Obligaţie de a face. Decizia nr. 389/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 389/2015 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 25-03-2015 în dosarul nr. 1866/299/2006
Dosar nr._
(1736/2013)
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
Decizia civilă nr.389
Ședința publică din 25.03.2015
Curtea constituită din:
Președinte - MĂDĂLINA GABRIELA RĂDULESCU
Judecător - C. B. T.
Judecător - I. B.
Grefier - E. C.
Pe rol se află soluționarea recursului formulat de recurenții pârâți U. E., U. M., împotriva deciziei civile nr.975 A din 01.11.2012, pronunțate de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă, în contradictoriu cu intimata reclamantă H. E..
Cauza are ca obiect acțiune civilă pentru obligația de a face.
La apelul nominal făcut în ședința publică se prezintă recurenta pârâtă U. E. și lipsesc celelalte părți.
Se face referatul cauzei de către grefier, învederându-se faptul că procedura de citare este legal îndeplinită, iar, în cauză, s-a acordat termen pentru discutarea perimării.
Curtea acordă cuvântul, părții prezente, asupra problemei perimării.
Recurenta pârâtă U. E. arată că părțile au ajuns la înțelegere încă de anul trecut.
Instanța reține dosarul în pronunțare asupra perimării.
CURTEA
Asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București la data de 19.01.2006, sub nr._, reclamanta H. E. a chemat în judecată pe pârâții U. E. și U. M. și a solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea pârâților să demoleze construcția edificată cu rea-credință pe terenul proprietatea reclamantei, situat în București, ., sector 1, compusă din două camere de locuit, un hol de trecere și o marchiză, iar în caz contrar, să fie autorizată reclamanta la demolarea construcției pe cheltuiala pârâților. A mai solicitat obligarea pârâților la plata tuturor cheltuielilor de judecată.
În motivarea cererii, s-a arătat că, în fapt, la data de 25.05.1993, reclamanta a dobândit prin dezbaterea succesiunii de pe urma părinților săi imobilul situat în București, ., sector 1, conform certificatului de moștenitor nr. 1122/25.05.1993, emis de notariatul de Stat Sector 1 București, imobilul fiind compus din teren în suprafață de 400 m.p. (conform măsurătorilor cadastrale 393,27 m.p.). Reclamanta a susținut că acest teren a fost proprietatea părinților săi și a rămas proprietatea sa, fără a renunța la atributele dreptului de proprietate. A învederat că pârâții sunt proprietarii imobilului învecinat, situat în București, ., sector 1 și că, în mod abuziv și cu rea-credință, au început edificarea unei construcții în prelungirea casei lor, pe o mare parte din terenul proprietatea reclamantei. A arătat că pârâții au formulat o acțiune având ca obiect constatarea construirii cu bună-credință a imobilului pe acest teren, aceasta fiind respinsă ca inadmisibilă prin decizia civilă nr. 2527 din 13.11.2003, pronunțată de Curtea de Apel București, prin care s-a reținut că pârâții nu sunt constructori de bună-credință, existând opoziția reclamantei la edificarea construcției. Reclamanta a invocat prevederile art. 494 Cod civil, susținând că pârâții sunt constructori de rea-credință, aspect ce rezultă din faptul că nu au titlu de proprietate asupra suprafeței de teren și din atitudinea acestora pe parcursul executării lucrărilor de construcție, aceștia ignorând opoziția reclamantei manifestată în mod expres.
În drept, cererea fost întemeiată pe dispozițiile art. 480 și următoarele cod civil și ale art. 274 Cod procedură civilă.
La data de 31.03.2006, pârâții au formulat întâmpinare, prin care au solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată și obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea întâmpinării, s-a arătat că decizia civilă nr. 2527 din 13.11.2003, pronunțată de Curtea de Apel București, nu face dovada relei-credințe, întrucât acțiunea a fost respinsă ca inadmisibilă, iar nu ca neîntemeiată. Pârâții au susținut că buna-credință este prezumată de lege, fiind necesară administrarea probatoriului pentru a se dovedi contrariul. Cu privire la situația de fapt, au arătat că la data de 20.04.1988, autorul reclamantei, H. F., le-a vândut prin înscris sub semnătură privată terenul în suprafață totală de 400 m.p., situat în București, ., sector 1, întrucât nu se puteau încheia acte autentice de vânzare-cumpărare. Au susținut că această chitanță de mână în original le-a fost sustrasă de reclamantă pe parcursul derulării litigiului anterior. Au mai arătat că ridicarea construcției a fost începută în anul 1988 cu acordul tatălui reclamantei, iar autorizație de construire nu se putea obține, precum și că reclamanta nu s-a opus edificării construcției până la data întocmirii certificatului de moștenitor.
În drept, întâmpinarea a fost întemeiată pe prevederile art. 115-118 Cod procedură civilă.
Prin încheierea din 11.05.2006, judecarea cauzei a fost suspendată în temeiul art. 244 alin. 1 pct. 1 Cod procedură civilă, până la soluționarea irevocabilă a litigiului ce face obiectul dosarului_/299/2006, aflat pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București.
Prin încheierea din 11.05.2010, cauza a fost repusă pe rol, în urma soluționării irevocabile a cauzei care a făcut obiectul dosarului nr._/299/2006.
