Actiune in raspundere delictuala. Decizia nr. 566/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 566/2015 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 06-05-2015 în dosarul nr. 44247/300/2011
Dosar nr._
(596/2015)
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI P. CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR. 566
Ședința publică din 06.05.2015
Curtea constituită din:
Președinte - Andreea Doris Tomescu
Judecător - M. G. R.
Judecător - A. P. B.
Grefier - E. C.
- XX -
Pe rol se află soluționarea recursurilor declarate de recurenta pârâtă L. M., de recurentul pârât P. C. I., de recurenta pârâtă M. C. și de recurenta pârâtă Administrația S. și Serviciilor Medicale București, împotriva deciziei civile nr.4599 din 19.12.2014 și a încheierii din 28.02.2014, pronunțate de Tribunalul București – Secția a III-a Civilă, în contradictoriu cu intimata reclamantă O. S..
Cauza are ca obiect acțiune în răspundere delictuală.
La apelul nominal, făcut în ședința publică, se prezintă avocatul D. C. în calitate de reprezentant al recurentei pârâte L. M., în baza împuternicirii pe care o depune la dosar, recurentul pârât P. C. I. asistat de avocatul M. A., în baza împuternicirii pe care o depune la dosar, avocatul Purde O. în calitate de reprezentant al recurentei pârâte M. C. și consilierul juridic T. A. în calitate de reprezentant al recurentei pârâte Administrația S. și Serviciilor Medicale București, în baza delegației pe care o depune, la rândul său, la dosar, precum și avocatul O. A. în calitate de reprezentant al intimatei reclamante O. S., în baza împuternicirii aflate la fila 23 din dosar.
Se face referatul cauzei de către grefier, învederându-se faptul că procedura de citare este legal îndeplinită, iar intimata reclamantă a depus la dosar, prin registratura instanței, întâmpinare în cinci exemplare, dintre care patru au fost comunicate părților recurente.
Reprezentanții recurenților depune la dosar, fiecare, dovada timbrării cererii cu taxa judiciară de timbru – 4 lei și timbru judiciar de 0,15 lei, iar Curtea le anulează, constatând că, la acest moment, recursurile sunt legal timbrate.
Părțile arată că nu au cereri prealabile de formulat, dar avocații recurenților M. C. și P. C. I. depun hotărâri judecătorești și solicită a fi avute în vedere ca practică judiciară.
Curtea constată cauza în stare de judecată și pune în discuție, mai întâi, excepția inadmisibilității recursurilor.
Avocatul intimatei reclamante O. S. susține excepția și solicită respingerea recursurilor declarate împotriva încheierii ca inadmisibile, având în vedere că aceasta poate fi atacată doar odată cu fondul, în speță, cu decizia pronunțată în recurs, care este irevocabilă. Solicită respingerea și a recursurilor formulate împotriva deciziei civile nr.4599, ca fiind inadmisibile, având în vedere că se atacă o hotărâre irevocabilă.
Curtea unește excepția cu fondul și acordă cuvântul asupra recursurilor declarate în cauză.
Avocatul recurentei pârâte L. M. solicită respingerea excepției inadmisibilității, deoarece părțile au fost puse în situația de a formula recurs împotriva deciziei pronunțate de tribunal, având în vedere că Judecătoria sectorului 2 a pronunțat o sentință susceptibilă a fi atacată cu apel, dar tribunalul a calificat greșit calea de atac drept recurs. În aceste condiții, consideră că a atacat o decizie ce trebuia soluționată în apel, dar a fost greșit pronunțată de un complet format din trei judecători.
Susține că în cazul în care ar fi admisă excepția inadmisibilității, li s-ar încălca grav dreptul pârâților, precum și art.6 CEDO privitor la un proces echitabil.
Pe fond, solicită admiterea recursului, ținând seama de calificarea greșită a căii de atac. Instanța de fond a apreciat că sunt aplicabile prevederile art.2821 din Codul de procedură civilă, coroborate cu art.181 din codul de procedură civilă și a stabilit că o cale de atac se califică în raport de data introducerii cererii de chemare în judecată. Socotind astfel, instanța a procedat greșit deoarece se ia în calcul valoarea litigiului, care, în speță, este mai mare de 100.000 lei, conform modificării acțiunii.
Susține, așadar, că tribunalul trebuia să se raporteze la valoarea litigiului, nu la instanța inițial învestită.
Susține și motivul al doilea de recurs, arătând că, dacă se aprecia că în cauză calea de atac era recurs, tribunalul ar fi trebuit să admită cererea pârâtei de repunere în termenul de motivare, deoarece nu se poate cere părților să fie mai diligente decât instanțele.
Solicită, așadar, admiterea recursului astfel cum a fost motivat în scris la dosar.
Avocatul recurentului pârât P. C. I. solicită admiterea recursului acestuia, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei la tribunal pentru judecarea apelului.
Cât privește inadmisibilitatea, privește această problemă ca fiind o apărare de fond și solicită respingerea excepției.
Solicită admiterea recursului, apreciind că este admisibil pentru că vizează exclusiv calificarea căii de atac.
