Revendicare imobiliară. Decizia nr. 96/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 96/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 10-03-2014 în dosarul nr. 44106/3/2008*
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI SECȚIA A-IV-A CIVILĂ
Dosar nr._
DECIZIA CIVILĂ NR. 96A
Ședința publică de la 10 martie 2014
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE - M. STELUȚA C.
JUDECĂTOR - A. C. B.
GREFIER - V. Ș.
Pe rol soluționarea cererii de apel, după casare, formulată de apelantul reclamant R. Y. domiciliat în București, .. 164, ., . și cu domiciliul ales la Av. B. (V.) S., în București, ..43, sector 2 împotriva sentinței civile nr. 382/17.03.2009 pronunțată de Tribunalul București Secția a IV-a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații pârâți I. – T. G. domiciliată în București, ., ., sector 2 și I. - T. S. cu domiciliul ales la mandatar Donovăt Petraiche în București, ., sector 1, având ca obiect: revendicare imobiliară.
La apelul nominal făcut în ședință publică se prezintă intimații pârâți I. – T. G. reprezentată de avocat V. P. cu împuternicire avocațială la dosar și I. – T. S. reprezentat de mandatar Donovatu Petraiche cu procură la dosar, legitimat cu Carte de identitate . nr._ emisă de SPCEP S1 Biroul nr.2 la data de 7.03.2008, lipsind apelantul reclamant.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care
Curtea aduce la cunoștința părților faptul că această componență a completului de judecată a rezultat din admiterea cererilor de abținere a membrilor completului de judecată inițial investit, respectiv Completul 13A. Prezenta componență a fost stabilită conform vizei Președintelui Secției aflată la fila 36-verso din prezentul dosar, iar Curtea pune în vedere părților să precizeze dacă înțeleg să conteste componența completului de judecată.
Reprezentanții intimaților pârâți având cuvântul, pe rând, arată că nu contestă componența completului de judecată de la acest termen.
Reprezentanții intimaților arată că nu mai au de formulat cereri prealabile judecății.
Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea apelului.
Reprezentantul intimatei pârâte I. – T. G. arată că la dosarul cauzei există o cerere prin care apelantul reclamant a renunțat la judecata cererii de chemare în judecată, formulată, în apel, în primul ciclu procesual.
Curtea constată că la fila 33 din dosarul de apel, în primul ciclu procesual, se află cererea de renunțare la judecata cererii de chemare în judecată formulată de către reclamant și semnată de apărător.
Reprezentantul intimatei pârâte arată că nu are un mandat special dat de către pârâta I. – T. G. pentru a formula un accept al acestei cereri, în raport de dispozițiile art. 246 alin.4 Cod pr. Civilă, astfel că apelul trebuie soluționat pe fond.
În combaterea motivelor de apel arată că acțiunea în revendicare este inadmisibilă în raport de dispozițiile Lg. 10/2001 și a Deciziei 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, astfel că reclamantul nu poate opta între procedura prevăzută de Lg. 10/2001 și dreptul comun.
Precizează că prezenta cauză a fost suspendată în temeiul art. 244 C.pr.civ. până la soluționarea dosarului nr._/3/2009 prin care reclamantul a solicitat acordarea de despăgubiri bănești pentru imobilul în litigiu.
Solicită respingerea apelului ca nefondat și menținerea ca legală și temeinică a sentinței apelate, fără obligarea apelantului la plata cheltuielilor de judecată.
Reprezentantul mandatar al intimatului pârât I. T. S. arată că achiesează la susținerile apărătorului intimatei pârâte I. T. G. și solicită respingerea apelului ca nefondat.
Curtea reține cauza spre soluționare.
CURTEA
Deliberând asupra apelului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 2 la data de 23.03.2007 sub nr._, reclamantul R. Y. a chemat în judecată pe pârâții I. T. C. și I. T. G., solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța, sa se dispună obligarea paraților sa îi lase in deplina proprietate si pașnica posesie apartamentul nr. 10 compus din vestibul, hol, camera, camera, camera, degajament, bucătărie, camera serviciu, degajament, cămara, WC, sas, debara, baie, camera, balcon, balcon, boxa (subsol) in suprafața utila de 128,70 mp., cota indiviza de 7,30 % din părțile de folosința comune ale imobilului, împreuna cu terenul aferent aflat sub construcție in suprafața de 28,46 mp situat in București ., etaj 3, ..