În ședința publică din 7.09.2010, pârâții au invocat excepția inadmisibilității, aceasta fiind respinsă de prima instanță ca neîntemeiată.
Prin sentința civilă nr. 3989/01.03.2011, Judecătoria Sectorului 1 București a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta H. E. în contradictoriu cu pârâții U. E. și U. M.; a obligat pârâții să demoleze construcția ridicată pe terenul reclamantei, situat în București, ., sector 1, astfel cum a fost identificată prin anexa la raportul de expertiză întocmit de expertul tehnic în specialitatea construcții P. V. A., depus la data de 18.02.2011; a respins ca inadmisibil, față de prevederile art. 5802 C.proc.civ., capătul al doilea al acțiunii, având ca obiect autorizarea reclamantei să demoleze construcția pe cheltuiala pârâților; a obligat pârâții la plata către reclamantă a cheltuielilor de judecată în cuantum de 1.008 lei (taxă judiciară de timbru și onorariu de expert) și a respins ca neîntemeiată cererea pârâților de obligare a reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.
Pentru a hotărî astfel, prima instanța de fond a reținut că prin actul de vânzare-cumpărare autentificat de Notariatul de Stat București sub nr. 4352/659 din 23.12.1958 (fila 5), defuncții H. F. (decedat la 8.07.1988) și H. P. (decedată la 6.06.1976) au dobândit dreptul de proprietate asupra suprafeței de teren de 400 m.p., situat în București, .. 13, Gr. Roșie, iar prin certificatul de moștenitor nr. 1122 din 25.05.1993, eliberat de Notariatul de Stat Sector 1 București (fila 4), acest teren a fost moștenit de reclamanta H. E.. Din adresa nr._ din 22.04.2005, emisă de Direcția de Impozite și Taxe Locale a Sectorului 1 (filele 7-8), reiese că, în prezent, denumirea adresei poștale a situării terenului este ., sector 1 și că, începând din anul 1959, autorii reclamantei au figurat ca titulari de rol fiscal până în anul 1993, când a fost înregistrată reclamanta, în baza certificatului de moștenitor. Din documentația cadastrală întocmită de inginer P. P. (filele 9-15), reiese că suprafața terenului este de 393,27 m.p.
În anul 1990, pârâții U. M. și U. E., care dețin imobilul aflat pe ., sector 1, au început lucrări de extindere a construcției aflate în proprietatea lor, ridicând pe terenul reclamantei o clădire formată din parter și mansardă, în prelungirea construcției de pe ., sector 1. Construcția a fost identificată prin anexa la raportul de expertiză întocmit de expertul tehnic în specialitatea construcții P. V. A., depus la data de 18.02.2011 (fila 180). Prin raportul de expertiză menționat s-a stabilit că această construcție este amplasată în întregime pe terenul de la nr. 13, că este neautorizată și nu poate fi autorizată, întrucât pârâții nu sunt deținătorii titlului de proprietate asupra terenului.
Instanța de fond a stabilit că ridicarea acestui corp de construcție a fost începută după moartea autorului reclamantei, respectiv după data de 8.07.1988, declarațiile martorilor propuși de reclamantă, respectiv P. V. și C. N., coroborându-se cu declarația martorului M. I., propus de pârâți, conform căreia pârâții s-au apucat de fundație în 1990, atunci când martorul a plecat în armată. Declarația martorului M. D., în sensul că fundația a fost începută când trăia tatăl reclamantei, a fost înlăturată de instanță, întrucât este contrazisă de celelalte trei declarații.
Pârâții nu au făcut nicio dovadă în sensul că reclamanta sau tatăl acesteia și-ar fi dat acordul pentru ridicarea acestei construcții. Nu pot fi avute în vedere declarațiile martorilor M. I. și M. D. conform cărora aceștia au auzit fie de la pârâți, fie de la o vecină, că defunctul H. F. a intenționat să vândă o parte din teren, întrucât acestea reprezintă o probă indirectă, cei doi martori nefiind de față la manifestarea unei asemenea voințe din partea autorului reclamantei. Din declarația martorului C. N. reiese că reclamanta s-a opus ridicării construcției încă din momentul la care aceasta era la stadiul de fundație, acest aspect coroborându-se cu situația de fapt reținută în sentința civilă nr._ din 4.12.2008, pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București și cu adresa nr._ din 04.12.1993, emisă de Primăria Sectorului 1 București. Mai mult, din declarația martorului M. I. reiese că în perioada extinderii construcției, pârâții au împrejmuit ambele imobile situate pe .. 13 și nr. 15, cu un gard de beton, având o singură poartă de acces la nr. 15, astfel încât orice opoziție din partea proprietarului terenului de la nr. 13 a fost înlăturată. Această situație persistă și în prezent, după cum reiese din Nota întocmită de doamna expert R. B. (fila 38), potrivit căreia ambele imobile au o singură împrejmuire și o singură poartă la nr. 15, iar pârâtul U. M. nu i-a permis accesul, i-a adresat amenințări, fizic și verbal.
