Pretenţii. Hotărâre din 29-05-2014, Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Hotărâre pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 29-05-2014 în dosarul nr. 24256/3/2012
ROMÂNIA
Dosar nr._
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI SECȚIA A IV-A CIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ NR. 962 R
Ședința publică din data de 29.05.2014
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE: B. A. C.
JUDECĂTOR: S. G.
JUDECĂTOR: G. D. M.
GREFIER: M. D.
Pe rol soluționarea recursului declarat de recurenta reclamantă F. D. împotriva sentinței civile nr.27/10.01.2014, pronunțată de Tribunalul București – Secția a III-a Civilă, în contradictoriu cu intimatul pârât S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, cauza având, ca obiect, „pretenții – despăgubiri Legea nr.221/2009 – daune materiale și morale; acțiune în constatare”.
La apelul nominal făcut în ședință publică, se prezintă recurenta reclamantă F. D., prin avocat D. S., cu împuternicire avocațială la fila 6 dosar, lipsind intimatul pârât S. R. Prin Ministerul Finanțelor Publice.
Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, a fost reprezentat de procuror C. C..
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care, nemaifiind alte cereri de formulat, excepții de invocat sau acte de depus, Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul pe recurs.
Apărătorul recurentei reclamante solicită admiterea recursului, astfel cum a fost formulat, modificarea sentinței și admiterea acțiunii introductive astfel cum a fost precizată.
În susținerea recursului, arată că legea a creat, iar instanța de fond a menținut, o vădită discriminare între persoane care fac parte din aceeași categorie, prin aplicarea arbitrară a prevederilor referitoare la daunele care se cuvin foștilor deținuți politic. Apreciază că, odată cu stabilirea caracterului politic al condamnărilor, instanța de fond trebuia să analizeze cererea sub toate aspectele și cu privire la toate textele legale invocate în ceea ce privește plata despăgubirilor cuvenite în temeiul legii. Fără cheltuieli de judecată.
Reprezentantul Parchetului solicită respingerea recursului, ca nefondat, apreciind că reclamanta nu poate beneficia de repararea prejudiciului moral nici în baza disp. art.504 C.proc.pen., întrucât nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de acest text, și anume nu există o hotărâre de achitare pronunțată față de mama reclamantei. De asemenea, apreciază că nu se pot obține despăgubiri pentru prejudiciul moral nici în baza art.2 alin.1 lit. a din Legea nr.221/2009, având în vedere efectul obligatoriu al deciziei nr.12/2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțată în soluționarea recursului în interesul legii. În consecință, consideră hotărârea atacată ca fiind temeinică și legală, motiv pentru care solicită respingerea recursului, ca nefondat.
CURTEA
Deliberând asupra cauzei civile de față, constată următoarele:
Prin cererea din data de 26.06.2012, înregistrată la Tribunalul București - Secția a III-a Civilă reclamanta F. D., în calitate de unică succesoare a mamei sale G. S. A. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice solicitând instanței să constate caracterul politic al condamnărilor penale suferite de autoarea reclamantei în perioada regimului comunist, (condamnări cu caracter politic în sensul art. 1 alin. 2 din Legea nr. 221/2009) și, totodată, să îl oblige pe pârât în temeiul art. 504-506 cod procedură penală la plata sumei de 560.000 euro în echivalent lei la cursul din data plății, reprezentând despăgubiri morale și materiale pentru perioada de 12 ani în care reclamanta a fost privată de prezența mamei sale.
Reclamanta a arătat că prin sentința penală nr. 632/1950, mama sa a fost condamnată de către Tribunalul M. București la 6 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de uneltire contra ordinii sociale.
Ulterior, a mai arătat reclamanta, autoarea sa a fost condamnată la 15 ani muncă silnică, 10 ani degradare civică și confiscarea totală a averii personale, prin sentința penală nr. 146/14.02.1959.
La termenul din 12.04.2013, reclamanta și-a completat și precizat acțiunea, arătând că temeiul de drept al capătului de cerere având ca obiect constatarea caracterului politic al condamnărilor este reprezentat de art. 1 alin. 2 din Legea nr. 221/2009 și că al doilea capăt de cerere, care este subsidiar primului, este întemeiat inclusiv pe Convenția Europeană a Drepturilor Omului, Constituția României și Rezoluțiile nr. 1096/1996 și nr. 1481/2006 ale APCE.
Pârâtul nu a formulat întâmpinare.
În fața primei instanțe s-a administrat proba cu înscrisuri, la dosar fiind depus și dosarul autoarei reclamantei, astfel cum acesta s-a regăsit în evidența Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității.
