Reparare prejudicii erori judiciare. Decizia nr. 507/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 507/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 19-11-2014 în dosarul nr. 18343/3/2013
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI - SECȚIA A III A CIVILĂ
ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
Dosar nr._
(1686/2014)
DECIZIA CIVILĂ NR.507 A
Ședința publică de la 19.11.2014
Curtea constituită din :
PREȘEDINTE - ALINA-PETRUȚA BUCULEI
JUDECĂTOR - C. B. T.
GREFIER - S. P.
* * * * * * * * * * *
M. P. - P. DE PE LÂNGĂ CURTEA DE APEL BUCUREȘTI a fost reprezentat de procuror I. E..
Pe rol se află pronunțarea apelurilor declarate de apelantul – pârât S. R. PRIN M. FINANȚELOR PUBLICE și de către apelantul-reclamant C. M., împotriva sentinței civile nr.1935 din 05.11.2013, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă, în dosarul nr._ .
P. are ca obiect acțiune civilă pentru reparare prejudicii erori judiciare.
Dezbaterile cauzei și susținerile părților au avut loc în ședința publică de la 22.10.2014, fiind consemnate în încheierea de la acea dată care face parte integrantă din prezenta decizie, când, Curtea, pentru a da posibilitatea părților să depună note scrise și în vederea deliberării, a amânat pronunțarea la 29.10.2014, apoi la 05.11.2014, apoi la 12.11.104 și, apoi la 19.11.2014, când a decis următoarele:
CURTEA,
Asupra apelurilor civile de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București secția a IV-a Civilă la data de 16.05.2013, sub nr._, reclamantul C. M. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să se dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 10.000 lei, reprezentând daune materiale, și a sumei de 500.000 euro, reprezentând daune morale suferite pe perioada arestării preventive de 33 de zile; obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de acest proces.
Prin sentința civilă nr.1935/05.11.2013, Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă a admis în parte acțiunea, a obligat pe pârât la plata către reclamant a sumei de 1989,8 lei - daune materiale și 5000 euro - daune morale, a respins în rest acțiunea și a obligat pe pârât la plata către reclamant a sumei de 3500 lei, cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această sentință, tribunalul a reținut următoarele:
Potrivit art. 504 C.proc.pen. este îndreptățită la repararea pagubei „Persoana care a fost condamnată definitiv are dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite, dacă în urma rejudecării cauzei s-a pronunțat o hotărâre definitivă de achitare.
Are dreptul la repararea pagubei și persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată de libertate ori căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal.
Privarea sau restrângerea de libertate în mod nelegal trebuie stabilită, după caz, prin ordonanță a procurorului de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin ordonanță a procurorului de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. 1 lit. j) ori prin hotărâre a instanței de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin hotărâre definitivă de achitare sau prin hotărâre definitivă de încetare a procesului penal pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. 1 lit. j).
Are drept la repararea pagubei suferite și persoana care a fost privată de libertate după ce a intervenit prescripția, amnistia sau dezincriminarea faptei”.
Prin sentința penală nr. 2848/29.12.2012 pronunțată de Judecătoria Sector 4 București a fost achitat în baza art. 11 pct. 2 lit. a rap. la art. 10 alin 1 lit. c C.p.p. inculpatul C. M. pentru săvârșirea infracțiunii de ultraj contra bunelor moravuri și tulburarea ordinii publice prev și ped de art. 321 C.pen.
S-a reținut că inculpatul a fost reținut și arestat preventiv în perioada 16.01._12.
Prin Decizia civilă nr. 558/R/2013 a Curții de Apel București a fost respins recursul declarat de P. de pe lângă Judecătoria Sector 4 București împotriva sentinței penale mai sus menționate, constatându-se totodată reținerea și arestarea inculpatului în cauză în perioada 15. 01.2012 și 16.01._12.
Ca urmare, tribunalul a constatat că sunt incidente în cauză dispozițiile art. 504 alin. 2 și 3 C.proc.pen, acesta fiind achitat printr-o hotărâre penală definitivă, dar și ca urmare a faptului că a fost privat de libertate ca urmare a arestării preventive, astfel că acesta poate solicita despăgubiri de la statul român.
De asemenea, prin decizia nr. 45 din 10 martie 1998, Curtea Constituționala a stabilit că dispozițiile art. 504 alin. (1) C. proc. pen. nu limitează, la ipotezele prevăzute în text, cazurile în care statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare săvârșite în procesele penale, potrivit criteriilor de reparare echitabilă și integrală a daunelor suferite.
