Validare poprire. Decizia nr. 1714/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1714/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 14-11-2014 în dosarul nr. 627/4/2013
Dosar nr._
(1833/2014)
ROMANIA
C. DE A. BUCUREȘTI
SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR. 1714
Ședința publică de la 14.11.2014
C. constituită din:
PREȘEDINTE - C. M. T.
JUDECĂTOR - D. A.
JUDECĂTOR - F. P.
GREFIER - RĂDIȚA I.
Pe rol se află soluționarea recursurilor formulate de recurenții-debitori, M. JUSTIȚIEI ȘI LIBERTĂȚILOR CETĂȚENEȘTI și T. BUCUREȘTI, precum și de recurentul terț poprit, DIRECȚIA DE T. A MUNICIPIULUI BUCUREȘTI, împotriva deciziei civile nr.619.A. din 19.05.2014, pronunțată de T. București - Secția a III a civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata-creditoare B. A. O. și intimatul-debitor, C. DE A. BUCUREȘTI.
P. are ca obiect – validare poprire.
La apelul nominal făcut în ședința publică, nu au răspuns părțile.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier, care învederează depunerea unor concluzii scrise la data de 12.11.2014, din partea intimatei creditoare, B. A. O., cu privire la recursurile de față.
De asemenea, se referă faptul că recurenții, M. Justiției și Libertăților cetățenești, au solicitat prin motivele de recurs judecarea cauzei în lipsă, conform art. 242 pct. 2 C.p.civ.
C. având în vedere că în cauză s-a solicitat și judecarea cauzei în lipsă, va reține cauza spre soluționare.
CURTEA
Asupra recursurilor civile de față, deliberând reține următoarele:
Prin decizia civilă nr. 619 A din 19.05.2014, T. București - Secția a III-a civilă, a admis apelul formulat de apelanta - creditoare B. A. O. împotriva sentinței civile nr. 2819/18.03.2013 pronunțată de Judecătoria Sectorului 4 București, în dosar nr._ în contradictoriu cu intimații – debitori M. JUSTIȚIEI ȘI LIBERTĂȚILOR CETĂȚENEȘTI, C. DE A. BUCUREȘTI, T. BUCURESTI si terțul poprit DIRECTIA DE T. A MUNICIPIULUI BUCURESTI, a schimbat în tot sentința apelată în sensul că a admis cererea, a validat poprire înființată în dosarul de executare silită nr. 667/2012 al B. C. M. B. și a obligat terțul la plata sumei de 229.970 lei către reclamantă.
Pentru a pronunța această decizie tribunalul a reținut că:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 4 București la data de 10.01.2013, creditoarea B. A. O. a solicitat instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să dispună validarea popririi înființate de B. C. B. M., în dosarul de executare nr. 673/2012, asupra sumelor de bani datorate debitorului M. Justiției de către terțul poprit Activitatea de T. și contabilitate Publică a Municipiului București.
În drept, cererea a fost întemeiată pe prevederile art. 460 Cod procedură civilă.
Prin sentința civilă nr. 2819/18.03.2013 pronunțată de Judecătoria Sectorului 4 București, în dosar nr._ s-a respins cererea formulată de creditoarea B. A. O. în contradictoriu cu debitorii M. Justiției și Libertăților Cetățenești, C. de A. București și T. Bucuresti și terțul poprit Direcția de T. a Municipiului București ca neîntemeiată.
S-a luat act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut următoarele:
Creditoarea B. A. O. a solicitat B. C. B. M. începerea executării silite împotriva debitorului M. Justiției, C. de A. București și T. București în baza titlului executoriu reprezentat de sentința civilă nr. 7710 din 07.02.2009, pronunțată de T. București, secția a VIII a, prin care debitorul a fost obligat la plata către creditoare a drepturilor salariale restante.
La data de 22.10.2012 B. C. B. M. a dispus înființarea popririi asupra oricăror sume de bani sau titluri de valoare ori bunuri mobile incorporale datorate debitorului de terțul poprit Activitatea de T. și contabilitate Publică a Municipiului București, până la concurența sumei de 229.970 lei, cuvenită creditoarei.
Prin adresa nr._ din 29.10.2012, terțul poprit a restituit documentația, comunicând executorului judecătoresc că nu poate proceda la înființarea popririi, întrucât sunt incidente în cauză prevederile OUG nr. 71/2009.
Instanța a considerat neîntemeiată cererea de validare a popririi formulată de creditoare, pentru următoarele considerente:
În drept, instanța a reținut că, potrivit art.452 alin.1 C.pr.civ., „Sunt supuse executării silite prin poprire sumele de bani, titlurile de valoare sau alte bunuri mobile incorporale urmăribile datorate debitorului de o a treia persoană sau pe care aceasta i le va datora în viitor în temeiul unor raporturi juridice existente”.
Potrivit art.460 alin.1 C.pr.civ. „Dacă terțul poprit nu-și mai îndeplinește obligațiile ce îi revin pentru efectuarea popririi, inclusiv în cazul în care, în loc să consemneze suma urmăribilă a liberat-o debitorului poprit, creditorul, debitorul sau organul de executare, în termen de 3 luni de la data când terțul poprit trebuia să consemneze sau să plătească suma urmăribilă, poate sesiza instanța de executare, în vederea validării popririi”. Potrivit alin.2 din același text de lege, în cazul în care în baza probelor administrate se constată că terțul poprit datorează sume de bani debitorului, instanța de executare va da o hotărâre de validare a popririi prin care va obliga terțul poprit să plătească creditorului, în limita creanței, suma datorată debitorului, iar în caz contrar va hotărî desființarea popririi”.
Din coroborarea textelor legale menționate anterior a rezultat că procedura de validare a popririi presupune cu necesitate existența unei popriri în mod legal înființate, legalitatea înființării popririi urmând a fi analizată având în vedere dispozițiile legale în materia executării silite, prin raportate și la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.
În conformitate cu dispozițiile art. 379 C.proc.civ., „Nici o urmărire asupra bunurilor mobile sau imobile nu poate avea loc decât pentru o creanță certă, lichidă și exigibilă”.