În motivarea cererii de chemare în judecată, reclamantul a arătat că întregul imobil situat in București, ., sector 2, compus din construcție si teren a aparținut tatălui sau L. Willy R. conform contractului de vânzare cumpărare autentificat de Tribunalul Ilfov Secția notariat sub nr. 1754/20.01.1933, a autorizației de construcție nr. 17C/28 martie 1933 eliberata de Municipiul București, Primăria Sectorului l G. si a Certificatului emis de aceeași Primărie la data de 7 Martie 1934.
După decesul părinților R. L. si Sarah, potrivit hotărârii judecătorești emisa de completul de judecata a Tribunalului Rabinic din Tel Aviv din 15 aprilie 1992, reclamantul si sora sa Goldschlager Lilian au fost recunoscuți moștenitorii acestora, fiecăruia din ei revenindu-le o cotă din moștenire de 1/2. După decesul surorii sale, reclamantul a devenit unicul moștenitor al acesteia, conform certificatului de calitate nr. 82 din 21 aprilie 1999 eliberat de BNP E. B..
Imobilul in cauza a fost naționalizat în baza decretului 92/1950, poziția 6512.
Parații au cumpărat apartamentul care se revendică prin prezenta acțiune în baza contractului de vânzare-cumpărare nr. 1312/18.12.1996, considera ca titlul paraților lonescu T. C. si lonescu T. G. emană de la un non dominus si este ulterior titlului său, care are data cea mai veche si este si primul transcris.
În drept, cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe prevederile art. 481 si urm C.civ., art.2 alin.2 din Legea 10/200 si pct.52 din Legea nr.247/2005, art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenția Europeana a Drepturilor Omului si a Liberaților Fundamentale.
Prin sentința civilă nr. 4527/15.05.2008 Judecătoria sectorului 2 a declinat competența soluționării cauzei în favoarea Tribunalului București, pe rolul căruia cauza a fost înregistrată sub nr._ .
Prin sentința civilă nr. 382/17.03.2009 Tribunalul București Secția a IV-a Civilă a admis excepția inadmisibilității acțiunii și a respins acțiunea formulată de reclamant, ca inadmisibilă.
Pentru a pronunța această hotărâre, tribunalul a reținut că reclamantul a formulat notificarea nr. 170/18.05.2001 in baza legii nr. 10/2001 prin care a solicitat restituirea in natura a imobilului situat in București, ., sector 2, compus din subsol, parter si 5 etaje si teren in suprafața de 553,72 mp.
Apartamentul ce face obiectul revendicării din prezentul dosar a fost înstrăinat paraților prin contractul de vânzare cumpărare nr. 1312/18.12.1996.
Conform practicii constante a înaltei Curții de Casație și Justiție după . Legii 10/2001 revendicarea în condițiile dreptului comun este inadmisibilă, atât timp cât o lege specială reglementează modul de restituire în natură și acordarea de despăgubiri.
Conform art. 6 alin.2 din Legea 213/1998 „Bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obținute prin vicierea consimțământului, pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație" astfel încât apare clar că legea stabilește admisibilitatea unei acțiuni în revendicare a unui bun preluat de stat fără titlu valabil, deci a unei acțiuni în revendicare a unui asemenea bun formulată în contradictoriu cu statul, de inexistența unei legi speciale de reparație.
Or, Legea 10/2001 a constituit tocmai o asemenea lege specială de reparație, care a venit să reglementeze raporturile privind restituirea în natura sau prin echivalent a bunurilor preluate de stat fără titlu valabil.
Prin dispozițiile sale, Legea nr. 10/2001 a suprimat posibilitatea recurgerii la dreptul comun in cazul ineficacității actelor de preluare a imobilelor naționalizate si fără sa diminueze accesul la justiție, a adus perfecționări sistemului reparator, subordonându-l, totodată, controlului judecătoresc prin norme de procedura cu caracter special, întrucât persoana îndreptățită are posibilitatea de a supune controlului judecătoresc toate deciziile care se emit in baza legii nr. 10/2001, inclusiv refuzul persoanei juridice de a emite decizia de soluționare a notificării, astfel că este evident ca are pe deplin asigurat accesul la justiție.