Prejudiciul, ca element esențial al răspunderii civile delictuale, constă în efectul negativ suferit de o persoană, urmare a faptei ilicite săvârșite de o altă persoană ori, de un animal sau lucru, pentru care aceasta este ținută a răspunde.
Ca atare, fără a avea ca și consecință constituirea unei surse de dobândire a unor venituri suplimentare, repararea prejudiciului trebuie să răspundă necesității de a înlătura integral efectele faptei ilicite.
Tribunalul, făcând aplicarea dispozițiilor art. 504 din Codul de procedură penală și art. 5 paragraful 1 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, a constatat că, atât timp cât față de reclamant s-a luat măsura arestării preventive pentru săvârșirea unei infracțiuni față de care, ulterior, s-a dispus achitarea pentru că fapta nu au fost săvârșită de inculpat, reținerea reclamantului a fost nelegală.
Din momentul în care România a devenit parte contractantă a Convenției pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, textele de lege care vizează drepturi și garanții care fac obiectul de reglementare al acestei convenții se interpretează în conformitate cu dispozițiile acesteia, potrivit principiului preeminenței dreptului internațional, consacrat de dispozițiile art. 11 și ale art. 20 din Constituția României.
Or, dreptul la libertate și siguranță este garantat de art. 5 din Convenție, care în par. 1 lit. c prevede că nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu excepția cazului în care a fost arestat sau reținut în vederea aducerii în fața autorității judiciare competente, sau când există motive verosimile de a bănui că a săvârșit o infracțiune sau când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica să săvârșească o infracțiune sau să fugă după săvârșirea acesteia.
Dreptul la despăgubiri în situația lipsirii nelegale de libertate este garantat, de asemenea, de art. 5 paragraful 5 din Convenție, care condiționează acordarea de despăgubiri doar de existența unei arestări nelegale, fără a fi necesară o hotărâre judecătorească anterioară prin care să se constate nelegalitatea reținerii sau arestării.
În ceea ce privește prejudiciul material, tribunalul a reținut că reclamantul a dovedit prin depunerea de bonuri fiscale cheltuielile efectuate, în sumă de 1989,8 lei ocazionate de deplasările acestuia la procese și de onorariu de avocat achitat în faza de fond a dosarului penal.
În ceea ce privește cuantumul sumei acordate cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit, s-a constatat că, într-adevăr, art. 505 alin. (1) din Codul de procedură penală stabilește criteriile în funcție de care se determină acordarea despăgubirilor pentru prejudiciul suferit dar nu stabilește și criterii de cuantificare a acestuia.
Prejudiciul moral nu poate fi stabilit prin rigori abstracte stricte, din moment ce el diferă de la persoană la persoană, în funcție de circumstanțele concrete ale fiecărui caz.
Nici argumentul potrivit căruia persoana care a fost supusă unui prejudiciu moral poate determina întinderea acestuia nu a fost primit, deoarece, dacă ar fi așa, determinarea unui astfel de prejudiciu ar fi lăsată doar la aprecierea subiectivă a persoanei interesate.
De asemenea, prejudiciul moral nu poate fi determinat nici prin aprecieri privind eventuale oportunități de a desfășura activități sau de a continua activități care erau în curs la momentul lipsirii de libertate.
De aceea, nici Curtea Europeană, atunci când acordă despăgubiri morale nu operează cu criterii de evaluare prestabilite, ci judecă în echitate.
În privința cuantumului despăgubirilor, s-a apreciat că în materia daunelor morale, principiul reparării integrale a prejudiciului nu poate avea decât un caracter aproximativ, având în vedere natura neeconomică a acestor daune, imposibil de echivalat bănește. În schimb, poate fi acordată victimei o indemnitate cu caracter compensatoriu, dar ceea ce trebuie evaluată în realitate, este despăgubirea care vine să compenseze prejudiciul, iar nu prejudiciul ca atare.
Așa fiind, rezultă că, datorită naturii lor nepatrimoniale, o evaluare exactă, în bani, a daunelor morale nu este posibilă, întinderea despăgubirilor realizându-se prin apreciere, raportat la elementele de fapt, dat fiind că prejudiciul se localizează la nivelul valorilor personalității umane, al suferințelor fizice și psihice, revenindu-i instanței rolul de a aprecia în echitate și în raport cu circumstanțele concrete ale cauzei.
