Acţiune în constatare. Decizia nr. 126/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 126/2015 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 19-03-2015 în dosarul nr. 11414/2/2010**
Dosar nr._
(423/2014)
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR. 126 A
Ședința publică de la 19.03.2015.
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE - MARI ILIE
JUDECĂTOR - M.-A. N.-G.
GREFIER - M. C.
* * * * * * * * * * *
Pe rol se află soluționarea cererii de apel formulate de apelanții reclamanți O. D. M. C., O. M. B., O. N., împotriva sentinței civile nr. 738 din 27.05.2010, pronunțată de Tribunalul București – Secția a V a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul pârât M. BUCUREȘTI.
P. are ca obiect – revendicare imobiliară.
La apelul nominal făcut în ședința publică, se prezintă apelantul reclamant O. D. M. personal și asistat de avocatul I. Zamfirica C., în baza împuternicirii avocațiale . nr._/2014, eliberată de Baroul București, atașată la fila 35 din dosarul nr._ al Curții de Apel București-Secția a IX-a Civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă și asigurări sociale, același avocat reprezentând în proces și interesele apelantei reclamante O. M. B., consilierul juridic M. I., în calitate de reprezentant al intimatului pârât MunicipiulBucurești, conform delegației atașate la fila 40 din dosar, lipsind apelantul reclamant O. N..
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează depunerea la dosar, prin serviciul registratură al instanței la data de 12 martie 2015 a unei cereri formulate de către domnul avocat Valere Cujas, în calitate de reprezentant al apelantului reclamant O. N., prin care solicită judecarea cauzei și în lipsa sa, cerere prin care solicită omologarea raportului de expertiză întocmit în această fază procesuală, precum și obligarea părții intimate la plata cheltuielilor de judecată potrivit sumelor menționate în borderoul anexat.
Se mai învederează instanței depunerea la dosar a relațiilor privind situația juridică a imobilului în litigiu, comunicate de către Primăria Municipiului București – Direcția Patrimoniu și Direcția de Impozite și Taxe Locale Sector 3 București.
Reprezentanții părților prezente, având pe rând cuvântul, arată că nu mai au cereri prealabile de formulat.
Curtea, având în vedere că nu sunt probe de solicitat și administrat și nici cereri prealabile de formulat, constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea motivelor de apel.
Avocatul apelanților reclamanți O. D. M. C. și O. M. B. solicită omologarea raportului de expertiză în specialitatea topografie realizat în această fază procesuală, să se rețină că terenul aferent construcției, astfel cum a rezultat din măsurători este în suprafață de 308 mp.
Precizează faptul că la momentul introducerii acțiunii, reclamanții au solicitat revendicarea suprafeței de teren de 304 mp, motiv pentru care înțelege să își însușească concluziile raportului de expertiză cu privire la dimensiunile reale și corecte în ceea ce privește suprafața de teren, în sensul că aceasta este de 308 mp. În acest sens, urmează a se avea în vedere că acesta reprezintă 158 mp sub construcție, 17 mp este un gang-cale de acces și doar 133 mp este un teren liber, dar care este un lot ce se constituie într-o alee de acces în jurul acestei construcții.
Prin urmare, solicită admiterea apelului, schimbarea hotărârii apelate în sensul de a se admite acțiunea în revendicare și în ceea ce privește terenul aferent construcției, teren ce a fost confiscat în cadrul condamnării penale de natură politică odată cu construcția. Ca atare, terenul are aceeași natură, de imobil preluat de stat în mod abuziv și fără titlu și care poate fi restituit apelanților reclamanți.
Totodată, solicită a se avea în vedere că prin decizia pronunțată de Curtea de Apel București, prin care s-a restituit apartamentul s-au acordat și 58,9 mp sub construcție. Arată că acești 58,9 mp fac parte din suprafața de 308 mp.
Solicită obligarea intimatului pârât la plata cheltuielilor de judecată și depune dovada achitării onorariului de avocat în sumă de 3000 lei, conform chitanței nr. B/_/2014 din 04.02.2014.
Reprezentantul intimatului pârât solicită respingerea apelului ca nefondat.
În subsidiar, în situația în care instanța va constata că apelul promovat în cauza de față este fondat, solicită să se raporteze la efectele puterii lucrului judecat cu privire la casarea parțială în ceea ce privește revendicarea imobilului, urmând a se avea în vedere și raportul de expertiză efectuat în această fază procesuală. A constatat că prin expertiza realizată s-a constatat că terenul este în suprafață de 308 mp și nu de 304 astfel cum reclamanții au solicitat prin acțiunea dedusă judecății, motiv pentru care înțelege să lase instanța să aprecieze cu privire la acest aspect.
De asemenea, solicită cenzurarea cheltuielilor de judecată solicitate de domnul avocat Valere Cujas, în calitate de reprezentant al apelantului reclamant O. N., pe care le consideră ca fiind într-un cuantum foarte mare.
CURTEA,
Deliberând asupra apelului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată sub nr.6422 din 2 aprilie 1998 pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București, reclamanta O. E. a chemat în judecată M. București, reprezentat prin Consiliul General al Municipiului București, solicitând instanței ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să fie obligat pârâtul să-i lase în deplină proprietate și posesie apartamentul nr.2, situat în M. București, în imobilul din ., . . (fostă ., respectiv, .).
În motivarea acțiunii, reclamanta a susținut că a dobândit imobilul prin act dotal și prin construire. În acest sens, a menționat că prin actul de dotă autentificat sub nr. 3682 din 6 februarie 1928 de Tribunalul Ilfov Secția notariat, a dobândit terenul de 304 mp de la părinții săi, C. E. și H.G. C., prin dotă la căsătoria cu fostul soț O. Eugeniu iar conform Autorizației de construire nr.77A din 3 iulie 1928 eliberată de Primăria Municipiului București, a construit imobilul cu parter, etaj și mansardă, pe care l-a posedat împreună cu familia sa.
Reclamanta a susținut că în anul 1945 le-a donat fiilor săi O. D. și O. V., apartamentele de la parter și de la mansarda imobilului, rămânând proprietară exclusivă asupra apartamentului de la etajul 2 care face obiectul revendicării.
A precizat că în perioada 1948-1958, toți membrii familiei sale au fost condamnați politic, pentru uneltire împotriva ordinii sociale și, ca urmare a acestor condamnări, a fost luată și măsura confiscării averii, printre care și a imobilului în cauză. Astfel, a arătat că prin Sentința penală nr.223/1948 a Tribunalului M. București, fiul său O. D. a fost condamnat la 10 ani de temniță grea, fără confiscarea averii.
Prin sentința penală nr. 946 din 24 septembrie 1958 a Tribunalului M. București, toți ceilalți membri ai familiei sale (fiul O. V., soțul O. Eugeniu și ea, O. E.), au fost condamnați pentru favorizare la crima de uneltire reținută cu 10 ani înainte în sarcina fiului O. D., toți fiind condamnați la câte 15 ani muncă silnică, dispunându-se și confiscarea averii.
În baza sentinței penale nr. 946 din 24 septembrie 1958 a Tribunalului M. București, prin Procesul-verbal din 9 decembrie 1958, apartamentul nr. 2, situat în M. București, în imobilul din ., .-l deținea în proprietate exclusivă, a trecut în folosința Sfatului Popular al Raionului IV Stalin și în administrarea IAL Raionul Stalin, prin Decizia nr. 1526 din 5 noiembrie 1959.
Prin decizia penală nr._, fostul Tribunal Suprem a schimbat încadrarea juridică a faptelor, din favorizare la crima de uneltire împotriva ordinii sociale, în omisiune de denunț și le-a redus pedepsele, însă a menținut măsura confiscării averii.
Reclamanta a menționat că după schimbarea regimului comunist din 1989, în baza actelor normative adoptate de noul regim: Decretul-Lege nr.3/5 ianuarie 1990, D-L nr.118/1990; Legea nr. 18/1991 și Legea nr. 112/1995, a făcut demersuri pentru redobândirea imobilului și pentru înlăturarea consecințelor condamnării.
Reclamanta a considerat că, în situația în care răspunderea penală a fost înlăturată ca efect al amnistiei, iar fapta în sine nu mai constituie infracțiune, Statul Român nu mai poate invoca un titlu legal pentru menținerea bunului în proprietatea sa, iar situația că până în prezent nu s-a trecut la restituirea bunurilor confiscate, nu împiedică instanța de judecată, ca, verificând valabilitatea titlului statului și a titlului personal, să dispună restituirea imobilului pe calea acțiunii în revendicare.
În drept, reclamanta a invocat dispozițiile art. 480 și următoarele din Codul civil român, art. 2 din Legea nr. 142/1997, art. 20 din Constituția României și Declarația Universală a Drepturilor Omului.
Ca urmare a decesului reclamantei, în temeiul art. 243 pct.1 Cod Proc.Civ., prin încheierea de ședință din 13 septembrie 1999, s-a dispus suspendarea judecății, constatându-se că în cauză nu au intervenit moștenitorii reclamantei-decedată și nici-o altă parte interesată nu i-a introdus în cauză.
Prin cererea din 24 februarie 2000, au intervenit în cauză moștenitorii autoarei O. E., respectiv, O. D.-M.-C. și O. V.-N.-B., însușindu-și acțiunea autoarei lor și depunând la dosar certificatul de moștenitor nr. 10 din 28 ianuarie 2000.
Prin sentința civilă nr.5763 din 27 martie 2000, pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București, această instanță și-a declinat competența în favoarea Tribunalului București, cauza fiind înregistrată la Secția a V-a Civilă, sub nr. vechi 2755/2000, respectiv, nr. nou_ .
Ulterior, reclamanții-moștenitori O. D.-M.-C. și O. V.-N.-B. au completat acțiunea principală de revendicare sub aspectul temeiului juridic al acțiunii, invocând prevederile OUG nr.214 din 30 decembrie 1999 și art.1, art.7 alin.1 lit. a și alin.2 din OUG nr. 241/1999 și au precizat acțiunea principală de revendicare sub aspectul obiectului material al acțiunii, menționând că apartamentul revendicat se compune din: 4 camere și dependințe la etajul I, un garaj la parter, camerele de serviciu, un culoar, un WC și o cămară de la mansardă (. la subsol, suprafața de 304 mp teren și cota-parte din părțile comune ale imobilului (scara principală, scara secundară, spălătorie, pod, fațade, acoperiș, fundații și alte spații comune).
În cauză s-a formulat cererea de intervenție în interes propriu, de către intervenienții N. D. și N. C. V., foști chiriași și cumpărători ai apartamentului nr.2, situat în M. București, în imobilul din ., sectorul 1, ce formează obiectul revendicării.
Intervenienții au invocat faptul că imobilul care le-a fost vândut a trecut în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil.
Prin cererea din 18 octombrie 2000, reclamanții O. D.-M.-C. și O. V.-N.-B. au completat acțiunea principală în sensul că au înțeles să cheme în judecată: M. București, reprezentat prin Primarul General, pe mandatarul S.C. Herăstrău Nord SA și pe pârâții N. D. și N. C. V. (intervenienți în cauză), solicitând ca în contradictoriu cu aceste persoane chemate în judecată, să se constate nulitatea absolutăa contractului de vânzare-cumpărare nr. 3316/_ din 11 februarie 1997, invocat de către intervenienți privind imobilul revendicat.
Reclamanții au arătat că actul de vânzare-cumpărare nr. 3316/_ din 11 februarie 1997, este lovit de nulitate, pe de o parte, pentru că are la bază o cauză ilicită și imorală, iar pe de altă parte, pentru că a fost încheiat cu încălcarea Legii nr.112/1995.
Prin întâmpinare, pârâții N. D. și N. C. V. au invocat excepția tardivității formulării cererii completatoare și excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților-moștenitori privind formularea acțiunii în revendicare imobiliară.
Prin încheierea de ședință din 12 septembrie 2001, judecata în acțiunea în revendicare a fost suspendată în temeiul art.47 din Legea nr.10/2001, la cererea reclamanților, până la rezolvarea notificării adresată potrivit acestei legi, privind restituirea imobilului în natură.
Cauza a fost repusă pe rol potrivit cererii reclamanților din 13 iunie 2005, iar prin încheierea de ședință din 12 octombrie 2005, tribunalul a menținut măsura suspendării judecății cererii având ca obiect acțiunea în revendicare, a repus pe rol cererea de constatare a nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr. 3316/_/11 februarie 1997, a disjuns acest capăt de cerere, de cererea având ca obiect revendicarea și a dispus formarea unui nou dosar privind soluționarea acțiunii de constatare a nulității absolute.
Prin decizia civilă nr. 324/R din 18 mai 2006 pronunțată de Curtea de Apel București Secția a IX–a civilă, a fost casată încheierea de ședință din 12 octombrie 2005 pronunțată de Tribunalul București - Secția a V-a civilă, cauza fiind trimisă spre rejudecare conform cererii de repunere pe rol formulată de reclamanții O..
Cauza a primit nr. unic de înregistrare_ pe rolul Tribunalului București Secția a V-a civilă, iar prin încheierea de ședință din 20 martie 2006 instanța a dispus conexarea dosarului nr._/3/2006 de pe rolul Secției a IV-a civilă, având ca obiect revendicarea disjunsă la 7 decembrie 2005, la prezenta cauză având ca obiect constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat în favoarea chiriașilor și revendicare, după casarea încheierii cu trimitere spre rejudecare.
Prin încheierea de ședință din 20 martie 2007 pronunțată de Tribunalul București, Secția a V-a civilă, s-a dispus suspendarea judecății conform art. 244 pct.1 C. pr. civilă, până la soluționarea apelului declarat împotriva încheierii de ședință din 14 noiembrie 2006 a Tribunalului.