Tribunalul a reținut în motivarea excepției si decizia nr. 33/09.06.2008 pronunțata de Înalta Curte de Casație si Justiție prin care s-a reținut ca persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta intre calea prevăzuta de acest act normativ si aplicarea dreptului comun in materia revendicării, respectiv art. 480 C.Civ.
Tribunalul a reținut că în speță intervin dispozițiile art. 20 din legea nr. 10/2001 potrivit cu care, in cazul in care imobilul a fost vândut cu respectarea prevederilor legii nr. 112/1995, persoana îndreptățită are dreptul la masuri reparatorii prin echivalent pentru valoarea de piața corespunzătoare a întregului imobil, teren si construcții stabilita potrivit standardelor internaționale de evaluare.
În speță, a reținut tribunalul, nu mai este posibila restituirea in natura a bunului preluat abuziv de stat pentru ca titlul subdobânditorului nu a fost anulat, sens in care CEDO a stabilit ca urmează sa se plătească persoanei îndreptățite despăgubiri bănești actuale si egale cu valoarea de piața imobiliara a bunului.
Împotriva sentinței civile nr. 382/2009 a declarat apel reclamantul R. Y., în motivarea căruia a susținut următoarele critici:
Dispozițiile art. 21 din Constituia României consacra accesul liber la justiție ca drept fundamental, prevăzându-se ca "nici o lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept". Acest drept fundamental este prevăzut si in art. 6 din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului si a Libertăților fundamentale: "Orice persoana are dreptul la judecarea cauzei sale, de către o instanța independenta si imparțiala, instituita prin lege, care va hotăra asupra încălcării drepturilor sale..."
Apelantul reclamant a arătat că demersul de față trebuie să aibă în vedere și art. 41 din Constituția României si art. 1 din Primul Protocol Adițional la convenția menționata, privind dreptul fundamental la proprietate si respectul bunurilor, precum si dispozițiile art.20 din Constituția României, conform cărora in materia drepturilor fundamentale ale omului, nu numai textul legilor interne, inclusiv ale Constituției României, trebuiesc respectate convențiile internaționale la care România este parte, dar si interpretarea si aplicarea acestora trebuie sa fie conforma acestor norme internaționale, in caz de conflict având prioritate norma internaționala.
Nici un text din Legea nr. 10/2001 nu vizează raportul juridic direct dintre adevăratul proprietar si cumpărătorul persoana fizica de la stat, acest raport juridic rămânând supus pe deplin Codului civil (singurele dispoziții din Legea nr. 10/2001 care au incidența in ceea ce privește dreptul comun si care sunt privesc raporturile dintre adevăratul proprietar si cumpărătorul de la stat sunt dispozițiile art.46)
Interpretarea prin care s-a afirmat de către parat ideea că acțiunea in revendicare este inadmisibila s-a întemeiat pe dispozițiile art.6 alin.2 din Legea nr.213/1998, conform cărora" bunurile preluate de stat fără titlu valabil pot fi revendicate de foștii proprietari sau succesorii acestora, daca nu fac obiectul unor legi speciale de reparație". Aceste dispoziții nu pot fi insa interpretate in sensul ca după apariția Legii 10/2001 aceasta "lege speciala de reparație" adevăratul proprietar nu ar mai putea utiliza calea revendicării de drept comun.
Acest text din Legea nr.213/1998 nu exprima decât principiul clasic al caracterului subsidiar al normei generale in raport cu o norma speciala care sa reglementeze aceeași materie: poate fi considerata inadmisibila acțiunea in revendicare întemeiata pe Codul civil atunci când exista deschisa o alta acțiune in justiție, speciala, reglementata printr-o lege speciala pentru obținerea aceleiași finalități, si anume, restituirea in natura a bunului si restabilirea aceluiași drept - dreptul de proprietate.