În ceea ce privește condiția exigibilității creanței, această condiție este îndeplinită atunci când creanța a ajuns la scadență, executarea acesteia putând fi solicitată imediat de către creditor. În cazul în care obligația este afectată de un termen suspensiv, creanța devine exigibilă în momentul îndeplinirii termenului suspensiv.
Instanța a mai reținut că, în conformitate cu art. 1 alin. 1 din OUG nr. 71/2009, astfel cum a fost aprobată și modificată prin Legea 230/2011, plata sumelor prevăzute prin hotărâri judecătorești având ca obiect acordarea unor drepturi de natura salarială stabilite în favoarea personalului din sectorul bugetar, devenite executorii până la data de 31 decembrie 2011, se va realiza după o procedură de executare după cum urmează:
a) în anul 2012 se plătește 5% din valoarea titlului executoriu;
b) în anul 2013 se plătește 10% din valoarea titlului executoriu;
c) în anul 2014 se plătește 25% din valoarea titlului executoriu;
d) în anul 2015 se plătește 25% din valoarea titlului executoriu;
e) în anul 2016 se plătește 35% din valoarea titlului executoriu.
Potrivit art. 1 alin. 2 din același act normativ, în cursul termenului prevăzut la alin. 1, orice procedură de executare silită se suspendă de drept.
Validarea popririi reprezintă o componentă a executării silite, mai exact, faza judiciară a acestei proceduri. De altfel, textul legal incident, respectiv, art. 460 Cod procedură civilă, face parte din Capitolul II, Secțiunea a V-a „Poprirea”, din Cartea V-a Codului de procedură civilă, intitulată „Despre executarea silită”.
Prin formularea unei cereri de validare creditoarea urmărește finalizarea executării în modalitatea popririi, prin constrângerea terțului poprit în vederea indisponibilizării și consemnării sumei poprite. Odată admisă validarea, executarea silită trece într-o nouă fază, în care creditoarea se poate îndrepta direct împotriva terțului poprit, în cazul în care acesta refuză efectuarea plății.
Din această perspectivă, soluția pronunțată de instanță în sensul validării popririi și activitatea desfășurată de executorul judecătoresc prin emiterea actelor de executare trebuie privite unitar, fiind subsumate aceluiași scop, executarea silită a obligației debitorului.
În consecință, suspendarea de drept reglementată prin OUG nr. 71/2009 presupune imposibilitatea pentru executor de a mai emite acte de executare, dar și obligația pentru instanța care soluționează o cerere de validare de a nu a da curs acestei solicitări. În cazul admiterii cererii, s-ar produce o încălcare a normei imperative menționate, întrucât executarea și-ar continua cursul.
În favoarea acestei interpretări este și un argument de text, întrucât legiuitorul, prin art. 1 alin. 2 din OUG nr. 71/2009, a folosit expresia „orice procedură de executare silită”, fiind evident că a intenționat să includă procedura validării popririi în sfera acestei norme legale.
Referitor la compatibilitatea acestor dispoziții de drept intern cu dispozițiile art. 6 par. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, trebuie remarcat că, într-o cauză recent pronunțată („D. și alții c. României”), C. Europeană a apreciat că mecanismul de eșalonare stabilit de Guvernul României prin O.U.G nr. 71/2009 poate fi considerat ca unul rezonabil și nu denotă refuzul Guvernului de a achita aceste sume de bani. S-a reținut că instituirea acestui mecanism a urmărit un scop de utilitate publică, respectiv, asigurarea echilibrului bugetar, în contextul în care, începând cu anul 2009, Statul Român s-a confruntat cu o gravă criză economică și financiară.
C. a conchis că echilibrul între interesele reclamanților și interesul general al societății a fost menținut, măsura eșalonării fiind proporțională cu scopul de utilitate publică urmărit.
Conform Curții, deși titlurile executorii invocate de petenți au fost emise în perioada 2007 - 2008, autoritățile statului au dat dovadă de diligență în executarea obligațiilor, întrucât o primă plată a avut loc în octombrie 2008, pentru ca ulterior să fie efectuate plăți în cursul anilor 2010 și 2012, sumele fiind actualizate cu indicele de inflație, nefiind indicii că Guvernul nu va respecta termenele de eșalonare stabilite.
Situația creditoarei din prezenta cauza este asemănătoare cu cea a petenților din cauza D. și alții c. României, astfel încât instanța a considerat că raționamentul Curții este aplicabil litigiului dedus judecății.
Criteriile avute în vedere de Curte, legate de vechimea titlului executoriu, 2009 și de conduita statului, sunt îndeplinite și în dosarul de față, dovadă fiind precizările depuse de creditoare la termenul din 18.03.2013 în care se arată sumele achitate creditoarei în 2010 și 2012.
În concluzie, în sensul celor reținute de C. Europeană și în condițiile în care situația de fapt avută în vedere de Curte nu s-a modificat semnificativ la acest moment, instanța a apreciat că nu sunt motive de a se înlătura aplicabilitatea dispozițiilor interne.
Desigur, în măsura în care Guvernul nu respectă calendarul de plată menționat mai sus, creditoarea are dreptul de a porni executarea silită, pentru tranșele scadente.
În consecință, față de considerentele mai sus expuse, instanța a respins cererea ca neîntemeiată.
Creditoarea B. A.-O. în termen a declarat recurs împotriva sentinței civile nr. 2819 din 18.03.2013 pronunțată de Judecătoria sectorului 4 București, în dosarul nr._, prin care s-a respins cererea formulată în calitate de creditoare având ca obiect validare poprire.
În motivare a arătat următoarele:
Hotărârea pronunțată este esențial nelegală întrucât încalcă dispozițiile art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale privind dreptul la un proces echitabil și art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției, văzând și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, conform căreia executarea hotărârilor judecătorești este garantată (cauzele Ruianu c. României sau S. P. c. României).