Prin decizia civilă nr. 41/A din 26 februarie 2008 pronunțată de Curtea de Apel București, a fost respins ca inadmisibil apelul declarat împotriva încheierii de ședință din 14 noiembrie 2006 a Tribunalului București, soluția rămânând irevocabilă conform deciziei nr. 5891/26 februarie 2008, pronunțată de Î.C.C.J. - Secția civilă în dosarul nr._, prin care a fost respins recursul ca nefondat.
Prin cererea din 7 ianuarie 2009, reclamantul O. D. a solicitat repunerea cauzei pe rol și soluționarea celor două capete de cerere constând în: revendicarea apartamentului nr. 2, situat în M. București, în imobilul din ., . și constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr. 3316/_ din 11 februarie 1997, încheiat între Primăria Municipiului București și pârâții-dobânditori, N. D. și N. C. V..
Prin încheierea de ședință din 12 martie 2009, Tribunalul București, Secția a V-a Civilă a respins excepțiile inadmisibilității acțiunii, perimării și lipsei calității procesuale active invocate de către pârâții N..
La data de 30 august 2009, a decedat reclamantul O. V. N.-B., în cauză fiind introduși moștenitorii acestuia, O. N. (fiu) și O. M.-B. (soție supraviețuitoare), care au continuat acțiunea pornită de autoarea O. E., alături de comoștenitorul O. D.-M.-C..
Prin sentința civilă nr.738/27.05.2010, Tribunalul București – Secția a V-a Civilă a respins excepțiile lipsei de interes în promovarea acțiunii, excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților M. București, reprezentat prin Primarul General al Municipiului București, respectiv, a Consiliului General al M. București și excepția inadmisibilității acțiunii, a admis cererea de intervenție în interes propriu formulată de intervenienții N. D. și N. C.-V. și a respins ca neîntemeiată acțiunea principală având ca obiect acțiunea în revendicare și constatarea nulității absolute a Contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 3316/_/11.02.1997 încheiat între Primăria Municipiului București și intervenienții N..
A reținut prima instanță că interesul reclamanților în promovarea acțiunii în revendicare și de constatare a nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr. 3316/1997, este strâns legat de existența dreptului de proprietate asupra imobilului revendicat și care a făcut obiectul vânzării către foștii chiriași-pârâți.
Tribunalul a reținut că reclamanta O. E., a dobândit terenul de 304 mp de la părinții săi C. E. și H.G. C. prin actul de dotă autentificat sub nr. 3682 din 6 februarie 1928 de Tribunalul Ilfov Secția Notariat, cu ocazia căsătoriei cu fostul soț O. Eugeniu, iar conform Autorizației de construire nr.77A din 3 iulie 1928 eliberată de Primăria Municipiului București, a construit imobilul cu parter, etaj și mansardă, pe care l-a posedat împreună cu familia sa.
În anul 1945, aceasta le-a donat fiilor săi O. D. și O. V., apartamentele de la parter și de la mansarda imobilului, rămânând proprietară exclusivă doar asupra apartamentului de la etajul 1, care face în prezent obiectul revendicării.
Prin sentința penală nr. 946 din 24 septembrie 1958 a Tribunalului M. București, reclamanta O. E., a fost condamnată pentru favorizare la crima de uneltire reținută cu 10 ani înainte în sarcina fiului său O. D., dispunându-se și confiscarea averii. În baza acestei sentințe, prin procesul-verbal din 9 decembrie 1958, apartamentul nr. 2, situat în M. București, în imobilul din ., .-l deținea în proprietate exclusivă a trecut în folosința Sfatului Popular al Raionului IV Stalin și în administrarea IAL Raionul Stalin, prin Decizia nr. 1526 din 5 noiembrie 1959.
Referitor la același imobil, autoritățile statului din 1958, au aplicat și dispozițiile art.1 din Decretul nr.111 din 27 iulie 1951, privind reglementarea situației bunurilor de orice fel supuse confiscării, confiscate, fără moștenitori sau fără stăpân, precum și a unor bunuri care nu mai folosesc instituțiilor bugetare.
Prin Decizia penală nr._, fostul Tribunal Suprem a schimbat încadrarea juridică a faptelor, din favorizare la crima de uneltire împotriva ordinii sociale, în omisiune de denunț și a redus pedepsele aplicate, însă a menținut măsura confiscării averii. Astfel, dreptul de proprietate a trecut de la autoarea O. E. la stat.
În aceste condiții, s-a apreciat că reclamanta-inițială și în continuare moștenitorii acesteia, justifică un interes legitim, personal și actual să recupereze bunurile pe care le-au avut în proprietate, din mâna oricui s-ar afla, iar acțiunea acestora în revendicare nu poate fi privită ca fiind lipsită de interes pentru a fi respinsă fără analizarea efectivă a dreptului invocat.
În baza acestei legi, s-a dat Dispoziția nr.8182/2007 de către Primarul General al Municipiului București, de respingere a notificării reclamanților, iar aceștia au contestat Dispoziția nr. 8182/2007, în prezent, cauza aflată pe rolul instanței de judecată fiind suspendată pentru rezolvarea prezentei acțiuni în revendicare.
În ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive a Municipiului București, tribunalul a reținut că la data introducerii acțiunii în justiție, deținătorul cunoscut al imobilului revendicat era M. București, care, prin instituțiile sale, avea calitate procesuală pasivă în cauză.
Excepția inadmisibilității a fost respinsă cu motivarea că nu există dispoziții legale care să interzică formularea acțiunii în revendicare împotriva persoanelor fizice cumpărătoare în baza Legii nr. 112/1995, iar problema aplicării prioritare a dispozițiilor Legii nr. 10/2001, a fost apreciată ca ținând de fondul cauzei și nu de rezolvarea cauzei pe cale de excepție.
A reținut prima instanță că modificarea acțiunii prin invocarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr. 3316/_ din 11 februarie 1997, trebuie să fie examinată de instanță, chiar dacă cererea a fost formulată după prima zi de înfățișare, întrucât existența unei cauze de nulitate absolută poate fi ridicată chiar și de instanță, din oficiu, în orice stare a pricinii.
În referire la fondul cauzei, tribunalul a reținut aplicarea în privința imobilului a prevederilor art.1din Decretul nr.111 din 27 iulie 1951 și a constatat că autoarea O. E. nu a exercitat o acțiune în revendicare până la 2 aprilie 1998, când a introdus prezenta acțiune în revendicare și nici nu a obținut vreun titlu de retrocedare a proprietății.
Prin notificarea nr._/1996, autoarea O. E. a adus la cunoștință Primăriei Municipiului București că solicită restituirea imobilului în natură și că nu acceptă primirea unor despăgubiri, menționând, totodată, că s-a adresat justiției și orice proceduri de vânzare a imobilului reprezintă o violare a dreptului său de proprietate și sunt lovite de nulitate absolută.O notificare similară a adresat-o sub nr. 8718 din 24 iulie 1996 către . și sub nr. 2038 din 26 august 1996, către Primăria Sectorului 1 București.
Tribunalul a constatat că prin cererea înregistrată la nr._/1996 pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București, autoarea O. E. a solicitat ca în contradictoriu cu Primăria Municipiului București să se constate că pentru apartamentul nr. 2, situat în M. București, în imobilul din ., . . (fostă ., respectiv, .), nu sunt aplicabile măsurile prevăzute de Legea nr.112/1995 (acordarea unor despăgubiri, vânzarea către chiriașii care le ocupă sau păstrarea lor în patrimoniul statului), acestea urmând să facă obiectul unei legi speciale. Cauza a fost soluționată prin sentința civilă nr._ din 21 decembrie 1998, prin care Judecătoria Sectorului 1 București a respins acțiunea reclamantei ca inadmisibilă.
A reținut prima instanță dispozițiile art.1 alin.2 din Normele metodologice privind aplicarea Legii nr. 112/1995, observând că legiuitorul din 1995 a exceptat expres de la retrocedare imobilele confiscate în baza unei hotărâri judecătorești, Decretul nr.111/1951 fiind enumerat expres, astfel că preluarea revendicat a fost considerată de legiuitor ca fiind o preluare „cu titlu”, astfel că nu a fost posibilă restituirea imobilului către autoarea O. E., în temeiul Legii nr. 112/1995, situație în care, chiriașii-pârâți N. D. și N. C. V. au putut să cumpere imobilul în baza legii, cu toată opoziția autoarei. În același sens, s-a avut în vedere că prin Decizia nr. 2698 din 25 mai 2001, pronunțată de Curtea Supremă de Justiție, Secția penală, în dosarul nr. 1088/2001, instanța supremă a respins recursul în anulare declarat de Procurorul General împotriva Sentinței penale nr. 946 din 24 septembrie 2008 pronunțată de Tribunalul M. București și a Deciziei penale nr. 2639 din 22 noiembrie 1958 pronunțată de Tribunalul M. de Regiune Militară București referitor la condamnarea și confiscarea averii luate împotriva autoarei O. E. născută C.. Astfel, prin hotărârile judecătorești adoptate la nivelul instanței supreme după căderea regimului comunist din decembrie 1989, a fost menținută pedeapsa confiscării averii autoarei O. E., situație care vine să justifice refuzul autorităților de a retroceda imobilul confiscat în 1958 și să întărească poziția contractului de vânzare-cumpărare nr. 3316/_ din 11 februarie 1997 încheiat cu chiriașii-pârâți N. D. și N. C. V., în baza Legii nr. 112/1995.
De la 2 aprilie 1998 și până la decesul său, intervenit la 30 iulie 1999, autoarea O. E. nu a obținut un nou titlu, care să-i confere dreptul actual de proprietate asupra apartamentului revendicat, care să poată fi opus Statului Român, Municipiului București sau chiriașilor-cumpărători N. D. și N. C. V., iar actele din 1928 prin care a dobândit dreptul de proprietate nu reprezintă un titlu actual, nu pot avea eficiență juridică în prezent și nu pot fi opuse pârâților cu succes în cadrul acțiunii în revendicare, în condițiile în care măsura confiscării din 1958 a fost menținută ca fiind legală și de către instanțele care s-au pronunțat după anul 1990, așa cum s-a reținut mai sus.
S-a mai reținut că, după decesul autoarei O. E., moștenitorii acesteia O. D.-M.-C. și O. V.-N.-B., care și-au însușit acțiunea în revendicare imobiliară pornită de autoarea lor, au făcut demersurile necesare pentru retrocedarea imobilului revendicat, potrivit Legii nr. 10/2001, adoptată în timpul litigiului de revendicare.
Procedura administrativă s-a finalizat prin emiterea Dispoziției nr. 8182 din 25 mai 2007 de către Primarul General al Municipiului București, prin care li s-au respins notificările de restituire în natură a imobilului, astfel că, nici potrivit acestei legi speciale, reclamanții-moștenitori D.-M.-C. și O. V.-N.-B., nu au obținut un titlu de proprietate actual pe care să-l poată opune Municipiului București, în calitate de vânzător, prin organele sale, sau chiriașilor-cumpărători N. D. și N. C. V., titlul acestora din urmă fiind preferabil în cadrul acțiunii în revendicare.
S-a reținut și aspectul că deși reclamanții-moștenitori au contestat în justiție Dispoziția nr. 8182 din 25 mai 2007 emisă de Primarul General al Municipiului București, cauza formând obiectul dosarului nr._/3/2007 de pe rolul Tribunalului București, Secția a IV-a civilă, în prezent suspendat pentru rezolvarea acțiunii prezente în revendicare, simpla contestare a actului administrativ în justiție nu ține locul unui titlu de proprietate, cu atât mai mult, cu cât confiscarea averii de la autoarea O. E. a fost menținută irevocabil de instanțele penale.
Astfel, privind acțiunea în revendicare a imobilului, tribunalul a reținut că M. București a deținut apartamentul nr.2 cu dependințele și terenul aferent, în baza unui titlu de proprietate valabil, că dreptul de proprietate a fost transmis în anul 1997, în condiții legale către chiriașii-cumpărători N. D. și N. C. V., în baza Legii nr.112/1995, astfel că pârâții nu ocupă în mod abuziv imobilul, iar reclamanții-moștenitori din prezent, nu dețin un titlu actual, care să le confere dreptul de proprietate asupra imobilului revendicat și deci nu se pot bucura de imobilul revendicat potrivit art. 480 din Codul civil, astfel că această cerere a fost respinsă ca neîntemeiată.
În privința cererii de constatare a nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 3316/_/11.02.1997, prima instanță a apreciat că acest contract îndeplinește toate condițiile esențiale de validitate a convențiilor prevăzute de art. 948 din Codul civil, nu a fost încheiat cu încălcarea Legii nr. 112/1995 și nici în scopul fraudării drepturilor reclamanților, astfel că cererea de constatare a nulității absolute a acestui act juridic, este neîntemeiată.
Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanții O. D. M. C., O. N. și O. M. B., precum și pârâții intervenienți N. C. V. și N. D..
Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București - Secția a IX-a Civilă și pentru Cauze privind Proprietatea Intelectuală, Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale la data de 23.11.2010 sub nr._ .
În dezvoltarea motivelor de critică, apelanții reclamanți au arătat că în anul 2001 autoarei acestora i-a fost recunoscuta calitatea de luptător în rezistența anticomunistă prin decizia nr.1367/2001, în conformitate cu dispozițiile OUG nr. 214/1999 art. 2 lit. c).
Au susținut apelanții reclamanți că hotărârea atacată nu este motivată în raport de temeiul juridic invocat de reclamanți, cuprinde motive străine și contradictorii. Astfel, temeiul juridic al acțiunii în revendicare a fost completat la fond cu dispozițiile OUG nr. 214/1999 iar potrivit art.7 pct.2: „Hotărârile de condamnare pentru infracțiuni săvârșite din motive politice nu pot fi invocate împotriva persoanelor care au dobândit calitatea de luptător în rezistența anticomunistă”.
