Reparare prejudicii erori judiciare. Decizia nr. 266/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 266/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 10-02-2014 în dosarul nr. 35347/3/2012
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI SECȚIA A-IV-A CIVILĂ
Dosar nr._
DECIZIA CIVILĂ NR. 266R
Ședința publică de la 10 februarie 2014
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE - DIANA FLOREA-BURGAZLI
JUDECĂTOR - C. M. S.
JUDECĂTOR - I. P.
GREFIER - V. Ș.
MINISTERUL PUBLIC – Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București a fost reprezentat de procuror A. B..
Pe rol soluționarea cererilor de recurs formulate de recurentul reclamant M. C., recurentul pârât S. R. PRIN M. FINANȚELOR PUBLICE și recurentul M. P. – P. DE PE LÂNGĂ TRIBUNALUL BUCUREȘTI împotriva sentinței civile nr. 812/17.04.2013 pronunțată de Tribunalul București Secția a III - a Civilă în dosarul nr._, având ca obiect: reparare prejudicii erori judiciare, alte cereri.
La apelul nominal făcut în ședință publică se prezintă recurentul reclamant reprezentat de avocat C. P. cu împuternicire avocațială la dosar, lipsind recurentul pârât și recurentul MINISTERUL PUBLIC – Parchetul de pe lângă Tribunalul București.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință care învederează instanței că recurentul reclamant a formulat întâmpinare și a depus-o la dosar, prin serviciul registratură, la data de 13.01.2014, aceasta fiind comunicată celorlalte părți.
Reprezentanta recurentului reclamant arată că nu mai are de formulat cereri prealabile judecății.
Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea recursurilor.
Reprezentanta recurentului reclamant având cuvântul în susținerea recursului arată că instanța a făcut o aplicare greșită a dispozițiilor art. 505 Cod pr. Penală și nu a avut în vedere faptul că față de reclamant s-a săvârșit o eroare judiciară, concretizată în arestarea preventivă a acestuia pe o perioadă de 8 luni.
Arată că la stabilirea întinderii reparației, instanța ar fi trebuit să țină cont că reclamantul a stat în arest pentru o faptă pe care nu a săvârșit-o, ceea ce a dus la repersursiuni asupra atât a reclamantului cât și a familiei acestuia, având în vedere că procesul a durat peste 11 ani.
Precizează că instanța trebuia să țină cont de practica națională în materia daunelor morale și invocă, în acest sens, Decizia nr. 182/27.06.2008 a Curții de Apel Cluj – 1000 lei/zi, Decizia nr. 4632/17.12.2002 a ÎCCJ – 666 lei/zi, etc.
Dezvoltă oral motivele de recurs și solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat și motivat, în scris, modificarea sentinței recurate și pe fond admiterea acțiunii.
Reprezentanta Ministerului P. solicită respingerea ca nefondat a recursului declarat de către recurentul reclamant.
În susținerea recursului declarat de M. P. arată că suma dată cu titlu de daune morale pentru suferința reclamantului, ținând cont și de perioada de arestare preventivă, este disproporționată în raport de prejudiciul nepatrimonial cauzat, având în vedere că din probatoriul administrat nu rezultă consecințele produse asupra reclamantului sau familiei acestuia.
Arată că potrivit deciziei 8801/2009 a ÎCCJ a statuat că prejudiciul moral nu poate fi stabilit prin rigori abstracte stricte, din moment ce el diferă de la o persoană la alta, în funcție de circumstanțele concrete ale fiecărui caz.
Dezvoltă oral motivele de recurs și solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat și motivat, în scris și diminuarea sumei acordate cu titlu de daune morale.
Cu privire la recursul declarat de Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice solicită admiterea, în parte, a acestuia cu privire la capătul de cerere referitor la cuantumul daunelor morale și respingerea pe celelalte motive invocate.