Prin decizia civilă nr. 2527 din 13.11.2003, pronunțată de Curtea de Apel București în dosarul nr.2910/2003, a fost respinsă ca inadmisibilă acțiunea formulată de pârâții din prezenta cauză, prin care au solicitat constatarea construirii cu bună-credință, reținându-se că pârâții nu sunt constructori de bună-credință, existând opoziția reclamantei la edificarea imobilului și că aceștia au la dispoziție calea acțiunii în realizare.
Prin sentința civilă nr._ din 4.12.2008, pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București în dosarul nr._ , rămasă irevocabilă ca urmare a respingerii recursului prin decizia civilă nr. 566 din 11.03.2010, pronunțată de Tribunalul București, a fost respinsă ca neîntemeiată acțiunea formulată de pârâții din prezentul dosar, prin care au solicitat să se pronunțe o hotărâre care să țină loc de act de vânzare-cumpărare pentru suprafața de teren de 200 m.p., situată în București, ., sector 1 și, în subsidiar, obligarea reclamantei să achite contravaloarea construcției cu o sumă egală cu aceea a creșterii valorii fondului. La pronunțarea acestei soluții, instanțele au reținut că pârâții U. M. și U. E. nu au făcut dovada existenței vreunei promisiuni de vânzare-cumpărare, precum și că au fost constructori de rea-credință, întrucât reclamanta H. E. s-a opus ridicării construcției.
Față de situația de fapt reținută, instanța de fond a constatat că sunt pe deplin îndeplinite condițiile prevăzute de art. 480 raportat la art. 494 alin. 1 teza a doua Cod civil.
Desființarea construcției ridicate cu rea-credință de pârâți pe terenul reclamantei este necesară pentru a conferi reclamantei posibilitatea de a se bucura de atributele dreptului de proprietate asupra terenului său. În acest sens, instanța de fond a reținut că art. 480 Cod civil reprezintă temeiul juridic pentru orice acțiune care vizează apărarea dreptului de proprietate, fiind vădit neîntemeiată susținerea pârâților din întâmpinare în sensul că acțiunea ar fi trebuit precizată sub acest aspect.
Dispozițiile art. 494 alin. 1 teza a doua Cod civil prevăd dreptul proprietarului terenului de a alege între a păstra construcțiile făcute de către o a treia persoană pe terenul său sau de a cere ridicarea acestora de către acea persoană. Potrivit art. 494 alin. 3 Cod civil, proprietarul nu va putea cere ridicarea construcțiilor, în cazul în care terțul le-a ridicat cu bună-credință.
În prezenta cauză, suntem în situația constructorului de rea-credință pe terenul altuia, întrucât pârâții și-au extins construcția pe terenul reclamantei, știind că acest teren nu le aparține, urmărind uzurparea terenului la care au avut acces ca urmare a deteriorării gardului care separa proprietățile și ca urmare a decesului fostului proprietar. Sunt vădit neîntemeiate susținerile pârâților în sensul că au ridicat construcția a cărei desființare se solicită, bazându-se pe o chitanță de mână prin care autorul reclamantei le-ar fi vândut o suprafață din terenul său, acest aspect fiind soluționat irevocabil prin sentința civilă nr._ din 4.12.2008, pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București în dosarul nr._ . Situația de fapt reținută în considerentele acestei hotărâri judecătorești se bucură de putere de lucru judecat, întrucât se regăsește în soluția pronunțată prin dispozitiv, iar susținerile invocate de părți în dosarul nr._ sunt similare cu cele din prezentul dosar. Totodată, prin hotărârea judecătorească menționată s-a respins ca neîntemeiată cererea subsidiară formulată de pârâți privind obligarea reclamantei la plata unei sume reprezentând creșterea valorii fondului, reținându-se că este incidentă instituția accesiunii imobiliare artificiale, însă constructorul nu a fost de bună-credință. Convingerea instanței că pârâții au fost de rea-credință este întărită de faptul că aceștia nu s-au comportat ca proprietari ai terenului, neîncercând să obțină autorizație de construire sau să se înregistreze ca plătitori de impozite pentru terenul și construcția ridicată la nr. 13. Din istoricul de rol fiscal reiese că impozitul pe teren a fost achitat de autorul reclamantei, încă din anul 1959 și de reclamantă, începând cu anul 1993. Reaua-credință a pârâților a continuat și pe parcursul desfășurării prezentului litigiu, prin refuzul de a permite accesul experților în vederea efectuării raportului de expertiză, deși acest acces urma să se facă pe terenul reclamantei care a fost împrejmuit de pârâți fără niciun drept, înlăturându-se calea de acces spre terenul de la nr. 13.
Prin acțiunea ce face obiectul prezentului dosar, reclamanta a optat pentru desființarea construcțiilor, acest drept fiind exercitat cu bună-credință, întrucât construcția ridicată de pârâți nu ar putea fi păstrată de proprietarul terenului de la nr. 13, fiind o extindere a imobilului de la nr. 15, ridicată fără autorizație de construire. Totodată, încă de la ridicarea construcției, reclamanta nu a rămas în pasivitate și s-a opus la acțiunea pârâților, astfel încât este pe deplin îndreptățită să obțină eliberarea terenului aflat în proprietatea sa de construcția ridicată fără acordul său.
