Uzucapiune. Decizia nr. 699/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 699/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 04-04-2014 în dosarul nr. 24837/300/2009
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI – SECȚIA A IV-A CIVILĂ
Dosar nr._
DECIZIA CIVILĂ NR.699R
Ședința publică de la 4 aprilie 2014
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE - F. C.
JUDECĂTOR - A. V.
JUDECĂTOR - R. P.
GREFIER - G.-M. V.
***********
Pe rol soluționarea recursului declarat de recurentul-pârât M. București prin Primarul General împotriva deciziei civile nr.736A/04.09.2013 pronunțată de Tribunalul București – Secția a III-a Civilă, în contradictoriu cu intimatul-reclamant B. T. I. și intimatele-pârâte P. E., C. V. și L. M., cauza având ca obiect „uzucapiune, accesiune, acțiune în constatare”.
La apelul nominal făcut în ședință publică se prezintă intimatul-reclamant personal, lipsind recurentul-pârât și intimatele-pârâte.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care;
Intimatul-reclamant depune la dosar dovada citării prin mica publicitate a intimatei-pârâte C. V.. Totodată, depune, în copie, polița de asigurare împotriva dezastrelor naturale – asigurarea obligatorie a locuinței în baza Legii nr.260/2008, încheiată la data de 23.01.2014 cu privire la imobilului în litigiu. Invederează că nu are cereri prealabile judecății.
Curtea, constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea recursului.
Intimatul-reclamant solicită respingerea recursului ca nefondat, conform motivelor invocate în întâmpinare și menținerea deciziei recurate, ca fiind temeinică și legală. Fără cheltuieli de judecată.
CURTEA
Prin cererea înregistrată la Judecătoria Sectorului 2 București la data de 07.12.2009, reclamantul a solicitat să se constate că a dobândit, prin uzucapiune cu joncțiunea posesiilor, dreptul de proprietate asupra imobilului situat în București, ., sectorul 2, compus din teren și casă de locuit.
În motivare, a arătat că în anul 2006 a încheiat cu numita B. I. o promisiune bilaterală de vânzare-cumpărare a imobilului în discuție și că de la acea dată s-a comportat ca proprietar al acestuia. De asemenea, B. I. a stăpânit imobilul, sub nume de proprietar, încă din anul 1965, când l-a luat în posesie în baza unei chitanțe de mână încheiate cu P. N..
În drept, a invocat art. 1837 și urm. C.civ.1864.
A anexat înscrisuri.
Pârâtul Sectorul 2 a depus întâmpinare. A invocat excepția lipsei capacității de folosință a sa, arătând că nu reprezintă o unitate administrativ teritorială în sensul Legii nr. 215/2001.
Pârâtul Sectorul 1 a depus întâmpinare. A invocat excepția lipsei calității procesuale pasive, arătând că nu este fostul proprietar al imobilului în discuție și că, oricum, potrivit Legii nr. 215/2001, numai unitatea administrativ – teritorială, respectiv M. București, ar putea fi titularul dreptului de proprietate.
Ceilalți pârâți nu au depus întâmpinare.
A fost administrată proba cu înscrisuri, cea testimonială și s-au efectuat expertize.
Prin sentința civilă nr._/05.07.2012,Judecătoria sectorului 2 București a admis excepția lipsei capacității de folosință a pârâtului SECTORUL 2, a respins cererea față de acesta pentru lipsa capacității de folosință, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului SECTORUL 1 și respinge cererea față de acesta pentru lipsa calității procesuale pasive, a admis cererea formulată de reclamantul B. T. I. în contradictoriu cu pârâții C. V., P. E., P. S. M. și M. BUCUREȘTI prin PRIMARUL GENERAL, a constatat că reclamantul a dobândit, prin prescripție achizitivă, dreptul de proprietate asupra terenului în suprafață de 290,46 mp, situat în București, ., sectorul 2 și asupra construcțiilor situate pe terenul arătat mai sus, astfel cum au fost identificate în anexa raportului întocmit de domnul expert C. V..
Pentru a se pronunta in acest fel, instanța de fond a reținut urmatoarele:
Conform art. 21 alin. 1 din Legea nr. 215/2001, unitățile administrativ-teritoriale sunt persoane juridice de drept public, cu capacitate juridică deplină și patrimoniu propriu. Acestea sunt subiecte juridice de drept fiscal, titulare ale codului de înregistrare fiscală și ale conturilor deschise la unitățile teritoriale de trezorerie, precum și la unitățile bancare. Unitățile administrativ-teritoriale sunt titulare ale drepturilor și obligațiilor ce decurg din contractele privind administrarea bunurilor care aparțin domeniului public și privat în care acestea sunt parte, precum și din raporturile cu alte persoane fizice sau juridice, în condițiile legii.
