Pretenţii. Decizia nr. 909/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 909/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 27-05-2014 în dosarul nr. 1298/2/2014
Dosar nr._
(438/2014)
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI SECȚIA A III-A CIVILA
ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
Decizia civilă nr. 909
Ședința publică de la 27.05.2014
Curtea constituită din :
PREȘEDINTE - CRISTINA GUȚĂ
JUDECĂTOR - I. S.
JUDECĂTOR – GEORGETA SÎRBU
GREFIER - N. C. I.
*********
Ministerul Public - P. de pe lângă Curtea de Apel București, a fost reprezentat de procuror C. C..
Pe rol se află soluționarea cererii de revizuire formulate de revizuentul I. V. împotriva deciziei civile nr.275 R din data de 20.02.2014, pronunțate de Curtea de Apel București Secția a III a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.
La apelul nominal făcut în ședința publică, se prezintă revizuentul-reclamant I. V., personal, legitimat cu CI RR nr._, lipsind reprezentantul intimatului-pârât.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează împrejurarea că dosarul se află la primul termen de judecată, motivele cererii de revizuire au fost comunicate intimatului-pârât, potrivit mențiunii existente pe dovada de îndeplinire a procedurii de citare.
Curtea acordă cuvântul părților pentru formularea cererii de probe.
Revizuentul-reclamant I. V. solicită încuviințarea probei cu înscrisuri, cele aflate la dosar.
Reprezentantul Ministerului Public nu se opune probei cu înscrisuri solicitată.
Curtea încuviințează revizuentului proba cu înscrisuri solicitată și, constatând că nu mai sunt alte cereri de formulat, probe de propus și administrat ori excepții de invocat, acordă cuvântul asupra cererii de revizuire.
Revizuentul-reclamant I. V. solicită admiterea cererii de revizuire astfel cum a fost formulată, precizând că înțelege să conteste hotărârea Ministerului Finanțelor Publice emisă în baza Decretului Lege nr.118/1990.
Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a cererii de revizuire, ca fiind neîntemeiată; actele depuse de revizuent nu sunt apte să conducă la o altă soluție decât cea pronunțată de către instanțe, și nici nu rezultă că măsurile sau condamnările dispuse față de membrii familiei reclamantului au avut un caracter politic.
Curtea reține cauza în pronunțare.
CURTEA ,
Deliberând asupra revizuirii de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București Secția a V a Civilă sub nr._/3/2010, reclamantul I. V. a chemat în judecată pe pârâtul S. R., solicitând obligarea acestuia la repararea prejudiciului moral, evaluat la 1.000.000 Euro, pentru suferințele îndurate ca urmare a măsurilor la acre a fost suspus bunicul său I. V. G., și a faptului că i-au fost confiscate o . bunuri. A precizat că acestuia i-au fost rechiziționate, încă din primele zile ale ocupației sovietice automobilul, fabrica de ulei și banii trimiși pentru cumpărarea celui de-al doilea tractor.
De asemenea, reclamatul a susținut că și tatăl său, I. I., a avut de suferit, fiind condamnat 4 ani, iar după anul 1980 a fost dat afara de la FAO Băneasa, unde a lucrat ca tractorist.
De asemenea mama sa, și chiar reclamantul au suferit de pe urma sistemului comunist, în anii 1954-1955, fiind trimiși la Primăria Stănești, pentru a smulge iarba, la 2 km de șanț, pe sosea spre G., iar în anul 1972, ca urmare a acestor represiuni, mama sa a murit de inimă.
Ulterior, reclamantul a depus o cerere modificatoare a acțiunii introductive de instanță, prin care a chemat în judecată și pe pârâții Prefectura G. și Ministerul Economiei și Finanțelor și Ministerul Justiției, și a solicitat obligarea pârâților la plata daunelor morale în valoare de 150.000 Euro și restituirea în natură a terenului expropriat prin legea Reformei Agrare nr. 187/1945, situat în .> Prin sentința civilă nr. 107/18.01.2012, tribunalul a disjuns cererea întemeiată pe prevederile Legii nr. 221/2009, formându-se astfel nou dosar, cu nr._ .
Prin sentința civilă nr.370/21.02.2013 pronunțată în acest din urmă dosar, a fost respinsă cererea, ca neîntemeiată.
Împotriva acestei sentințe a formulat recurs reclamantul.