Acest act normativ cuprinde reglementari speciale, ulterioare Legii nr. 112/1995, dispozițiile de care se face vorbire în art.26 din Legea nr. 112/1995, invocat în speță. Imobilul revendicat era un imobil confiscat ca măsura complementară printr-o hotărâre de condamnare penală politică, ipoteza neprevăzută în Legea nr. 112/1995.
În încheierea interlocutorie din 12.03.2009, pronunțată în cauză, instanța de fond a stabilit, cu autoritate de lucru judecat, că sentința de condamnare politică nr. 946/1958 nu poate fi invocată împotriva autoarei E. O., proprietară a imobilului revendicat.
S-a mai arătat că instanța de fond, preluând fără nicio verificare, afirmațiile pârâților N., a argumentat greșit soluția de respingere a acțiunii principale pe Decizia penala nr. 2698/2001 a Curții Supreme de Justiție întrucât prin această decizie penală s-a respins recursul în anulare referitor la condamnarea și confiscarea averii față de C. E., mama autoarei O. E., născută C.. Deși face parte din aceeași familie condamnată politic (nepoți studenți, părinții lor, bunicii, unchii și mătușile), Decizia nr. 2698/2001 a Curții Supreme de Justiție nu o privește pe O. E..
De asemenea s-a invocat faptul că instanța a folosit argumente contradictorii în considerentele sentinței, întrucât pe de o parte se susține că, deși s-a constatat pentru O. E. calitatea de luptător în rezistenta anticomunistă, recunoscând implicit condamnarea politică, se arată că „nu se presupune de plano restituirea bunurilor confiscate, actul normativ prevăzând posibilitatea acordării unor despăgubiri echivalente”, iar pe de altă parte reține legalitatea titlului statului când se face vânzarea în 1997. În plus, se reține, incorect, că art. 26 alin.2 din Legea nr. 112/1995, vizează locuințe trecute în proprietatea statului prin hotărâri judecătorești penale, fără a face deosebirea între condamnările de drept comun și cele cu caracter politic, situație incidentă în cauza, coroborat cu dispozițiile Deciziei nr.111/1951 și deși se vorbește de posibilitatea restituirii prin echivalent când restituirea în natură nu mai este posibilă, pe de altă parte se respinge acțiunea în revendicare cu privire la partea din imobil nevândută, aflată în posesia Municipiului București și în același context de argumentare instanța de fond face trimitere la Decizia pronunțată în anul 2007 de respingere a notificării în baza Legii nr. 19/2001.
Au arătat apelanții reclamanți că instanța de fond nu s-a pronunțat pe acțiunea în revendicare a imobilului, partea nevândută, compus din - teren în suprafață de 304 mp.; garajul la parter; 3 camere de serviciu la . 2 din boxe la subsolul imobilului, ignorând că imobilul revendicat, teren și construcție, este parțial înstrăinat și parțial în posesia Primăriei Municipiului București.
S-a mai susținut că instanța de fond a pronunțat hotărârea de respingere a cererii de constatare a nulității absolute a contractului de vânzare - cumpărare ca neîntemeiată, cu ignorarea regimului juridic al nulității absolute și făcând o aplicare greșită a principiului bunei credințe. Astfel, din luna iulie 1996 imobilul revendicat a fost neîntrerupt în litigiu în fața instanțelor judecătorești, beneficiind de suspendarea procedurilor de vânzare potrivit HG nr. 11/1997. Contractul de vânzare-cumpărare a fost încheiat cu fraudă la lege, cu încălcarea dispozițiilor imperative din Legea nr.112/1995 și ale Codului civil (cauza ilicita), iar în raport de dispozițiile art.1 din Legea nr.112/1995, puteau fi vândute numai imobilele preluate cu titlu legal, imobile a căror situație juridică era clarificată.
În cauză, buna-credință nu poate fi reținută întrucât, așa cum rezultă din probele administrate, cumpărătorii și vânzătorul cunoșteau situația juridică litigioasă a imobilului, faptul că titlul statului era contestat.
O altă critică a fost în sensul că hotărârea pronunțată este dată cu încălcarea dispozițiilor Legii nr.112/1995, a HG nr.11/1997, art. 480 C,.civ., a Dispozițiilor Primăriei Capitalei nr. 1449/1996 și Hotărârii nr.117/1996, dată în aplicarea Legii nr. 112/1995. Legalitatea titlului statului asupra imobilului vândut este o condiție esențială reglementată de o normă imperativă, art. 1 din lege, iar încălcarea ei sancționează actul juridic cu nulitate absolută. Contractul este lovit de nulitate absolută, motivat de faptul că, la data vânzării, statul nu deținea un titlu legal, avea un titlu contestat și în consecință nu erau aplicabile dispozițiile legii speciale nr. 112/1995; obiectul vânzării erau numai locuințele preluate cu titlu. Potrivit H.G. nr.11/1997, procedurile administrative erau suspendate, inclusiv cele de vânzare, până la soluționarea cererilor formulate la Comisiile de aplicare a Legii nr. 112/1995 sau în justiție,or, la data încheierii contractului niciuna din cererile formulate la comisie, la Judecătoria sector 1, nu erau soluționate.
Au fost invocate și dispozițiile art.17 pct.1 din Declarația Universală a Drepturilor Omului ale art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru Protecția Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale și ale art.20 alin.1 și 2 din Constituția României.
Apelanții pârâți-intervenienți N. C. V. și N. D. au formulat apelul exclusiv în privința soluției de respingere a excepțiilor invocate de aceștia, și anume, lipsa calității procesuale active a reclamanților, lipsa calității procesuale pasive a Municipiului București, lipsa de interes a reclamanților, inadmisibilitatea acțiunii, perimarea cererii de chemare în judecată și tardivitatea cererii completatoare de nulitate absolută a contractului de vânzare cumpărare nr. 3316/_/11.02.1997.
În dezvoltarea acestor critici, apelanții pârâți intervenienți au arătat că revendicarea este posibilă numai dacă revendicatorul demonstrează că are titlu, or acest imobil, care a aparținut lui O. E., a trecut în proprietatea statului prin confiscare, în baza unei hotărâri judecătorești definitivă și irevocabilă și anume sentința penală nr. 946/1958 pronunțată de Tribunalul M. București, hotărâre, a fost menținută prin decizia nr. 2698/2001 a Curții Supreme de Justiție. Instanța nu a ținut cont că temeiul juridic al acțiunii este art. 480 cod civil și nu Legea nr.10/2001 sau Legea nr.221/2009, legi speciale de reparație.
Totodată, au invocat că ulterior decesului lui O. E., reclamanții nu au depus un certificat de moștenitor din care să rezulte că sunt moștenitorii apartamentului nr.2, et.1 din .. Mai mult decât atât, prin certificatul de moștenitor nr. 64 din data de 30.09.2009, O. E. lasă fiilor săi O. D. și O. V. ½ din imobilul din . dar nu și apartamentul nr. 2, ., apartament care nu mai era în patrimoniul acesteia din anul 1958.
Cu privire la excepția lipsei calității procesuale pasive a Municipiului București în ce privește acțiunea în revendicare a reclamanților, apelanții pârâți intervenienți au arătat că acțiunea în revendicare introdusă la data de 02.04.1998 de O. E. este îndreptată exclusiv împotriva C.G.M.B., care la acea dată nu mai era nici posesoarea, nici proprietara apartamentului, acesta fiind înstrăinat în baza Legii nr. 112/1995, conform contractului de vânzare-cumpărare nr. 3316/_/11.02.1997.
La momentul introducerii cererii de chemare în judecată de către autoarea reclamanților, aceasta avea cunoștință, încă din anul 1997, din dosar_/1996, că apartamentul nr. 2 nu mai era nici în proprietatea și nici în posesia Municipiului București.
Or, acțiunea în revendicare, după cum este bine cunoscut, reprezintă acțiunea proprietarului neposesor împotriva posesorului neproprietar.
Acțiunea în revendicare formulată de reclamanta a fost îndreptată împotriva pârâtei PMB, care nu mai avea bunul în patrimoniu, astfel încât nu este întrunită una din condițiile de exercițiu a acțiunii și anume, calitatea procesuală pasivă.
O altă critică a privit respingerea prin încheierea din 12.03.2009 a excepției inadmisibilității acțiunii.
Apelanții au susținut că motivele pentru care instanța de fond a dispus respingerea acestei excepții sunt rezultatul unei greșite interpretări și aplicări a Legii nr.10/2001, așa cum a fost modificată prin Legea nr.1/2009, precum și a deciziilor nr.33/2008 și 53/2007 a ICCJ - Secțiile Unite. În raport de Decizia 33/2008, atât timp cât reclamanții nu au un drept de proprietate recunoscut printr-o hotărâre judecătorească sau printr-o decizie de restituire emisă într-o procedură administrativă, nu pot dovedi existența bunului în patrimoniul lor, condiție esențială pentru formularea acțiunii în revendicare pe calea dreptului comun.
Au considerat apelanții că acțiunea este inadmisibilă în raport de dispozițiile art. 46 alin. 4 din Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 1/2009 și de decizia ICCJ nr. 33/09.06.2008, întrucât odată ce a optat pentru urmarea procedurilor instituite de Legea 10/2001, persoana îndreptățită are obligația de a urma calea prevăzuta de această lege.
Având în vedere că reclamanții au depus la dosar la data de 14.11.2006 decizia nr. 1367 privind acordarea calității de luptător în rezistenta anticomunista lui O. E., a rezultat că pentru această categorie de persoane au fost instituite legi speciale, respectiv Legea nr.10/2001 și Legea nr.221/2009, reclamanții urmând deja căile deschise de aceste legi. Atâta timp cât există acțiune judecătorească de contestare a dispoziției nr. 8182/2007 și în condițiile în care art. 47 din Legea nr. 10/2001, prin decizia nr. 1055/09.10.2008 a fost declarat neconstituțional de către Curtea Constituțională, revendicarea nu mai poate avea loc și pe dreptul comun și pe Legea nr. 10/2001 și rezultă că singura cale de urmat este cea instituită de Legea nr. 10/2001.
Au mai criticat apelanții sentința prin raportare la excepția lipsei de interes a reclamanților, susținând că faptul că reclamanții au contestat Dispoziția nr.8182/2007, în cadrul procedurilor Legii nr. 10/2001, atestă că interesul pentru aceasta cerere de chemare în judecată nu mai poate fi actual și legitim, deoarece în revendicarea pe dreptul comun dispoziția nu poate fi desființată și ceea ce s-a solicitat prin cererea de chemare în judecată nu poate fi realizat.
Într-o altă critică s-a arătat că la termenul din 27.01.2009 apelanții-pârâți intervenienți au invocat excepția perimării cererii de chemare în judecată conform dispozițiilor art. 248 alin. 1 C.pr.civ..
Au mai arătat apelanții-pârâți că, la data de 05.04.1999, O. E., după 1 an de la introducerea acțiunii și după mai multe termene de judecată, a depus la dosar o cerere completatoare prin care au solicitat constatarea nulității absolute a contractului de vânzare cumpărare nr. 3316/1997, cerere care a fost respinsă de instanță, ca tardiv formulată pentru că deja au fost solicitate probele în cauză.
La data de 30.07.1999 O. E. a decedat, în drepturile acesteia subrogându-se O. D. M. C. și O. V. N. B., în calitate de fii. Aceștia au suspendat procesul până la data de 27.03.2000, când au invocat excepția de necompetență materială, excepție admisă prin încheierea din 27.03.2000.Urmare a admiterii excepției necompetentei materiale a Judecătoriei Sectorului 1 București, cauza a fost trimisă la Tribunalul București și la termenul din 06.09.2000, apelanții, ca proprietari ai apartamentului revendicat, au depus la dosar o cerere de intervenție în interes propriu, cerere admisă în principiu. La doi ani după introducerea acțiunii în revendicare și după ce în dosar au fost aduse nenumărate probe, la data de 18.10.2000 reclamanții au depus aceiași cerere completatoare de nulitate absolută a contractului de vânzare cumpărare nr. 3316/1997, care mai fusese depusă în data de 05.04.1999 și respinsă ca tardivă. Cererea completatoare a fost introdusă ca cerere accesorie revendicării și pentru acest motiv nu s-a plătit nici timbru judiciar nici taxa de timbru. Prin încheierea din 11.04.2001 cererea completatoare a fost admisă sub motivarea că este o cerere precizatoare.
La vremea respectivă apelanții s-au opus introducerii cererii completatoare, deoarece aceasta era o veritabilă cerere modificatoare, care potrivit dispozițiilor art. 132 alin. 1 C.pr. civ., putea fi introdusă numai până la prima zi de înfățișare, reclamanții fiind decăzuți din termenul de a modifica acțiunea.
Au solicitat respingerea acestei cereri motivat de faptul că era o cerere modificatoare și nu precizatoare, care potrivit dispozițiilor art. 132 alin.1 C.pr. civ. a fost formulată tardiv, precum și pentru faptul că deja o asemenea cerere a mai fost respinsă de către instanța, prin încheierea din data de 05.04.1999, tocmai pentru tardivitate.
Prin această ultimă cerere reclamanții au schimbat elemente importante ale cererii inițiale, precum părțile, obiectul și temeiul juridic. Aceste schimbări califică cererea respectivă ca modificatoare a acțiunii la care aceștia nu au achiesat, ci dimpotrivă s-au opus în mod neechivoc.
Cererea de apel a fost întemeiată în drept pe dispozițiile art.282 și următoarele Cod procedură civilă.
Apelanții-pârâți intervenienți au formulat întâmpinare, prin care au solicitat respingerea ca nefondat a apelului declarat de apelanții reclamanți.
În apel a fost încuviințată și administrată proba cu înscrisuri pentru toți apelanții, acestea fiind depuse în fotocopie la dosar.
Pe parcursul judecării cauzei în apel au fost ridicate excepția lipsei dovezii calității de reprezentant a apărătorului reclamanților, doamna avocat I. Zamfirica, față de reclamantul apelant O. N., precum și excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare pentru nerespectarea regulii unanimității.