Susținerea pârâților în sensul că acțiunea ar trebui respinsă pe motiv că dărâmarea construcției aflată pe terenul reclamantei ar afecta construcția de la nr. 15 este neîntemeiată, întrucât această consecință se produce ca urmare a propriei lor fapte ilicite constând în uzurparea terenului altcuiva, nefiind permis pârâților să invoce propria culpă pentru a evita suportarea unor consecințe negative. Mai mult, din raportul de expertiză reiese că efectele dărâmării clădirii neautorizate sunt ușor de înlăturat prin zidirea peretelui comun și refacerea învelitorii.
Totodată, nu are nicio importanță dacă, după ridicarea construcției nelegale, pârâții au înstrăinat imobilul aflat pe ., sector 1, întrucât, potrivit art. 494 Cod civil, obligația demolării construcției edificate pe terenul altuia aparține persoanei care a construit. Faptul că pârâții au o familie numeroasă nu reprezintă o justificare pentru încălcarea gravă a dreptului de proprietate al reclamantei, aceasta neavând obligația de a oferi spațiu locativ familiei pârâților.
Pentru aceste considerente, în temeiul art. 494 alin. 1 teza a doua Cod civil, instanța de fond a admis primul capăt al acțiunii și a dispus obligarea pârâților să demoleze construcția ridicată pe terenul reclamantei situat în București, ., sector 1, astfel cum a fost identificată prin Anexa la Raportul de expertiză întocmit de expertul tehnic în specialitatea construcții P. V. A. depus la data de 18.02.2011.
Instanța de fond a considerat inadmisibil al doilea capăt al acțiunii, având ca obiect autorizarea reclamantei să demoleze construcția pe cheltuiala pârâților, întrucât în cazul în care obligația de a face stabilită în sarcina pârâților prin prezenta hotărâre nu va fi executată de bună-voie, reclamanta are posibilitatea de a proceda la executarea silită, urmând ca încuviințarea de a îndeplini obligația pe cheltuiala pârâților să se dispună prin încheiere irevocabilă, în procedura specială prevăzută de art. 5802 Cod procedură civilă.
Instanța a atras atenția pârâților asupra prevederilor art. 5802 Cod procedură civilă, conform cărora dacă debitorul refuză să îndeplinească o obligație de a face cuprinsă într-un titlu executoriu, în termen de 10 zile de la primirea somației, creditorul poate fi autorizat de instanța de executare, prin încheiere irevocabilă, dată cu citarea părților, să o îndeplinească el însuși sau prin alte persoane, pe cheltuiala debitorului.
Fiind în culpă procesuală, în temeiul art. 274 Cod de procedură civilă, pârâții au fost obligați la plata cheltuielilor de judecată suportate de reclamantă în cuantum de 1.008 lei, reprezentând taxă judiciară de timbru și onorariu de expert. Având în vedere că pârâții au căzut în pretenții, acțiunea fiind admisă, cheltuielile de judecată suportate de aceștia rămân în sarcina lor, fiind neîntemeiată cererea de obligare a reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.
Împotriva acestei sentințe, în termen legal au declarat apel reclamanta H. E. și pârâții U. E. și U. M., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, apelurile fiind înregistrate pe rolul Tribunalului București – Secția a IV-a Civilă sub nr._, la data de 10.06.2011.
În dezvoltarea motivelor lor de apel, pârâții U. E. și U. M., au solicitat admiterea apelului, modificarea în tot a hotărârii atacate și respingerea acțiunii reclamantei ca neîntemeiata și, în subsidiar, casarea încheierii și trimiterea cauzei spre rejudecare, deoarece prima instanța trebuia sa pronunțe o sentința civila conform art. 255 C.proc.civ., cu număr de sentința și nu o încheiere. Mai mult, conform art. 261 pct. 8 indice 2 C.proc.civ., sentința (încheierea în cazul de fata) trebuia semnata de către președinte și grefier, iar copia acesteia urma sa fie comunicata, deci comunicarea sentinței trebuia sa poarte cele 2 semnături și nu în alb astfel cum acestea au fost comunicate.
Pe fond, s-a arătat că sunt suficiente probe la dosar care au demonstrat cu claritate faptul ca s-a construit în perioada 1989-1992 cu acordul titularului dreptului de proprietate al terenului învecinat. De asemenea, s-a dovedit ca succesoarea acestuia (reclamanta) nu a făcut niciun fel de demers pana în anul 1993. De asemenea au avut încheiata o chitanța de mana, sustrasa de către reclamanta, iar copia xerox rămasa în posesia pârâților a fost din păcate ilizibila.
Din cele învederate rezulta, în opinia apelanților-pârâți, că beneficiază de prezumția bunei credințe și nu așa cum a reținut fără temei prima instanța, ca au fost de rea credința.
Construcția ridicata pe terenul reclamantei are același acoperiș cu celalalt corp de construcție și are un singur zid despărțitor, astfel încât, pagubele ce se pot produce prin demolare sunt imense.
Autorul reclamantei, titularul dreptului de proprietate al terenului învecinat, a fost îngrijit de apelanții-pârâți, deoarece nu a avut niciun fel de relație cu fiica sa; dovada ca au avut acordul acestuia sa ridice construcția, rezulta și din faptul ca nu a făcut niciun fel de demers ca să-i împiedice, atât timp cât a trăit.