Potrivit art. 1 alin. 2 din OG nr. 53/2002, unitățile administrativ-teritoriale din România cărora li se aplică prevederile prezentului statut sunt comunele, orașele, municipiile și județele, iar conform art. 4 alin. 2 din același act normativ, municipiile pot fi împărțite în subunități administrativ-teritoriale fără personalitate juridică.
Reiese din coroborarea acestor texte că doar M. București poate sta în judecată în calitate de potențial titular al dreptului de proprietate asupra unui imobil, nu și Sectoarele acestuia, care sunt diviziuni fără personalitate juridică.
Prin urmare, sunt întemeiate excepțiile invocate de Sectorul 2 și de Sectorul 1, iar cererea formulată în contradictoriu cu acestea a fost respinsă în consecință.
Pe fond, s-a reținut că la data de 20.02.1965, în temeiul unei chitanțe de mână (f.22), P. N. a „vândut” numitei T. (actuală B.) I. un teren în formă triunghiulară, în suprafață de circa 290 mp, în . . 1 mai.
. în prezent Cornișei, conform adresei emise de PMB – SNU (f.14), iar terenul se află la nr. 10.
De la data încheierii chitanței de mână, B. I. a stăpânit imobilul sub nume de proprietar, astfel cum reiese din faptul plătirii impozitelor și din declarațiile martorilor ascultați în cauză.
La data de 14.12.2006, B. I. a încheiat cu reclamantul o promisiune bilaterală de vânzare-cumpărare (f.5,6) cu privire la imobilul în discuție, urmând ca la data de 03.04.2007 să se încheie contract de vânzare-cumpărare în formă autentică.
După încheierea acestui act, reclamantul s-a comportat drept proprietar al imobilului, astfel cum reiese din declarațiile martorilor audiați, din faptul încheierii unei asigurări pentru bun și din faptul încheierii cu numiții B. I. și B. I. a unui contract de comodat privind bunul în discuție.
Revenind la vechiul proprietar, P. N., acesta a decedat la data de 31.10.1976, moștenitori fiind P. L., C. V., P. M., la rândul ei decedată și moștenită de P. E. și P. S. M..
P. L., de asemenea, a decedat, iar din încheierea notariatului sectorului 2 București (f.309), reiese că nu au fost identificați moștenitori. Devin incidente, prin urmare, dispozițiile art. 26 alin. 1 din Legea nr. 18/1991, în forma în vigoare la data introducerii prezentei acțiuni, care prevedeau că terenurile situate în intravilanul localității, care au aparținut cooperatorilor sau altor persoane care au decedat, în ambele cazuri fără moștenitori, trec în proprietatea comunei, orașului sau a municipiului, după caz, și în administrarea primăriilor, pentru a fi vândute, concesionate ori date în folosință celor care solicita să-și construiască locuințe și nu au teren, ori pentru amplasarea de obiective social-culturale sau cu caracter productiv, potrivit legii, ori pentru compensările prevăzute la art. 24. Aceste din urmă aspecte justifică legitimarea procesuală pasivă a pârâtului M. București.
Pârâta P. E., prezentă în instanță, a afirmat că P. L. ar avea moștenitori, însă nu a depus dovezi în acest sens. Prin urmare, singurul element avut la dispoziție este încheierea notarială amintită anterior. Oricum, prezenta hotărâre este opozabilă doar persoanelor care au fost parte în proces și nu unor eventuali moștenitori ai lui P. L., care nu au fost chemați în judecată.
Împotriva acestei sentințe, a declarat apel, pârâtul M. București prin Primarul General, apelul fiind înregistrat pe rolul acestei instanțe la data de 04.10.2012, sub nr. de dosar_ .
Prin decizia civilă nr.735 A/04.09.2013 pronunțată de Tribunalul București Secția a III a Civilă s-a respins apelul formulat de apelantul pârât M. București prin Primar General ca nefundat pentru considerente similare primei instanțe.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâtul M. București prin Primarul General criticând-o pentru motivele ce urmează.