Fiind întrunite elementele răspunderii civile instituite de art. 504 C.p.p. și art. 48 alin.(3) din Constituție, s-a reținut că se impune repararea de către stat a pagubei suferite, ceea ce presupune în principiu înlăturarea consecințelor dăunătoare ale acesteia, în scopul repunerii, pe cât posibil, în situația anterioară a victimei.
În acest caz, tribunalul a constatat că nu s-au administrat probe cu privire la consecințele lipsirii de libertate asupra vieții private și profesionale a persoanei arestate, inclusiv după momentul eliberării.
La stabilirea cuantumului daunelor morale tribunalul a avut în vedere generic, atingerea adusă valorilor ce definesc personalitatea umană, consecințele negative, suferite pe plan fizic și psihic, importanța valorilor morale lezate, astfel că tribunalul, apreciind în concret, dar și în echitate situația de fapt stabilită pe baza probatoriul administrat, a acordat reclamantului cu titlul de reparație morală suma de 5000 Euro, respingând în rest daunele morale solicitate, ca nedovedite.
Împotriva sentinței primei instanțe au declarat apel, în termen legal, ambele părți.
Apelantul – reclamant C. M. critică soluția instanței de fond ca urmare a nemotivării hotărârii pronunțate.
Susține că în considerentele hotărârii atacate instanța de fond nu arată in mod concret criteriile după care stabilește prejudiciului moral ci se limitează in a arăta textele de lege după care este guvernata materia in cauza de față.
Așa cum s-a arătat in actele depuse la dosarul cauzei reclamantul a arătat ca instanța sesizată cu repararea prejudiciului nepatrimonial trebuie să încerce să stabilească o suma necesara nu atât pentru a repune victima într-o situație similara cu aceea avuta anterior, cât si pentru a-i procura satisfacții de ordin moral susceptibile de a înlocui valoarea de care a fost privată.
In speța de față, reclamantul, care a suferit enorm de pe urma arestării nelegale, a părăsit România si s-a stabilit in Malta fiind profund dezamăgit si totodată fiindu-i frica pentru viitorul său într-o țară in care drepturile si libertățile cetățenești sunt tratate cu superficialitate tocmai de organele care ar trebui să se asigure de corectă lor aplicare.
Instanța de fond s-a mulțumit să arate că nu au fost administrate probe cu privire la consecințele lipsirii de libertate.
Apelantul – reclamant arătă instanței ca așa cum a reținut ICCJ „prejudiciul moral cauzat prin arestarea nelegală (rezultată din hotărârea de achitare) nu trebuie dovedit, întrucât prin măsura respectivă se încalcă unul dintre cele mai importante atribute ale personalității umane, dreptul la libertate, ca drept inalienabil al ființei umane și ca valoare primordială într-o societate democratică" (ICCJ, Secția l civilă, decizia nr. 457 din 27 ianuarie 2012).
In cauza de față, apelantul - reclamant consideră ca a dovedit arestarea nelegala iarprejudiciul moral stabilit de instanța trebuia sa se constituie in repararea suferinței cauzate reclamantului de arestarea nelegala.
Față de toate cele învederate, apelantul - reclamant solicită admiterea apelului așa cum a fost formulat.
In drept, cererea de apel a fost întemeiată in baza art. 466 si urm. NCPC.
Apelantul – pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice consideră hotărârea instanței de apel netemeinică și nelegală, având în vedere următoarele considerente:
a) Potrivit art. 504 Cod Pr. Penală, persoana care a fost condamnată definitiv are dreptul la repararea de către S. R. a pagubei suferite, dacă în urma rejudecării cauzei s-a pronunțat o hotărâre definitivă de achitare.
De asemenea, are dreptul la repararea pagubei și persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată de libertate ori i s-a restrâns libertatea în mod nelegal.
Conform alineatului (3) privarea sau restrângerea de libertate în mod nelegal trebuie stabilită, după caz, prin ordonanță a procurorului de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin ordonanță a procurorului de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. 1 lit. j) ori prin hotărâre a instanței de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin hotărâre definitivă de achitare sau prin hotărâre definitivă de încetare a procesului penal pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. 1 lit. j).
Potrivit ultimului alineat al aceluiași articol, are drept la repararea pagubei suferite și persoana care a fost privată de libertate după ce a intervenit prescripția, amnistia sau dezincriminarea faptei.