Reprezentanta recurentului reclamant având cuvântul pe recursul declarat de către S. R. arată că a depus la dosar actele de divorț ale reclamantului, prin care a pierdut custodia copilului, astfel că, în opinia sa, a făcut dovada prejudiciului suportat.
Solicită respingerea, ca nefondate, a recursurilor declarate de Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și M. P. prin P. de pe lângă Tribunalul București.
Curtea reține cauza spre soluționare.
CURTEA
Asupra cererilor de recurs de față:
Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului București Secția a III-a Civilă, reclamantul M. C. a chemat în judecată Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând obligarea la plata sumei de 250.000 euro reprezentând contravaloarea prejudiciului moral suferit de reclamant ca urmare a privării de libertate dispuse prin mandatul de arestare nr.1185/29.11.2002.
În motivare, s-a arătat că la data de 15.03.2003 reclamantul a fost arestat preventiv, fiind trimis în judecată pentru săvârșirea infracțiunilor de furt calificat.
Prin sentința penală nr. 893/15.06.2004 pronunțată în dosarul 1431/2003 Tribunalul București secția I-a Penală a dispus achitarea reclamantului. Prin aceeași hotărâre s-a constatat că reclamantul a fost privat de libertate în perioada 28.11.2002 și 5.07.2003. Prin dec.pen. 891 A /09.11.2004 pronunțată în dosar 3656/2004 Curtea de Apel București –Secția I Penală a admis apelul declarat de P. de pe lângă Tribunalul București și a desființat sentința apelată trimițând cauza spre rejudecare la aceeași instanță. Prin sentința penală nr.585/16.05.2006 reclamantul a fost din nou achitat. Prin dec.pen 2327/18.11.2011 Curtea de Apel București Secția a II-a Penală a dispus achitarea reclamantului.
Reclamantul a arătat că datorită perioadei lungi în care a fost privat de libertate i-au fost afectate toate atributele persoanei care influențează relațiile sociale onoare reputație, precum și cele care se situează în domeniul afectiv al vieții umane relațiile cu familia și prietenii. Datorită perioadei de arest reclamantul și-a pierdut locul de muncă și a fost ostracizat de societate, iar familia sa a avut de suferit atât pentru lipsa sprijinului material cât și pentru prejudiciul moral suferit.
În drept cererea a fost motivată pe dispozițiile art. 504 Cod procedură penală
Prin sentința civilă nr. 812/17.04.2013 Tribunalul București - Secția a III-a Civilă a admis în parte acțiunea și a obligat pârâtul la plata sumei de 50.000 lei cu titlu de daune morale.
S-a reținut, în esență, că reclamantul a suferit un prejudiciu cu caracter nepatrimonial ce a constat în consecințele dăunătoare neevaluabile în bani, ce au rezultat din încălcarea dreptului la libertate, a dreptului la muncă, fiind afectate totodată acele atribute ale persoanei care influențează relațiile sociale, cum sunt onoarea, reputația, precum și cele care țin de planul afectiv – relațiile cu familia sa
Lipsirea de libertate a avut repercusiuni și asupra familiei, aceasta fiind lipsită de sprijinul moral și material al reclamantului.
La stabilirea cuantumului despăgubirilor, tribunalul a avut în vedere durata lipsirii de libertate, respectiv șapte luni, în perioada 29.11.2002- iulie 2003 precum și importanța valorilor lezate.
Împotriva acestei hotărâri judecătorești au formulat recurs în termen legal, atât reclamantul M. C., cât și pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și MINISTERUL PUBLIC – Parchetul de pe lângă Tribunalul București.
Reclamantul M. C. a solicitat prin motivele de recurs formulate, admiterea recursului, modificarea sentinței și admiterea acțiunii, așa cum a fost formulată, în baza dispozițiilor art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă.