Începând cu termenul de judecată din 12.05.2011, apelantul reclamant O. N. a fost reprezentat de doamna avocat P. M., potrivit împuternicirii depuse.
Totodată, s-a depus la dosar un înscris în temeiul căruia s-a solicitat a se lua act de renunțarea de către O. N. la acțiunea de față.
Prin decizia civilă nr.217 A din 22 septembrie 2011, Curtea de Apel București – Secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală a respins excepția lipsei dovezii calității de reprezentant, ca neîntemeiată, a fost respinsă cererea de a se lua act de renunțarea apelantului O. N. la acțiune, ca inadmisibilă, a fost respinsă excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare, ca neîntemeiată.
Totodată, s-a dispus respingerea apelului declarat de apelanții-pârâți-intervenienți N. D. și N. C.-V., împotriva sentinței civile nr.738 din 27.05.2010 pronunțată de Tribunalul București – Secția a V-a Civilă, admiterea apelului declarat de apelanții-reclamanți O. D. M. C., O. M. B. și O. N., împotriva aceleiași sentințe civile, schimbarea, în parte, a sentinței apelate, în sensul că s-a admis, în parte, acțiunea astfel cum a fost precizată de reclamanți, s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. 3316/_/11.02.1997, încheiat între Primăria Municipiului București prin . și N. D. și N. C. V., cu privire la imobilul situat în București, ., ., sector 1 și s-a dispus obligarea pârâtului M. București prin Primarul General să restituie în deplină proprietate reclamanților imobilul menționat mai sus, compus din 4 camere, hall, bucătărie, baie, vestibul, wc, 2 balcoane, boxă și garaj, în suprafață utilă de 161,47 m.p., în cotă indiviză de 34% din imobil, precum și 34% din părțile de folosință comună ale imobilului și 58,9 m.p. teren situat sub construcție. S-a respins cererea de intervenție ca neîntemeiată și s-au păstrat celelalte dispoziții ale sentinței.
Pentru a dispune astfel, instanța de apel a reținut următoarele:
În ceea ce privește excepția lipsei dovezii calității de reprezentant invocată la termenul de judecată din 01.09.2011, prin raportare la cererea de apel declarată în numele celor trei reclamanți și semnată de avocatul Zamfirica I., s-a reținut că, la fila 265 în dosarul Tribunalului București nr._ se află o copie certificată pentru conformitate cu originalul a contractului de asistență juridică încheiat de avocatul Zamfirica I. cu reclamantul O. N., asistat de Asociația Evolene Tutelles, iar acest contract are ca obiect reprezentarea acestui reclamant în dosarul cu numărul arătat mai sus (și în alte dosare), în fond, apel, recurs și căi extraordinare de atac.
Prin urmare, până la data revocării mandatului, avocatul are împuternicirea de a îndeplini orice act de procedură circumscris limitelor arătate, inclusiv de a declara calea de atac a apelului (fiind, de altfel, împuternicit expres pentru faza apelului).
Pe de altă parte, potrivit susținerilor apelanților pârâți intervenienți, întemeiate pe corespondența depusă la dosar, mandatul doamnei avocat Zamfirica I. a încetat la data de 9.11.2010, declarația de apel formulată în numele și pentru reclamanții O. D. M. C., O. M. B. și O. N. fiind înregistrată la Tribunalul București la data de 18.06.2010. În aceste condiții, chiar și în lipsa unei dovezi privind comunicarea revocării mandatului către mandatar (potrivit art.1552 și următoarele Cod Civil), la data declarării apelului, 18.06.2010, declarația de revocare nu fusese încă emisă, astfel încât exista împuternicirea avocatului pentru declararea căii de atac.
Cu privire la înscrisul depus de avocatul P. M. pentru reclamantul O. N., ce consemnează manifestarea de voință a acestuia în sensul renunțării la acțiune, s-a reținut că poziția procesuală a reclamantului O. N. este aceea de moștenitor al reclamantei inițiale decedate, O. E., care a formulat cererea de chemare în judecată ce face obiectul pricinii la data de 02.04.1998, acesta fiind introdus în proces alături de O. D. M. C. și O. M. B., toți în calitate de moștenitori ai defunctei lor mame.În aceste condiții, cererea de chemare în judecată fiind un act de procedură ce a aparținut reclamantei inițiale și nu a fost formulată de reclamantul O. N., care doar a continuat demersul judiciar inițiat de autoarea sa, acesta nu poate, singur, să se desiste de cererea cu care instanța a fost învestită.
Totodată, prin raportare la prevederile art.246 alin.4 Cod procedură civilă, s-a avut în vedere că ceilalți reclamanți s-au opus renunțării la judecată, respectiv că nu a fost exprimat nici acordul pârâtului intimat Consiliul General al Municipiului București, nefiind îndeplinită cerința ca celelalte părți să-și fi dat învoirea pentru a se lua act de renunțare.
În privința excepției inadmisibilității acțiunii, întemeiată pe argumente ce țin de nerespectarea principiului unanimității, s-a retinut că această excepție a fost valorificată de apelanta pârâtă în consecința cererii de renunțare la judecată depusă din partea reclamantului O. N., apreciind apelanta pârâtă că, față de actul de dispoziție amintit, în cauză nu mai este întrunită regula unanimității specifică cererilor de revendicare.Or, Curtea a respins cererea de a se lua act de renunțarea la judecată, astfel încât a dispărut argumentul pe care se întemeia excepția.
Asupra apelului declarat de apelanții pârâți N. D. și N. C.-V., s-a reținut că în mod corect a constatat prima instanță că suspendarea judecății în temeiul art.47 din Legea nr. 10/2001 nu atrage curgerea termenului de perimare, întrucât, deși această întrerupere a cursului judecății este lăsată de legiuitor la latitudinea reclamantului, lăsarea în nelucrare este determinată de împrejurarea că autoritatea administrativă învestită cu soluționarea notificării a întârziat emiterea deciziei sau dispoziției la care legea o obligă, astfel încât ea nu este imputabilă reclamantului.
În aceste condiții, nici la momentul cererii de redeschidere a judecății formulată de reclamant la 03.06.2005, procedura administrativă nu era finalizată, abia la data de 25.05.2007 fiind emisă dispoziția nr.8182 de către Primăria Municipiului București, ceea ce atrage concluzia că pricina nu a fost lăsată în nelucrare din culpa reclamantului, deci prevederile art.248 și următoarele Cod procedură civilă nu erau incidente.
Nici prevederile art.244 Cod procedură civilă nu erau aplicabile, suspendarea judecății reglementată de art.47 din Legea nr. 10/2001 fiind un caz special de suspendare, distinct de cele reglementate de art.244 din Cod.
Asupra chestiunii privind tardivitatea cererii precizatoare, s-a reținut că
că cererea precizatoare a cărei tardivitate este invocată a fost formulată de reclamanți în consecința învestirii instanței cu cererea de intervenție a apelanților pârâți cumpărători ai imobilului, prin care aceștia opuneau reclamanților dreptul lor de proprietate asupra imobilului revendicat și solicitau instanței respingerea pretenției ce făcea obiectul cererii de chemare în judecată.
În aceste condiții, cererea precizatoare a fost formulată la un moment în care cadrul procesual se schimbase, intervenienții aducând în discuția instanței titlul lor de proprietate, izvorât din aplicarea Legii nr.112/1995 și solicitând ca acestuia să îi fie date efecte juridice depline, în dauna proprietarilor deposedați în regimul anterior anului 1989.Or, față de conținutul cererii de intervenție, cererea precizatoare primește valențele unei cereri reconvenționale, îndreptată împotriva titularilor cererii de intervenție principală.
Nu în ultimul rând, art.132 alin.1 Cod procedură civilă, are caracter dispozitiv, astfel că aplicarea sa comportă nuanțări, în sensul în care economia procesului, dar și o soluționare justă și unitară a cauzei justificau primirea și a cererii precizatoare, prin care reclamanții tindeau la combaterea titlului de care se prevalau intervenienții.În considerarea acestor împrejurări, reclamanții erau îndreptățiți să formuleze cererea precizatoare ca răspuns la chestiunile aduse în discuție prin cererea de intervenție și, din acest punct de vedere, critica în sensul tardivității formulării cererii nu este fondată.
În ceea ce privește critica privind excepția lipsei calității procesuale actives-a reținut că această apărare ține de însăși temeinicia acțiunii în revendicare și nu este o chestiune legată de calitatea procesuală activă, reclamantului îi este recunoscută legitimarea procesuală ca efect al învestirii instanței cu o cerere prin care își valorifică dreptul pretins, de proprietate, iar aspectul existenței sau nu a titlului statului, respectiv a dreptului de proprietate al reclamanților, va face obiectul judecății în fond.
Nici modul de soluționare a notificării formulată de reclamanți în temeiul Legii nr.112/2001 nu are relevanță din perspectiva legitimării procesuale active în speța de față, soarta procedurii administrative demarate conform actului normativ special de reparație depinzând de alte aspecte care țin de modul de reglementare a noțiunii de preluare abuzivă, la care se referă art.2 din legea amintită.
În ce privește lipsa calității de moștenitori a reclamanților față de reclamanta inițială, O. E., s-a reținut că pe de o parte, potrivit certificatului de calitate moștenitor nr.10/28.01.2000 emis de Notarul public M. C., O. D.-M.-C. și O. V. N. sunt moștenitorii legali ai defunctei O. E., în cote egale de ½ fiecare, astfel încât universalitatea bunurilor autoarei lor le-a revenit celor doi moștenitori care au preluat poziția procesuală de reclamanți ulterior decesului E. O.. Pe de altă parte, bunul imobil revendicat în prezenta cauză nici nu putea fi menționat în certificatul amintit, în primul rând pentru că acesta este un certificat de calitate de moștenitor, care atestă doar persoana și calitatea moștenitorilor și în al doilea rând pentru că bunul este încă litigios, iar moștenitorii au dobândit doar vocația de a revendica bunul, de a solicita protecția judiciară a dreptului ce le este contestat.
Din acest punct de vedere este lipsit de relevanță că într-un alt certificat de moștenitor (nr.64/30.09.2009) se menționează că în masa succesorală se include un alt apartament decât cel revendicat în speță.
În privința criticii referitoare la lipsa calității procesuale pasive a municipalității în acțiunea în revendicare, s-a reținut că apelanții pârâți nu justifică un interes în invocarea acestei apărări, ce nu le profită, deoarece nu le aduce nici un folos practic din punct de vedere procesual. În plus, reclamanții au conturat demersul lor procesual în sensul în care, ulterior constatării nulității, bunul reintră în patrimoniul vânzătorului, astfel justificând solicitarea de obligare a pârâtului M. București la restituirea sa iar ult, toate argumentările au fost în sensul nevalabilității sau a inexistenței titlului statului, justificându-se astfel legitimarea procesuală pasivă a municipalității în calitate de subiect de drept prin care statul și-a exercitat pretinsul drept de proprietate asupra bunului ce face obiectul litigiului.
În ceea ce privește excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare s-a reținut că speței în discuție nu îi sunt aplicabile dezlegările obligatorii cuprinse în decizia instanței supreme pronunțată în recurs în interesul legii, nr.XXXIII/2008, întrucât cererea de chemare în judecată este formulată în speță la data de 02.04.1998, iar precizarea prin care s-a solicitat constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare a fost formulată la data de 18.10.2000, ambele momente situându-se înaintea intrării în vigoare a Legii nr.10/2001.
De asemenea, nu se poate însuși nici argumentul apelanților în sensul că, odată formulată notificarea de către reclamanți și odată dispusă suspendarea judecății conform art.47 (actual art.46) din Legea nr.10/2001, acțiunea în revendicare nu mai poate fi soluționată, întrucât această normă dă titularului acțiunii în revendicare, dreptul de opțiune între cele două căi reparatorii pe care le-ar putea urma, iar dispoziția legală ce permite suspendarea judecății (și nu prevede stingerea procesului), subliniază tocmai existența acestei posibilități a reclamantului de a alege procedura pe care dorește să o urmeze.
În referire la critica apelanților pârâți privind lipsa interesului reclamanților, justificat de împrejurarea că aceștia au inițiat și alte proceduri de reparație pentru același bun, iar în prezentul litigiu dispoziția Primarului general emisă în temeiul Legii nr.10/2001 nu poate fi desființată, este nefondată, s-a reținut că această dispoziție nu poate fi desființată în prezentul litigiu, ea nici nu face obiectul judecății de față, ci al unei alte judecăți, în prezent aflată în suspendare.
Prima critică formulată în apelul reclamanților, care a privit pretinsa nemotivare a sentinței atacate prin raportare la temeiul juridic invocat de aceștia, dar și existența unor afirmații contradictorii în considerentele hotărârii, s-a constatat că nu se poate afirma că sentința tribunalului nu este motivată, deoarece considerentele sale cuprind atât situația de fapt reținută de prima instanță, cât și dispozițiile legale considerate a fi aplicabile și motivele pentru care au fost reținute sau înlăturate argumentele, respectiv apărările părților.
Pe de altă parte, împrejurarea că prima instanță nu a dat eficiență unor dispoziții legale, deși le-a reținut ca fiind aplicabile (doar în mod formal) nu atrage concluzia nemotivării sentinței sau a existenței unor afirmații contradictorii, urmând a se arăta în analiza temeiniciei și legalității sentinței care sunt efectele ignorării respectivelor prevederi legale.
De asemenea, împrejurarea că, la examinarea excepției lipsei calității procesuale active a reclamantei inițiale, prin încheierea din data de 12.03.2009, tribunalul a acordat eficiență art.7 din OUG nr.214/1999, nu constituie o afirmație contradictorie cu reținerea prin sentință a netemeiniciei acțiunii în revendicare, deoarece, deși sunt chestiuni cu legătură între ele, calitatea procesuală activă și temeinicia cererii de revendicare nu se confundă.
