civile, politice, economice, sociale si culturale;
înlăturarea măsurilor discriminatorii pe motive de naționalitate sau de origine etnică, de limbă ori de religie, de apartenență sau de opinie politică; de avere ori de origine socială”.
Având în vedere că martorul M. F. a arătat că măsura deportării luate împotriva familiei reclamantului a fost dipusă de autoritâțile regimului comunist deoarece bunicul, V. I. și tatăl său, V. V., erau considerați “ moșieri”, instanța a constatat caracterul politic al acestei măsuri.
Referitor la cererea privind obligarea pârâtului S. Român prin Ministerul Finanțelor Publice la plata de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de familia reclamantului și de acesta, instanța a reținut că prin deciziile Curții Constituționale nr. 1358 si nr. 1360 din 21.10.2010, s-a constatat că prevederile art.5 alin.(1) lit.a) teza întâi din Legea nr.221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, cu modificările și completările ulterioare, sunt neconstituționale.
În motivarea acestor decizii, Curtea Constituțională a precizat că „scopul acordării de despăgubiri pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate în perioada comunistă este nu atât repararea prejudiciului suferit, prin repunerea persoanei persecutate într-o situație similară cu cea avută anterior - ceea ce este și imposibil, ci finalitatea instituirii acestei norme reparatorii este de a produce o satisfacție de ordin moral, prin însăși recunoașterea și condamnarea măsurii contrare drepturilor omului, principiu care reiese din actele normative interne, fiind în deplină concordantă cu recomandările Adunării Parlamentare a Consiliului Europei.”
În ceea ce privește aplicarea cu prioritate a pactelor si tratatelor privitoare la drepturile fundamentale ale omului în situația în care există neconcordanțe între acestea și legile interne ( art. 20 Constituție), Curtea a apreciat că nu poate exista decât o obligație "morală" a statului de a acorda despăgubiri persoanelor persecutate în perioada comunistă. De altfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat, prin Hotărârea din 12 mai 2009 în Cauza Ernewein și alții împotriva Germaniei și prin Hotărârea din 2 februarie 2010 în Cauza Klaus și Iouri Kiladze contra Georgiei, că dispozițiile CEDO nu impun statelor membre nicio obligație specifică de a repara nedreptățile sau daunele cauzate de predecesorii lor.
De asemenea, Curtea Constituționala a arătat că reglementările referitoare la reparațiile pentru suferințele cauzate de regimul comunist din perioada 6 martie 1945- 22 decembrie 1989 au ținut seama de rezoluțiile Adunării Parlamentare a Consiliului Europei nr.1.096 (1996) intitulată "Măsurile de eliminare a moștenirii fostelor sisteme totalitare comuniste" și nr.1.481 (2006) intitulată "Necesitatea condamnării internaționale a crimelor comise de regimul comunist", care au caracter de recomandare pentru statele membre ale Consiliului Europei și potrivit cărora este necesar ca persoanele nevinovate care au fost persecutate pentru fapte care ar fi considerate legale într-o societate democratică să fie reabilitate, să le fie restituite proprietățile confiscate (sau să primească compensații, dacă acest lucru nu mai este posibil) și, atât timp cât victimele regimului comunist sau familiile lor mai sunt în viață, să poată primi compensații pentru daunele morale suferite.
Curtea a reținut, totodată, „că despăgubirile pentru daunele morale suferite în perioada comunistă trebuie să fie drepte, echitabile, rezonabile și proporționale cu gravitatea și suferințele produse prin aceste condamnări sau măsuri administrative. Or, despăgubirile prevăzute de dispozițiile de lege criticate, având același scop ca și indemnizația prevăzută de art.4 din Decretul-lege nr.118/1990 nu pot fi considerate drepte, echitabile și rezonabile. Prin Decretul-lege nr. 118/1990, legiuitorul a stabilit condițiile și cuantumul indemnizațiilor lunare, astfel încât intervenția sa prin art.5 alin.(1) lit.a) din Legea nr.221/2009, după 20 ani de la adoptarea primei reglementări cu același obiect, aduce atingere valorii supreme de dreptate, una dintre valorile esențiale ale statului de drept, astfel cum este proclamată în prevederile art.1 alin.(3) din Constituție.