Se susține că instanța de fond a făcut o aplicare greșită a dispozițiilor art. 505 Cod procedură penală, în sensul că la stabilirea întinderii reparației, instanța ar fi trebuit sa tina cont de faptul ca reclamantul M. C. a stat in arest vreme de 8 luni pentru o fapta care s-a dovedit, in urma a 4 cicluri procesuale (desfășurate pe parcursul a 11 ani, aspect care contravine disp. art. 6 alin. (1) din Convenția Europeana a Drepturilor Omului) ca nu a fost săvârșita de acesta. In aceste condiții, reclamantul a apreciat că instanța ar fi trebuit sa facă o analiza ampla asupra tuturor circumstanțelor spetei, circumstanțe care in mod evident fac dovada săvârșirii unor grave erori judiciare.
Astfel, privarea unei persoane de posibilitatea obținerii unei reparații juste si proporționale cu pagubele suferite de aceasta in urma săvârșirii unor erori judiciare contravine scopului edictat de dispozițiile legale.
In materia daunelor morale, dată fiind natura prejudiciului care le generează, practica judiciara si literatura de specialitate au evidențiat ca nu exista criterii precise privind cuantificarea lor, respectiv ca problema stabilirii despăgubirilor morale nu trebuie privita ca o cuantificare economica a unor drepturi si valori nepatrimoniale (cum ar fi demnitatea, onoarea, ori suferința psihica încercată de cel ce le pretinde), ci ca o evaluare complexa a aspectelor in care vătămările produse se exteriorizează, supusa puterii de apreciere a instanțelor de judecata. Prin urmare, chiar daca valorile morale nu pot fi evaluate in bani, atingerile aduse acestora îmbracă forme concrete de manifestare, iar instanța de judecata are posibilitatea sa aprecieze intensitatea si gravitatea lor si sa dispună repararea prejudiciului moral produs.
Se susține că la stabilirea unui cuantum just al despăgubirii, instanța de fond ar fi trebuit să țină seama de faptul ca lipsirea de libertate a provocat reclamantului o suferința psihica semnificativă, el trebuind să suporte nu numai restrângerea severă a libertății de mișcare, ci si tensiunea si disconfortul continuu pe care situația de persoana aflata in detenție le presupun. Mai mult decât atât, independent de perioada de detenție, instanța ar fi trebuit sa tina cont, in aplicarea corecta a dispozițiilor art. 505 C.p.p si de faptul ca, vreme de 11 ani cat a durat dosarul penal, percepția publica asupra persoanei reclamantului s-a modificat in sens defavorabil (inclusiv percepția familiei, acesta trecând printr-un divorț dureros si pierzând legăturile personale cu copilul sau), deși in cadrul fiecărui ciclu procesual au existat hotărâri de achitare, aspect rămas definitiv in luna noiembrie 2011. Astfel, considerarea sumei de 50.000 lei ca fiind o suma suficienta pentru acoperirea prejudiciului suferit nu are in vedere nici perioada de 8 luni in arest (deși nu a existat niciun motiv verosimil pentru adoptarea acestei masuri de la bun început) nici perioada de 11 ani de existenta a unui dosar mediatizat.
MINISTERUL PUBLIC – Parchetul de pe lângă Tribunalul București a susținut prin motivele de recurs formulate următoarele:
Art. 505 C.p.p. prevede criterii clare de apreciere a cuantumului despăgubirilor, statuând că la stabilirea întinderii reparației se ține seama de durata privării de libertate sau a restrângerii de libertate suportate și de consecințele produse asupra persoanei ori asupra familiei acestuia.
Astfel s-a apreciat că suma de 50.000 lei cu titlu de daune morale pentru suferința reclamantului, ținând cont și de perioada de arestare preventivă, este disproporționată în raport de prejudiciul nepatrimonial cauzat, în condițiile în care din probatoriul administrat în cauză nu rezultă consecințele produse asupra persoanei ori asupra familiei acestuia de perioada restrângerii de libertate.