Prin decizia civilă nr. 275 /20.02.2014, Curtea de Apel București - Secția a III-a a respins, ca nefondat, recursul astfel declarat.
Pentru a dispune astfel, instanța a reținut în esență că:
Atâta vreme cât acțiunea introductivă s-a întemeiat pe prevederile art. 5 alin. 1 lit. a și b din Legea nr. 221/2009, față și de susținerile din recurs vizând incidența și aplicabilitatea acestei norme de drept în cauză, Curtea a subliniat că, pentru a i se recunoaște dreptul de a obține despăgubiri în temeiul acestei reglementări, reclamantul avea obligația de a proba că împotriva autorului său a fost dispusă, fie o măsură de condamnare cu caracter politic, în sensul art. 1 sau 4 alin. 1 din Legea nr. 221/2009, fie o măsură administrativă cu caracter politic, în sensul art. 3 din Legea nr. 221/2009, sau orice altă măsura administrativă cu caracter politic, în sensul art. 4 alin. 2 coroborat cu art. 1 alin. 3 din Legea nr. 221/2009, respectiv că acestuia i-au fost confiscate, ca efect al unei astfel de măsuri bunuri, aceste condiții impunându-se a fi îndeplinite cumulativ.
Obiectul reglementarii îl constituie acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor imobile confiscate prin hotărârea de condamnare sau ca efect al măsurii administrative.
Or, în cauză, probatoriul administrat nu a relevat că numitul I. V. G. (în cadrul criticilor cu care Curtea a fost legal investită, recurentul criticând soluția primei instanțe doar în ceea ce îl privește pe acest autor, și în limitele în care instanța de fond a procedat la analiza cererii sale), ar fi fost arestat sau condamnat și nici împrejurarea că acesta ar fi fost suspus unei măsuri administrative cu caracter politic în sensul Legii nr. 221/2009.
Includerea acestuia în categoria „chiaburilor”, nu a putut fi apreciată, în lipsa unor probatorii concludente sub acest aspect, ca o consecință a unei fapte prin care să se fi urmărit vreunul dintre scopurile prevăzute de art. 2 din OUG nr. 214 /1999.
În plus, reclamantul nu a probat că bunurile la care a făcut referire în acțiunea introductivă ar fi fost confiscate de la acest autor al său, în condițiile expres și limitativ prevăzute de Legea nr. 221/2009.
Anterior soluționării cauzei în primă instanță, Curtea Constituțională a constatat că prevederile art. 5 alin. 1 lit. a teza întâi din Legea nr. 221/2009 sunt neconstituționale, deciziile instanței de contencios constituțional fiind publicate în Monitorul Oficial, iar termenul de 45 zile prevăzut de art. 147 alin. 1 din Constituție, era de asemenea împlinit, fără a avea loc o punere de acord a prevederilor neconstituționale cu dispozițiile Constituției.
Ca atare, decizia Curții Constituționale – ale cărei efecte sunt opozabile erga omnes -, paralizează efectele juridice ale normei juridice constatată ca nefiind conformă prevederilor Constituției.
A admite contrariul, ar însemna și a obliga pe judecător să aplice o normă legală care înfrânge Constituția, fiind evident lipsită de validitate, atunci când este examinată prin prisma normei superioare, adică atunci când este cercetată prin prisma acordului/dezacordului acestuia cu Constituția.
Obligativitatea erga omnes a deciziilor Curții Constituționale, de la momentul publicării lor în Monitorul Oficial, nu afectează în nici un fel principiul constituțional al neretroactivității legii, prevăzut de art. 15 din Constituție, deoarece existența pe rolul instanței, a cauzei reclamantului echivalează cu inexistența unei facta praeterita, adică a unor fapte trecute, singurele care sunt incluse în domeniul de aplicare al principiului în discuție.
În consecință, Curtea a apreciat ca nefondate susținerile recurentului în sensul că, la momentul soluționării cauzei, se impunea aplicarea art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009, făcându-se abstracție de deciziile prin care Curtea Constituțională a declarat neconstituțional acest text de lege și în consecință că, cererea de acordare a daunelor morale, formulată în temeiul acestei dispoziții legale, care nu mai putea produce efecte juridice, era fondată.