În drept, au fost invocate dispozițiile art.282 indice 3 C.proc.civ.
Apelanta-reclamantă H. E. nu a depus motivele de apel, tribunalul făcând aplicarea dispozițiilor art. 292 alin. 2 C.proc.civ. În ședința publică din 28.06.2012, apelanta-reclamantă a precizat că singura critică din calea sa de atac vizează soluția de respingere a capătului de cerere având ca obiect autorizarea reclamantei să desființeze construcțiile pe cheltuiala pârâților.
Apelanta-reclamantă a depus întâmpinare, solicitând respingerea apelului declarat de apelanții-pârâți ca nefondat.
În apel nu au fost administrate probe noi.
Prin decizia civilă nr.975 A/01.11.2012, Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă a respins ca nefondat apelul declarat de apelanții-pârâți U. E. și U. M., împotriva sentinței civile nr. 3989/01.03.2011, pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București în dosarul nr._, în contradictoriu cu apelanta-reclamantă H. E., a admis apelul declarat de apelanta-reclamantă H. E., împotriva sentinței civile nr. 3989/01.03.2011, pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București în dosarul nr._, în contradictoriu cu apelanții-pârâți U. E. și U. M., a anulat în parte sentința apelată, cu privire la admiterea în parte a acțiunii și la respingerea ca inadmisibil a capătului al doilea de cerere și a reținut cauza pentru evocarea fondului cu privire la capătul al doilea al cererii de chemare în judecată; iar, evocând fondul, a admis acțiunea în totalitate; în cazul neîndeplinirii de către pârâți a obligației de a face, autorizând pe reclamantă să demoleze construcția, pe cheltuiala pârâților.
Examinând sentința apelată prin prisma criticilor formulate, în raport de dispozițiile art.295, art.296 și art.297 alin.1 C.proc.civ., pe baza probelor administrate în cauză, tribunalul a reținut următoarele:
Criticile formulate de apelanții-pârâți au fost găsite nefondate.
Astfel, criticile vizând aspectele procedurale de pronunțare și comunicare a sentinței, au fost găsite vădit nefondate.
Prima instanță a soluționat cauza prin sentință, conform art.255 alin.1 C.proc.civ. și nu prin încheiere, așa cum în mod greșit au susținut apelanții-pârâți.
De asemenea, hotărârea se comunică în copie părților, fără a purta semnătura judecătorului, întrucât, potrivit dispozițiilor art.261 alin.1 pct.8 și alin.2, art.266 alin.1 și 3 C.proc.civ. și art.110 alin.3 din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești, aprobat prin Hotărârea C.S.M. nr.387/2005, cu modificările ulterioare, judecătorul semnează numai cele două exemplare originale ale sentinței, care se depun în dosar și la mapa de hotărâri a instanței.
În ceea ce privește fondul cauzei, din analiza probelor administrate la judecata în primă instanță, tribunalul a reținut că soluția dată primului capăt al cererii de chemare în judecată este corectă.
Astfel, dreptul de proprietate al reclamantei asupra terenului în suprafață de 400 m.p., situat în București, ., sector 1, este de netăgăduit și rezultă din contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 4352/23.12.1958 de Notariatul de Stat București, transcris sub nr.613/23.12.1958, coroborat cu certificatul de moștenitor nr.1122/25.03.1993, eliberat de Notariatul de Stat Local al Sectorului 1 al Municipiului București, reclamanta dobândind acest drept prin moștenire legală de la autorii săi, H. F. și H. P., care la rândul lor l-au dobândit prin contractul de vânzare-cumpărare susmenționat.
Dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu nu a ieșit din patrimoniul reclamantei sau al autorilor săi, prin vreunul din modurile prevăzute de lege, nefiind produse dovezi contrare în acest sens, dimpotrivă, autorii reclamantei și, din anul 1993, reclamanta, fiind înscriși ca proprietari în rolul fiscal al imobilului, în baza titlului de proprietate menționat.
Este, de asemenea, dovedit faptul că pârâții au edificat pe terenul reclamantei o construcție fără a deține autorizație de construire și fără a avea acordul proprietarului terenului, pârâții împrejmuind terenurile din ., aparținând reclamantei și din ., aparținând pârâților, cu gard din beton, având o singură poartă de acces, la nr.15.
Astfel, existența construcțiilor edificate de pârâți pe terenul reclamantei nu este contestată de aceștia, fiind constată și prin raportul de expertiză construcții efectuat la prima instanță de expertul P. V. A., iar anterior, între părți au existat alte două litigii în cadrul cărora pârâții au solicitat să se constate că sunt constructori de bună-credință, precum și obligarea reclamantei la contravaloarea construcțiilor către pârâți.
Totodată, pârâții nu au făcut dovada că au edificat construcția în baza unei autorizații de construire, autorizație pe care de altfel nu ar putea să o obțină în lipsa titlului de proprietate asupra terenului.
Apelanții-pârâți au criticat însă hotărârea primei instanțe cu privire la faptul că, în opinia lor, instanța a reținut în mod greșit că sunt constructori de rea-credință și i-a obligat la demolarea construcției edificate pe terenul reclamantei.