Având în vedere toate aceste considerente, Curtea a constatat că acordarea de despăgubiri pentru daunele morale suferite de foștii deținuți politici, astfel cum a fost reglementată prin art.5 alin.(1) lit.a) teza întâi din Legea nr.221/2009, contravine art.1 alin.(3) din Legea fundamentală privind statul de drept, democratic și social, în care dreptatea este valoare supremă.
Instanța de fond a mai reținut că prin decizia nr. 12/19.09.2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație si Justiție a fost admis recursul în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Inalta Curte de Casație si Justiție, Colegiul de conducere al Curții de Apel București și Colegiul de conducere al Curții de Apel G. și s-a stabilit că, „ urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1358/2010 si nr. 1360/2010, dispozițiile art.5 alin.1 lit. a teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional in Monitorul Oficial”.
În consecință, având în vedere caracterul obligatoriu al deciziilor prin care Curtea Constituțională admite o excepție de neconstituționalitate, dar și al celor prin care Înalta Curte de Casație și Justiție se pronunță în recurs în interesul legii, instanța de fond a apreciat că cererea reclamantului privind acordarea de daune morale nu poate fi primită.
Cu privire la cererea de daune materiale, prin care reclamantul solicita obligarea pârâtului la plata contravalorii bunurilor imobile confiscate abuziv, instanța a apreciat, de asemenea că este neîntemeiată, deoarece prin sentința civilă nr. 1474/08.09.2011, pronunțată de Tribunalul O., a fost admisă cererea formulată de reclamantul S. D. în contradictoriu cu pârâțiii S. Român reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice si . si s-a constatat dreptul acestuia la despăgubiri pentru imobilul „ moară și teren aferent de 1800 mp”. Or, potrivit dispozițiilor art. 5 alin.1 lit. b din Legea nr. 221/2009, persoanele care au suferit condamnări cu caracter politic in perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 sau care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, soțul sau descendenții acestora până la gradul al II-lea, pot obține despăgubiri reprezentând echivalentul bunurilor confiscate numai dacă bunurile respective nu le-au fost restituite sau nu au obținut despăgubiri în echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 sau ale Legii nr. 247/2005.
Pentru soluționarea cererii de acordare a contravalorii bunurilor mobile confiscate ca urmare a măsurii administrative dispuse față de reclamanți și autorii acestora, instanța a ținut cont de decizia nr. 6/2013, pronunțată de nalta Curte de Casație si Justiție, în interesul legii, prin care s-a stabilit că, in temeiul art. 5 alin.1 lit. b din Legea nr. 221/2009, pot fi acordate despăgubiri numai pentru aceleași categorii de bunuri care fac obiectul actelor normative speciale de reparație, respectiv Legea nr. 10/2001 si Legea nr. 247/2005, sub imperiul cărora partea să nu fi obținut deja o reparație, așadar, numai pentru bunurile imobile confiscate prin hotărârea de condamnare sau ca efect al măsurii administrative.
Împotriva sentinței instanței de fond au declarat recurs reclamantul și pârâtul criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
Prin motivele de recurs dezvoltate în scris de recurentul reclamant s-a invocat nelegalitatea soluției dispusă de instanța de fond cu privire la capetele de cerere din acțiune prin care se solicita obligarea pârâtului la plata de daune materiale și morale.
Cu privire la cererea de acordare a daunelor morale, recurentul reclamant a arătat că deși, nu poate fi ignorată decizia prin care Curtea Constituțională a admis excepția privind neconstituționalitatea dispozițiilor art. 5 alin. 1 lit. a și caracterul obligatoriu al acesteia, totuși trebuie observat că această dispozitivul deciziei instanței constituționale nu privește întregul articol 5 alin. 1 lit.
Prin urmare, în opinia sa, instanța poate să dispună în senul admiterii cererii de despăgubiri morale, având în vedere categoria de persoane la care această lege se referă (victimele comunismului) și dispozițiile tratatelor internaționale la care România e parte, care condamnă regimul comunist.
Cu privire la daunele materiale a susținut că sentința civilă nr. 1474/08.09.2011 pronunțată de Tribunalul O. nu constituie un impediment pentru primirea acestui capăt de cerere din acțiune, deoarece recurentul reclamant nu a primit în baza acestei hotărâri nicio despăgubire în natură sau în echivalent.