Nu există o contradicție între constatarea existenței calității de luptător în rezistența anticomunistă și reținerea legalității titlului statului, ci concluzia instanței s-a bazat pe o modalitate greșită de interpretare a dispozițiilor OUG nr.214/1999.
La fel, nici omisiunea instanței de a restitui partea din imobil aflată în posesia Municipiului București nu intră în contradicție cu existența posibilității de restituire prin echivalent a bunului revendicat.
Cu privire la critica în sensul omisiunii primei instanțe de a se pronunța asupra revendicării părții din imobil ce nu a fost vândută, s-a constatat că prin cererea de chemare în judecată, reclamanta O. E. a revendicat apartamentul nr.2 situat la etajul 1 al imobilului din București, ., colț cu . (fost ., fost M. nr.10), sectorul 1.
Ulterior, reclamanții moștenitori au depus o cerere intitulată „precizare”, prin care au indicat compunerea apartamentului revendicat, arătând că acesta cuprinde, la etajul 1, 4 camere, un hall și dependințe: bucătărie, baie, oficiu și wc de serviciu, precum și 2 balcoane, la parter garaj, la etajul 2 (mansardă) camerele de serviciu, un culoar, un wc de serviciu și o cămară, la subsol 2 boxe, cota parte din părțile comune ale imobilului și teren în suprafață de 304 mp. O precizare ulterioară a cererii reclamanților (depusă la fila 124 în același dosar), arată că apartamentul 2 revendicat se compune din: la etajul 1: 4 camere și dependințe (hol, bucătărie, baie, oficiu, wc de serviciu, 2 balcoane), la mansardă (etajul 2): dependințe – 3 camere de serviciu, culoar, wc de serviciu și mansardă, la subsol: 2 boxe, la parter un garaj, cota parte din părțile comune ale imobilului și cota parte din terenul în suprafață totală de 304 mp.
S- a reținut că aceasta din urmă este cererea care stabilește limitele învestirii instanței, astfel că, întrucât prima instanță a respins în tot cererea de chemare în judecată, nu se poate susține că nu s-a pronunțat asupra revendicării unei părți din imobil.
Critica legată de greșita soluționare a capătului de cerere având ca obiect constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr.112/1995 de pârâții intervenienți cu pârâtul M. București a fost apreciată ca fondată.
În acest sens, s-a avut în vedere că prin cererea formulată la data de 18.10.2000, reclamanții au susținut nulitatea absolută a acestui act juridic pentru motivul cauzei ilicite și fraudei la lege, precum și pentru încălcarea prevederilor Legii nr.112/1995.
În privința motivului de nulitate constând în încălcarea Legii nr.112/1995, instanța de apel a reținut incidenta art. 1 alin.1, art.25, art.26 alin.1 și 2, art. 9 din Legea nr. 112/1995, norme din a căror rezultă, pe de o parte, că măsurile reparatorii prevăzute de lege nu se aplicau imobilelor cu destinația de locuință trecute în proprietatea statului prin hotărâri judecătorești penale, iar pe de altă parte puteau face obiectul vânzării numai locuințele (dintre cele vizate de lege) care nu se restituiau în natură.
Prin urmare, legea a exclus aplicarea sa imobilelor trecute în proprietatea statului prin hotărâre judecătorească penală (cum era cazul în speță), și totodată aplicarea art.9 din lege (în sensul vânzării către chiriași) era permisă numai în cazul imobilelor ce intrau în obiectul de reglementare al actului normativ, dar nu făceau obiectul restituirii în natură.
Nu a fost primită interpretarea apelanților intervenienți în sensul că, tocmai pentru că art.26 alin.2 din lege prevedea că măsurile reparatorii nu se aplică bunului preluat în această modalitate, art.9 le permitea cumpărarea, întrucât art.9 nu putea reglementa posibilitatea de înstrăinare către chiriași a altor imobile decât cele ce intrau în sfera de reglementare a legii.
În consecința acestui raționament, s-a constatat că locuința în discuție, nu putea face obiectul vânzării conform Legii nr.112/1995, această împrejurare fiind de natură a atrage nulitatea absolută a înstrăinării încheiate în temeiul acestui act normativ.
A fost apreciată ca întemeiată și susținerea apelanților reclamanți în sensul celuilalt motiv de nulitate, al încheierii contractului de vânzare-cumpărare cu rea-credință și cu intenția de fraudare a legii, întrucât la data intrării în vigoare a Legii nr. 112/1995, apelanții pârâți intervenienți nu erau titulari ai contractului de închiriere asupra locuinței în discuție, iar cerere de cumpărare a fost formulată la data de 24.05.1996, în chiar ziua încheierii contractului de închiriere mai sus amintit, și anterior expirării termenului de 6 luni la care face referire art.14 din Legea nr.112/1995, împrejurare care a fost apreciată ca determinantă pentru conturarea corectă a imaginii referitoare la atitudinea subiectivă a cumpărătorilor la momentul încheierii actului.
S-a mai reținut că succesiv încheierii acestui contract de închiriere, reclamanta inițială O. E. a formulat, la data de 31.07.1996, cererea care a făcut obiectul dosarului nr._/1996 al Judecătoriei Sectorului 1 București, respinsă ca inadmisibilă prin sentința civilă nr._/21.12.1998, dosar în care la data de 17.02.1997 a fost încuviințată o cerere de intervenție în interes personal formulată de N. D., N. V., D. L. și N. R.. De asemenea, pe verso-ul cererii de cumpărare formulată de apelanta-pârâtă N. D., serviciile de specialitate ale . au consemnat existența unei cereri formulată de O. E. sub nr.8718/24.07.1996, prin care aceasta solicita ca apartamentul nr.2 de la etajul 1 al imobilului din . să nu se vândă. Existența acestei mențiuni pe cererea de cumpărare formulată de apelanta pârâtă instituie o prezumție simplă relativă în sensul că poziția E. O. față de posibila vânzare a bunului era cunoscută de chiriașii cumpărători.
De asemenea, cuprinsul cererii de intervenție din dosarul nr._/1996, în sensul că reclamanta O. E. încerca să îi împiedice pe intervenienții chiriași să cumpere, denotă aceeași împrejurare, a cunoașterii încercării fostei proprietare de recuperare a imobilului în litigiu.
În raport de aceste împrejurări de fapt, apelanții pârâți intervenienți nu se pot prevala de buna-credință la încheierea contractului de vânzare-cumpărare.
Astfel, în condițiile în care cunoșteau împrejurarea că aplicarea Legii nr.112/1995 imobilului este contestată, intervenind chiar în procesul în care se discuta această chestiune, în scopul respingerii cererii reclamantei, având în vedere și că aceasta din urmă solicitase expres ca locuința să nu fie vândută concomitent cu cererea de chemare în judecată ce a făcut obiectul dosarului nr._/1996, toate acestea anterior încheierii contractului de vânzare-cumpărare atacat, pârâții intervenienți au încheiat actul cu intenția de a sustrage bunul de la încercările de recuperare a proprietății inițiate de fostul proprietar.Or, o astfel de atitudine îmbracă forma relei credințe și a încercării de eludare a legii.
Relevantă este sub acest aspect și împrejurarea că sentința civilă nr._, prin care a fost soluționat dosarul nr._/1996 (în care interveniseră și apelanții pârâți din cauza de față), a fost pronunțată la data de 21.12.1998, ulterior încheierii contractului de vânzare-cumpărare la 11.02.1997. Cu alte cuvinte, deoarece la data încheierii contractului cererea reclamantei nu era încă soluționată, pârâții apelanți nu se pot prevala de statuările din această hotărâre, deoarece existența bunei credințe se evaluează la acest moment.
Nu în ultimul rând, în cauză a fost dovedită și reaua-credință a vânzătorului, notificat de reclamanta O. E. în sensul de a nu încheia contractul cu chiriașii.Prin raportare la atitudinea subiectivă a părților, relevantă este existența cererii de restituire a imobilului, formulată de O. E. și nesoluționată la data vânzării, și nu împrejurarea dacă această restituire era posibilă în temeiul Legii nr.112/1995.
În consecință,s-a concluzionat că în mod greșit a soluționat prima instanță acest capăt de cerere, dând eficiență exclusiv împrejurării că imobilul era exclus de la restituire conform Legii nr.112/1995.
A fost apreciată ca întemeiată și critica privitoare la legalitatea titluluistatului, reținându-se că imobilul revendicat a fost trecut în folosința Sfatului Popular al Raionului I.V. Stalin și în administrarea IAL Raionul Stalin în baza sentinței penale nr.946 din 24 septembrie 1958 a Tribunalului M. București. Ca urmare a acestei condamnări, reclamantei decedate O. E. i-a fost eliberată decizia nr.1367/22.11.2001 de către Comisia pentru constatarea calității de luptător în rezistența anticomunistă, act emis în temeiul OUG nr. 214/1999.
S-a constatat că nu prezintă relevanță pentru cauza decizia nr.2698/25.05.2001 a instanței supreme, deoarece aceasta a privit recursul în anulare declarat împotriva sentinței penale nr.946/1958 în privința inculpatei C. E. și nu în privința reclamantei inițiale O. E., din considerentele sentinței penale de condamnare rezultând că este vorba despre persoane diferite.
Reținând incidenta art. 1 alin.1 și art.7 din OUG nr. 214/1999, s-a constatat că nici statul, și nici cei care au dobândit imobilul confiscat de la acesta, nu pot opune celui care a dobândit calitatea de luptător în rezistența anticomunistă această hotărâre, pronunțată pentru infracțiuni de natură politică în perioada regimului comunist. Prin urmare, această hotărâre nu poate constitui în raport de reclamanta decedată și de moștenitorii săi un titlu valabil care să justifice dreptul de proprietate al statului asupra imobilului confiscat și îndreptățirea sa de a dispune de bun prin înstrăinare.
Din acest punct de vedere, prima instanță a dat o interpretare greșită prevederilor legale mai sus citate, deoarece, deși a reținut că reclamanta O. E. se bucură de recunoașterea calității de luptător în rezistența anticomunistă, a omis a da efecte prevederilor art.7 alin.2 din ordonanță, lăsând practic fără efecte emiterea deciziei amintite și golind de conținut intenția legiuitorului de a acorda o reparație (nu numai morală) celor care au suferit în regimul opresiv anterior condamnări pentru infracțiuni calificate ca politice, deși textul era relevant în contextul apărării reclamanților, care și-au precizat temeiul de drept al acțiunii la data de 14.06.2000 ca fiind OUG nr.214/1999, art.7 alin.1 lit.a și alin.2.
Față de aceste constatări, a fost apreciata ca fondată susținerea apelanților reclamanți în sensul inexistenței titlului statului asupra bunului imobil, ceea ce justifică și temeinicia cererii lor de revendicare, în sensul recunoașterii dreptului lor de proprietate asupra bunului litigios.
În consecința celor mai sus reținute și în temeiul art.295 și art.296 Cod procedură civilă, s-a dispus respingerea ca nefondat a apelului declarat de apelanții-pârâți intervenienți, admiterea apelului declarat de apelanții reclamanți, schimbarea în parte a sentinței apelate, admiterea în parte a acțiunii astfel cum a fost precizată de reclamanți, constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr. 3316/_/11.02.1997, încheiat între Primăria Municipiului București prin . și N. D. și N. C. V., cu privire la imobilul situat în București, ., ..
Urmare a desființării acestui act juridic, protecția judiciară a dreptului de proprietate pretins de reclamanți impune repunerea lor în posesia bunului de care au fost în mod nelegal lipsiți, prin obligarea pârâtului M. București prin Primarul General să restituie în deplină proprietate reclamanților imobilul menționat mai sus, compus din 4 camere, hall, bucătărie, baie, vestibul, wc, 2 balcoane, boxă și garaj, în suprafață utilă de 161,47 m.p., în cotă indiviză de 34% din imobil, precum și 34% din părțile de folosință comună ale imobilului și 58,9 m.p. teren situat sub construcție.
Legat de această dispoziție a hotărârii, s-a constatat, pe de o parte, că reclamanții nu au formulat cererea de revendicare decât în contradictoriu cu M. București, în patrimoniul căruia bunul revine ca efect al constatării nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat de acesta cu pârâții N., repunerea părților în situația anterioară încheierii actului juridic fiind unul dintre efectele nulității care a intervenit.
S-a apreciat că reclamanții nu au revendicat decât partea din imobil descrisă în precizarea depusă la data de 12.10.2005. S-a avut în vedere că potrivit probatoriului administrat, terenul în suprafață de 304 mp pe care este construită locuința în discuție a fost constituit ca dotă E. O. la momentul căsătoriei, pe teren fiind edificată o construcție compusă din parter, etaj și mansardă. Apartamentul de la parter împreună cu terenul aferent a fost donat de E. O. fiului său D. O., fiind restituit acestuia prin dispoziția nr.1806/1997 a Primăriei Municipiului București, în baza sentinței civile nr.5793/1996 (conform adresei aflate la fila 45 în dosarul nr._, vol.I).
De asemenea, după cum însăși reclamanta afirmă în cuprinsul cererii de chemare în judecată, apartamentul de la mansardă împreună cu terenul aferent a fost donat celuilalt fiu al său, O. V..
În raport de aceste împrejurări, în speță nu s-a făcut dovada că la data confiscării averii sale, E. O. avea în proprietate o parte din imobil mai întinsă decât cea închiriată pârâților și apoi cumpărată de aceștia prin contractul a cărui nulitate se constată prin prezenta hotărâre.
Pentru aceste motive, întinderea măsurii de restituire ce se va dispune a fost limitată de dovezile administrate în cauză la compunerea apartamentului nr. 2, astfel cum este reflectată în cuprinsul contractului de vânzare-cumpărare nr. 3316/_/11.02.1997, încheiat între Primăria Municipiului București prin . și N. D. și N. C. V., respectiv 4 camere, hall, bucătărie, baie, vestibul, wc, 2 balcoane, boxă și garaj, în suprafață utilă de 161,47 m.p., în cotă indiviză de 34% din imobil, precum și 34% din părțile de folosință comună ale imobilului și 58,9 m.p. teren situat sub construcție.