Atingerea adusă prestigiului moral în familie și în societate trebuie apreciată și prin prisma faptului că reclamantul a fost și este în continuare cercetat penal și trimis în judecată în mai multe dosare penale inclusiv dosare instrumentate de D.I.I.C.O.T., așa cum rezultă din extrasele ECRIS atașate. În cuprinsul motivării deciziei nr. 8801 din 28 octombrie 2009, Secția civilă și de proprietate intelectuală a înaltei Curți de Casație și Justiție a statuat că prejudiciul moral nu poate fi stabilit prin rigori abstracte stricte, din moment ce el diferă de la persoană la persoană, în funcție de circumstanțele concrete ale fiecărui caz.
În raport de criteriile legale de stabilire a întinderii reparației prevăzute de art. 505 alin. l C.p.p. și de circumstanțele concrete ale cazului de față, se susține că suma acordată cu titlu de daune morale ar trebui drastic redusă.
Pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice a invocat dispozițiile art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, susținând că instanța de fond nu a făcut o aplicare corectă a dispozițiilor art. 504 Cod procedură penală.
Instanța de fond, arată recurentul pârât, trebuia să constate că în cauză nu sunt îndeplinite dispozițiile art. 504 alin. 2 și 3 Cod procedură penală, întrucât nu există o hotărâre de contestare a nelegalității arestării abuzive, așa încât, raportat la natura faptei și complexitatea cauzei, durata detenției nu poate fi apreciată ca fiind excesivă, iar inculpatului i s-a asigurat un proces echitabil.
În ceea ce privește cuantumul daunelor morale acordat, se susține că în mod nelegal, prima instanță a obligat pârâtul la plata sumei de 50.000 lei, în condițiile în care reclamantul nu a administrat probe de natură a dovedi suferințele produse în plan fizic și psihic și nici presupusul prejudiciu material.
În mod unanim a fost apreciat atât de către instanțele naționale cât și de către jurisprudența CEDO că o posibilă reparație cu titlu de daune morale nu ar putea avea decât un rol de a diminua un prejudiciu psihic, și nu de a-l acoperi în întregime.
Oricât de subiectiv ar fi, prin natura sa, caracterul prejudiciului moral, numai o apreciere echilibrată, ar putea compensa dificultatea cuantificării sale, practica instanțelor de judecată în materie, oferind o mai concretă aplicare a criteriilor prevăzute de art. 505 Cod proc penală, pentru stabilirea felului și întinderii reparației: „durata privării de libertate sau a restrângerii de libertate suportate, precum și de consecințele produse asupra persoanei ori familiei celui privat de libertate sau a cărui libertate a fost restrânsă."
Se invocă de către recurentul pârât decizii pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, cât și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în care, în raport de circumstanțele cauzei a adoptat o poziție moderată prin acordarea unor sume rezonabile cu titlu de reparație morală, respectiv în cauzele Țară L., T., O. și Konolos.
Analizând actele și lucrările de la dosarul cauzei, în raport de criticile formulate, Curtea reține că recursurile sunt nefondate pentru următoarele considerente:
În ceea ce privește neîndeplinirea condițiilor impuse de dispozițiile art. 504 Cod procedură penală, motiv de recurs formulat de către pârâtul S. R., Curtea reține că acest motiv este neîntemeiat.
Conform dispozițiilor art. 504 Cod procedură penală are dreptul la repararea pagubei suferite și persoana care în cursul procesului penal a fost privată de libertate ori căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal. Privarea sau restrângerea de libertate în mod nelegal trebuie stabilită, după caz, prin ordonanță a procurorului de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin ordonanță a procurorului de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale pentru cauza prev. în art.10 alin. l lit. j ori prin hotărâre a instanței de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin hotărâre definitivă de achitare sau prin hotărâre definitivă de încetare a procesului penal pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. 1 lit. j.
În cauză, prima instanță a reținut, în mod legal, că reclamantul a făcut dovada îndeplinirii condițiilor impuse prin aceste dispoziții legale, întrucât în raport de hotărârile judecătorești definitive depuse la dosarul cauzei, reclamantul a fost cercetat în stare de arest preventiv timp de șapte luni, iar judecata penală a fost finalizată cu o hotărâre judecătorească de achitare, respectiv decizia penală nr. 2327 de la 18.11.2011 a Curții de Apel București.