Astfel, un proces echitabil nu acoperă numai procedura până la pronunțarea hotărârii, ci și executarea acesteia, iar statul are obligația de a se supune dispozițiilor unei hotărâri judecătorești pronunțate contra lui, așa cum a decis CEDO în cauza Hornsby c. Greciei. Mai mult decât atât, în interpretarea art.6, C. a decis că există obligația pozitivă a statului și a instituțiilor publice de a se „plia" la hotărârile judecătorești definitive și obligatorii prin care au fost obligate la plata unor sume de bani, nefiind oportun să se ceară unei persoane, care a obținut o creanță contra statului (sau contra unei instituții publice) în urma unei proceduri judiciare, să trebuiască să inițieze procedura executării pentru satisfacerea creanței sale (cauza Metaxas c. Greciei). Prin urmare, a statuat C. că statul și instituțiile publice nu pot să refuze, să omită sau să întârzie executarea unor asemenea hotărâri, în caz contrar încălcându-se atât art. 6, cât și art. 1 din Protocolul nr. l, anterior menționate, având în vedere că o creanță poate constitui un „bun" în sensul Convenției dacă este suficient de bine stabilită pentru a fi exigibilă (cauza Beis c. Greciei, cauza Rafinăriile grecești Stran și Stratis Andreatis c. Greciei).
Întârzierea în executarea unei sentințe, imputabilă autorităților care nu furnizează o justificare valabilă în acest sens, aduce atingere și dreptului creditorului la respectarea bunurilor sale, drept protejat de art. l din Protocolul nr. l al Convenției.
În cauza Ș. contra României, C. Europeană a Drepturilor Omului a statuat că: „Administrația constituie un element al statului de drept, interesul său fiind identic cu cel al unei bune administrări a justiției. Pe cale de consecință, dacă administrația refuză sau omite să execute o hotărâre judecătorească ori întârzie în executarea acesteia, garanțiile art.6 de care a beneficiat justițiabilul în fața instanțelor judecătorești își pierd orice rațiune de a fi". C. a concluzionat că, prin refuzul de a executa sentința, autoritățile naționale au lipsit partea de un acces efectiv la justiție în faza de executare, fiind încălcat art.6 alin. l din Convenție.
Dispozițiile derogatorii ale O.G. nr.22/2002, ale O.U.G. nr. 75/2008, ale O.U.G. nr.71/2009 și ale actelor subsecvente de punere în aplicare a ordonanțelor favorizează statul în raporturi de drept privat (raporturile de drept al muncii întră în sfera dreptului privat), acolo unde statul trebuie să se găsească pe poziții de deplină egalitate cu orice altă persoană fizică sau juridică.
Un debitor, privit generic, nu poate nicicând invoca lipsa fondurilor, putând fi urmărit silit inclusiv asupra locuinței, în cazul persoanei fizice, sau până la . cazul persoanei juridice. Potrivit principiilor jurisprudenței CEDO în aplicarea art.6 din Convenție și a art. 1 din Protocolul nr. 1, statul are obligația ca, pe lângă interesul general, care poate impune ingerințe în exercitarea drepturilor unor persoane, să protejeze și interesul individual al celui astfel lezat, inclusiv prin instituirea unor garanții în acest sens, decurgând din principiul legalității, care presupune existența unor norme legale accesibile și precise, cu aplicare previzibilă. Or, în condițiile în care prin acte normative succesive, legiuitorul intern dispune eșalonări și reeșalonări pe perioade de tip din ce în ce mai mari, amânând pe perioade considerabile realizarea drepturilor creditorilor, principiul legalității, conform celor de mai sus, nu mai este respectat, ultimul exemplu în acest sens fiind modificarea O.U.G. nr.71/2009 la momentul la care devenise exigibilă prima tranșă de plată.
A arătat că în cauza Burdov contra Rusiei (2002), s-a statuat că, deși o autoritate statală nu ar putea să invoce lipsa de lichidități pentru a justifica refuzul de a executa o condamnare, în mod excepțional, se admite că o întârziere în executare ar putea fi justificată de circumstanțe speciale, chiar dacă regula este aceea a executării într-un termen rezonabil. Această întârziere nu trebuie să se eternizeze, astfel încât să aducă atingere substanței înseși a dreptului protejat de art.6 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale."
Însă, de la cauza Burdov contra Rusiei (2002), jurisprudența Curții de la Strasbourg a evoluat în sensul arătat mai sus, în Cauza Ș. contra României (2005), lipsa fondurilor nefiind considerat un motiv justificat pentru întârziere.
Nu în ultimul rând, a arătat că decizia nr.188/02.03.2010 a Curții Constituționale - prin care s-a statuat că dispozițiile O.U.G. nr.71/2009, în totalitatea lor, sunt constituționale - a fost pronunțată anterior modificării prin O.U.G. nr.45/2010, instanța de contencios constituțional neavând astfel în vedere forma actuală a actului normativ și compatibilitatea acestuia cu dispozițiile constituționale.
Așadar, dând eficiență normelor europene, recurenta a apreciat că dispozițiile O.U.G. nr.71/2009 nu afectează procedura inițiată de executorul judecătoresc, în condițiile în care acest act normativ eșalonează, în cazul de speță, pe o perioadă de 4-6 ani, executarea obligației de plată a unor drepturi salariale (cu caracter urgent) aferente unei perioade începând cu luna august 2004, obligație devenită exigibilă în luna decembrie 2008. Dacă potrivit Convenției, statul nu poate refuza, omite sau întârzia executarea unei hotărâri judecătorești care stabilește o creanță în sarcina sa, ci este obligat să-și execute obligația fără a se cere creditorului să demareze o executare silită, în mod evident măsura de suspendare a oricărei executări pe o perioadă 4-6 ani contravine art.6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale privind dreptul la un proces echitabil și art. l din Protocolul nr. 1 al Convenției.
Având în vedere că titlul executoriu datează din anul 2009, iar debitorul a fost somat să-și îndeplinească obligațiile prevăzute în sarcina sa în baza titlului executoriu în octombrie 2012, a apreciat că dispozițiile OUG nr.71/2009, astfel cum au fost modificate, care prevăd posibilitatea eșalonării debitului până în anul 2013, deci pe o perioadă mai mare de 4 ani, sunt contrare dispozițiilor CEDO, astfel încât aceste dispoziții legale sunt lipsite de eficiență conform art. 11 alin. 1 si 2 si art. 20 alin. 2 din Constituția României, și nu pot sa ducă la o imunitate de executare silita a organelor statului.