În opinia sa, cât timp nu s-a efectuat punerea în posesie asupra bunului imobil preluat de stat abuziv și nici nu s-au plătit despăgubiri pentru acesta, înseamnă că procedura administrativă prevăzută de legile speciale de reparație nu a fost finalizată, iar reclamantul poate solicita imobilul conform art. 5 alin. 1 lit. b din Legea nr. 221/2009.
Prin motivele de recurs formulate de recurentul pârât S. Român prin Ministerul Finanțelor Publice s-a susținut nelegalitatea soluției instanței de fond asupra capătului de cerere privind constatarea caracterului politic al măsurilor administrative de dislocare, susținându-se că era lipsit de interes, deoarece acest caracter rezulta din lege.
Analizând sentința instanței de fond, în raport de dispozițiile Legii nr. 221/2009, de deciziile obligatorii pronunțate până la această dată în materie, de Curtea Constituțională și de Înalta Curte de Casație și Justiție, de criticile formulate de recurenți, Curtea va reține că ambele recursuri sunt nefondate pentru următoarele considerente.
Teza juridică susținută de reclamant constă în faptul că familia sa, compusă din bunici, părinți și copii a suferit o măsură administrativă cu caracter politic, prin dislocarea și stabilirea domiciliului obligatoriu în anumite localități, începând cu data de 02.03.1949, măsură ce a creat acestuia un grav prejudiciu moral și material ce se impune a fi suportat în prezent de pârâtul S. Român prin Ministerul Finanțelor Publice.
Fiind vorba de o măsură administrativă dispusă în perioada de referință a Legii nr. 221/2009, în mod corect instanța de fond a apreciat că nu poate face abstracție în soluționarea acțiunii de dispozițiile cuprinse în această lege, precum și de deciziile Curții Constituționale ce au vizat dispoziții din această lege, numai astfel putându-se aprecia cu privire la concordanța legii interne cu dispozițiile legale internaționale invocate de recurentul reclamant și implicit la aplicarea acestora în cauză.
Prin art. 5 alin. 1 litera a din această lege legiuitorul a prevăzut dreptul persoanelor care au suferit astfel de măsuri la acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.
Urmare a sesizării Curții Constituționale cu soluționarea excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 și soluționării acestei excepții prin deciziile nr. 1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010, s-a stabilit de către această instanță, că dispozițiile legale mai sus menționate, sunt neconstituționale .
Potrivit art. 31 alin. 1 din Legea nr. 47/1992, privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată: ,, decizia prin care se constată neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare este definitivă și obligatorie”.
În conformitate cu prevederile art. 31 alin. 3 din aceiași leg, dar și ale art. 147 alin. 1 din Constituție: "dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare declarate ca fiind neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept”.
Cum aceste decizii nr. 1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010 au fost publicate în Monitorul Oficial nr. 807 din 3 decembrie 2010 iar până la data soluționării cauzei, termenul de 45 zile, anterior menționat s-a împlinit, fără a avea loc o punere de acord a prevederilor neconstituționale cu dispozițiile Constituției, instanța de fond nu putea decât să procedeze la aplicarea acestor decizii definitive și obligatorii în prezenta cauză.
În condițiile în care obiectul acțiunii era reprezentat de constatarea caracterului politic al măsurii administrative aplicată reclamantului și autorilor săi, cerere întemeiată în drept de către reclamant pe dispozițiile art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009, repararea prejudiciului moral și material suferit în urma acestei măsuri, instanța era obligată să țină seama, în soluționarea cererii de legea specială care reglementa astfel de situații juridice, care se aplica prioritar în raport cu dispozițiile de drept comun invocate, dar și de deciziile prin care norme din această lege au fost supuse controlului de constituționalitate al Curții.
Prin aceste decizii, Curtea Constituțională a apreciat că dispozițiile art. 5 alin. 2 litera a teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora ,pronunțate în perioada 06.03.1945 – 22.12.1989 ,cu modificările și completările ulterioare sunt neconstituționale.