Curtea a constatat totodată că, în cauză, soluția adoptată de prima instanță nu s-a datorat adoptării unei legi noi și reținerii incidenței acesteia în speță, ci constatării cu caracter obligatoriu a Curții Constituționale în sensul că textul de lege pe care reclamantul și-a fundamentat pretențiile este neconstituțional; or, în raport de prevederile art. 147 alin. 4 din Constituție, nu există niciun impediment ca aceste decizii să se aplice și în cazul procesului pendinte, fără a se aduce vreo atingere principiului constituțional al neretroactivității legii noi.
Persoana care a solicitat aplicarea dispozițiilor Legii nr. 221/2009, nu se poate prevala de un drept câștigat, atâta vreme cât litigiul nu a fost soluționat încă printr-o hotărâre definitivă și care să consfințească puterea lucrului judecat asupra temeiniciei pretențiilor deduse judecății.
Pe de altă parte, în speța de față, nu se aplică o nouă lege, pentru a se putea susține că s-a încălcat principiul statuat în jurisprudența Curții Europeană a Drepturilor Omului, care statuează în sensul aplicării legii mai favorabile în favoarea petiționarului, ci s-a declarat neconstituționalitatea textului dintr-o lege ce a constituit fundamentul pretențiilor deduse judecății.
Nu s-a putut spune că, fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. 1Iit. a din Legea nr. 221/2009, înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu avem de-a face cu un act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
Nu a fost vorba, în această situație, despre raporturi juridice determinate de părți, cu drepturi și obligații precis stabilite, pentru a se aprecia asupra legii incidente la momentul la care acestea au luat naștere (lege care să rămână aplicabilă ulterior efectelor unor asemenea raporturi întrucât aceasta a fost voința părților).
Acțiunile în justiție, aflate în curs de soluționare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, sunt asimilabile unor situații juridice legale, în desfășurare, surprinse de legea nouă înaintea definitivării lor și de aceea intrând sub incidența noului act normativ. Este vorba, în ipoteza analizată, despre pretinse drepturi de creanță, a căror concretizare (sub aspectul titularului, căruia trebuie să i se verifice calitatea de condamnat politic, și al întinderii dreptului, în funcție de mai multe criterii prevăzute de lege) se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicționale realizate de instanță.
Or, la momentul la care instanța este chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate, norma juridică nu mai există și nici nu poate fi considerată ca ultraactivând, în absența unei dispoziții legale exprese.
Pe de altă parte, Curtea a avut în vedere faptul că, prin Decizia nr 12/2011, instanța supremă a stabilit - pe calea recursului în interesul legii - că: ,,urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1.358/2010 si nr. 1.360/2010, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic si masurile administrative asimilate acestora si-au încetat efectele si nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în Monitorul Oficial.”
În conformitate cu art. 3307 alin. 4 Cod procedură civilă: „Dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanțe”.
Instanța de recurs a analizat, corespunzător criticilor formulate de recurent, dacă există neconcordanță între soluția primei instanțe, care a rezultat din aplicarea dreptului intern, și pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, îndeosebi Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului.
În ceea ce privește art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului, trebuie în primul rând avut în vedere faptul că, pornind de la caracterul autonom al noțiunilor utilizate de Convenție și de actele sale adiționale, Curtea a extins noțiunea de „bun”, în sensul textului menționat, la situații în care apar puse în discuție anumite interese economice ale unui subiect de drept, persoană fizică sau juridică, care pot să se prezinte sub forma unor speranțe legitime la obținerea unor indemnizări (cauza Pressos Compania Naviera S.A. împotriva Belgiei, hotărârea din 25 martie 1999).
Potrivit jurisprudenței Curții, o „speranță legitimă" este o creanță care are o bază suficientă în dreptul intern.
Curtea Europeană a apreciat că este greu de admis că un act normativ care, imediat după . fost contestat pe considerentul că ar fi contrar principiilor constituționale esențiale - și a fost găsit ulterior neconstituțional pe acest motiv - poate fi apreciat ca fiind o bază juridică solidă, în sensul jurisprudenței Curții.
Or, . Legii nr. 221/2009 a dat naștere unor raporturi juridice în conținutul cărora intră drepturi de creanță în favoarea anumitor categorii de persoane Aceste drepturi de creanță sunt însă condiționale, pentru că ele depind, în existența lor juridică, de verificarea de către instanță a calității de creditor și de stabilirea întinderii lor de către același organ jurisdicțional.
Norma legală nu ducea, în sine, la dobândirea dreptului, ci era nevoie de verificarea organului jurisdicțional.