Legea nr. 10/2001 nu dă însă adevăratului proprietar o asemenea cale procedurala speciala de restabilire a proprietății însăși atunci când imobilul a fost deja vândut către chiriași. Legea nr. 10/2001 da posibilitatea adevăratului proprietar sa ceara, la exclusiva sa decizie, ca pentru bunul sau sa fie despăgubit prin echivalent, acest drept la despăgubiri - drept de creanța, este insa un drept distinct de însuși dreptul de proprietate (drept real, care se exercita direct asupra bunului).
Așadar, intre acțiunea in revendicare întemeiata pe Codul civil si posibilitățile deschise de Legea nr. 10/2001 nu exista subsidiaritatea "drept comun - norma speciala" si ipoteza art.6 alin.2 teza 2 din Legea nr.213/1998 nu este incidența, căci cele doua cai legale au obiect diferit (acțiunea in revendicare vizează restituirea bunului in natura si conservarea însuși a dreptului de proprietate, iar căile deschise adevăratului proprietar in contextual Legii nr. 10/2001 in cazul in care bunul a fost vândut chiriașului, vizează acordarea, la cererea acestuia, de despăgubiri bănești sau alte masuri echivalente.
Doua principii de rang constituțional pledează in defavoarea raționamentului instanței de fond, si anume ocrotirea dreptului de proprietate si accesul liber la justiție. In acest sens, nu exista nici un suport legal pentru interpretarea conform căreia, fie si subsecvent adoptării Legii 10/2001, dreptul de proprietate sa nu mai beneficieze de mijlocul specific si cel mai puternic de valorificare in justiție, si anume acțiunea in revendicare, actul normativ menționat neputând fi în nici o măsura interpretat in direcția in care ar contraveni unor principii constituționale.
Din perspectiva art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenția Europeana a Drepturilor Omului, dreptul de proprietate este recunoscut oricărui subiect de drept, legiuitorul European, statuând că nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauza de utilitate publica, în condițiile legii.
Jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, care statuează constant în sensul că orice negare a competentei instanței de judecata de a examina acțiunea în revendicare reprezintă o încălcare a articolului 6 din Convenție cu privire la liberal acces la justiție. Or, in speța, a nu recunoaște posibilitatea valorificării judiciare a dreptului de proprietate asupra unui apartament naționalizat, chiar pe fondul conservării efectelor actului de vânzare-cumpărare al paraților, ar contraveni în mod vădit exigenței dreptului la un proces echitabil, exigentă înălțată la rangul de drept fundamental prin dispozițiile art.6 din Convenție.
Pentru toate aceste considerente, apelantul reclamant a apreciat că excepția inadmisibilității cererii invocate de parați si reținuta ca întemeiata de instanța fondului, apare ca neîntemeiata si trebuie respinsă.
În consecință, apelantul reclamant a solicitat admiterea apelului, desființarea hotărârii atacate și constatând că acțiunea în revendicare este admisibilă, sa fie trimisă cauza spre rejudecare pentru continuarea judecății.
Prin cererea înregistrată în cadrul dosarului nr._ la data de 27.10.2011, apelantul-reclamant R. Y., prin avocat B. S., a arătat că renunță la judecata cererii de chemare în judecată.
În motivarea cererii, apelantul-reclamant a arătat că renunță la judecata cererii de chemare în judecată deoarece urmează ca, pe cale administrativă, Primăria Municipiului București să soluționeze notificarea formulată în baza Legii nr. 10/2001, ca urmare a deciziei civile nr. 237A/2.03.2011 pronunțată de Curtea de apel București Secția a IV-a civilă în dosarul nr._/3/2009.
Prin decizia civilă nr. 258A/25.06.2012 Curtea de apel București Secția a IV-a civilă a constatat perimat apelul declarat de apelantul-reclamant R. Y., reținând că de la momentul suspendării cauzei în temeiul dispozițiilor art. 244 pct. 1 C.pr.civ. și până la data cererii de repunere pe rol a trecut mai mult de 1 an.
Prin decizia nr. 1169/6.03.2013 Înalta Curte de Casație și Justiție Secția I civilă a admis recursul declarat de reclamantul R. Y., a casat decizia civilă nr. 258A/2012 și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță de apel.
Instanța de recurs a reținut că termenul de perimare începe să curgă de la data rămânerii irevocabile a hotărârii până la a cărei soluționare irevocabilă a fost suspendat dosarul de față, dată care este reprezentată de data expirării termenului de recurs, iar nu de data pronunțării deciziei din apel.