În considerentele acestor decizii instanța constituțională a reținut că există două norme juridice - art.4 din Decretul-lege nr.118/1990 și art.5 alin.(1) lit.a) din Legea nr.221/2009 - cu aceeași finalitate, și anume acordarea unor sume de bani persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, diferența constând doar în modalitatea de plată - adică prestații lunare, până la sfârșitul vieții, în cazul art.4 din Decretul-lege nr.118/1990 și o sumă globală, în cazul art.5 alin.(1) lit.a) din Legea nr.221/2009 la care s-a adăugat, pentru prima dată, posibilitatea ca moștenitorii de până la gradul II ai persoanei persecutate să beneficieze de despăgubiri morale.
Curtea a considerat că despăgubirile pentru daunele morale suferite în perioada comunistă trebuie să fie drepte, echitabile, rezonabile și proporționale cu gravitatea și suferințele produse prin aceste condamnări sau măsuri administrative, ori despăgubirile prevăzute de dispozițiile art. 5 alin. 1 lit. a, având același scop ca și indemnizația prevăzută de art.4 din Decretul-lege nr.118/1990, nu pot fi considerate drepte, echitabile și rezonabile. Pe de altă parte, prin introducerea posibilității moștenitorilor de gradul II de a beneficia de despăgubiri pentru daune morale suferite de persoanele persecutate de regimul comunist, legiuitorul s-a îndepărtat de la principiile care guvernează acordarea acestor despăgubiri, și anume cel al echității și dreptății. Astfel, prin prevederea de lege criticată se diluează scopul pentru care au fost introduse aceste despăgubiri, întrucât nu se poate considera că moștenitorii de gradul II au aceeași îndreptățire la despăgubiri pentru daune morale suferite în perioada comunistă de predecesorul lor, ca și acesta din urmă.
Contrar susținerilor recurentului, deciziile Curții Constituționale, astfel cum au fost motivate, sunt clare și concise, finalitatea acestora fiind constatarea neconstituționalității dispozițiilor art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009, singura reglementare din lege ce dădea dreptul persoanelor vizate de aceasta la despăgubiri morale, cu consecința firească, ce rezultă din caracterul obligatoriu al deciziilor, privind respingerea cererii de acordare a daunelor morale ca neîntemeiată.
Dispozițiile internaționale invocate de recurentul reclamant în recurs au fost avute în vedere de Curtea Constituțională și analizate pe larg în considerentele deciziilor pronunțate, concluzia fiind că prin legislația internă nu se contravine acestor norme, ci se dă curs jurisprudenței constante a instanței europene care a reținut constant, în domeniul măsurilor reparatorii, că restituirile de bunuri trebuie să se facă, în așa fel încât atenuarea vechilor violări să nu creeze noi nedreptăți (Hotărârea din 5 noiembrie 2002 în Cauza Pincova și Pinc contra Cehiei, Hotărârea din 7 octombrie 2009 în Cauza Padalevicius contra Lituaniei) . Nu se poate interpreta că ar exista vreo obligație generală a statului de a restitui proprietăți care au fost expropriate înainte de ratificarea Convenției ori că ar exista posibilitatea impunerii unor restricții asupra libertății statelor de a stabili scopul și condițiile oricărei restituiri către foștii proprietari. (Hotărârea din 28 septembrie 2004 în Cauza Kopecky contra Slovaciei, Hotărârea din 4 martie 2003 în Cauza Jantner contra Slovaciei, Decizia asupra admisibilității din 13 decembrie 2005 în Cauza Bergauer și alții contra Cehiei). În materia reglementărilor privind reabilitarea, restituirea proprietăților confiscate sau acordarea de compensații pentru acestea, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că statele contractante au o largă marjă de apreciere în stabilirea măsurilor specifice de implementare a politicilor sociale și economice, a condițiilor de acordare a despăgubirilor (Hotărârea din 23 noiembrie 2000 în Cauza Ex-Regele Greciei și alții contra Greciei)..
În consecință, prin invocarea în motivarea sentinței recurate a deciziilor Curții Constituționale sus menționate, obligatorii pentru instanțe, instanța de fond a răspuns inclusiv dispozițiilor internaționale invocate de recurenții reclamanți, analizarea lor separată nemaifiind necesară, atâta vreme cât, la pronunțare Curtea Constituțională a ținut cont și de aceste temeiuri de drept, precum și de jurisprudența Curții Europene.