Mai mult, la cazul concret, se vorbește si de titluri executorii din anul 2008, când nu exista nici o criză (recunoscută cel puțin), nici naționala, nici mondiala. Prin urmare, este culpa statului ca a stat în pasivitate unul, doi ani, când nu era criză și nu a executat de bună voie hotărârile, așa cum impune CEDO, iar statul nu poate, în anul 2009, să suspende executarea invocând o situație ulterioara datei când aceste titluri au devenit executorii.
In același sens cu cel consacrat prin jurisprudența menționată mai sus a Curții Europene a Drepturilor Omului, C. Constituțională a subliniat același principiu, al imposibilității amânării executării silite în mod unilateral de către debitor, prin mai multe decizii, astfel:
Prin Decizia nr. 458 din 31 martie 2009, C. Constituțională a statuat că "procesul civil parcurge două faze: judecata și executarea silită, aceasta din urmă intervenind în cazul hotărârilor susceptibile de a fi puse în executare cu ajutorul forței de constrângere a statului sau a altor titluri executorii, în măsura în care debitorul nu își execută de bunăvoie obligația.
Caracterul unitar al procesului civil impune respectarea garanțiilor ce caracterizează dreptul la un proces echitabil atât în faza judecății, cât și a executării silite, cea mai importantă dintre aceste garanții fiind «dreptul la un tribunal» în sensul art. 21 din Constituție și al art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, adică liberul acces la o instanță independentă și imparțială, stabilită prin lege, și controlul actelor efectuate în ambele faze ale procesului de către instanțele judecătorești".
Prin Decizia nr. 6 din 11.11.1992, C. Constituțională a stabilit că "în virtutea principiului separației puterilor în stat, Parlamentul nu are dreptul să intervină în procesul de realizare a justiției. [...] O imixtiune a puterii legislative care ar pune autoritatea judecătorească în imposibilitatea de a funcționa, chiar dacă numai cu referire la o anumită categorie de cauze și pentru o anumită perioadă de timp, ar avea drept consecință ruperea echilibrului constituțional dintre aceste autorități. De aceea, o dispoziție legală prin care se suspendă cursul judecății sau executarea hotărârilor judecătorești definitive referitoare la anumite cauze determinate este neconstituțională". C., prin decizia menționată și în exercitarea controlului a priori, a declarat "neconstituționale prevederile art. 2 alin. 1 și ale art. 5 din Legea privind măsuri premergătoare situației juridice a unor imobile trecute în proprietatea statului după 23 august 1944". Prin art. 5 din legea respectivă se prevedea, așa cum s-a reținut prin decizia Curții, că "până la adoptarea viitoarei legi se suspendă din oficiu judecarea proceselor de orice natură privitoare la bunurile ce fac obiectul art. 1 din legea în discuție, precum și executarea hotărârilor judecătorești definitive pronunțate cu privire la asemenea bunuri".
Prin Decizia nr. 50 din 21 martie 2000, C. Constituțională a reținut că "o prevedere legală, prin care s-ar interzice - fie și numai temporar - executarea unei hotărâri judecătorești ar reprezenta o imixtiune a puterii legislative în procesul de realizare a justiției, fiind contrară principiului constituțional al separației puterilor în stat".
Decizia nr. 188/2010 reprezintă o excepție de la jurisprudența constantă menționată anterior, întrucât instanța de contencios constituțional a acceptat argumentele din expunerea de motive a actului normativ, considerând că incidența unei situații excepționale justifică, în mod exclusiv temporar, adoptarea unei reglementări unitare și energice, pentru prezervarea interesului public.
Se impune însă observația că decizia Curții Constituționale a avut în vedere dispozițiile OUG 71/2009 în forma inițială, precum și expunerea de motive a acestui act normativ, prin care se justificau împrejurările excepționale ce au determinat intervenția statului în faza executării silite prin eșalonarea obligațiilor sale de plată stabilite prin hotărâri judecătorești irevocabile. Așa cum se arată în motivarea deciziei nr. 188/2010 a Curții Constituționale, primul motiv pentru justificarea situației extraordinare este cel ce vizează dificultățile întâmpinate cu privire la executarea hotărârilor judecătorești având ca obiect drepturi de natură salarială stabilite în favoarea personalului din sectorul bugetar.
Un atare motiv privit ut singuli nu justifică existența unei situații extraordinare, de aceea C. a procedat la analizarea și a următoarelor două motive invocate de Guvern, respectiv influența negativă pe care executarea titlurilor executorii le-ar avea asupra bugetului de stat și creșterea deficitului bugetar.
Aceste ultime două motive sunt susținute de faptul că valoarea titlurilor executorii având ca obiect drepturi de natură salarială stabilite în favoarea personalului din sectorul bugetar este foarte mare din moment ce nu este vorba despre titluri executorii singulare sau care afectează un anume domeniu de activitate, ci despre o chestiune sistemică, la nivel statal.
Nici aceste motive privite ut singuli nu justifică existența unei situații extraordinare, însă, privind toate cele trei motive în mod cumulat și plecând de la premisa constatată de către Curte prin Decizia nr. 1.414 din 4 noiembrie 2009, C. Constituțională ajunge la concluzia că, în cauza de față, există un grad mare de abatere de la obișnuit, și anume de la condițiile concrete în care executarea titlurilor executorii se face cu respectarea Codului de procedură civilă, respectiv a Ordonanței Guvernului nr. 22/2002 privind executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, stabilite prin titluri executorii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 81 din 1 februarie 2002, după caz, astfel încât consideră că există o situație extraordinară în sensul ort 115 alin. (4) din Constituție. Prin urmare, C. constată că există o stare de fapt obiectivă, cuantificabilă și independentă de voința Guvernului care pune în pericol un interes public, respectiv stabilitatea economică a statului român.
De asemenea, C. constată că ordonanța de urgență a fost adoptată în vederea atenuării efectelor unei stări de criză economică generalizată. O atare finalitate economică implica, în mod necesar și neechivoc, o reglementare juridică primară, rapidă, unitară și energică.(...)
Pentru aceste motive, C. constată că reglementarea criticată îndeplinește exigențele urgenței prevăzute în art. 115 alin. (4) din Constituție.