Consideră apelantul - pârât că situația de fapt nu se circumscrie prevederilor art. 504 Cod procedură penală pentru a fi justificată in speță, acordarea de măsuri reparatorii din partea Statului R..
Totodată, articolul 5 alin 1 lit. c) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, permite statelor să dispună privarea de libertate a unei persoane suspecte de comiterea unei infracțiuni în cadrul unei proceduri penale. O astfel de privare de libertate este justificată de necesitatea prezentării suspectului în fața unei instanțe care să decidă asupra fondului acuzației penale îndreptate împotriva sa.
Aceasta nu înseamnă că orice arestare preventivă trebuie să conducă cu necesitate la un proces penal pe fond, îndreptat contra celui arestat, pentru a fi compatibilă cu prevederile art. 5 din Convenție.
Mai mult decât atât, învederează că pe de o parte, raportat la natura faptei și complexitatea cauzei, durata detenției nu poate fi apreciată excesivă, dar și faptul că inculpatului i s-a asigurat efectiv un proces echitabil, bucurându-se de toate garanțiile pe care legea i le-a recunoscut in calitate de inculpat, dar și in acord cu art.5 pct.3-4 și art.6 CEDO, iar pe de altă parte, când pentru măsura arestării preventive nu au mai subzistat motive, s-a dispus de îndată punerea in libertate a inculpatului.
b) Cu privire la cuantumul daunelor materiale si a daunelor morale acordate de instanța de fond, apelantul – pârât solicită să se observe că reclamantul nu a administrat probe de natură a justifica presupusul prejudiciu material si nici suferințele produse în plan fizic și psihic.
In ceea pe privește acordarea daunelor materiale si a daunelor morale reprezentând prejudiciul material suferit pe perioada arestării preventive de 33 zile, acestea apar ca fiind total neîntemeiate având in vedere faptul ca dispozițiile art.505 nu prevăd in sarcina Statului R. prin Ministerul Finanțelor Publice plata de daune materiale, ci prevăd doar faptul ca dacă persoanele respective erau încadrate in munca timpul cât au fost private de libertate constituie vechime in munca.
Cu privire la daunele morale, apelantul – pârât apreciază ca acestea sunt destinate să confere reclamantului o satisfacție echitabilă, dar nu pot fi stabilite într-un cuantum mare, nejustificat de circumstanțele speței, să-i confere un folos material necuvenit, fără justificare cauzală în eroarea penală și consecințele acesteia.
Nu se poate vorbi de o încălcare a art. 52 alin (3) din Constituția României, având în vedere că textul constituțional nu dă o altă definiție a erorii judiciare ci stabilește că răspunderea se stabilește în condițiile legii. De asemenea, in opinia apelantului - pârât, nu se poate vorbi de o încălcare a art. 3 din Protocolul 7 la CEDO.
Totodată, apelantul - pârât arătă că în mod unanim a fost apreciat atât de către instanțele naționale cât și de către jurisprudența CEDO că o posibilă reparație cu titlu de daune morale nu ar putea avea decât un rol de a diminua un prejudiciu psihic, si nu de a-l acoperi în întregime.
Oricât de subiectiv ar fi, prin natura sa, caracterul prejudiciului moral, numai o apreciere echilibrată, ar putea compensa dificultatea cuantificării sale, practica instanțelor de judecată în materie, oferind o mai concretă aplicare a criteriilor pe care le regăsim la art. 505 Cod proc penală, pentru stabilirea felului și întinderii reparației: „durata privării de libertate sau a restrângerii de libertate suportate, precum și de consecințele produse asupra persoanei ori familiei celui privat de libertate sau a cărui libertate a fost restrânsă."
în acest sens, regăsim la nivelul Înaltei Curți de Casație și Justiție repere de apreciere a prejudiciului moral:
a).,,la evaluarea întinderii despăgubirii pentru prejudicial moral suferit prin arestarea nelegală, instanța - statuând în echitate - a avut în vedere, în principal, criterii referitoare la: suferințele fizice și psihice, expunerea la disprețul public, atingerea gravă adusă onoarei și demnității persoanei, afectarea gravă adusă onoarei și demnității persoanei, afectarea gravă a prestigiului profesional al reclamantului, precum și a personalității sale morale"( Decizia nr.4286/2004);
b)."Datorită naturii lor nepatrimoniale, o evaluare exactă, în bani a daunelor morale nu este posibilă, întinderea despăgubirilor realizându-se prin apreciere, raportat la elementele de fapt.