O astfel de soluție, nu încalcă egalitatea cetățenilor în fața legii și nici Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
CEDO a recunoscut statelor libertatea de a aprecia cu privire la acordarea măsurilor reparatorii în astfel de cazuri, iar neconstituționalitatea dispozițiilor art. 5 alin1 din Legea nr. 221/2009 a fost reținută de Curtea Constuituțională pentru că S. R. avea la data edictării acestei norme alte acte normative în vigoare care reglementau aceleași drepturi, de care, inclusiv recurentul reclamant sau putea beneficia ,respectiv Decretul Lege nr. 118/1990, OUG 214/1990, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001 .
Mai mult de atât, prin decizia nr. 12/19.09.2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în recurs în interesul legii, s-a stabilit, cu putere obligatorie pentru celelalte instanțe, că, urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010, dispozițiile art. 5 alin. 1 lit. a teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pt cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în Monitorul Oficial .
Analizându-se modul în care se repercutează efectele deciziei Curții Constituționale asupra ordinii juridice, astfel cum este ea surprinsă la momentul adoptării deciziei, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut, cu putere obligatorie, că acțiunile prin care se solicită repararea prejudiciului moral în condițiile art. 5 alin. 1 litera a din Legea nr. 221/2009 aflate încă în curs de soluționare la data emiterii deciziilor (supuse deci evaluării jurisdicționale ) sunt sub incidența efectelor deciziilor Curții Constituționale, care sunt de imediată și generală aplicare.
Instanța supremă a reținut că nu se aduce astfel atingere dispozițiilor art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, deoarece , dreptul de acces la tribunal și protecția oferită de norma europeană nu înseamnă recunoașterea unui drept care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă.
Atunci când intervine controlul de constituționalitate declanșat la cererea uneia din părțile procesului nu se poate susține că este afectată acea componentă a procedurii echitabile legate de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă pentru că nu putea anticipa dispariția temeiului juridic al pretențiilor sale), pentru că asupra normei nu a acționat în mod discreționar emitentul actului.
O interpretare în sens contrar ar însemna, în fapt, suprimarea controlului de constituționalitate și, ceea ce este gândit ca un mecanism democratic, de reglare a viciilor unor acte normative, să fie astfel înlăturat.
Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale jurisdicționale, ci și-o depășește, arogându-și puteri pe care nici dreptul intern și nici normele convenționale europene nu i le legitimează.
Instanța supremă a statuat și faptul că, potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, în astfel de cauze, un bun susceptibil de protecția art. 1 din Protocolul nr. 1 există numai în măsura în care la data pronunțării deciziei Curții Constituționale exista o hotărâre definitivă care să fi confirmat dreptul reclamantului.
În condițiile în care, nu există în prezenta cauză o astfel de hotărâre definitivă care să fi confirmat dreptul reclamantului și al autorilor săi la despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit în urma condamnării invocată în acțiune, Curtea apreciază că în mod legal instanța de fond a reținut incidența în cauză a deciziilor Curții Constituționale și, pe cale de consecință, a respins cererea acestuia privind plata daunelor morale.
Cu privire la cererea de daune materiale, instanța constată că aceasta a avut ca obiect plata contravalorii bunurilor imobile: moară, 2 hambare, grajd, dar și plata contravalorii bunurilor mobile, despre care a susținut că au fost preluate abuziv, urmare a aplicării măsurilor administrative cu caracter politic invocate în acțiune.
Potrivit art. 5 alin. 1 lit. b din Legea nr. 221/2009 orice persoană care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic în perioada 06.03.1945 – 22.12.1989, iar după decesul acesteia, soțul sau descendenții până la gradul al II-lea inclusiv, pot solicita instanței, acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent, în condițiile Legii nr. nr. 10/2001 sau ale Legii nr. 247/2005.
Prin decizia nr. 6/2013 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare, s-a stabilit, cu putere obligatorie pentru celelalte instanțe naționale că pot fi acordate despăgubiri materiale numai pentru aceleași categorii de bunuri care fac obiectul actelor normative speciale de reparație, respectiv Legea nr. 10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și Legea nr. 247/2005, cu modificările și completările ulterioare, sub imperiul cărora partea interesată să nu fi obținut deja o reparație.