în consecință, C. constată că, în anumite situații extreme, precum în cea de față, implicațiile financiare legate de punerea în executare a hotărârilor judecătorești se pot constitui într-o situație extraordinară în sensul art. 115 alin. (4) din Constituție, în măsura în care asemenea măsuri sunt motivate, în mod fundamentat, de apărarea stabilității economice a statului român, O atare situație extraordinară, în mod evident, are un caracter temporar, regula în această materie fiind executarea hotărârilor judecătorești în conformitate cu dreptul comun în materie, respectiv codul de procedură civilă sau Ordonanța Guvernului nr. 22/2002, după caz, chiar dacă debitor este statul. Altfel, Guvernul nu poate uza de reglementarea, în viitor, în mod nelimitat, a unor proceduri derogatorii de la dreptul comun atunci când statul este debitor; este sarcina statului să găsească soluții pentru executarea conformă a hotărârilor judecătorești, potrivit dreptului comun.
In caz contrar, nu ar mai exista o situație extraordinară în sensul art. 115 alin. (4) din Constituție, ci, mai degrabă, s-ar pune în evidență elemente de oportunitate legislativă".
Ulterior adoptării OUG 71/2009, publicată în Monitorul Oficial din au fost adoptate în mai puțin de un an de la . alte două acte normative, OUG 18/2010 publicată în Monitorul Oficial din 12.03.2010, și OUG 45/2010, publicată în Monitorul Oficial din 20.05.2009 prin care s-au adus modificări substanțiale, de esență, actului normativ constatat ca fiind constituțional în forma sa inițială, cu motivarea de mai sus. In această situație nu s-ar putea reține existența unor circumstanțe excepționale care să justifice în mod nelimitat abaterea de la procedura execuțională de drept comun atunci când statul este debitor, situația extraordinară care a determinat constatarea constituționalității actului normativ în forma inițială fiind transformată într-o situație obișnuită, în care statul în calitate de debitor intervine în faza executării silite a titlurilor executorii obținute în contradictoriu cu instituțiile sale, prin amânarea în mod repetat și re-eșalonarea obligațiilor stabilite prin acestea.
Este de reținut că debitorul obligației - intimatul minister - face parte din puterea executivă, având la îndemână inițiativa legislativă și, ca atare, posibilitatea de a iniția în orice situație acte normative care să paralizeze efectele unei hotărâri judecătorești irevocabile.
Practic, se ajunge ca dispozițiile derogatorii ale OUG 71/2009 și OUG 45/2010 să favorizeze statul în raporturi de drept privat, deși statul ar trebui să se afle pe poziții de egalitate cu orice persoană fizică sau juridică care, în calitate de debitor al unei obligații, nu ar putea invoca niciodată lipsa fondurilor, putând fi urmărit asupra tuturor bunurilor sale până la satisfacerea creanței.
Analiza în concret a ingerinței în dreptul de proprietate privată prin adoptarea OUG 71/2009 astfel cum a fost modificată trebuie să pornească de la premisa că prin adoptarea acestui act normativ creditorilor nu le-a fost negat, în nici un caz nu explicit, dreptul de creanță. Cu toate acestea, eșalonarea plății din 2010 în 2012, urmată în extrem de scurt timp de o modificare în sensul amânării scadenței primei tranșe pentru anul 2012 și o reeșalonare ulterioară pentru perioada 2012-2014 constituie o ingerință excesivă și disproporționată, datorită lipsei oricărei previzibilități cu privire la momentul în care creditorul își va putea vedea executată creanța și respectat dreptul de proprietate.
Deși, în acord cu interpretarea dată de către C. Constituțională în decizia nr. 188/2010, în anumite situații excepționale statul beneficiază de o marjă de apreciere, fapt ce ar fi putut justifica adoptarea unui act normativ de eșalonare a plății creanțelor împotriva statului, modificările succesive ale acestui act normativ într-o perioadă de mai puțin de un an de la ., coroborate cu lipsa identificării unor resurse financiare din care ar urma să fie plătite creanțele și cu perspectiva adoptării în orice moment de către debitorul care are la îndemână inițiativa legislativă a unui nou act normativ de amânare sau reeșalonare a plății, imprimă un grad ridicat de incertitudine executării creanței și lipsesc de orice efecte hotărârile judecătorești. Arbitrariul și imprevizibilitatea conduitei statului, care, în considerarea calității sale de debitor, ar fi trebuit să adopte o conduită constantă și consecventă pentru a putea beneficia de derogările reținute de C. Constituțională transformă dreptul la un proces echitabil de care a beneficiat creditorul în faza judecății într-un drept iluzoriu în faza executării silite. In concret, imprevizibilitatea imprimată de inițiativele legislative ale debitorului obligației face să dispară orice garanție că la împlinirea termenelor de plată nu se vor suspenda din nou plățile invocându-se o împrejurare excepțională, printr-un procedeu identic cu cel urmat la suspendarea executării prin cele două ordonanțe.
Obligația statului de a adopta un arsenal juridic adecvat, și de a identifica soluții funcționale, unitare și consecvente pentru executarea obligațiilor stabilite în sarcina sa prin hotărâri judecătorești nu mai poate fi considerată ca îndeplinită, și conduita adoptată de stat nu mai poate fi încadrată în limitele marjei de apreciere de care dispune acesta, cât timp OUG 71/2009 a fost modificată de două ori, în mod substanțial, în mai puțin de un an de la .. Astfel, creditorii obligațiilor statului nu au nici o predictibilitate în a-și vedea realizate obligațiile recunoscute în mod constant de debitor, dar a căror executare a fost lăsată în exclusivitate la aprecierea debitorului - care are posibilitatea adoptării unor noi acte normative și care nu a adoptat o atitudine echilibrată și constantă în amânarea sau eșalonarea obligațiilor. Limitările consacrate prin eșalonarea și apoi amânarea urmată de o nouă eșalonare a plății creanței, coroborate cu lipsa de consecvență și de predictibilitate în realizarea creanțelor, restrâng accesul la justiție într-o manieră care nu poate fi apreciată ca fiind proporțională cu scopul urmărit, dreptul de acces la justiție fiind afectat în însăși substanța sa.