Ca urmare a hotărârii judecătorești definitive de achitare, în mod corect s-a reținut că reclamantul a fost privat de libertate în mod nelegal timp de șapte luni, respectiv în perioada 29.11.2002 – 05.07.2003.
Așadar, împrejurarea că în cauză nu există o hotărâre de contestare a nelegalității arestării abuzive, așa cum susține recurentul pârât, nu poate conduce la concluzia că nu sunt îndeplinite dispozițiile art. 504 Cod procedură penală, câtă vreme există o hotărâre judecătorească definitivă de achitare a reclamantului, fiind incidentă în cauză teza prevăzută de dispozițiile art. 504 alin. (3) Cod procedură penală.
Atât recurentul reclamant, cât și recurenții pârâți Starul R. și MINISTERUL PUBLIC – Parchetul de pe lângă Tribunalul București au formulat critici cu privire la cuantumul daunelor morale acordate de către instanța de fond, critici asupra cărora Curtea va expune considerente comune:
În temeiul art._ Cod procedură penală, răspunderea civilă a statului se constituie într-o răspundere legală care operează indiferent dacă situația generatoare de daune, respectiv arestarea pe nedrept, a fost determinată de reaua credință, de neglijență gravă sau de eroarea în care s-au aflat organele sale care au promovat-o. Această răspundere nu este condiționată decât de întinderea pagubei suferite de reclamant, această interpretare fiind în concordanță cu jurisprudența C.E.D.O care în aplicarea art. 5 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului ce se referă la dreptul la libertate și siguranță, a fost constantă în a acorda despăgubiri bănești pentru daunele morale cauzate de o arestare abuzivă sau de o condamnare nedreaptă.
Așadar, în cauză, daunele morale acordate de către prima instanță reprezintă o compensație echitabilă pentru atingerea adusă valorilor ce definesc personalitatea reclamantului, respectiv onoarei, reputației precum și pentru suferințele psihice și fizice cauzate de măsura arestării nelegale timp de șapte luni de zile.
Această sumă are efecte compensatorii pentru reclamant care în prezent, conform înscrisurilor de la dosarul cauzei, mai este implicat și în alte procese penale în calitate de învinuit sau inculpat care nu a făcut dovada că în timpul sau ca urmare a detenției, soția sa a divorțat, hotărârea judecătorească de desființare a căsătoriei fiind pronunțată la data de 05.10.2011 și nici a pierderii locului de muncă.
De asemenea, nu constituie o „amendă” excesivă pentru autorii daunelor și nici un venit nejustificat pentru reclamant care în această perioadă de timp a fost lipsit de o valoare fundamentală a personalității umane și anume libertatea, fiind de netăgăduit suferințele fizice și psihice create ca urmare a arestării nelegale.
În raport de circumstanțele concrete ale cauzei, Curtea nu poate reține ca și criterii de individualizare a prejudiciului moral produs reclamantului, hotărârile judecătorești pronunțate de alte instanțe de judecată, invocate atât de reclamant, cât și de pârâtul S. R..
Față de aceste considerente, Curtea în baza dispozițiilor art. 312 alin. (1) Cod procedură civilă urmează a respinge recursurile ca nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca fiind nefondate recursurile declarate de recurentul-reclamant M. C., recurentul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și de recurentul M. P. - P. de pe lângă Tribunalul București împotriva sentinței civile nr. 812/17.04.2013 pronunțată de Tribunalul București Secția a III - a Civilă.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 10.02.2014.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
D. F. B. C. M. S. I. P.
GREFIER
V. Ș.
Red. CMS
Tehnored. GC – 2 ex
20.02.2014
Jud. fond S. M.
| ← Validare poprire. Decizia nr. 1714/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Obligaţie de a face. Decizia nr. 1535/2014. Curtea de Apel... → |
|---|