Împotriva acestei decizii, în termen legal, au declarat recurs reclamanții O. D. M. C., O. M. B. și O. N., intervenienții N. C. V. și N. D..
Reclamantul O. N. a formulat motive de recurs în nume propriu, invocând în drept dispozițiile art.304 pct.9 Cod procedură civilă.
În dezvoltarea motivului de recurs s-a invocat că instanța a făcut o greșită interpretare și aplicare a dispozițiilor art.69 pct.2, 71 și 72 Cod procedură civilă, în aprecierea calității de reprezentant a apărătorului, cu consecința greșitei rețineri a calității acestuia de a exercita calea de atac.
Reclamanții O. D. M. C. și O. M. B. au criticat decizia, invocând în drept dispozițiile art.304 pct. 9 Cod procedură civilă.
În dezvoltarea acestui motiv de recurs s-a invocat în esență că, în mod nelegal instanța a dispus restituirea în natură doar a părții din imobil care a constituit și obiectul contractului de vânzare-cumpărare nr.3316/1997, a cărui nulitate s-a și constatat, fără a observa că obiectul revendicării a fost precizat la data de 14.06.2000 și respectiv la 12.10.2005, iar dovada întinderii proprietății care a aparținut defunctei O. E. a fost făcută pe deplin, aceasta cuprinzând și fostele camere de serviciu de la etajul II (mansarda), transformate în unitate locativă proprie și închiriată locatarei B. A., două boxe, precum și suprafața de 304 m.p.
Intervenienții N. D. și N. C.-V. au criticat decizia, invocând în drept dispozițiile art.304 pct.5 și 9 Cod procedură civilă.
În dezvoltarea motivelor de recurs s-a susținut că instanța de apel a făcut o greșită interpretare și aplicare a dispozițiilor art.480 Cod civil, reținând că reclamanta a făcut dovada dreptului de proprietate la momentul introducerii acțiunii, în condițiile în care s-a făcut dovada că bunul a trecut în proprietatea statului în baza unui titlu valabil, respectiv hotărârea penală de condamnare și confiscare a averii neanulată.
Greșit a reținut instanța de apel că decizia pronunțată urmarea recursului în anulare privește o altă persoană, în condițiile în care chiar reclamanta O. E. arată că a fost condamnată în anul 1958 și s-a dispus măsura confiscării averii.
Mai mult, dispozițiile OUG nr.214/1998 au fost interpretate și aplicate greșit, întrucât acest act normativ nu a dat naștere „ope legis” unui drept de proprietate. Decizia pentru constatarea calității de luptător în rezistența anticomunistă nu constituie un titlu de proprietate ci doar o probă, între altele, în fața instituțiilor abilitate a dispune, fiind evident că restituirea în natură nu este posibilă din punct de vedere juridic pentru că anterior adoptării acestui act normativ, bunul fusese înstrăinat în condiții perfect legale.
Instanța de apel nu a motivat incidența în cauză a dispozițiilor art.480 Cod civil și nici nu a arătat criteriile pentru care, așa-zisul titlu al reclamantei, respectiv al moștenitorilor ei, ar fi preferabil titlului lor.
În anul 1997, au cumpărat cu deplină bună credință și cu respectarea cumulativă a condițiilor prevăzute de Legea nr. 112/1995 imobilul în litigiu, nu de la un proprietar aparent, ci de la adevăratul proprietar. Titlul lor nu a fost și nu este susceptibil de a fi considerat nul absolut sau relativ iar reclamanții nu pot demonstra că dețin un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul adițional nr.1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului,.
Sarcina de a proba calitatea procesuală pasivă a Municipiului București, prin primar, revenea reclamantei, respectiv succesorilor săi, care nu au reușit acest lucru deoarece, la data de 2.04.1998, când au introdus acțiunea în revendicare, M. București nu mai era de un an nici posesor, nici proprietar, apartamentul intrând în proprietatea chiriașilor intervenienți N. încă din februarie 1997.
S-a susținut că în mod nelegal a fost admis capătul de cerere privind constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, fiind încălcate și aplicate greșit prevederile Legii nr. 112/1995. Faptul că reclamanta nu are niciun drept care să poată fi valorificat judiciar a fost corect reținut printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, respectiv sentința civilă nr._/1998.
În mod greșit a reținut instanța de apel că ar fi fost dovedită reaua-credință a vânzătorului, care a fost notificat de reclamanta O. E., în sensul de a nu încheia contractul cu chiriașii N., întrucât la momentul notificării, reclamanta nu îndeplinea niciuna dintre condițiile cerute de lege pentru a i se restitui imobilul în natură, iar faptul că o persoană care nu are niciun drept asupra bunului în litigiu, notifică pe proprietar să nu vândă, nu poate avea efecte juridice și în niciun caz nu se putea bloca, din punct de vedere juridic, înstrăinarea bunului în condițiile în care toate crintele prevăzute de art. 9 din Legea nr. 112/1995 erau cumulativ realizate.
Situația imobilului nu era decât în aparență litigioasă, din moment ce pretențiile foștilor proprietari erau în mod vădit neîntemeiate.
S-a invocat că cererea pentru constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare a fost formulată de reclamantă cu încălcarea prevederilor art.132 Cod procedură civilă, respectiv după prima zi de înfățișare.
Depășirea primei zile de înfățișare este confirmată chiar de către Judecătoria Sectorului 1, care în același dosar respinsese anterior ca tardivă o cerere similară ce avea același obiect, formulată de către autoarea reclamanților .
Soluția instanțe de apel nu are niciun fel de susținere legală sau faptică atunci când a considerat că în speță cererea ar echivala cu o cerere reconvențională. De altfel, dacă s-ar merge pe raționamentul instanței de apel, aceasta ar fi trebuit să admită apelul și să trimită cauza spre rejudecare instanței de fond care a omis să se pronunțe asupra unei astfel de cereri.
De asemenea, existența cererii reconvenționale ar fi ridicat problema timbrării atât în fața primei instanțe cât și în fața instanței de apel, aspect care nu a fost niciodată antamat din această perspectivă.
Cererea formulată de reclamanți la data de 18.10.2000 este una completatoare, prin care a fost realizată o modificare a cererii inițiale, admisibilitatea sa depinzând în mod evident de acordul celorlalte părți din proces.
Invocarea în termen a excepției tardivității, echivalează cu lipsa acestui acord, ceea ce trebuie să conducă la respingerea sa ca tardivă. Soluția contrară a instanței reprezintă o încălcare a dispozițiilor art. 132 Cod procedură civilă, ceea ce din perspectiva recursului se încadrează în motivul prevăzut de art. 304, pct. 5 Cod procedură civilă.
Au arătat intervenienții că imobilul în litigiu intră sub incidența Legii nr. 112/1995, putând face obiectul unui contract de vânzare-cumpărare încheiat în condițiile acestei reglementari.
Pe de alta parte, recurenții fac parte din categoria persoanelor care aveau dreptul să cumpere în baza Legii nr.112/1995 apartamentele în care locuiau. Potrivit art. 9 alin. 6 din Legea nr.112/1995, . a contrario a articolului menționat, rezultă în mod evident faptul că dreptul de a cumpăra locuințele aparținea și membrilor familiei chiriașului titular, bineînțeles cu condiția să nu fi vândut anterior o altă locuință.
În speță, după decesul tatălui său, D. H., N. D., în calitate de fiică ce locuia în același imobil, a devenit titulara contractului de închiriere, având astfel și din acest punct de vedere dreptul de a solicita încheierea contractului de vânzare-cumpărare.
Recurenții au criticat decizia și pentru greșita soluționare a cererii de renunțare la judecată, formulată de O. N., susținând că aprecierea instanței de apel sub acest aspect, nu are nici un fel de acoperire legală, neexistând nici un text de lege care să reglementeze o astfel de ipoteză, respectiv că soluția instanței de apel de a nu lua act de renunțarea la judecată reprezintă o încălcare flagrantă a principiului disponibilității.
Pe de altă parte, așa cum rezultă din încheierea de ședință de la data de 01.09.2011, aceste interpretări, pe care instanța de apel le-a dat dispozițiilor art. 246, nu au fost niciodată puse în discuția părților, fiind încălcate astfel principiile contradictorialității și dreptului la apărare, reguli fundamentale ale procesului civil.
Recurenții O. D. M. C. și O. M. B. au invocat excepția nulității recursului declarat de O. N., motivat de lipsa semnăturii și a faptului că cererea de recurs este semnată de apărătorul M.P., care la data înregistrării recursului nu avea împuternicire avocațială.
Au susținut că mandatul avocatului M.P. a încetat la data soluționării cauzei în apel, iar împuternicirea avocațială depusă în recurs nu este semnată de către reclamantul O. N. și nici de curatorul acestuia, nefiind depus nici contractul de asistență juridică.
Prin decizia civilă nr.1509/20.03.2013, Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția a I-a Civilă a respins excepția nulității recursului declarat de O. N., invocată de recurenții reclamanți O. D. M. C. și O. M. B.; a admis recursul declarat de reclamanții O. D. M. C. și O. M. B.,, a casat în parte decizia nr.217A din 22 septembrie 2011 a Curții de Apel București - Secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală și trimis cauza la aceeași instanță pentru rejudecarea apelului reclamanților, vizând revendicarea terenului de 304 mp situat în București, ., sector 1; a menținut restul dispozițiilor deciziei; a respins, ca nefondate, recursurile declarate de reclamantul O. N. și de intervenienții N. C. V. și N. D. împotriva aceleiași decizii.
În ceea ce privește excepția nulității recursului declarat de O. N., s-a constatat că incidenta art.69 alin.2 Cod procedură civilă, fiind apreciată ca greșită susținerea recurenților că mandatul avocatului a încetat la momentul soluționării cauzei în apel, acesta fiind în drept să formuleze și să motiveze calea de atac, respectiv să semneze cererea de recurs.
Asupra recursului declarat de reclamantul O. N., s-a reținut că în referire la susținerea vizând greșita reținere a calității de reprezentant legal a apărătorului și a calității acestuia de a exercita calea de atac ca este nefondată, în raport de data contractului de asistență juridică, de data declarării și motivării apelului, de data pretinsei revocări a mandatului, întrucât în cauză nu s-a făcut dovada privind comunicarea revocării mandatului .
Nefondată a fost apreciată și critica privind greșita interpretare și aplicare a dispozițiilor art.246 Cod procedură civilă, reținându-se că recurentul reclamant O. N. are calitatea de moștenitor a reclamantei inițiale decedate, O. E., alături de ceilalți doi moștenitori, iar prin introducerea sa în cauză în calitate de succesor a dobândit calitatea de reclamant alături de ceilalți doi moștenitori acceptanți.
Declarația de renunțare la judecată, după promovarea apelului și motivarea acestuia alături de ceilalți succesori, implică în mod necesar și acordul acestora, ca părți ale cauzei alături de pârâți, acord care nu a fost exprimat, pârâtul Consiliul General al Municipiului București, nefiind prezent la dezbaterea cererii de renunțare la judecată iar absența sa, neputând echivala cu un acord cum se susține prin motivele de recurs.
Asupra recursului declarat de O. D. M. C. și O. M. B., s-a constatat că instanța de apel a reținut că obiectul judecății a fost fixat de către reclamanți, prin precizarea de acțiune, ca fiind reprezentat de revendicarea apartamentului nr.2 compus din; la etajul 1: 4 camere și dependințe (hol, bucătărie, baie, oficiu, WC serviciu, 2 balcoane), la mansardă (etajul 2): dependințe – 3 camere de serviciu, culoar, WC serviciu și mansardă; la subsol: 2 boxe, la parter un garaj, cota parte din părțile comune ale imobilului și cota parte din terenul în suprafață de 304 m.p., iar această precizare de acțiune stabilește limitele investirii instanței.
Instanța a identificat corect partea din construcție care a aparținut autoarei, în raport de contractul de vânzare-cumpărare și celelalte înscrisuri, respectiv de hotărârile pronunțate în cauză, în litigiile avute de O. D. și O. V., formulate în nume propriu, în baza contractelor de donație, prin care au solicitat restituirea apartamentului de la parter și respectiv mansardă.
Din contractul de donație cât și din dispoziția emisă în procedura Legii nr.10/2001 privind cererile de restituire formulate de O. D. și O. V., nu rezultă că autoarea O. E. a donat celor doi fii și vreo suprafață de teren din suprafața totală de 304 m.p., iar în procedura Legii nr.10/2001 nu s-a restituit vreo suprafață de teren aferentă celor două apartamente, cei doi fii ai autoarei neinvocând vreun drept de proprietate din suprafața de 304 m.p.
În mod greșit instanța nu a analizat și dreptul reclamanților la restituirea în natură a terenului, având în vedere că s-a făcut dovada că autoarea acestora era proprietară exclusivă și asupra suprafeței de 304 m.p.
Instanța avea obligația să procedeze la identificarea suprafeței de teren, să stabilească dacă este posibilă restituirea în natură în integralitatea sa, avându-se în vedere că o parte din apartamentele care compun imobilul au fost restituite beneficiarilor contractelor de donație, motiv pentru care s-a admis recursul și s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului reclamanților numai în ce privește revendicarea suprafeței de teren.
Recursul declarat de intervenienții N. C. V. și N. D. a fost apreciat ca nefondat, reținându-se că din probatoriul administrat rezultă că trecerea imobilului în discuție în proprietatea statului s-a făcut în urma sentinței penale nr.946/24 septembrie 1953 a Tribunalului M. București, prin care autoarea O. E. a fost condamnată alături de alți membri ai familiei pentru favorizare la crima de uneltire, fiind dispusă și măsura confiscării averii.