În aceste condiții, luând în considerare jurisprudența Curții Constituționale și a Curții Europene a Drepturilor Omului, din care se desprind principiile enumerate mai sus, ingerința în dreptul la un proces echitabil și în dreptul de proprietate al creditorului apare ca fiind disproporționată, aplicarea dispozițiilor OUG 71/2009, astfel cum au fost modificate, conducând la o încălcare a dispozițiilor art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului sub aspectul accesului la justiție și termenului rezonabil, și a dispozițiilor art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenție.
Cu privire la Decizia Curții Europene a Drepturilor Omului din data de 4. 09. 2012, în cauza D. ș.a împotriva României, se poate observa că instanța europeană a avut în vedere faptul că în anul 2009 România a început să se confrunte cu o gravă criză economică si financiară, ceea ce duce la concluzia că măsurile de eșalonare a plății drepturilor salariale ale magistraților, constatate prin hotărâri judecătorești definitive, erau corespunzătoare unui scop de utilitate publică. Totodată, măsurile respective s-a considerat a fi proporționale cu scopul urmărit de guvern si anume menținerea unui echilibru bugetar si evitarea înrăutățirii situației sociale. A mai reținut C. europeană că deși, mecanismul de eșalonare a plăților instituit inițial a suferit modificări, autoritățile statului l-ar fi respectat, dând dovadă de diligentă în executarea hotărârilor judecătorești definitive.
Așadar, având la bază aceste considerente, C. europeană a apreciat legitimă si oportună eșalonarea plății drepturilor salariale în litigiu în acel moment instituită prin O.U.G. 71/2009.
Dacă la momentul pronunțării acestei hotărâri s-a considerat de către C. Europeană a Drepturilor Omului că măsurile de eșalonare a plății drepturilor salariale de către Guvern nu sunt disproporționale cu scopul urmărit de autorități, restabilirea echilibrului bugetar, evitarea înrăutățirii situației sociale, la acest moment (2013) acest scop apare ca fiind depășit, deoarece nu se mai poate vorbi de o înrăutățire a situației economico-sociale, de vreme ce guvernul a luat măsuri de redresare a economiei reflectate si pe planul bugetului de stat al anului 2013, astfel că în prezent au existat resurse pentru restituirea către salariații bugetari și a ultimei cote, de 7%, din cele 25 de procente reduse din cuantumul salariilor acestora în anul 2010.
Așadar, începând cu luna decembrie a anului 2012, cota de 7% din salariile personalului bugetar, care a reprezentat ultima cotă rămasă de restituit din procentul de 25% aplicat ca reducere de către guvern la salariile personalului bugetar în anul 2010, când criza economică a atins apogeul, în prezent a fost restituit.
Dacă la acel moment, respectiv în anul 2010, era rezonabil să se eșaloneze plata drepturilor salariale de către guvern, în prezent, în anul 2013, după redresarea economiei naționale și implicit a bugetului de stat, după ce o mare parte din hotărârile judecătorești investite cu formulă executorie au fost deja plătite, este nerezonabil să se pretindă creditorilor ale căror creanțe au rămas neachitate să aștepte plata eșalonată a acestor drepturi până în anul 2016. Aceasta cu atât mai mult cu cât plata acestor drepturi bănești datorate de debitor s-ar desfășura pe o durată de aproximativ 5 ani, în tranșe așa-zis actualizate .
In realitate sumele de bani ce urmează a fi plătite benevol de către debitor nu au fost actualizate în funcție de rata inflației, așa cum prevăd actele normative în această materie,respectiv OUG 75/2008, modificată prin OUG 71/2009, modificată prin OUG 45/2010, modificată prin OUG nr. 113/2010 si Legea nr. 230/2011, fapt care este de natură să conducă la concluzia relei - credințe a guvernului ca debitor în executarea obligației sale de plată.
Relevant din acest punct de vedere este faptul că, ulterior adoptării OUG 71/2009, publicată în Monitorul Oficial din 18.06.2009, au fost adoptate în mai puțin de un an de la . alte două acte normative, respectiv OUG nr. 18/2010, publicată în Monitorul Oficial din 12.03.2010 si OUG nr.45/2010, publicată în Monitorul Oficial din 20.05.2010, prin care s-au adus modificări substanțiale, de esență, actului normativ constatat ca fiind constituțional în forma sa inițială. De altfel, prin Legea nr. 230/2011 s-a procedat la o noua re-re-esalonare a drepturilor salariale câștigate.
În această situație nu s-ar putea reține existența unor circumstanțe excepționale, care să justifice în mod nelimitat abaterea repetată de la procedura execuțională, de drept comun, atunci când statul este debitor, situația extraordinară care a determinat constatarea constituționalității actului normativ în forma inițială de către C. Constituțională din România si rezonabilitatea eșalonării plății de către instanța europeană, fiind transformată într-o situație obișnuită, în care statul, în calitate de debitor, intervine în faza executării silite a titlurilor executorii obținute în contradictoriu cu instituțiile sale, prin amânarea în mod repetat și re-eșalonarea obligațiilor stabilite prin acestea.
Este cert că dacă s-ar fi actualizat suma rămasa de plata la „ momentul anului 2012 (tranșă, iulie - a doua tranșă, octombrie - a treia tranșă și decembrie - a patra tranșă) nu s-ar fi încasat invariabil aceleași sume de bani (circa 1000 lei din hotărârea ce viza sporul de 50% de suprasolicitare neuropsihică și circa 250 lei din hotărârea ce viza sporul de confidențialitate de 15%). Ar fi trebuit ca fiecare din cele 4 tranșe a câte 1,25 % fiecare, să fi fost una mai mare ca cealaltă, progresiv: cea din luna decembrie 2012, urmând să fie mai mare decât cea din luna octombrie, care la rândul ei, ar fi trebuit să fie mai mare decât tranșa din luna iulie, iar aceasta mai mare decât prima tranșă respectiv, cea din luna aprilie.
Pe de altă parte, elementul „ surpriză" pe care l-a constituit în anul 2010 pentru Guvern „avalanșa" de hotărâri definitive ce se cereau a fi puse în executare și pentru care nu alocase fonduri, nu mai este de actualitate în acest moment, deoarece Guvernul a alocat fonduri speciale pentru plata acestor sume restante de drepturi salariale constatate prin hotărârile judecătorești definitive, fapt ce nu mai trebuie dovedit, fiind de notorietate.