Având în vedere aceste aprecieri ale instanței de contencios european, Curtea a apreciat că pe baza jurisprudenței actuale a Curții Europene a Drepturilor Omului nu se poate reține că reclamantul are o „speranță legitimă” de a obține despăgubiri pentru prejudiciul moral pretins suferit de autorul său - I. Văcărus G..
De asemenea, s-a avut în vedere faptul că jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului admite o atare intervenție, în acele situații de excepție în care există motive extrem de importante de interes general, „umplerea unui vid juridic”, adică îndreptarea unei situații create printr-o eroare sau lacună a legiuitorului.
Or, prin intervenția instanței de contencios constituțional, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate, legitimitatea demersului organului jurisdicțional constituțional, decurgând din atribuțiile pe care le are acesta conform legii și Constituției, iar motivul de ordin general imperios transpare din motivarea deciziei Curții Constituționale (înlăturarea unor situații de incoerență și instabilitate, a unei duble reglementări în aceeași materie).
De aceea, nu a fost primită susținerea potrivit căreia prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal și constituțional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.
Dreptul de acces la tribunal și protecția oferită de art. 6 paragraful 1 din Convenția europeană a drepturilor omului nu înseamnă recunoașterea unui drept care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă.
Dată fiind distincția evidentă pe care Curtea europeană o realizează sub acest aspect, Curtea a constatat și faptul că, prin declararea ca neconstituțională a normei art. 5 al. 1 lit. a teza I din Legea 221/2009, nu se aduce atingere dreptului reclamantului la un proces echitabil, prevăzut de art. 6 din Convenția EDO, indiferent dacă această analiză se realizează din perspectiva componentei dreptului de acces la o instanță sau din cea a egalității de arme în cadrul unui proces.
Tot astfel, în raport de considerentele ce preced, Curtea nu a putut reține încălcarea prevederilor înscrise în art. 13 și 17 din Convenția EDO, câtă vreme în cauza este pe deplin respectat dreptul de acces la instanța al reclamantului, aceasta presupunând posibilitatea acestuia de a se adresa instanței și de a primi o soluție la acțiunea formulată, după cum, pronunțarea unor hotărâri obligatorii de către Curtea Constituționala sau Înalta Curte de Casație și Justiție, nu ar putea avea valența unei activități sau act ce urmărește distrugerea drepturilor sau a libertăților recunoscute de convenție sau de a aduce limitări mai ample acestor drepturi și libertăți decât acelea prevăzute de convenție, ci reprezintă expresia mecanismului constituțional, al ierarhiei instanțelor și garantării supremației constituționale respectiv a asigurării interpretării și aplicării unitare a legii, consacrate de art. 142 alin.1 și art. 126 alin. 3 din Constituție.
Așa cum C.E.D.O. a arătat în Cauza R. împotriva României, art. 13 din Convenția europeană garantează existența în dreptul intern a unui recurs ce permite invocarea, în substanță, a drepturilor și libertăților consacrate de Convenție. El are ca o consecință directă existența unui "recurs intern", care să permită persoanei remedierea în plan național a oricărei încălcări a unui drept consacrat în Convenție.
Prin urmare, posibilitatea analizei pe fond a cererii reclamantului și oferirea unui remediu adecvat constituie ceea ce, în jurisprudența C.E.D.O., se numește a fi "recursul efectiv", în sensul art. 13 din Convenție (cauzele Kudla împotriva Poloniei, Rysovskyy împotriva Ucrainei, Kacmar împotriva Slovaciei etc.).
Cu privire la natura acestui "recurs intern", atât jurisprudența C.E.D.O, cât și doctrina au stabilit că garanțiile prevăzute de art. 13 din Convenție nu pot merge atât de departe încât să asigure o cale care să permită combaterea unei legi, pe motiv că este contrară Convenției, sau să atace conținutul unei anumite reglementări în fața unei autorități naționale (cauzele James și alții împotriva Regatului Unit, Roche împotriva Regatului Unit, Murray împotriva Regatului Unit etc.).
Or, o lege contrară Constituției nu poate subzista în ordinea juridică internă.
Împotriva aceste decizii a instanței de recurs a formulat cerere de revizuire revizuentul I. V., cerere care a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București - Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.