Raportat la temeiul juridic al condamnării autoarei O. E. – complicitatea la crima de uneltire contra ordinii sociale,- este evident că hotărârea de condamnare este una pentru infracțiuni de natură politică, săvârșite ca manifestare de opoziție față de sistemul totalitar comunist, astfel că preluarea a fost una abuzivă așa cum aceasta este definitivă de dispozițiile art.2 alin.1 lit.b din Legea nr.10/2001. Ca urmare a acestei condamnări, reclamantei decedate O. E. i-a fost eliberată decizia nr.1367/22.11.2001 de către Comisia pentru constatarea calității de luptător în rezistența anticomunistă, act emis în baza OUG nr.214/1999.
Art.7 din ordonanță prevede drepturile de care se bucură persoanele a căror calitate de luptător în rezistența anticomunistă a fost recunoscută, la lit. a fiind prevăzută restituirea, în condițiile legii, în natură sau, dacă aceasta nu este posibilă, prin echivalent a bunurilor confiscate, iar aliniatul al doilea prevede că „hotărârile de condamnare pentru infracțiuni săvârșite din motive politice nu pot fi invocate împotriva persoanelor care au dobândit calitatea de luptător în rezistența comunistă.
Raportat la aliniatul al doilea al art.7 din O.U.G. nr.214/1999, în mod legal s-a reținut că nici statul și nici cei care au dobândit imobilul de la acesta, nu pot opune celui care a dobândit calitatea de luptător în rezistența anticomunistă această hotărâre de condamnare pentru infracțiuni de natură politică în perioada regimului comunist.
Această hotărâre nu poate constitui în raport cu reclamanta decedată și de moștenitorii săi un titlu valabil care să justifice dreptul de proprietate al statului asupra imobilului confiscat.
În condițiile inexistenței unui titlu valabil al statului la preluarea bunului, autoarea decedată O. E. și ulterior succesorii acesteia, justifică un titlu valabil pentru formularea acțiunii în revendicare.
Deși fondată critica recurenților intervenienți în ce privește greșita reținere a instanței de apel privind interzicerea la vânzare a imobilelor dobândite de către stat ca urmare a hotărârilor penale de condamnare și confiscare, cu consecința nulității absolute a unor astfel de înstrăinări, aceasta nu poate conduce la modificarea hotărârii, pentru următoarele:
Prin decizia nr.98/21 martie 2002, Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate și a constatat că dispozițiile art.46 alin (3) sunt neconstituționale.
Cazul de nulitate absolută reglementat prin art.45 din Legea nr.10/2001, operează și în ipoteza nereală, dar susținută de intervenienți, potrivit căreia imobilul ar fi fost preluat cu titlu, făcând astfel obiectul Legii nr.112/1995, și că ar fi fost de bună-credință, caz în care cererea reclamanților de constatare a nulității este neîntemeiată.
Aceasta pentru că au fost încălcate cu prilejul vânzării, chiar dispozițiile art.9 alin.1 din Legea nr.112/1995 care au constituit temeiul înstrăinării, ce permiteau vânzarea, către chiriașii titulari de contract, numai a apartamentelor ce constituiau obiect de reglementare a legii și care nu se restituiau foștilor proprietari ca urmare a nedepunerii de cereri de restituire în perioada prevăzută de art.14 din aceeași lege.
Or, în cauză, autoarea O. E., formulase cerere prin care notificase vânzătoarea să nu vândă, opoziția la vânzare fiind cunoscută intervenienților cumpărători, cât și vânzătoarei.
În legătură cu buna sau reaua-credință a părților la încheierea contractului de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr.112/1995, instanța a statuat, în mod corect, că părțile contractante au cunoscut că reclamanta O. E. și-a manifestat anterior vânzării-cumpărării atacate, voința de a redobândi dreptul de proprietate asupra imobilului, chiar dacă manifestarea de voință s-a făcut printr-o cerere în temeiul Legii nr.112/1995, inaplicabilă situației juridice a imobilului, așa cum s-a arătat și deci fără șanse de rezolvare favorabilă.
Fiind dovedită reaua-credință atât a vânzătorului cât și a intervenienților cumpărători sunt pe deplin incidente dispozițiile art.46 alin.2 din Legea nr.10/2001 care sancționează cu nulitatea absolută actul juridic.
Critica privind greșita reținere a calității procesuale pasive a Municipiului București prin primar este nefondată.
Această parte își justifică calitatea procesuală pasivă în cadrul raportului juridic determinat de cererea de constatare a nulității contractului de vânzare-cumpărare cât și de cererea principală în revendicare, motivat de faptul că urmarea constatării nulității contractului de vânzare-cumpărare, bunul revine în patrimoniul său.
Nefondată este și critica privind greșita interpretare și aplicare a dispozițiilor art.132 Cod procedură civilă.
Cererea formulată de reclamanți la data de 18 octombrie 2000, prin care au solicitat constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare, a fost determinată de formularea de către intervenienți a cererii de intervenție prin care aceștia au invocat un drept propriu de proprietate asupra imobilului și au solicitat respingerea acțiunii în revendicare, fiind invocate și excepții procesuale.
Față de conținutul cererii de intervenție, cererea de constatare a nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare, nu a fost formulată peste termenul prevăzut de art.132 Cod procedură civilă, întrucât în raport de cadrul procesual creat prin cererea de intervenție, nu este incident acest text de lege.
Raportat la caracterul cererii de intervenție, ca fiind una principală, pentru că invocau drepturi proprii, este evident că reclamanții au dobândit calitatea de pârâți și astfel erau în drept să formuleze cerere de constatare a nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare, corect caracterizată de către instanță ca o veritabilă cerere reconvențională, formulată în termen și pentru care nu era necesar timbrajul, având în vedere că astfel de acțiuni sunt scutite de taxa de timbru, potrivit legii speciale.
Critica privind greșita respingere a cererii de renunțare la judecată formulată de O. N. este nefondată pentru aceleași argumente pentru care s-a respins recursul acestei părți.
Având în vedere că s-a respins cererea de renunțare la judecată, nu se poate reține că în cauză a fost încălcată regula unanimității specifică cererilor de revendicare.
Mai mult, potrivit art.643 din Noul Cod civil, fiecare coproprietar poate sta singur în justiție, indiferent de calitatea procesuală, în orice acțiune privitoare la coproprietate, inclusiv în cazul acțiunii în revendicare iar hotărârea profită tuturor coproprietarilor.
În conformitate cu art.63 din Legea nr.71/2001, dispozițiile art.643 alin.(1) și (2) se aplică și în cazurile în care hotărârea nu a rămas definitivă până la data intrării în vigoare a Codului civil, astfel că în raport de data pronunțării deciziei, regula unanimității nu mai era incidentă.
Având în vedere aceste considerente, în baza art.312 Cod procedură civilă Înalta Curte a respins excepția nulității recursului, a admis recursul reclamanților, a casat decizia în parte și a trimis cauza spre rejudecarea apelului reclamanților, vizând revendicarea terenului de 304 m.p., menținând restul dispozițiilor deciziei, și a respins recursurile declarate de intervenienții N. C. V. și N. D. și reclamantul O. N..
Dosarul a fost reînregistrat pe rolul Curții de Apel București - Secția a IX-a Civilă și pentru Cauze privind Proprietatea Intelectuală, Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale sub nr._ .
În rejudecare, prin încheierea de ședință din 06.02.2014, Curtea a încuviințat pentru apelanții-reclamanți proba cu înscrisuri și expertiza topo-cadastrală.
Prin aceeași încheiere, ca urmare a desființării Secției a IX-a Civilă și pentru Cauze privind Proprietatea Intelectuală, Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale s-a dispus scoaterea cauzei de pe rolul acestei secții și repartizarea ciclică a acesteia, dosarul fiind înaintat Secției a III-a Civilă.
La data de 04.04.2014, dosarul cauzei a fost înaintat, la solicitarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, acestei ultime instanțe, fiind necesar soluționării contestației în anulare formulate împotriva deciziei nr. 1509/20.03.2013, fiind restituit la data de 13.08.2014.
La termenul din 09.10.2014, Curtea a pus în discuția părților necesitatea completării probatoriului cu înscrisuri vizând situația juridică a terenului revendicat, fiind depusă la dosar sentința civilă nr. 5793/20.05.1996, pronunțata de Judecătoria Sectorului 1 București, irevocabilă.
La data de 04.12.2014, ca urmare a constatării neîndeplinirii de către expertul B. M. O., a obligației de a întocmi și depune la dosar raportul de expertiza tehnică, după sancționarea acestuia cu amendă, în mai multe rânduri, la solicitarea părților litigante, instanța a procedat la desemnarea unui alt expert, respectiv a doamnei Catan M..
La data de 02.02.2015, la dosar a fost anexat raportul de expertiza întocmit de către expertul Catan M..
De asemenea,având în vedere conținutul adresei nr._/2552/2014, emisă de Primăria Mun. București Direcția Patrimoniu, care a învederat necesitatea anexării unor planuri topografice și a actului de proprietate asupra imobilului, în vederea comunicării situației juridice a terenului revendicat, Curtea a revenit cu adresă către această entitate pentru comunicarea situației juridice a imobilului, identificat prin expertiză.
La dosar au fost atașate adresele nr. 2659/13.03.2015 emisa de Primăria Mun. București Direcția Patrimoniu și nr. 9509/2015, respectiv nr._/2015, ambele emise de DITL S1.
În ceea ce privește rejudecarea cauzei, cu care a fost investită, Curtea constată că așa cum rezultă în mod neechivoc din considerentele și dispozitivul deciziei nr. 1509/20.03.2013 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, rejudecarea vizează soluția adoptată de prima instanța în ceea ce privește acțiunea în revendicare promovată de reclamanți în contradictoriu cu pârâtul M. București, având ca obiect terenul în suprafața de 304 mp, situat în București, ., sector 1, așadar întregul teren aferent construcției edificate la această adresă (iar nu diferența dintre cel restituit prin decizia nr. 217A/_ a Curții de Apel București casată parțial și cel dobândit de autoarea reclamanților O. E.).
Potrivit art. 315 alin. 1 din Codul de procedură civilă, în caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum și asupra necesității administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului.
Așa fiind, în temeiul art. 315 alin. 3 din Codul de procedură civilă, curtea va proceda la rejudecarea cauzei, ținând seama de dezlegările obligatorii ale deciziei de casare și de îndrumările date, ca și de motivele invocate în fața instanței de apel dar și de cadrul procesual stabilit în primă instanță, în ceea ce privește cererea cu a cărei rejudecare a fost investită.
Procedând la analiza criticilor formulate în apel, cu respectarea acestor limite ale devoluțiunii, Curtea reține caracterul fondat al apelului, pentru următoarele considerente:
Astfel, așa cum rezultă din situația de fapt stabilită încă din prima fază procesuală, prin actul de dotă autentificat sub nr. 3682 din 6 februarie 1928 de Tribunalul Ilfov Secția Notariat, autoarea reclamanților, O. E., a dobândit cu ocazia căsătoriei cu fostul soț O. Eugeniu, terenul de 304 mp., de la părinții săi C. E. și H.G. C.. Pe acest teren aceasta a edificat, potrivit autorizației de construire nr.77A din 3 iulie 1928 eliberată de Primăria Municipiului București, un imobil alcătuit din parter, etaj și mansardă, pe care l-a posedat împreună cu familia sa. În anul 1945, aceasta le-a donat fiilor săi O. D. și O. V., apartamentele de la parter și de la mansarda imobilului. Această stare de fapt nu a făcut obiect al contestării în apel și nici în cadrul recursului soluționat prin decizia nr. 1509/2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.
Tot astfel, prin decizia de casare, s-a constatat că instanța de apel anterioară a identificat corect partea din construcție care a aparținut autoarei, în raport de contractul de vânzare-cumpărare și celelalte înscrisuri, respectiv de hotărârile pronunțate în cauză, în litigiile avute de O. D. și O. V., formulate în nume propriu, în baza contractelor de donație, prin care au solicitat restituirea apartamentului de la parter și respectiv mansardă, statuându-se că, din contractul de donație cât și din dispoziția emisă în procedura Legii nr.10/2001 privind cererile de restituire formulate de O. D. și O. V., nu rezultă că autoarea O. E. a donat celor doi fii și vreo suprafață de teren din suprafața totală de 304 m.p., iar în procedura Legii nr.10/2001 nu s-a restituit vreo suprafață de teren aferentă celor două apartamente, cei doi fii ai autoarei neinvocând vreun drept de proprietate din suprafața de 304 m.p., respectiv, că s-a făcut dovada că autoarea acestora era proprietară exclusivă și asupra suprafeței de 304 m.p.
Aceeași stare de fapt este susținută, de altfel, și de sentința civilă nr. 5793/20.05.1996 pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București, irevocabilă, hotărâre judecătorească prin care, Consiliul Local al Mun. București și . fost obligate să lase reclamantului, O. D., în deplină proprietate și posesie, imobilul apartament nr. 2, situat în București, . colț cu ., parter, sector 1, fără ca în cuprinsul acestei hotărâri să se facă referire la o suprafața de teren. Tot astfel, în cauză nu au fost administrate dovezi din care să rezulte restituirea, în temeiul Legii nr. 10/2001, a unei suprafețe de teren din cea care a aparținut autoarei reclamanților, prin Dispoziția nr. 8182 din 25 mai 2007, emisă de către Primarul General al Municipiului București, dispunându-se respingerea notificărilor de restituire în natură a imobilului, formulate de reclamanții-moștenitori D.-M.-C. și O. V.-N.-B., până în prezent, nefăcându-se dovada că dosarul nr._/3/2007, având ca obiect contestație împotriva acestei dispoziții ar fi fost soluționat, acesta fiind suspendat, până la soluționarea prezentei cauze ( în acest sens, Curtea raportându-se inclusiv la precizările reclamanților de la termenul de judecată din 19.02.2015).