In plus, în ultimii 2 ani s-a plătit o mare parte din sumele datorate de guvern cu acest titlu și s-au alocat din bugetul statului sume de bani pe anul 2013 cu această destinație specială, a plății drepturilor salariale restante, astfel încât presiunea exercitată în anul 2010 asupra bugetului de stat nu mai este de actualitate, ca argument de eșalonare a plăților invocat de guvern.
Așadar, la acest moment nu mai există nici un motiv serios de respingerea cererii având ca obiect validare poprire.
Fată de cele arătate mai sus recurenta-creditoare a solicitat să fie admis recursul, să fie casată hotărârea atacată și să fie rejudecată în fond cauza în sensul admiterii cererii având ca obiect validare poprire.
Intimatul-debitor T. București a formulat întâmpinare la recursul promovat de reclamanta B. A. O. împotriva sentința civile nr.2819/18.03.2013 pronunțată de Judecătoria Sectorului 4 București, în dosarul nr._ .
Deliberând asupra apelului de față, tribunalul a constatat că este fondat, pentru următoarele considerente:
Creditoarea B. A. O. a solicitat B. C. M. B. executarea silită în baza titlului executoriu reprezentat de sentința civila nr. 7710/07.02.2009 pronunțată de T. București Secția a VIII-a împotriva debitorilor M. Justiției, C. de A. București și T. București, constituindu-se dosarul de executare silită nr. 673/2012.
Prin această hotărâre judecătorească debitorii au fost obligați la plata drepturilor salariale către creditor, sume actualizate potrivit indicelui de inflație de la data scadenței până la plata efectivă.
Prin adresa din data de 22.10.2012 întocmită de către executorul judecătoresc în acest dosar de executare și comunicată terțului poprit la data de 10.10.2012, executorul judecătoresc a dispus înființarea popririi, solicitându-se terțului poprit Trezoreria Municipiului București indisponibilizarea sumelor datorate de către terțul poprit debitorului, până la concurența sumei de 229.970 lei.
Terțul poprit nu a dat curs înființării popririi, ci prin adresa nr._/29.10.2012 a comunicat faptul că sunt incidente prev. OUG nr. 71/2009 prin care a fost eșalonată plata drepturilor salariale personalului din sectorul bugetar.
În primul rand, trebuie subliniat ca cererea de validare a popririi este supusa regulilor procedurale prevazute de disp. art. 460 rap. la 452 si urm. C.proc.civ., după cum urmează:
Potrivit art.452 alin 1 C.pr. civ. sunt supuse executarii silite prin poprire sumele de bani, titlurile de valoare sau alte bunuri mobile incorporale urmaribile datorate debitorului de o a treia persoana sau pe care aceasta i le va datora in viitor in temeiul unor raporturi juridice existente.
Articolul 453 alin 1 prevede ca poprirea se infiinteaza fara somatie, prin adresa insotita de o copie certificate de pe titlul executoriu, comunicata celei de-a treia persoane aratate la art. 452, instiintandu-se totodata si debitorul despre masura luata.
In adresa de poprire se va pune in vedere celei de-a treia persoane, care devine potrivit alin 1 terț poprit, interdicția de a plăti debitorului sumele de bani sau bunurile mobile incorporale ce i le datorează ori pe care i le va datora, declarându-le poprite in măsura necesara pentru realizarea obligației ce se executa silit(alin 2).
Potrivit art. 456 alin 1 lit a C.pr.civ. în termen de 15 zile de la comunicarea popririi, iar îin cazul sumelor de bani datorate în viitor, de la scadența acestora, terțul poprit este obligat să consemneze suma de bani sau, după caz, să indisponibilizeze bunurile mobile incorporale poprite și să trimită dovada executorului, în cazul popririi prevazute la art. 453 alin 1.
Conform art. 460 C.pr.civ. dacă terțul poprit nu-și mai indeplineste obligatiile ce-i revin pentru efectuarea popririi, inclusiv în cazul în care, în loc să consemneze suma urmăribilă a liberat-o debitorului poprit, creditorul, debitorul sau organul de executare, în termen de 3 luni de la data când terțul poprit trebuia să consemneze sau să platească suma urmăribilă, poate sesiza instanta de executare, în vederea validării popririi.
Instanța va cita creditorul urmăritor, debitorul si terțul poprit si, daca din probele administrate rezulta ca terțul poprit datorează sume de bani debitorului, va da o hotărâre de validare a popririi prin care va obliga terțul poprit sa plătească creditorului, in limita creanței, suma datorata debitorului, iar in caz contrar, va hotărî desființarea popririi (alin 2).
Prin urmare, tribunalul a reținut din interpretarea coroborată a disp. art. 456 și 460 Cod proc.civ., că terțul poprit trebuie să își îndeplinească obligația în termen de 15 zile de la comunicarea popririi iar creditorul poate, dacă terțul poprit nu-și îndeplinește obligația, să ceară, în termen de 3 luni de la data când acesta trebuia să își execute obligația, validarea popririi.
Totodată, din interpretarea textelor legale enunțate mai sus, a rezultat că în cadrul procedurii de validare a poprire instanta are de analizat existența titlului executoriu, dacă terțul poprit datorează sume de bani debitorului, sau debitorul are cont deschis la terțul poprit și dacă terțul nu își indeplinește obligațiile ce îi revin pentru efectuarea popririi.
Conform art. 452 C.proc.civ., sunt supuse executării silite prin poprire sumele de bani datorate debitorului de o a treia persoană sau pe care acesta i le va datora în viitor în temeiul unor raporturi juridice preexistente. De asemenea, potrivit art. 454 alin. 2 indice 3 C.proc.civ. în cazul în care adresa de înființare a popririi se adresează unei unități operaționale a unei bănci, poprirea va fi înființată asupra conturilor pe care debitoarea urmărită le are la acea unitate. Conform dispozițiilor art. 1718 C.civ., precum și art. 452 C.proc.civ., și următoarele, poprirea poate fi validată chiar și în cazul în care debitorul nu are disponibil bănesc în contul deschis la terțul poprit, executarea popririi urmând să aibă loc în măsura alimentării contului.