Prin sentința civilă nr. 27/10.01.2014 pronunțată de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă, în dosar nr._ s-a respins ca nefondată acțiunea reclamantei, reținându-se în privința primului capăt de cerere că infracțiunile în legătură cu care a fost condamnată autoarea reclamantei prin sentințele penale nr. 632/1950 și nr. 146/1959 erau prevăzute de art. 209 Cod penal, în vigoare la vremea respectivă și au caracter politic de drept în virtutea dispozițiilor art. 1 alin. 1 și alin. 2 lit. a din Legea nr. 221/2009. În privința celui de-al doilea capăt de cerere, s-a reținut de către tribunal că cererea de acordare a prejudiciului moral,în baza art. 504-506 Cod procedură penală este prescrisă, iar cererea de acordare a prejudiciului material nu poate fi primită față de dispozițiile deciziei în interesul Legii nr. 6/2013, în care se statuează că în sensul art. 5 alin. 1 lit. b din Legea nr. 221/2009 pot fi acordate despăgubiri materiale numai pentru aceleași categorii de bunuri care fac obiectul actelor normative speciale de reparație, respectiv Legea nr. 10/2001 și Legea nr. 247/2005, sub imperiul cărora, partea interesată să nu fi obținut deja o reparație. Astfel, tribunalul a reținut că reclamanta nu mai este îndreptățită la obținerea bunurilor confiscate prin hotărârea de condamnare, mai ales că din procesul verbal încheiat la data de 23.05.1959, a rezultat că autoarea reclamantei nu avea bunuri mobile sau imobile confiscabile.
Tribunalul a constatat că acordarea de despăgubiri în temeiul actelor normative de drept internațional, invocate de către reclamantă nu poate fi dispusă față de cele stabilite cu putere obligatorie prin decizia în interesul Legii nr. XII pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr. 14/2011.
Împotriva sentinței a declarat recurs reclamanta.
În motivarea recursului, se arată că prima instanță a recunoscut principiul constituțional al aplicabilității directe a C.E.D.O, respectiv a jurisprudenței Curții Europene. Din această perspectivă, recurenta consideră că instanța de fond trebuia să analizeze pricina, în raport de toate motivele de fapt și de drept, și nu să se limiteze la a constata că legea a rămas golită de conținut, urmare a declarării neconstituționale a unor prevederi esențiale ale acesteia.
Recurenta susține că decizia 1360/2010, prin care se declară neconstituțional art. 5 alin.1 lit. a din Legea nr. 221/2009 este ea însăși neconstituțională, întrucât creează situații discriminatorii, de nelegalitate și inechitate între cetățenii aceleiași țări.
Recursul a fost declarat în termen și este scutit de la obligația de plată a taxei de timbru.
Intimatul nu a formulat întâmpinare.
Analizând actele și lucrările dosarului, prin prisma și în limitele motivelor de recurs, Curtea reține următoarele:
Recurenta critică faptul că prima instanță a dat eficiență celor stabilite prin decizia Curții Constituționale nr. 1360/2010, în detrimentul dispozițiilor Convenției Europene a Drepturilor Omului și a practicii instanței europene.
Curtea constată că în legătură cu efectele deciziilor Curții Constituționale nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010 asupra cererilor în despăgubiri, prima instanță a avut în vedere cele statuate cu putere obligatorie de către Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia în interesul Legii nr. 12/2011.
Înalta Curte de Casație și Justiție a analizat în considerentele deciziei în interesul legii menționate, inclusiv aspectele de convenționalitate invocate de către recurentă și a considerat că prin aplicarea deciziilor Curții Constituționale în procesele aflate pe rolul instanțelor judecătorești nu se contravine Convenției Europene a Drepturilor Omului din nici un punct de vedere.
Ulterior, prin hotărârea pronunțată în Cauza Năstaca și D. contra României, Curtea Europeană a statuat implicit că nu este încălcată Convenția, în ipotezele de genul celor cărora au fost analizate de către Înalta Curte de Casație și Justiție, la momentul pronunțării deciziei în interesul legii nr. 12/2011.
Întrucât deciziile pronunțate în cadrul procedurii recursului în interesul legii sunt obligatorii pentru judecători, Curtea consideră că nu se mai impune reluarea considerentelor avute în vedere de către Înalta Curte de Casație și Justiție la momentul pronunțării deciziei nr. 12/2011.
Prin urmare, ținând seama de faptul că recurenta nu aduce alte critici hotărârii primei instanțe și având în vedere că această hotărâre este legală și temeinică din perspectiva celor arătate anterior, Curtea va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta reclamantă F. D. împotriva sentinței civile nr.27/10.01.2014, pronunțată de Tribunalul București – Secția a III-a Civilă, în contradictoriu cu intimatul pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 29.05.2014
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
B. A. C. S. G. G. D. M.
GREFIER
M. D.
Red. GDM
Tehnored. GC – 2 ex
03.06.2014
Jud. fond I. P.
| ← Revendicare imobiliară. Decizia nr. 1504/2014. Curtea de Apel... | Cereri. Decizia nr. 379/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