Din probele cu înscrisuri și martori administrate de prima instanță, rezultă cu claritate că reclamanta s-a opus în mod permanent edificării construcției de către pârâți, lucrările de construire începând în anul 1990, când pârâții au edificat fundația clădirii, potrivit declarațiilor martorilor P. F. și C. N., propuși de reclamantă și martorului M. I., propus de pârâți. Autorii reclamantei au decedat în anul 1976 (H. P.) și, respectiv, în anul 1988 (H. F.), anterior edificării construcțiilor, astfel încât susținerea apelanților-pârâți în sensul că au construit cu acordul autorului reclamantei a fost apreciată nefondată.
Calitatea apelanților-pârâți de constructori de rea-credință pe terenul apelantei-reclamante, este însă reținută cu putere de lucru judecat în sentința civilă nr._/04.12.2009, pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București în dosarul nr._, rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr. 566/11.03.2010, pronunțată de Tribunalul București, Secția a V-a Civilă, opozabile pârâților din prezenta cauză, care au avut calitatea de reclamanți în acel litigiu, judecata pricinii de față fiind suspendată în temeiul art.244 alin.1 pct.1 C.proc.civ., până la soluționarea acelui litigiu, în privința căruia s-a apreciat că are o înrâurire hotărâtoare asupra soluției ce urmează a se pronunța în prezenta cauză.
În considerentele celor două hotărâri pronunțate în dosarul nr._, care sunt, de asemenea, intrate în puterea lucrului judecat întrucât explică soluțiile din dispozitiv, instanțele de fond și de control judiciar au reținut faptul că apelanții-pârâți din prezenta cauză sunt constructori de rea-credință și nu pot obține de la proprietarul terenului o sumă de bani egală cu valoarea creșterii fondului, proprietarul fiind chiar în măsură să le pretindă desființarea lucrărilor făcute abuziv.
Prin aceste hotărâri a fost respinsă și acțiunea pârâților din prezenta cauză, îndreptată împotriva reclamantei, având ca obiect pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act autentic de vânzare-cumpărare, reținându-se că nu s-a făcut dovada încheierii unei promisiuni bilaterale de vânzare-cumpărare între autorul reclamantei și pârâți.
Calitatea de constructori de rea-credință a apelanților-pârâți din prezenta cauză, a fost reținută și prin decizia civilă nr. 2527/13.11.2003, pronunțată de Curtea de Apel București, Secția a III-a Civilă în dosarul nr.2910/2003, aspect ce rezultă cu evidență din considerentele deciziei.
În consecință, în virtutea aspectului negativ al puterii lucrului judecat, întrucât în cele două litigii anterioare purtate împotriva reclamantei, pârâților li s-au respins cererile întemeiate pe calitatea de constructori de bună-credință, reținându-se, dimpotrivă, prin hotărâri judecătorești irevocabile, că aceștia sunt constructori de rea-credință pe terenul reclamantei, pârâții nu pot repune în discuție acest aspect în cauza de față și nu mai pot invoca faptul că ar fi constructori de bună-credință.
Din această perspectivă, proba testimonială în dovedirea unei situații de fapt contrare celei reținute prin hotărârile judecătorești irevocabile menționate anterior și, în special, prin sentința civilă nr._/04.12.2009 a Judecătoriei Sectorului 1 București și decizia civilă nr. 566/11.03.2010 a Tribunalului București, Secția a V-a Civilă, ambele pronunțate în dosarul nr._, solicitată de apelanții-pârâți, apare ca fiind inadmisibilă în raport de dispozițiile art.1191 alin.2 C.civ. din 1864 și ale art.166 C.proc.civ., întrucât prin administrarea acestei probe se tinde la înlăturarea efectelor unei hotărâri judecătorești irevocabile, respectiv obligativitatea și exclusivitatea hotărârii între părțile litigante.
Trebuie precizat că tribunalul nu invocă excepția autorității de lucru judecat, ci are în vedere, la aprecierea probelor administrate în cauză, puterea de lucru judecat a hotărârilor judecătorești pronunțate în litigiile anterioare derulate între părți, depuse la dosar în cadrul probei cu înscrisuri.
În speță, în raport de dispozițiile art.494 C.civ., având în vedere că pârâții sunt constructori de rea-credință, reclamanta este îndreptățită a le pretinde ridicarea construcției edificate pe terenul proprietatea sa, pe cheltuiala pârâților, soluția primei instanțe în acest sens fiind în concordanță cu dispozițiile legale invocate și cu probele administrate în cauză.
Eventualele pagube care s-ar putea produce construcției alipite, edificată pe terenul pârâților, situat în ., nu interesează în speță, întrucât pârâții nu își pot invoca propria turpitudine, potrivit principiului general de drept exprimat în adagiul „nemo auditur propriam turpitudinem allegans”, aceste pagube fiind consecința directă a faptei ilicite a pârâților, care au construit cu rea-credință pe terenul proprietatea reclamantei, fără a avea acordul proprietarului terenului și autorizație de construire conform legii.
Dispozițiile art.480 și art.494 alin.1 și 2 C.civ. conferă protecție juridică dreptului de proprietate al reclamantei, drept absolut și exclusiv, opozabil „erga omnes” și nu pârâților care prin fapta lor ilicită au adus atingere gravă dreptului reclamantei, împiedicând-o pe aceasta să își exercite prerogativele dreptului de proprietate.