Față de această decizie obligatorie, reținută și în considerentele sentinței instanței de fond, s-a apreciat corect că cererea reclamantului privind acordarea contravalorii bunurilor mobile nu poate fi primită, acestea nefăcând obiectul actelor normative speciale de reparație mai sus menționate.
Referitor la imobilul moară și teren, instanța a reținut că acesta a fost solicitat de recurentul reclamant și prin notificare, în condițiile Legii nr. 10/2001, iar prin sentința civilă nr. 1474/08.09.2011 pronunțată de Tribunalul O., s-a soluționat pe fond notificarea, în condițiile deciziei nr. XX/2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în interesul legii și s-a constatat dreptul reclamantului la despăgubiri pentru imobilul moară și teren aferent de 1800 mp .
Această hotărâre judecătorească, al cărui caracter irevocabil nu a fost contestat de recurentul reclamant, face dovada incontestabilă a faptului că acesta se află în situația de excepție prevăzută de art. 5 alin. 1 lit. b din Legea nr. 221/2009, în senul că a obținut despăgubiri prin echivalent, în condițiile Legii nr. nr. 10/2001, situație în care, în mod corect instanța de fond a respins și această cerere.
Criticile aduse de recurent acestei soluții, prin care se susține că nu ar fi încasat aceste despăgubiri, nu pot fi apreciate ca motiv de nelegalitate a soluției instanței de fond, deoarece nimeni nu poate invoca în vederea realizării unui drept propria culpă și nimeni nu poate primi o dublă despăgubire în considerarea aceluiași drept. Dacă nu a încasat despăgubirile consemnate în sentința civilă anterior menționată, recurentul reclamant este singurul vinovat, deoarece nu a pus în executare această hotărâre. Pe de altă parte, punerea în executare a hotărârii judecătorești prin care s-a constatat în baza legii speciale de reparație dreptul recurentului reclamant la despăgubiri poate fi și în prezent pusă în executare, astfel încât primirea aceleiași cereri în cauza de față ar reprezenta o dublă despăgubire a reclamantului, în considerarea aceluiași drept, ceea ce nu este legal.
În consecință, recursul declarat de recurentul reclamant urmează a fi respins ca nefundat.
Cu privire la recursul declarat de recurentul pârât, curtea constată că prin acțiune, recurentul a solicitat și constatarea caracterului politic al măsurilor administrative aplicate familiei sale.
Art. 3 din lege stabilește că sunt măsuri administrative cu caracter politic orice măsură luată de organele fostei miliții sau securității, având ca obiect dislocarea și stabilirea domiciliului obligatoriu, dar numai dacă au fost întemeiate pe actele normative menționate în acest articol la literele a-f.
Art. 4 alin. 2 din lege prevede că persoanele care au făcut obiectul altor măsuri administrative decât cele prevăzute la art. 3 lit. a-f pot solicita instanței să constate caracterul politic al respectivei măsuri.
În cauza de față nu s-a dovedit că măsura dislocării și stabilirii domiciliului forțat luată față de familia reclamantului a avut la bază unul sau mai multe acte normative dintre cele menționate expres în art. 3 lit. 1-f din lege, situație în care, este evident că sunt incidente dispozițiile art. 4 alin. 2 din lege, instanța fiind cea chemată să constate caracterul politic al măsurii respective.
În consecință, neputându-se reține că măsura administrativă aplicată familiei recurentului reclamant ar avea de drept caracter politic, conform art. 3 din Legea nr. 221/2009, nu se poate susține nici că cererea prin care se solicită instanței să constate acest caracter ar fi lipsită de interes, recursul formulat în acest sens de pârât urmând a fi respins ca nefondat.
Pentru toate aceste considerente, în baza art. 312 cod procedură civilă, instanța va respinge recursurile ca nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondate, recursurile formulate de recurentul reclamant S. D. și de recurentul pârât S. ROMÂN PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE împotriva sentinței civile nr.1389/11.07.2013 pronunțată de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 26.04.2014.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
D. A. B. I. B. DOINIȚA M.
GREFIER
LUCREȚIA C.
Red.I.B.
Tehnored.B.I.
2 ex/24.06.2014
----------------------------------------
T.B-Secția a V-a – S.V.
| ← Obligaţie de a face. Decizia nr. 1535/2014. Curtea de Apel... | Validare poprire. Decizia nr. 367/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