În motivarea cererii, arată revizuentul că se obligă ca, la un termen ulterior, să prezinte noi înscrisuri de la ANP prin care să poată dovedi că tatăl său a fost deținut politic la Canal, în perioada 21.07.1949 – septembrie 1953, fiind închis înainte de terminarea procesului prin Deciziunea Penală nr. 2824/12.11.1949 a Curții de Apel București secția a III-a penală, ca urmare a mandatului de aducere emis la data de 19.07.1949.
Prin memoriul depus de revizuent la data de 30.04.2014, se solicită admiterea căii de atac în temeiul prevederilor art. 322 alin.(1) pct. 5 C.pr.civ.
Solicită revizuentul ca instanța de revizuire să interpreteze motivarea celor trei condamnări pentru aceeași faptă, și anume: două luni închisoare corecțională prin Deciziunea Penală nr. 2824/12.11.1949, dată de Curtea București, Secția a-III-a Penală; șase luni pentru crimă,în baza mandatului nr. 348/949 a Tribunalului Vlasca, conform înscrisul de la C.N.S.A.S. aflat la dosar, și două luni pentru lovire în baza mandatului nr. 11/950, pronunțat de către Judecătoria Mixtă G., fără sentințe publice.
Consideră că „înscenarea crimei morale comisă de către Comitetul Provizoriu, prin instigarea martorilor mincinoși trebuie rejudecată, conform art. 453 alin. (1) lit. b) din N. c.pr.pen.”.
Pentru aceste motive, revizuentul solicită să se aprecieze în baza cărui temei legal poate fi dispusă restrângerea unor drepturi și libertăți care subzistă nediscriminatoriu, „raportat la măsura proporțională care a determinat-o, conform art.53 alin. (2) din Constituție, raportat la condiționalitatea dispozițiilor art. 6 din Legea nr. 187/2012”.
Mai precizează că nu poate renunța la teren și nici la despăgubirile morale pe care le solicită de la vinovați, în cuantumul sumei de 5.000.000 euro, deoarece pentru punerea în posesie solicită a se interpreta prevederile art. 4 din Legea nr. 165/2013, în raport de lipsa dreptului de folosință prin prorogarea termenelor, conform prevederilor art. 33 din Legea nr. 165/2013, raportat la prevederile art. 13 alin.(2) din Legea nr.18/1991.
Menționează că, pentru aflarea adevărului conform art.5 din N.c.pr.pen, depune: răspunsul A.N.P. din 7.03.2014, cu privire la Poarta A.; răspunsul A.N.P. cu privire la Penitenciarul Văcărești din 1949; condamnările de la Arhivele din G., în raport cu copia condamnările primite de la C.N.S.A.S.; fișa matricola penala a deținutului I. Gr. I.; fișa matricola penală a deținutului V. Vacarus I.; răspunsul I.M.L. București privind raportul M.L.nr.102/1948; răspunsul la notificarea nr. 26 de la Sp. Sfantul loan din București; răspunsul la notificarea nr.27 de la A.S.E. București; răspunsul la notificarea nr.28 de la C.A.S. G.; copia cu certificatului de moștenitor a unchiului V. Vacarus I.; răspunsul la cererea prealabila conform art.12 din L.554/2004, modificat prin Legea nr.262/2007, privind refacerea certificatului de moștenitor a tatălui revizuientului.
În drept au fost invocate dispozițiile: art. 52 alin. (3) din Constituție, art. 53 alin. (2) din Constituție, art. 6 din Legea nr. 187/2012, art. 453 alin. (1) lit. b) și art. 538 - 541 din N.c.pr.pen., art. 1 alin. (2) lit. c) și lit. e) din Legea nr. 221/2009, art. 3 și art. 4 din Protocolul nr. 7 la Convenție.
Atașat cererii de revizuire, a fost depus un set de înscrisuri.
Cerere scutită de taxa de timbru.
Analizând cererea de revizuire cu precădere sub aspectul admisibilității ei, corespunzător exigențelor stabilite prin art. 326 alin. ultim din C.pr.civ., Curtea reține următoarele:
Revizuirea este o cale de atac extraordinară, de retractare, care – potrivit dispozițiilor art. 322 partea introductivă din C.pr.civ. - poate fi exercitată împotriva hotărârilor judecătorești definitive.
Cum hotărârile judecătorești definitive sunt unele care se bucură de autoritate de lucru judecat, și astfel beneficiază de prezumția de adevăr și incontestabilitate, situațiile în care legiuitorul a permis instanțelor judecătorești să procedeze la retractarea lor sunt de strictă interpretare și aplicare, neputând fi extinse pe cale de interpretare sau de analogie la alte situații.