Pentru considerentele expuse, în temeiul art.296 C.proc.civ., tribunalul a respins apelul declarat de apelanții-pârâți, ca nefondat.
În ceea ce privește apelul nemotivat declarat de apelanta-reclamantă, tribunalul a reținut că este fondat și a făcut aplicarea dispozițiilor art.292 alin.2 C.proc.civ., în sensul de a examina soluția dată celui de-al doilea capăt al cererii de chemare în judecată, numai pe baza celor invocate la prima instanță.
Prin cel de-al doilea capăt al cererii de chemare în judecată, reclamanta a solicitat să fie autorizată să demoleze construcția pe cheltuiala pârâților, în cazul în care aceștia nu vor executa obligația stabilită de instanță în sarcina lor.
Prima instanță a respins acest capăt de cerere ca inadmisibil, reținând că autorizarea poate fi dată reclamantei în procedura executării silite, prin încheiere irevocabilă pronunțată de instanța de executare cu citarea părților, în temeiul art.5802 C.proc.civ.
De principiu, o cerere în justiție este inadmisibilă atunci când nu este prevăzută de lege.
În speță însă, cererea reclamantei are ca temei legal dispozițiile art.1076-1077 C.civ. din 1864.
Astfel, potrivit dispozițiilor art.1076 C.civ., creditorul poate cere a se distruge ceea ce s-a făcut cu încălcarea obligației de a nu face și poate cere a fi autorizat a distruge el însuși, cu cheltuiala debitorului, afară de dezdăunări.
De asemenea, potrivit dispozițiilor art.1077 C.civ., nefiind îndeplinită obligația de a face, creditorul poate să fie autorizat de a o aduce el la îndeplinire, pe cheltuiala debitorului.
În speță, pârâții au încălcat obligația generală negativă de a nu face nimic de natură a stânjeni exercitarea dreptului de proprietate al reclamantei asupra terenului, astfel încât, din perspectiva art.1076 C.civ., reclamanta poate fi autorizată să desființeze ea însăși construcțiile edificate de pârâți cu rea-credință pe terenul proprietatea sa.
În același timp, stabilindu-se în sarcina pârâților obligația de a face, respectiv de a desființa construcția edificată cu rea-credință pe terenul proprietatea reclamantei, în cazul neîndeplinirii acestei obligații de către pârâți, reclamanta poate fi autorizată, în temeiul art.1077 C.civ., să desființeze ea însăși această construcție.
Dispozițiile art.5802 C.proc.civ., avute în vedere de prima instanță, își găsesc aplicarea numai în cadrul procedurii executării silite, fiind prin urmare necesar ca creditorul obligației de a face să fi declanșat în prealabil executarea silită împotriva debitorului. De asemenea, aceste dispoziții legale dau posibilitatea creditorului care nu a solicitat autorizarea în timpul judecății asupra fondului dreptului, să execute el însuși, pe cheltuiala debitorului, obligația de a face stabilită prin titlul executoriu.
Față de cele reținute, tribunalul a apreciat că în mod greșit capătul al doilea al cererii de chemare în judecată formulate de reclamantă a fost respins ca inadmisibil, cererea cu acest obiect fiind prevăzută și de norme de drept substanțial, nu numai de normele de procedură în materia executării silite.
Pe cale de consecință, în temeiul art.297 alin.1 C.proc.civ., tribunalul a admis apelul declarat de apelanta-reclamantă, a anulat în parte sentința apelată, cu privire la admiterea în parte a acțiunii și la respingerea ca inadmisibil a capătului al doilea de cerere și a reținut cauza pentru evocarea fondului cu privire la capătul al doilea al cererii de chemare în judecată, fiind menținută soluția dată primului capăt de cerere.
În evocarea fondului cauzei, în raport de dispozițiile art.1076 și art.1077 C.civ., enunțate anterior, precum și în raport de dispozițiile art.1073 C.civ., potrivit cărora creditorul are dreptul la îndeplinirea exactă a obligației stabilite prin titlul executoriu, tribunalul a admis în totalitate acțiunea reclamantei și, în cazul neîndeplinirii de către pârâți a obligației de a face, a autorizat pe reclamantă să demoleze construcția, pe cheltuiala pârâților.
Tribunalul a avut în vedere faptul că prin autorizarea dată reclamantei în cursul judecății se asigură o protecție mai eficientă a dreptului său recunoscut prin sentință, nemaifiind necesar a se recurge la o nouă judecată, chiar sumară, în cadrul executării silite, pentru a obține autorizarea demolării construcției în temeiul art.5802 C.proc.civ..