Astfel, nu poate fi susținută ideea unui prejudiciu efectiv în cazul daunelor morale, unde prejudiciul se localizează la nivelul valorilor personalității umane al suferințelor fizice și psihice.
Criteriile legale se regăsesc în dispozițiile art.505 alin (1) Cod pr. Penală și au în vedere durata privării de libertate, consecințele produse asupra persoanei ori asupra familiei celui privat de libertate" (Decizia nr.1481/2008).
Daunele morale sunt destinate să confere reclamantului o satisfacție echitabilă dar nu pot fi stabilite într-un cuantum exagerat, nejustificat de circumstanțele speței, să-i confere un folos material necuvenit, fără justificare cauzală în eroarea penală și consecințele acesteia" (Decizia nr.301/2007 a Curții de Apel C.);
Pe de altă parte, în practica Curții Europene se recunoaște statelor (inclusiv legiuitorului național) o marjă de apreciere în ceea ce privește anumite limitări fără a aduce atingere drepturile persoanei care reclamă o anumită conduită din partea statului.
Înalta Curte de Casație și Justiție-Secția civilă, prin Decizia civilă nr. 3812/05.12.2000, s-a pronunțat în sensul că: "...pentru ca instanța să poată aplica aceste criterii apare însă necesar ca cel ce pretinde daunele să producă un minim de argumente și indicii din care să rezulte în ce măsură drepturile personale nepatrimoniale, ocrotite prin Constituție, i-au fost afectate prin arestarea ilegală și, pe cale de consecință, să se poată proceda la o evaluare a despăgubirilor ce urmează să compenseze prejudiciul."
Decizia civilă nr. 1095/1994 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secția Civilă, potrivit căreia: "principiul reparării prejudiciului împiedică, însă, acordarea unor sume mai mari, nejustificate în raport de întinderea prejudiciului real suferit, instituția răspunderii civile delictuale neputându-se transforma într-un izvor de îmbogățire fără just temei a celor ce se pretind prejudiciați."
Nu în ultimul rând, referitor la daunele morale în general, sub aspectul cuantumului, statuând în echitate, astfel cum este prevăzut acest principiu prin art. 41 din Convenție, Curtea Europeană a Drepturilor Omului prin jurisprudența sa constantă, în raport de circumstanțele cauzei, a adoptat o poziție moderată prin acordarea unor sume rezonabile, cu titlu de reparație morală. Astfel, în cauza Țară L., s-a stabilit cu titlu de reparație morală suma de 1.000 euro, în cauza Temesan CEDO a acordat suma de 1.600 euro cu titlu de reparație morală pentru încălcarea art. 5 alin 1 din Conventie, în cauza O., suma de 1.000 a fost acordată cu titlu de reparație morală. Tot astfel, în cauza Konolos (hotărârea din 07.02.2008), în care Curtea a constatat violarea art. 5 par.1 prin arestarea nelegală a acordat 3000 euro pentru „prejudiciul moral incontestabil" suferit de reclamant.
În alte hotărâri din anul 2008, privind încălcarea art.1 par.1 din Protocolul nr.1 la Convenție, art.6 par.1 din Convenție, Curtea a manifestat aceeași moderație, acordând sume cuprinse între 1000-3000 euro pentru prejudiciul moral (cauza Tară L.-hotarârea din 08.07.2008, cauza O.- hotărârea din 29.07.2008, cauza Dekany-hotărârea din 01.04.2008).
Pe de altă parte, în practica Curții Europene se recunoaște statelor (inclusiv legiuitorului național) o marjă de apreciere în ceea ce privește anumite limitări, fără a aduce atingere drepturile persoanei care reclamă o anumită conduită din partea statului.
De asemenea, apelantul-pârât arătă ca in mod greșit instanța de fond a obligat Statui R. prin Ministerul Finanțelor Publice la plata cheltuielilor de judecata in cuantum de 3500 lei si solicită aplicarea dispozițiilor art. 451 alin 2 Cod procedura civila
Potrivit art.451 alin 2 Cod procedura civila "(2) Instanța poate, chiar și din oficiu, să reducă motivat partea din cheltuielile de judecată reprezentând onorariul avocaților, atunci când acesta este vădit disproporționat în raport cu valoarea sau complexitatea cauzei ori cu activitatea desfășurată de avocat, ținând seama și de circumstanțele cauzei"
Față de aceste prevederi, suma de 3500 lei acordata cu titlu de cheltuieli de judecata este mult prea mare, având in vedere complexitatea cauzei si volumul muncii prestate de către avocat, impunându-se diminuarea acestuia.