Procedând la verificarea situației terenului revendicat, Curtea reține că potrivit expertizei topografice realizate în cauză, de către expertul C. M., terenul care a aparținut autoarei reclamanților și care face obiect al revendicării, a fost identificat de către expert, la adresa din București, ., colt cu ., sector 1, fiind clar delimitat și individualizat în schița anexă la expertiză, expertul menționând că acesta măsoară, în fapt, 308 mp. Potrivit aceleași expertize, acest teren este parțial ocupat de amprenta construcției (158 mp.), o suprafața de 17mp., este ocupată de un gang care face legătura cu curtea interioară a imobilului, existând și un teren liber de construcții, în suprafața de 133 mp. Expertul desemnat în cauză a opinat în sensul că suprafața de 308 mp, poate fi restituită în totalitate reclamanților.
Potrivit adresei nr. 2659/2015, emisă de Primăria Mun. București Direcția Patrimoniu, terenul revendicat are o suprafață rezultată din măsurători, de 310 mp., imobilul situat la adresa din București, ., colt cu ., fiind alcătuit din construcție tip A, parter + 2 etaje, gang și terenul aferent, identificarea făcută prin expertiza judiciară anterior menționată, având la bază planurile topografice existente în baza de date a Primăriei Mun. București.
Potrivit adresei nr. 9509/2015, emisă de DITL S1, la adresa din București, . colț cu ., sector 1, figurează apartamentul nr. 2, parter, restituit reclamantului, O. D., conform sentinței civile nr. 5793/20.05.1996 pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București, irevocabilă și dispoziției nr. 1806/1997, a Primarului Mun. București, acesta fiind predat acestui reclamant în temeiul procesului verbal de predare primire nr._/1998. Potrivit aceleiași adrese, apartamentul nr. 2/., restituite reclamanților, conform deciziei civile nr. 217A/2011 pronunțată de Curtea de Apel București, Secția a IX a Civilă și pentru Cauze privind Proprietatea Intelectuală, au fost predate în temeiul procesului verbal de predare primire din data de 21.10.2013, la aceeași adresă fiind identificate și apartamentul fn. situat la mansardă, în suprafața utilă de 86,03 mp., care este deținut de P. S., în baza contractului de închiriere nr. 569/2015, respectiv apartamentul fn. situat la mansarda, în suprafața utilă de 23,72 mp., care este liber.
Potrivit adresei nr._/2015, emisă de DITL S1, la adresa din ., figurează înscriși N. C. V. și N. D..
În referire la acești intervenienți, Curtea reține că prin decizia nr. 217A/22.09.2011, irevocabilă sub acest aspect, s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. 3316/_/11.02.1997, încheiat între Primăria Municipiului București prin . și N. D. și N. C. V., cu privire la imobilul situat în București, ., ., sector 1. Prin aceeași hotărâre, s-a reținut că deși reclamanții nu au formulat cererea de revendicare decât în contradictoriu cu M. București, ca efect al constatării nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat de acesta cu pârâții N., bunul care a făcut obiectul acestui contract revine în patrimoniul vânzătorului, întrucât repunerea părților în situația anterioară încheierii actului juridic este unul dintre efectele nulității care a intervenit. Această chestiune litigioasă, nu a făcut obiect al contestației în recurs, intrând așadar în putere de lucru judecat.
Din cele ce preced, rezultă că, în ceea ce privește terenul revendicat, M. București, este cel care invocă și exercită prerogativele dreptului de proprietate, câtă vreme, reclamanților nu li s-a restituit până în prezent nicio o porțiune din acest bun, apelanților intervenienți le-a fost anulat titlul de proprietate care viza și suprafața de 58,9 mp, teren situat sub construcție, părțile contractului astfel anulat, fiind considerate, cu putere de lucru judecat, repuse în situația anterioară, iar restul imobilului - construcție figurează parțial închiriată de Mun. București și parțial liberă.
Pe de altă parte, Curtea are în vedere faptul că în considerentele deciziei nr. 1509/2013, de casare parțială, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, s-a reținut cu putere de lucru judecat că: „trecerea imobilului în discuție în proprietatea statului s-a făcut în urma sentinței penale nr.946/24 septembrie 1953 a Tribunalului M. București, prin care autoarea O. E. a fost condamnată alături de alți membri ai familiei pentru favorizare la crima de uneltire, fiind dispusă și măsura confiscării averii. Raportat la temeiul juridic al condamnării autoarei O. E. – complicitatea la crima de uneltire contra ordinii sociale- este evident că hotărârea de condamnare este una pentru infracțiuni de natură politică, săvârșite ca manifestare de opoziție față de sistemul totalitar comunist, astfel că preluarea a fost una abuzivă așa cum aceasta este definitivă de dispozițiile art.2 alin.1 lit.b din Legea nr.10/2001. Ca urmare a acestei condamnări, reclamantei decedate O. E. i-a fost eliberată decizia nr.1367/22.11.2001 de către Comisia pentru constatarea calității de luptător în rezistența anticomunistă, act emis în baza OUG nr.214/1999….Raportat la aliniatul al doilea al art.7 din O.U.G. nr.214/1999, în mod legal s-a reținut că nici statul și nici cei care au dobândit imobilul de la acesta, nu pot opune celui care a dobândit calitatea de luptător în rezistența anticomunistă această hotărâre de condamnare pentru infracțiuni de natură politică în perioada regimului comunist. Această hotărâre nu poate constitui în raport cu reclamanta decedată și de moștenitorii săi un titlu valabil care să justifice dreptul de proprietate al statului asupra imobilului confiscat. În condițiile inexistenței unui titlu valabil al statului la preluarea bunului, autoarea decedată O. E. și ulterior succesorii acesteia, justifică un titlu valabil pentru formularea acțiunii în revendicare”.
Așa fiind, câtă vreme instanța supremă a reținut, prin însăși decizia de casare, lipsa unui titlu valabil al statului asupra imobilului revendicat, Curtea nu poate reține decât că, pentru întregul imobil este pe deplin valabilă această constatare, părți componente ale aceluiași imobil, rămas în proprietatea autoarei O. E., neputând fi supuse unui regim diferit, câtă vreme au fost preluate în același context.
În condițiile inexistenței unui titlu valabil al statului la preluarea terenului revendicat, o atare stare de fapt constituie argument esențial pentru susținerea acțiunii în revendicare, continuată de reclamanți, câtă vreme, acțiunea cu a cărei analiză pe fond a fost investită instanța de rejudecare, a fost fundamentată tocmai pe lipsa unui titlu valabil al pârâtului Mun. București asupra terenului aferent imobilului, nerestituit reclamanților, situație în care, potrivit dreptului comun, are câștig de cauză cel care face dovada deținerii unui titlu valabil asupra imobilului.
Având în vedere cele anterior reținute, Curtea, în aplicarea art. 7 din OUG nr.214/1999- normă a cărei incidență în cauză a fost deja tranșată irevocabil și potrivit cu care persoanele a căror calitate de luptător în rezistența anticomunistă a fost recunoscută, au dreptul fie la restituirea, în condițiile legii, în natură a bunurilor confiscate fie, dacă aceasta nu este posibilă, prin echivalent - nu poate decât să constate îndreptățirea reclamanților la restituirea în deplină proprietate și posesie a terenului revendicat care, este deținut fără drept de M. București.
În plus, așa cum s-a statuat irevocabil prin decizia de casare anterior citata, apelantul reclamant O. N. are calitatea de moștenitor a reclamantei inițiale decedate, O. E., alături de ceilalți doi moștenitori. De asemenea, Curtea, va reține incidența prevederilor art. 298 din codul de procedură civilă cu aplicarea art. 48 alin. 2 din Codul de procedură civilă, astfel încât chiar dacă recursul exercitat de apelantul O. N. a fost respins ca nefondat, iar criticile formulate de acest apelant, în recurs, nu au vizat soluția asupra revendicării, calea de atac, exercitată de ceilalți doi moștenitori și admisă, prin decizia de casare, va profita și acestuia.
Pentru toate considerentele anterior expuse, în temeiul art. 296 din Codul de procedură civilă, Curtea, va dispune schimbarea sentinței apelate și în ceea ce privește revendicarea terenului în sensul că va admite și acest capăt de cerere și, pe cale de consecință, va obliga pârâtul M. București, prin Primar General, să lase reclamanților în deplină proprietate și posesie terenul situat în București, ., sector 1, în suprafață de 304 mp (din acte, 308 mp din măsurători) identificat prin raportul de expertiză tehnică întocmit de expert C. M..
În raport de dispozițiile art. 274 alin. 1 și 3 C.proc.civ., Curtea va obliga pârâtul la plata sumei de 4.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată către apelanții O. D. M. C. și O. M. B., constând în onorariu de avocat și onorariu expert, și la plata sumei de 3.604 euro, din care 904, 96 Euro, cheltuieli transport și 2.699,4 Euro, onorariu avocat redus, cu titlu de cheltuieli de judecată, către apelantul O. N..
În acest sens, Curtea are în vedere că prevederile art. 274 C.proc.civ., induc o prezumție de culpă procesuală în sarcina celui ce prin atitudinea sa, a determinat cheltuielile de judecată făcute de partea adversă în timpul și cu ocazia purtării procesului. Or, în cauză, în raport de soluția adoptată în rejudecare este neîndoielnic că pârâtul obligat la restituirea terenului se află în culpă procesuală, astfel că datorează cheltuieli de judecată.
În ceea ce privește cuantumul cheltuielilor solicitate de apelantul O. N.,, în conformitate cu dispozițiile art. 274 alin. 3 C.proc.civ., instanța de judecată este competentă să reducă onorariul de avocat atunci când constată că valoarea lui este disproporționată în raport de amplitudinea și complexitatea activității depuse. În același sens, Curtea are în vedere faptul că accesul liber la justiție, ca, de altfel, ca orice drept fundamental, consacrat ca atare de Constituție și de art. 6 din CEDO, trebuie exercitat cu bună-credință, în limite rezonabile, cu respectarea drepturilor și intereselor în egală măsură ocrotite ale celorlalte subiecte de drept. Așa cum s-a statuat în practica Curții Constituționale, dispoziția înscrisă în art. 274 alin. 3 din Codul de procedură civilă, consacră dreptul instanței de judecată, în exercitarea funcției sale generale, de a urmări buna desfășurare a procesului, pentru a se evita exercitarea abuzivă a unor drepturi, inclusiv în raporturile dintre avocat și client. Acest drept este acordat judecătorului în considerarea rolului pe care îl are în desfășurarea procesului și care îi oferă posibilitatea unei imagini de ansamblu asupra complexității cauzei și muncii îndeplinite de avocat. Lipsa unui tablou al onorariilor minimale, la care face trimitere textul de lege criticat, nu atrage neconstituționalitatea acestuia, criteriile de apreciere a valorii onorariului fiind expres menționate și excluzând arbitrariul, în sensul celor arătate fiind și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.
Or, în cauza, în referire la cheltuielile solicitate de apelantul O. N., Curtea are în vedere că deși nu se poate face abstracție de conținutul dreptului la un proces echitabil, garantat de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, neputând fi cenzurat dreptul acestui apelant de a angaja un apărător liber ales, care să îl reprezinte în cauză și să îi apere interesele, în raport de posibilitățile financiare ale acestuia, trebuie acceptat că pe această cale, nu se poate proceda decât la acoperirea acelui prejudiciu efectiv și rezonabil înregistrat de apelant, o atare analiză neputând fi detașată de faptul că, prin firea lucrurilor, apărătorul angajat în cauză este un profesionist, iar litigiul în care s-a acordat asistența juridică, în rejudecare, nu era de natură a surprinde prin natura și noutatea cazului.
În același timp, Curtea s-a raportat atât la durata procedurii, în rejudecare, în raport de care s-au solicitat cheltuielile de judecată, termenele la care apărătorul apelantului O. N. a reprezentat partea, faptul că munca depusă în concret de avocații apelanților reclamanți în dosar, a fost sensibil egală, considerent pentru care apreciază cuantumul cheltuielilor solicitate de către acest apelant, cu titlul de onorariu de avocat, de 5.400 Euro, ca fiind disproporționat în raport de aceste circumstanțe și de complexitatea concretă a cauzei dedusă judecății, în rejudecare, urmând a fi redus, la suma de 2699,4 Euro.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
În rejudecarea apelului formulat de apelanții reclamanți O. D. M. C., O. M. B., ambii cu domiciliul ales la C.A. I. Zamfirica, cu sediul în București, ..6, ., sector 3, O. N., cu domiciliul ales în București, ., sector 2, la familia T., împotriva sentinței civile nr.738/27.05.2010, pronunțată de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă, în contradictoriu cu intimatul pârât M. BUCUREȘTI, reprezentat prin Primarul General, cu sediul în București, Splaiul Independenței nr.291-293, sector 6.
Schimbă sentința apelată și în ceea ce privește revendicarea terenului în sensul că admite și acest capăt de cerere.
Obligă pârâtul M. București, prin Primar General, să lase reclamanților în deplină proprietate și posesie terenul situat în București, ., sector 1, în suprafață de 304 mp (din acte, 308 mp din măsurători) identificat prin raportul de expertiză tehnică întocmit de expert C. M..
Obligă pârâtul la plata cheltuielilor de judecată către reclamanți în cuantum de 4.000 lei pentru O. D. M. C., respectiv, în cuantum de 3.604 euro, pentru O. N..
Cu drept de recurs în 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședința publică din 19.03.2015.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR
M. I. M. A.
N.-G.
GREFIER
M. C.
Red.M.I.
Tehnored.M.I/B.I.
8 ex/07.04.2014
------------------------------------------
T.B.-Secția a V-a – S.V.
| ← Obligaţie de a face. Decizia nr. 389/2015. Curtea de Apel... | Revendicare imobiliară. Decizia nr. 371/2015. Curtea de Apel... → |
|---|