Pentru ca reclamantul sa poată solicita constatarea dreptului de proprietate prin uzucapiunea in contradictoriu cu instituția trebuia sa faca mai intai dovada ca municipalitatea este proprietarul nediligent al imobilului în litigiu. Sarcina probei, atat a calitatii procesuale active cât și a celei pasive incumba reclamantilor,
Or, prin actele depuse la dosarul cauzei, inclusiv situatia juridica nu s-a facut dovada apartanenței la domeniul privat al municipalitatii a imobilului în litigiu, din contra rezultta ca terenul a fost dobândit prin chitanta de mana încheiata între terte persoane.
Retinerea calitatii procesuale pasive a municipalitatii prin raportare la dispozitiile art. 26 alin.1 din Legea nr.18/1991 este total neîntemeiata în conditiile în care reclamanta nu a prezentat nici un certificat de succesiune vacanta care ar fi justificat calitatea procesuala pasiva a P.M.B. în speta de fata.
Calitatea procesuala pasiva presupune existenta unei identitati între persoana paratului si cel gat în acel raport juridic, ceea ce nu se regaseste în prezenta cauza motiv pentru care se va solicita sa se admită exceptia invocata.
Pe de alta parte pentru a constata dreptul de proprietate al reclamantei trebuie îndeplinite cumulativ conditiile impuse de disp.art.1846 si urm C.CIV. si art.1890 C.civ., fiind necesar ca reclamanta să dovedească existenta unei posesii utile, a bunei credinte si a termenului cerut de lege.
.In cazul de fata desi s-a folosit terenul timp de 30 de ani reclamanta nu a exercitat o posesie în sensul legii fiind doar detentor precar. Pentru a exista posesia persoana care o invoca trebuie sa dovedeasca ca întruneste ambele elemente ale posesiei respectiv animus si corpus . Reclamanta a dovedit doar faptul ca a exercitat elementul corpus, dar nu a reiesit din probatoriul administrat si faptul folosinta exercitata asupra bunului litigios s-a facut sub nume de proprietar.
S-a apreciat total eronate argumentele instantei de judecata din considerentele hotararii, cata vreme neîndeplinirea acestei conditii nu poate duce potrivit legii la dobandirea dreptului de proprietate uzucapiune, posesia nefacandu-se si sub nume de proprietar, ci doar în calitate de detentor precar.
Asadar, s-a considerat ca folosinta exercitata asupra bunului nu s-a facut sub nume de proprietar,iar pe parcursul timpului nu s-a intervetit precaritatea în posesie conf.art.1857 C.civ. si ca posesia exercitata de catre reclamanta nu a fost una utila pentru a prescrie achizitiv bunul.
In drept se invocă dispozitiile art. 304 pct.9 c.proc.civ.
Analizând actele și lucrările dosarului prin prisma motivelor de recurs Curtea a constatat următoarele :
Prin actiunea formulata de reclamanta, aceasta urmareste sa se constate ca a dobândit prin uzucapiune dreptul de proprietate asupra terenului din B.,. sector 2, ceea ce înseamna ca pentru a-si stabili dreptul si a-l si realiza, trebuie sa se judece în contradictoriu cu unitatea administrative teritorială respectiv M. B.
În situatia în care s-ar constata lipsa calității procesuale pasive a pârâtului chemat în judecata, s-ar ajunge la lipsirea reclamantei de un mijloc juridic efectiv de a-si stabili dreptul de proprietate.
Recunoașterea calității procesual pasivă a unităților administrativ teritoriale se bazează pe dispozițiile art. 36 din Legea nr. 18/1991 care stabilește că terenurile aflate în proprietatea statului, situate în intravilanul localităților și care sunt în administrarea primăriilor, la data prezentei legi, trec în proprietatea comunelor, orașelor sau a municipiilor, urmând regimul juridic al terenurilor prevăzute la art. 26 din aceeași lege, care la rându-i prevede că terenurile situate în intravilanul localității, care au aparținut cooperatorilor sau altor persoane care au decedat, în ambele cazuri fără mostenitori, trec în proprietatea comunei, orașului sau a municipiului, după caz, și în administrarea primăriilor, pentru a fi vândute, concesionate ori date în folosința celor care solicita să își construiască locuințe și nu au teren, ori pentru amplasarea de obiective social-culturale sau cu caracter productiv, potrivit legii, ori pentru compensările prevăzute la art. 24.
Conform art. 4 alin. 1 din Legea nr. 18/1991, terenurile pot face obiectul dreptului de proprietate privată sau al altor drepturi reale, având ca titulari persoane fizice sau juridice, ori pot aparține domeniului public sau domeniului privat, iar bunurile fără stăpân intră, potrivit art. 477 C.civ. coroborat cu art. 25 din Legea nr. 213/1998, în domeniul privat al statului sau unității administrativ-teritoriale.