Pentru rejudecarea apelului, cauza a fost re-înregistrată pe rolul Curții de apel București Secția a IV-a civilă sub nr._ .
Pe parcursul soluționării apelului a decedat intimatul-pârât I. T. C., fiind introdus în cauză I. T. S., în calitate de moștenitor al acestuia.
Analizând sentința apelată, în limitele devoluțiunii fixate conform motivelor de apel formulate, potrivit dispozițiilor art. 295 alin. 1 C.pr.civ., și analizând actele și lucrările dosarului, în raport de normele legale incidente, Curtea reține următoarele:
Situația de fapt:
Prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1754/20.01.1933 de Tribunalul Ilfov Secția Notariat, numitul L. Willy R. a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului - teren situat în București, .. Prin Autorizațiunea nr. 17C/1933 acesta a fost autorizat să construiască o clădire cu subsol, parter și 5 etaje, pe terenul situat în .> Potrivit hotărârii judecătorești emisa de completul de judecata a Tribunalului Rabinic din Tel Aviv din 15 aprilie 1992 și certificatului de calitate nr. 82/1999 emis de BNP E. B., reclamantul este unicul moștenitor al lui L. R..
Potrivit adresei nr. 5668/29.11.2004 emisă de . din . a trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 92/1950 pe numele R. L., la poz. 6512.
Apelantul-reclamant a formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001 prin care a solicitat restituirea în natură a imobilul situat în .. Prin decizia civilă nr. 237A/2.03.2011 pronunțată de Curtea de apel București a fost respins, ca nefondat, apelul formulat de apelantul-pârât Municipiul București prin Primarul General, a fost admis apelul formulat de apelantul pârât Ministerul Finanțelor Publice, schimbată în parte sentința apelată, în sensul că, s-a constatat calitatea reclamantului de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii și a fost obligată Primăria Municipiului București să emită dispoziție prin care să propună reclamantului R. Y. măsuri reparatorii în echivalent conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005; a fost respinsă acțiunea față de Ministerul Finanțelor Publice, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.
Prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 1312/18.12.1996 încheiat între . calitate de reprezentant al Primăriei Municipiului București și pârâții I. T. C. și I. T. G. (I. T. S. fiind moștenitorul lui I. T. C., decedat pe parcursul soluționării apelului), aceștia au dobândit dreptul de proprietate asupra . situat în București, ., ..
Prioritar analizei motivelor de apel, Curtea reține că nu sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 246 C.pr.civ. pentru a luat act de manifestarea de voință a apelului-reclamant în sensul că renunță la cererea de chemare în judecată, conform cererii depuse la dosar la data de 27.10.2011, întrucât potrivit dispozițiilor art. 246 alin. 4 C.pr.civ., când părțile au intrat în dezbaterea fondului, renunțarea nu se poate face decât cu învoirea celeilalte părți.
Or, un asemenea acord din partea pârâților nu există în cauza de față, iar la termenul de azi reprezentantul convențional a arătat că nu are un mandat special în acest sens, în raport de dispozițiile art. 246 alin.4 C.pr.civ.
Analiza motivelor de apel:
Cauza de față are ca obiect revendicarea apartamentului deținut de apelanții-pârâți în baza contractului de vânzare-cumpărare nr. 1312/18.12.1996, reclamantul solicitând ca în urma comparării titlurilor de proprietate exhibate de ambele părți să se dea preferabilitate titlului autorului său, respectiv contractului de vânzare autentificat sub nr. 1754/1933 de Tribunalul Ilfov – secția Notariat.
Acțiunea în revendicare este acea acțiune prin care proprietarul neposesor solicită obligarea posesorului neproprietar de a-i restitui posesia bunului revendicat, și este o acțiune petitorie, întrucât implică dovedirea de către reclamant a dreptului de proprietate asupra bunului revendicat.
Tribunalul a observat că reclamantul a formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001 și a arătat că, potrivit dispozițiilor art. 6 alin. 2 din Legea nr. 213/1998, acesta are la dispoziție calea Legii nr. 10/2001 pentru obținerea de măsuri reparatorii pentru imobilul în litigiu.