In acest sens, apelantul - pârât învederează instanței si practica CEDO prin care s-a statuat (C. împotriva României) faptul ca "în conformitate cu jurisprudența Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor decât în măsura în care se stabilește realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al cuantumului lor".
Caracterul rezonabil al cheltuielilor semnifică faptul ca, in raport cu natura activității efectiv prestate, complexitatea, riscul implicat de prestarea serviciului, acesta sa nu fie exagerate. Or, in condițiile în care angajamentul avocatului ales a constat doar redactarea unei cereri de chemare in judecata, un asemenea onorariu nu este justificat. Obligarea Statului R. prin Ministerul Finanțelor Publice la plata unei astfel de sume cu titlu de cheltuieli de judecata ar fi o soluție nedreapta, in raport de argumentele invocate mai sus.
Față de argumentele prezentate, apelantul – pârât solicită admiterea apelului, așa cum a fost formulat, schimbarea sentinței civile atacate, in sensul respingerii cererii de chemare în judecata a Statului R. prin Ministerul Finanțelor Publice, ca neîntemeiată.
In drept, a invocat art. 466 si urm. Cod procedura civila.
În apel nu au fost administrate probe noi.
Examinând sentința apelată, prin raportare la motivele de critică dezvoltate în apel, în limitele stabilite de art.476-478 C.pr.civ., Curtea reține următoarele:
Exceptând întinderea prejudiciului material stabilit, prima instanță a determinat corect situația de fapt existentă în cauză și, subsecvent, a făcut aplicarea normelor legale incidente.
Astfel, prin sentința penală nr. 2848/29.12.2012 pronunțată de Judecătoria Sector 4 București, inculpatul C. M. a fost achitat în baza art. 11 pct. 2 lit. a rap. la art. 10 alin 1 lit. c C.pr.pen. pentru săvârșirea infracțiunii de ultraj contra bunelor moravuri și tulburarea ordinii publice, prevăzute și pedepsite de art. 321 C.pen. S-a reținut că inculpatul a fost reținut și arestat preventiv în perioada 16.01._12.
Recursul declarat de P. de pe lângă Judecătoria Sector 4 București împotriva sentinței penale mai sus menționate a fost respins prin decizia civilă nr. 558/R/2013 a Curții de Apel București, constatându-se totodată reținerea și arestarea inculpatului în cauză în perioada 15.01.2012 și 16.01._12.
Potrivit art. 504 C.pr.pen., „(1) Persoana care a fost condamnată definitiv are dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite, dacă în urma rejudecării cauzei s-a pronunțat o hotărâre definitivă de achitare. (2) Are dreptul la repararea pagubei și persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată de libertate ori căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal. (3) Privarea sau restrângerea de libertate în mod nelegal trebuie stabilită, după caz, prin ordonanță a procurorului de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin ordonanță a procurorului de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. 1 lit. j) ori prin hotărâre a instanței de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin hotărâre definitivă de achitare sau prin hotărâre definitivă de încetare a procesului penal pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. 1 lit. j). (4) Are drept la repararea pagubei suferite și persoana care a fost privată de libertate după ce a intervenit prescripția, amnistia sau dezincriminarea faptei”.
În mod corect a apreciat tribunalul că sunt incidente în cauză dispozițiile art. 504 alin. 2 și 3 C.pr.pen., întrucât apelantul-reclamant a fost privat de libertate ca urmare a reținerii și arestării preventive timp de 33 de zile, ulterior fiind achitat printr-o hotărâre penală definitivă.
Curtea nu poate primi interpretarea dată de apelantul-pârât și de M. P. prevederilor art.504 alin.2, 3 C.pr.pen., în sensul că acestea ar deveni incidente numai în ipoteza constatării caracterului nelegal al măsurii reținerii și arestării preventive, printr-o hotărâre de revocare a măsurii arestării preventive sau printr-o hotărâre de achitare care să ia în discuție legalitatea acestei măsuri.
În primul rând Curtea observă că interpretarea gramaticală a textului art.504 al.3 C.pr.civ. nu confirmă concluzia susținută de părțile arătate anterior. Astfel, textul legal în discuție nu vorbește despre constatarea caracterului nelegal al măsurii privării de libertate prin hotărârea de achitare, ci despre stabilirea acestui caracter. Alegerea legiuitorului nu este întâmplătoare, întrucât între cele două noțiuni nu există o perfectă echivalență semantică.