Împotriva deciziei instanței de apel a declarat recurs pârâții U. E. și U. Meltide, prin care au solicitat admiterea recursului, modificarea în tot a deciziei civile recurate și pe fond respingerea acțiunii, criticând-o pentru următoarele motive:
1. Atât instanța de fond cât și instanța de apel nu au reținut faptul că de la data decesului lui H. F., tatăl reclamantei la data de 08.07.1988 și până la data de 25.05.1993 recurenții - pârâți au fost cei care au plătit impozit asupra terenului în suprafață de 400 mp, imobil situat în ., sector 1, București, deoarece între defunctul H. F. și recurenții - pârâți s-a încheiat un act sub semnătură privată numit Chitanța, prin care acesta le vindea suprafața de 400 mp din terenul său. Deci, urmare acestui act încheiat care nu era încă autentic recurenții – pârâți au început extinderea construcției fapt ce conduce la buna lor credință și nu reaua-credință cum au calificat-o cele două instanțe. Mai mult, datorită faptului că recurenții – pârâți dețineau un act de vânzare-cumpărare sub semnătură privată nu puteau obține o autorizate de construcție dar aveau și acceptul vânzătorului încă din timpul vieții, fapt care nu s-a reținut de către instanță.
În anul 1990, pârâții au început lucrările de construcție, respectiv extindere, în ., sector 1, București, formată din parter și mansardă în prelungirea construcției lor tocmai datorită faptului că dețineau un act ce atestă vânzarea-cumpărarea celor 400 mp totalul suprafeței deținute de H. F..
2.lnstanta de apel nu a reținut faptul că începând cu anul 2006, după terminarea construcției, recurenții – pârâți au vândut tot printr-un act sub semnătură privată, numitei Barciu K., construcția, care în prezent exista pe rol dosar pentru perfectarea actului prin obținerea unei hotărâri judecătorești care să țină loc de act de vânzare-cumpărare. Menționează recurenții – pârâți că la data încheierii chitanței au fost prezenți doi martori ce au participat la încheierea actului așa cum rezulta din înscris.
3. Instanța nu a luat în calcul faptul că dacă s-ar proceda la demolarea imobilului s-ar produce pagube majore și un dublu prejudiciu atât pentru pârâți cât și pentru numita B. K. care nu ar avea unde locui întrucât în prezent ea locuiește în acest imobil și nu are posibilitatea procurării unui nou imobil, casa de locuit. De asemenea, daca ar avea loc demolarea construcției așa cum susține reclamanta, în opinia recurenților, este imposibila deoarece exista un singur acoperiș al construcției, un singur zid despărțitor, o singura intrare, fapt ce ar conduce și la modificarea în tot a construcției rămase. Consideră recurenții că pentru evitarea tuturor pagubelor și a prejudiciilor ce s-ar naște, se impune soluționarea pe cale amiabilă a părților prin mediere, printr-o înțelegere de comun acord.
4. O altă critică adusă hotărârii dată de instanța de apel ar fi cu privire la admiterea încredințării autorizației de demolare către reclamanta privind demolarea construcției. Recurenții o consideră nelegală întrucât chiar și instanța de fond a calificat-o a fi inadmisibilă, acest fapt nu poate fi îndeplinit decât prin procedura executării silite, conform art.580.2 C.pr.civ.
Pentru toate aceste motive, recurenții - pârâți solicită admiterea recursului; casarea în tot hotărârii și p e fond respingerea acțiunii.
Prin încheierea de ședință din data de 11.12.2013, Curtea a dispus suspendarea recursului în temeiul art.242 alin.1 pct. 2 C.pr.civ., având în vedere lipsa nejustificată a părților.
La termenul de judecată din data de 25.03.2015 Curtea a invocat din oficiu excepția de perimare a judecării cauzei.
Analizând actele dosarului, asupra excepției de perimare, Curtea reține următoarele:
Perimarea este sancțiunea procedurală care determină stingerea procesului în faza în care se găsește, datorită rămânerii lui în nelucrare din vina părții, un anumit timp, prevăzut de lege.
Potrivit art. 248 C.pr.civ., în materie civilă, orice cerere de chemare în judecata se perimă de drept, dacă a rămas în nelucrare din vina părții timp de un an.
Termenul de perimare începe să curgă de la data ultimului act de procedură făcut în cauză, și care nu a mai fost urmat, din culpa părții, de alte acte de procedură necesare pentru judecarea pricinii.
În cauză, termenul de un an începe să curgă de la data suspendării cauzei în temeiul art.242 pct.2 C.pr.civ., respectiv de la data de 11.12.2013.
Având în vedere această dată, Curtea reține că a trecut mai mult de un an de când dosarul a rămas în nelucrare din vina părților, care s-au dezinteresat de soluționarea cauzei și nu a efectuat vreun demers în vederea reluării judecății.
În consecință, în temeiul art. 248 și următoarele C.pr.civ., având în vedere că nu există nici o cauză de suspendare sau de întrerupere a termenului de perimare prevăzută de art. 249-250 C.pr.civ., Curtea urmează să constate perimat recursul.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Constată perimat recursul formulat de recurenții - pârâți U. E. și U. M., împotriva deciziei civile nr.975 A din 01.11.2012, pronunțate de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă, în contradictoriu cu intimata - reclamantă H. E..
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi 25.03.2015.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
M. G. R. C. B. T. I. B.
GREFIER
E. C.
Red.C.B.T.
Tehdact.R.L./C.B.T.
2 ex./…
TB-S.4 - D.I.T.; M.I.L.
Jud.S.1 – M.S.
| ← Pretenţii. Decizia nr. 148/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Acţiune în constatare. Decizia nr. 126/2015. Curtea de Apel... → |
|---|