Prin apelul de față, apelantul-reclamant invocă încălcarea dreptului său de proprietate garantat de art. 44 din Constituția României și de art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la CEDO.
Curtea nu va reține această critică, arătând că, pentru calificarea pretenției apelantului-reclamant din perspectiva art. 1 din Primul Protocol adițional la CEDO, va aplica jurisprudența Curții europene a drepturilor omului din hotărârea-pilot M. A. și alții c. României, prin care instanța europeană a decis că reclamantele din acea cauză nu aveau un „bun actual” asupra apartamentului în litigiu, deoarece nu dețineau nicio hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă prin care instanțele să le fi recunoscut dreptul de proprietate și care să fi dispus în mod explicit restituirea imobilului prin dispozitivul hotărârii, dispozitiv care să poată fi învestit cu formulă executorie pentru restituirea apartamentului, ci numai un drept la compensare, care pretinde în egală măsură respectarea exigențelor articolului 1 din Protocolul nr. 1. În acea cauză, reclamantele dețineau o hotărâre judecătorească, rămasă irevocabilă, prin care se constatase nelegalitatea naționalizării, însă instanța europeană a subliniat faptul că dispozitivul acelor hotărâri judecătorești nu reprezenta un titlu executoriu pentru restituirea în natură a apartamentului în litigiu.
Rezultă că, pentru a avea câștig de cauză în acțiunea în revendicare, era necesar a fi îndeplinită premisa acestei acțiuni, respectiv aceea ca reclamantul să fie titularul unui „bun actual” ori al unei valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în baza cărora să poată pretinde că are cel puțin o "speranță legitimă" de a obține folosința efectivă a dreptului de proprietate, în sensul jurisprudenței Curții Europene.
Or, această premisă nu este îndeplinită în cauză, întrucât apelantul-reclamant nu deține o hotărâre judecătorească anterioară prin care să i se fi recunoscut dreptul de proprietate asupra imobilului revendicat.
În aceste condiții, în cadrul acțiunii în revendicare de față, apelantul-reclamant nu poate opune pârâților contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1754/1933, deoarece autorul reclamantului, R. L., a pierdut dreptul de proprietate asupra apartamentului revendicat, prin naționalizarea de către stat, cu mulți ani înainte de ratificarea Convenției de către România, astfel că, ratione temporis, protecția oferită de Convenție nu se întinde asupra actului naționalizării.
Dreptul de proprietate al apelantului-reclamant R. Y. (sau al autorului său) nu a fost recunoscut după ratificarea Convenției prin hotărâre judecătorească executorie, astfel încât nu se poate discuta despre existența unui bun actual al apelantului-reclamant, în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, asupra apartamentului revendicat.
În mod corect a reținut tribunalul dispozițiile art. 6 alin. 2 din Legea nr. 213/1998, care prevăd că bunurile preluate de stat fără titlu valabil pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație.
Or, în materia bunurilor imobile preluate în mod abuziv de stat, legiuitorul a adoptat legi speciale de reparație a abuzurilor săvârșite în materie imobiliară de regimul comunist, cum este și Legea nr. 10/2001, lege specială cu caracter reparatoriu, care reglementează în mod expres procedura pe care trebuie să o urmeze foștii proprietari și modalitățile de despăgubire.
Potrivit deciziei nr. 33/2008 a ICCJ Secții Unite, concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială. În considerentele deciziei în interesul legii instanța supremă a arătat că, atât timp cât „pentru imobilele preluat abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiții aceste imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptățite, nu se poate spune că legea specială, derogatorie de la dreptul comun, s-ar putea aplica în concurs cu acesta”.
Pentru situația apelantului-reclamant - în care încălcarea dreptului de proprietate al autorului său s-a realizat în baza Decretului nr. 92/1950, deci în perioada anterioară momentului în care România a devenit parte la Convenția Europeană, și care a obținut o hotărâre judecătorească prin care s-a recunoscut în favoarea sa dreptul de a obține măsuri reparatorii prin echivalent în condițiile legii speciale - instanța de apel reține că apelantul-reclamant nu are un „bun actual” în patrimoniul său, în sensul dat de Curtea europeană acestei noțiuni, care să permită retrocedarea în natură a imobilului revendicat, ci numai o creanță condiționată ce se valorifică în procedura reglementată de Legea nr. 10/2001.