Legea fondului funciar stabilește definiția fondului funciar al României în art. 1, ca fiind alcătuit din terenurile de orice fel indiferent de destinație, de titlul pe baza cărora sunt deținute sau de domeniul public ori privat din care fac parte. Acest articol asigură aplicabilitatea generală a legii fondului funciar privind situația juridică a tuturor terenurilor.
În unele cauze deduse judecății sale, Curtea Europeană a reținut existenta unui drept protejat de Convenție din situații de fapt, cu mare persistență în timp. Având a se pronunța cu privire la existența dreptului de proprietate asupra unor terenuri, instanța europeană a arătat că „ea acordă o deosebită importanță dobândirii dreptului de proprietate prin uzucapiune, datorită absenței (…) unor planuri cadastrale și imposibilității înscrierii proprietății în registrele de publicitate imobiliară” (a se vedea, spre exemplu, cauza Sfintele Mănăstiri c. Greciei, hotărârea din 9 decembrie 1994).
D. fiind că niciun alt proprietar nu a putut fi identificat, reclamanta s-ar afla în imposibilitate de valorificare a drepturilor sale rezultând dintr-o îndelungată stăpânire a unui teren din cauza lipsei unei activități coerente a statului privind publicitatea imobiliară referitoare la înscrierea dreptului de proprietate. Or, apărarea efectivă a dreptului de proprietate impune și adoptarea unor măsuri pozitive de protecție, ce semnifică existența unor obligații pozitive în sarcina autorităților statale competente, acolo unde există o legătură între măsurile pe care un reclamant le-ar putea aștepta în mod legitim de la acestea, raportate la exercitarea prerogativelor conferite de stăpânirea unui bun. Aceasta ar fi însemnat inclusiv obligația de a reglementa și implementa activitatea privind publicitatea imobiliară în așa fel încât să permită instanțelor naționale să soluționeze în mod eficace și echitabil orice eventual litigiu referitor la un teren cu privire la care reclamanții au cel puțin o speranță legitimă de a obține dreptul de proprietate cu privire la un teren (speranță legitimă decurgând dintr-o îndelungată stăpânire, de care legea leagă producerea unor efecte juridice).
Prin urmare, nu rămâne decât ca instanța să constate că, atunci când reclamantul dintr-o acțiune în constatarea dobândirii dreptului de proprietate prin uzucapiune depune diligențe rezonabile pentru identificarea adevăratului proprietar și, cu toate acestea, nu reușește să-l identifice, intră în aplicare prezumția simplă că bunul respectiv nu a avut niciodată un proprietar și, ca atare, unitatea administrativ-teritorială în circumscripția căreia se află situat ar fi singura care ar putea invoca un drept asupra acestuia (art. 1199 C.civ.).
Aceste aspecte au fost retinute în jurisprudenta CEDO, de pilda în cauza Malhous contra Cehiei, si în cauza Faimblat contra României, ceea ce impune fiecarui stat semnatar al Conventiei sa reglementeze cai juridice interne pentru ca orice persoana ce invoca o încalcare a Conventiei sa aiba acces la acestea si sa fie eficiente, în masura care permit sa se ajunga la o decizie cu privire la temeinicia plângerii si la un remediu adecvat pentru orice încalcare constatata.
Pe fondul cauzei, se constată că cererea întrunește condițiile prevăzute de art 1846-1860 cod civil întrucât autoarea sa, numita B. I. cea de la care a cumpărat reclamanta și cu a cărei posesie a fost unită posesia reclamantei ,a exercitat necontenit o posesie utila, continua, neîntrerupta, netulburata, publica si sub nume de proprietar, timp de peste 47 de ani, condiții suficiente pentru a se constata uzucapiunea.
Pentru considerentele arătate în baza art. 312 c pr civ recursul a fost respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-pârât M. București prin Primarul General împotriva deciziei civile nr.736A/04.09.2013 pronunțată de Tribunalul București – Secția a III-a Civilă, în contradictoriu cu intimatul-reclamant B. T. I. și intimatele-pârâte P. E., C. V. și L. M. .
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 4 aprilie 2014.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
F. C. A. V. R. P.
GREFIER
G. – M. V.
RED.FC/29.04.2014
Tehnored.MȘ/ 2 ex.
14.04.2014
| ← Pretenţii. Decizia nr. 547/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Acţiune în constatare. Decizia nr. 278/2014. Curtea de Apel... → |
|---|