Din această perspectivă, la acest moment al fazei execuționale, instanța de fond nu putea să facă aprecieri cu privire la caracterul cert, lichid și exigibil al creanței, respectiv cu privire la incidența cauzei D. D. D. și alții împotriva României, având în vedere analiza căror elemente trebuie făcută în cadrul cererii de validare a popririi, acestea putând fi invocate doar în procedura contestației la executare, asfel încât, în procedura validării de poprire nu se mai pot invoca aspecte de nelegalitate a unor acte de executare, ci exclusiv aspecte legate de forma execuțională a popririi la acest moment procesual în raport de disp. art. 460 C.proc.civ.
Astfel, în cauza respectivă, C.E.D.O. a reținut următoarele: în 2009, România a început să se confrunte cu o gravă criză economică și financiară; întrucât autoritățile naționale se află, în principiu, într-o poziție mai bună decât instanța internațională pentru a stabili ce constituie “utilitate publică”, C. este gata să admită că, așa cum susține Guvernul, măsurile în litigiu urmăreau un scop de utilitate publică;pentru a stabili dacă măsurile respective erau proporționale cu scopul urmărit - restabilirea echilibrului bugetar, evitând totodată înrăutățirea situației sociale - C. consideră că este necesar să verifice dacă, în speță, tratamentul aplicat reclamanților a făcut posibilă menținerea unui echilibru între interesele aflate în joc; C. a observat că reclamanții aveau drepturi ferme și intangibile în temeiul unor hotărâri judecătorești definitive pronunțate în perioada februarie-aprilie 2008; C. a constatat că, deși mecanismul de eșalonare instituit a suferit modificări, autoritățile statului l-au respectat, dând dovadă de diligență în executarea hotărârilor judecătorești, în condițiile în care reclamanții au primit în octombrie 2008 o primă tranșă, reprezentând 30% din totalul sumelor datorate, iar în septembrie 2010 li s-a plătit o sumă suplimentară, reprezentând 25% din a doua tranșă de 34% din suma totală, deși în temeiul O.U.G. nr. 45/2010 cea de a doua tranșă ar fi trebuit plătită în 2012; ținând seama de faptul că o parte importantă din sumele datorate reclamanților le-a fost deja plătită, C. nu poate considera că a fost afectată însăși substanța dreptului reclamanților; prin urmare, C. a considerat că plata eșalonată a sumelor datorate reclamanților nu poate fi considerată nerezonabilă.
De asemenea, față de considerentele reținute de C. EDO în cauza D. s.a. contra României, este necesară o analiză în funcție de situația concreta a fiecărui creditor în parte, astfel încât nu se poate aplica automat concluzia Curții, în sensul că nu ar fi afectată însăși substanța dreptului și că plata eșalonată a sumelor datorate ar fi rezonabilă.
Însă aceste apărări cu privire la incidenta cauzei D. și la sumele încasate de creditoare, respectiv incidenta actelor normative privind eșalonarea plății drepturilor salariale restante si suspendarea de drept a executării acestora, pot fi analizate doar in cadrul contestației la executare, nu si in procedura validării popririi.
Prin urmare, având în vedere ca hotărârea instanței de fond de respingere a cererii de validare, este netemeinicia și nelegala, tribunalul a admis apelul, a schimbat în tot sentința civilă apelată, în sensul că a admis cererea de validarea și a validat poprirea înființată la 22.10.2012 de către B. C. B. M. în dosarul de executare nr. 673/2012 și a obligat terțul poprit să plătească creditorului suma 229.970 lei.
Potrivit prev. art. 299 și art. 301 C.proc.civ., prezenta hotărâre poate să fie atacată cu recurs în termen de 15 zile de la comunicare.
Împotriva acestei decizii civile au formulat recurs M. Justiției și Libertăților Cetățenești, T. București și Direcția de T. a Municipiului București, în care recurentele au susținut că în cauză sunt aplicabile dispozițiile OUG nr. 71/2009 și nu trebuie admis apelul.
Analizând actele și lucrările dosarului se reține că:
Recursurile sunt întemeiate.
În ce privesc cele două recursuri (ale Tribunalului București - filele 2 - 6 și Agenției Naționale Fiscală - filele 7 - 12) se reține în esență că se face trimitere la OUG nr. 71/2009 (modificată și completată prin Legea nr. 230/2011 dar și la dispozițiile imperative ale OG nr. 22/2002, modificată prin Legea nr. 92/2011) care a instituit anumite limite ale executării instituțiilor publice, Cum în bugetul Ministerului Justiției, nu existau pentru anul 2012, sume aprobate cu destinația de plăți titluri executorii (drepturi salariale), instanța de apel nu a respectat cerințele acestei legi.
Cercetând acest act normativ se reține că într-adevăr nu existau aprobate sumele din titlurile executorii (drepturi salariale) în bugetul Ministerului Justiției pe anul 2012, și ca atare greșit s-a admis apelul.
Așa fiind față de dispozițiile art. 304 pct. 9 și art. 312 C.pr.civ., se vor admite recursurile formulate și se va modifica decizia civilă din apel în sensul că va fi respins ca nefondat apelul formulat de creditor.
Văzând și art. 316 C.pr.civ.,
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursurile formulate de recurenții-debitori, M. JUSTIȚIEI ȘI LIBERTĂȚILOR CETĂȚENEȘTI și T. BUCUREȘTI, precum și de recurentul terț poprit, DIRECȚIA DE T. A MUNICIPIULUI BUCUREȘTI, împotriva deciziei civile nr.619 A din 19.05.2014, pronunțată de T. București - Secția a III-a civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata - creditoare B. A. O. și intimatul-debitor, C. DE A. BUCUREȘTI.
Modifică decizia civilă recurată în sensul că respinge ca nefondat, apelul creditoarei.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 14.11.2014.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
C. M. T. D. A. F. P.
GREFIER
Rădița I.
Red. TCM
Tehored. GIA
2 ex./06.01.2015
TB – S. a III-a civ. - C. V., A. G.
Judecătoria sector 4 - F. C.
| ← Pretenţii. Decizia nr. 1211/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Reparare prejudicii erori judiciare. Decizia nr. 266/2014.... → |
|---|