În ceea ce privește titlul de proprietate exhibat de intimații-pârâți asupra imobilul revendicat în cauza de față, Curtea reține că actul de vânzare-cumpărare nr. 1312/1996 încheiat de pârâți în temeiul Legii nr. 112/1995 beneficiază de prezumția de legalitate și de valabilitate, atât timp cât reclamantul nu i-a contestat valabilitatea în termenul special prevăzut de Legea nr. 10/2001.
În consecință, Curtea constată că în mod corect Tribunalul a reținut că intimații-pârâți dețin un bun în sensul convenției, bun care, în aplicarea deciziei în interesul legii nr. 33/2008, este protejat în fața unei acțiuni în revendicare întemeiată pe dreptul comun introduse pe rolul instanței după data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001; în condițiile în care apelantul-reclamant nu invocă un bun actual asupra imobilului revendicat; ci un drept la compensare, ce se valorifică în condițiile legii speciale.
În ceea ce privește critica privind încălcarea dreptului de acces la justiție, a dispozițiilor art. 21 din Constituție și ale art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, Curtea apreciază că respingerea acțiunii în revendicare formulată de reclamant după data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, ca inadmisibilă, pe considerentul că reclamantul nu are opțiunea între acțiunea în revendicare de drept comun și procedura specială reglementată de Legea nr. 10/2001, nu conduce la încălcarea dreptului de acces la justiție garantat de dispozițiile legale și convenționale invocate de apel.
Pentru a ajunge la această concluzie, Curtea are în vedere jurisprudența C.E.D.O. din cauza Faimblat c. României (cererea nr. 23.066/02, hotărârea din 13.01.2009, publicată în M. Of. nr. 141/06.03.2009) -în care Curtea Europeană a constatat că respingerea acțiunii pe motiv că reclamanții trebuiau să urmeze procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 reprezintă o ingerință în dreptul de acces al reclamanților la o instanță judecătorească, care era prevăzută de Legea nr. 10/2001, urmărea un scop legitim, însă nu era proporțională, întrucât procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 nu apărea drept o cale de atac efectivă. Or, verificând eficiența acestei proceduri, Curtea europeană a constatat că remediul oferit de Legea nr. 10/2001 a devenit eficient abia după data de 12.11.2007, când a fost publicată în Monitorul Oficial decizia nr. XX/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secțiile Unite, prin care s-a decis că instanțele sunt competente să statueze asupra fondului cererilor de restituire a imobilelor naționalizate, chiar și în ipoteza absenței unui răspuns din partea autorităților administrative.
Or, având în vedere situația din speța de față, în care apelantul-reclamant a parcurs procedura specială prevăzută de Legea nr. 10/2001 și a obținut o hotărâre judecătorească prin care i s-a recunoscut dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent, Curtea va respinge critica privind încălcarea dreptului de acces la instanță consacrat de art. 6 alin. 1 din Convenția E.D.O., întrucât calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului pretins de reclamanți s-a dovedit a fi efectivă.
Pentru aceste considerente, în temeiul dispozițiilor art. 296 C.pr.civ., Curtea va respinge apelul declarat de apelantul-reclamant, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, apelul declarat de apelantul reclamant R. Y. domiciliat în București, .. 164, ., . și cu domiciliul ales la Av. B. (V.) S., în București, .. 43, sector 2 împotriva sentinței civile nr. 382/17.03.2009 pronunțată de Tribunalul București Secția a IV-a Civilă, în contradictoriu cu intimații pârâți I.-T. G. domiciliată în București, ., ., sector 2 și I. - T. S. cu domiciliul ales la mandatar Donovăt Petraiche în București, ., sector 1.
Cu recurs în 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședință publică, azi, 10.03.2014.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR
M. Steluța C. A. C. B.
GREFIER
V. Ș.
Red.dact.jud.MSC
Tehnored. GC/6 ex./24.03.2014
Jud. fond - L. F.
| ← Partaj judiciar. Decizia nr. 1957/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Evacuare. Decizia nr. 1586/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