De asemenea, concluzia menționată este contrazisă de interpretarea sistematică a textului legal în discuție. Sub acest aspect, curtea notează prevederile art.5 al.4 C.pr.pen., conform cărora „Orice persoana care a fost, in cursul procesului penal, privata de libertate sau careia i s-a restrans libertatea, ilegal sau pe nedrept, are dreptul la repararea pagubei suferite, in conditiile prevazute de lege”. Așadar, principiul care guvernează această materie instituie răspunderea nu numai în cazul în care se constată că nu au fost îndeplinite condițiile formale sau substanțiale pentru luarea măsurii preventive, ci și în ipoteza în care soluția asupra fondului procesului penal conduce la concluzia caracterului nedrept al privării de libertate.
Se opune concluziei în discuție și argumentul de interpretare logica exprimat de adagiul actus interpretandus est potius ut valeat, quam ut pereat (norma juridică trebuie interpretată în sensul aplicării ei, iar nu în sensul în care să nu se aplice). Sub acest aspect, Curtea constată că, potrivit dispozițiilor art.350 C.pr.pen., în caz de achitare instanța penală nu analizează legalitatea măsurii reținerii sau arestării preventive. Prin urmare, în temeiul legii, în hotărârea penală definitivă de achitare nu se vor regăsi discuțiile cu privire la legalitatea privării de libertate, la care s-a referit M. P., astfel că interpretarea dată de acesta textului art.504 al.3 C.pr.pen. ar conduce la imposibilitatea de aplicare a normei în cazul existenței unei hotărâri de achitare.
Curtea apreciază pertinentă și referirea făcută de prima instanță la decizia nr. 45 din 10 martie 1998 a Curții Constituționale. Chiar dacă această decizie are ca obiect analiza conformității cu legea fundamentală a art.504 al.1 C.pr.pen., în considerentele sale este enunțat principiul care guvernează instituția responsabilitatii statului fata de persoanele care au suferit din cauza unor erori judiciare săvârșite in procesele penale, respectiv că aceasta trebuie aplicată tuturor victimelor unor asemenea erori.
În ceea ce privește susținerile apelantului-pârât privind inaplicabilitatea în cauză a prevederilor art. 3 din Protocolul 7 la CEDO, Curtea constată că acestea sunt întemeiate, însă prima instanță nu a făcut aplicarea acestor prevederi.
Curtea mai subliniază că nu este necesară în cauză analiza efectelor aplicării dispozițiilor art.5 din CEDO. Conform prevederilor art.20 al.2 din Constituția României, „Dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile”. Or, apelantul-pârât a invocat prevederile art.5 din CEDO în scopul înlăturării aplicării prevederilor art.504 al.3 C.pr.civ., pe baza unei norme convenționale interpretate mai puțin favorabil decât norma internă, în privința valorificării drepturilor fundamentale ale apelantului-reclamant.
În baza argumentelor expuse anterior, Curtea apreciază fondată concluzia primei instanțe cu privire la întrunirea în cauză a elementelor răspunderii statului pentru prejudiciul suferit de apelantul-reclamant, ca urmare a erorii judiciare produse în procesul penal.
În ceea ce privește determinarea întinderii prejudiciului moral, Curtea constată nefondate criticile aduse de ambele părți hotărârii primei instanțe.
Contrar susținerilor apelantului-reclamant, sentința apelată este riguros motivată, tribunalul expunând toate elementele relevante în stabilirea existenței și întinderii prejudiciului moral.
Tribunalul a constat corect că nu s-au administrat probe cu privire la consecințele lipsirii de libertate asupra vieții private și profesionale a reclamantului, însă această constatare nu a condus la concluzia inexistenței prejudiciului, ci a avut efect doar în privința stabilirii întinderii despăgubirilor.
Valorile personalității umane sunt imposibil de cuantificat pecuniar, astfel că nu este posibilă nici crearea unui algoritm de înlocuire a acestora, unele prin altele, așa cum pretinde apelantul-reclamant. Este riguroasă aplicarea prezumției că orice arestare nelegală produce prejudicii inerente privării de libertate, însă are caracter speculativ pretenția apelantului-reclamant de a-și asigura pe această cale, pentru viitor, un anumit nivel de trai pe teritoriul unui stat străin.