În speță, revizuentul a atacat hotărârea pronunțată de instanța de recurs, invocând prevederile art. 322 pct. 5 din C.pr.civ.
Prevederile legale astfel invocate sunt în sensul că: „Revizuirea unei hotărâri rămase definitive în instanța de apel sau prin neapelare, precum și a unei hotărâri dată de o instanță de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere în următoarele cazuri: (…) 5. Dacă, după darea hotărârii, s-au descoperit înscrisuri doveditoare, reținute de partea potrivnică sau care nu au putut fi înfățișate dintr-o împrejurare mai presus de voința părților, ori dacă s-a desființat sau s-a modificat hotărârea unei instanțe pe care s-a întemeiat hotărârea a cărei revizuire se cere”.
Potrivit normei juridice enunțate, revizuirea poate fi cerută în cazurile în care sunt descoperite – după pronunțarea hotărârii a cărei revizuire se cere – înscrisuri doveditoare care, fie au fost reținute de partea potrivnică, fie nu au putut fi înfățișate (de către revizuent) dintr-o împrejurare mai presus de voința sa.
O altă ipoteză în care aceeași normă permite reformarea hotărârii ca urmare a exercitarea căii de atac extraordinare este aceea în care, după pronunțarea hotărârii atacate, a fost desființată ori modificată o hotărâre judecătorească pe care s-a întemeiat hotărârea a cărei revizuire se cere.
Curtea notează că, în speță, revizuentul nu a invocat o situație în care ar fi intervenit desființarea ori modificarea unei hotărâri judecătorești pe care s-a întemeiat decizia atacată (a instanței de recurs), astfel că această din urmă ipoteză legală nu poate fi reținută ca fiind aptă a conduce la reformarea deciziei respective.
În privința actelor noi de care revizuentul s-a prevalat prin cererea de revizuire, s-a arătat în cerere că acestea au fost solicitate Administrației Naționale a Penitenciarelor – persoană juridică ce este terț față de proces -, fără a fi expusă și argumentată o situație de natură a releva o imposibilitate obiectivă (independentă de voința sa, de demersurile pe care le putea efectua în condițiile legii spre a le procura de la instituțiile publice deținătoare) în ce privește obținerea lor la o dată anterioară, spre a le administra în proces înainte de pronunțarea deciziei instanței de recurs; de asemenea nu a fost afirmată și dovedită reținerea acestor acte de către partea potrivnică, respectiv de către intimatul pârât din proces (S. R. reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice).
Pe de altă parte, Curtea reține că o parte dintre înscrisurile depuse în susținerea cererii de revizuire - și anume adresa nr. C197 eliberată la data de 23.11.2011 de Serviciul Județean G. al Arhivelor Naționale, și copia cărții de muncă a revizuentului – sunt acte eliberate revizuentului anterior datei la care a fost pronunțată decizia a cărei revizuire se cere.
Or, în condițiile în care nu s-a afirmat și dovedit existența vreunuia dintre cele două motive limitativ stabilite de legiuitor prin art. 322 pct. 5 teza I-a din C.pr.civ., care să-l fi împiedicat pe revizuent să administreze actele respective până la momentul pronunțării deciziei atacate prin prezenta cerere de revizuire, Curtea constată că nu poate fi reținută incidența în speță nici a motivului de retractare reglementat prin această normă, astfel că cererea de revizuire nu poate fi privită ca satisfăcând cerințele de admisibilitate impuse de lege.
Față de considerentele expuse și de dispozițiile legale menționate, Curtea urmează a dispune respingerea, ca inadmisibilă, a cererii de revizuire astfel susținute.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge revizuirea formulată de revizuentul I. V. împotriva deciziei civile nr.275 R din data de 20.02.2014, pronunțate de Curtea de Apel București Secția a III a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, ca inadmisibilă.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi 27.05.2014
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
C. G. I. S. G. S.
GREFIER
N. C. I.
Red. GS
Tehnored. GS/GIA
2 ex./28.05.2014
C. - S. a III-a civilă – M. I., M. A. N.-G., I. D.
| ← Poprire asigurătorie. Decizia nr. 542/2014. Curtea de Apel... | Conflict de competenţă. Sentința nr. 69/2014. Curtea de Apel... → |
|---|