Judecata în echitate realizată de prima instanță este una justă, ce corespunde seriozității violării aduse libertății reclamantului și este de natură să asigure o satisfacție echitabilă acestuia.
În mod corect prima instanță a avut în vedere criteriile de apreciere prevăzute de art.505 al.1 C.pr.pen., dar și jurisprudența CEDO asupra acordării satisfacției echitabile victimelor unor încălcări ale valorilor pe care le garantează. Ca și instanța europeană, tribunalul nu putea realiza o evaluare matematică, algoritmică, întrucât situațiile analizate în fiecare cauză sunt cel mult comparabile, ci niciodată identice.
Referitor la prejudiciul material invocat de reclamant, Curtea constată parțial întemeiate criticile apelantului-pârât.
Atât art.52 al.3 din Constituția României, cât și art.504 C.pr.pen. fac vorbire despre prejudiciu în general, fără a distinge după cum acesta este moral sau material. Prin urmare, Curtea nu poate primi susținerie apelantului-pârât în sensul că repararea prejudiciului material ar fi exclusă sau limitată.
Întrucât în cauză s-au constatat întrunite condițiile răspunderii patrimoniale a statului numai pentru reținerea și arestarea nelegală a reclamantului, timp de 33 de zile, la data de 15.01.2012 și în perioada 16.01._12, se află în legătură cauzală cu împrejurările ce constituie elementul obiectiv al acestei răspunderi numai cheltuielile făcute pe durata privării de libertate a reclamantului și în legătură cu aceasta. Reținând că nu au fost contestate susținerile reclamantului privind deplasarea membrilor familiei sale la locul de deținere a sa, în perioada în discuție, Curtea apreciază justificat prejudiciul în cuantum de 99,98 lei, reprezentând contravaloarea consumului de carburant ocazionat de aceste deplasări. Nu există legătura cauzală menționată și nu pot fi avute în vedere cheltuielile ocazionate de desfășurarea procesului penal finalizat prin achitarea apelantului-reclamant (cheltuieli cu deplasarea și onorariu avocațial).
Curtea nu poate primi criticile prin care apelantul-pârât a solicitat cenzurarea cheltuielilor de judecată la plata cărora a fost obligat de prima instanță. Onorariul achitat de reclamant avocatului ce i-a acordat asistență juridică în prima fază a procesului nu poate fi considerat disproporționat în raport cu complexitatea cauzei sau cu activitatea prestată de apărător. Astfel, natura cauzei, a cărei lămurire a presupus interpretarea și aplicarea prevederilor legale inclusiv prin prisma jurisprudenței Curții Constituționale și a Curții EDO, argumentarea mecanismului de stabilire a existenței prejudiciului și de determinare a cuantumului despăgubirilor solicitate pentru repararea acestuia, îi conferă o complexitate ridicată. Pe de altă parte, activitatea prestată de avocat nu s-a limitat la redactarea cererii de chemare în judecată, ci a implicat și consultațiile anterioare declanșării procesului, participarea la dezbaterile asupra admisibilității probatoriului și asupra fondului, redactarea notelor de concluzii.
Față de considerentele expuse și făcând aplicarea prevederilor art.40 C.pr.civ., Curtea urmează să respingă apelul formulat de apelantul – reclamant, ca nefondat, să admită apelul formulat de apelantul – pârât, să schimbe în parte sentința apelată, în sensul obligării pârâtului la plata sumei de 99,98 lei, reprezentând daune materiale, cu menținerea restului dispozițiilor sentinței.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge apelul formulat de apelantul – reclamant C. M., CNP_, cu domiciliul ales la Cabinet de Avocat C. T., în București, ., nr. 25, ., ., ca nefondat.
Admite apelul formulat de apelantul – pârât S. R. prin M. FINANȚELOR PUBLICE, cu sediul ales la D.G.R.F.P.B., în București, ..13, sector 2.
Schimbă în parte sentința civilă nr.1935/05.11.2013, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă în dosarul nr._, în sensul obligării pârâtului la plata sumei de 99,98 lei, reprezentând daune materiale.
Menține restul dispozițiilor sentinței.
Definitivă și executorie.
Pronunțată în ședință publică, azi 19.11.2014.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR
A. P. B. C. B. T.
GREFIER
Ș. P.
Red.A.P.B.
Tehdact.R.L./A.P.B.
5 ex./21.04.2015
TB-S.4 – S.E.P.
| ← Cereri. Decizia nr. 1923/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Legea 10/2001. Decizia nr. 427/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