Susține criticile invocate în scris, subliniind faptul că art.181 din Codul de procedură civilă are rațiunea de a se evita trimiterea dosarului de la o instanță la alta în funcție de modificarea petitului cererii de chemare în judecată. Solicită a se avea în vedere și hotărârile depuse la dosar ca practică judiciară în privința recalificării căii de atac.
În speță, hotărârea fondului a fost privată, practic, de două căi de atac.
În plus, încheierea prin care s-a dispus recalificarea căii de atac a fost pronunțată de un complet format din trei judecători, deși ar fi trebuit să fie hotărâtă de un complet din doi judecători, iar, ulterior calificării, să se analizeze cauza în complet de trei judecători. Acesta este un motiv de nulitate a încheierii, care a condus la pronunțarea unei soluții greșite.
Solicită, în concluzie, admiterea recursului și trimiterea cauzei spre rejudecare.
Avocatul recurentei pârâte M. C. solicită admiterea recursului său și casarea deciziei atacare.
Solicită respingerea excepției inadmisibilității, având în vedere că în recurs se critică tocmai calificarea dată de instanță căii de atac. Solicită a se avea în vedere deciziile pronunțate în această privință de Înalta Curte de Casație și Justiție.
În plus, față de antevorbitorii săi, susține că sunt aplicabile dispozițiile deciziei nr.32/2008 a instanței supreme care determină competența și căile de atac, făcându-se distincție între acțiunile patrimoniale și cele nepatrimoniale. Față de aceste considerente, în speță sunt aplicabile dispozițiile art.282 din Codul de procedură civilă, în sensul că tribunalul trebuia să soluționeze apelul.
Arată că nu solicită cheltuieli de judecată.
Reprezentantul recurentei pârâte Administrația S. și Serviciilor Medicale București achiesează la pledoariile celorlalți recurenți și solicită respingerea excepției inadmisibilității.
Susține motivul de recurs ce privește nelegala constituire a completului de judecată la data pronunțării încheierii prin care a fost recalificată calea de atac, apreciind că în mod greșit instanța s-a raportat la cuantumul obiectului litigiului la data introducerii cererii de chemare în judecată.
Avocatul intimatei reclamante O. S. solicită admiterea excepției inadmisibilității tuturor cererilor de recurs declarate în cauză, potrivit susținerilor din cuprinsul întâmpinării depuse la dosar.
Susține că decizia tribunalului, fiind irevocabilă, nu poate fi atacată cu recurs, avându-se în vedere regula unicității căii de atac.
Hotărârea Tribunalului București se bazează pe norma legală aplicabilă în speță, calificarea căii de atac făcându-se prin raportare la data introducerii cererii de chemare în judecată. Împrejurarea că instanța de fond a indicat calea de atac a apelului nu are relevanță, căile de atac fiind cele stabilite de lege.
Cu privire la încheierea din 28.02.2014, solicită a se observa că un complet format din doi judecători a calificat calea de atac și ulterior, un complet legal constituit pentru soluționarea recursului, din trei judecători, a analizat recursurile.
Cu privire la cererea de repunere în termenul de motivare a recursului, susține că în mod corect a făcut instanța aplicarea dispozițiilor legale în materie, care stabilesc limpede termenul în care se poate declara și motiva recursul, iar, în cauză, nu a existat vreun motiv care să determine instanța să admită cererea de repunere în termen.
Solicită, în concluzie, respingerea recursurilor și obligarea recurenților la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 3.000 lei, reprezentând onorariu avocat, potrivit chitanței pe care o depune la dosar.
CURTEA
Asupra recursurilor civile de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 București la data de data de 02.12.2011, sub nr._, reclamanta O. S. a chemat în judecata pe pârâții L. M., P. C. I., M. C., Administrația S. și Serviciilor Medicale București și Căminul pentru Persoane Vârstnice al Municipiului București – N. C., solicitând instanței ca prin hotărârea ce va pronunța să fie obligați pârâții la plata sumei de 1 leu despăgubiri morale pentru prejudiciul cauzat și la plata cheltuielilor de judecată.
Prin sentința civilă nr._/26.06.2013 pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 București în dosarul nr._, s-a admis excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de pârâtul Căminul pentru Persoane Vârstnice al Municipiului București – N. C. și s-a respins acțiunea în contradictoriu cu acest pârât ca fiind introdusa împotriva unei persoane fără calitate procesuala pasivă.
S-a respins excepția lipsei calității procesuale pasive invocata de pârâta Administrația S. și Serviciilor Medicale București, ca neîntemeiată.
S-a admis acțiunea astfel cum a fost formulată și precizată de către reclamanta O. S. în contradictoriu cu pârâții L. M., P. C. I., M. C. și Administrația S. și Serviciilor Medicale București și au fost obligați pârâții L. M., P. C. I., M. C. și Administrația S. și Serviciilor Medicale București în solidar, să plătească reclamantei O. S. suma de 200.000 lei despăgubiri morale.
Instanța a luat act că reclamanta și pârâtul Căminul pentru Persoane Vârstnice al Municipiului București – N. C. nu au solicitat cheltuieli de judecată.
P. a pronunța această soluție, instanța a reținut că, în funcție de maniera de evaluare a cazurilor de malpraxis și de rezolvare a acestora, la nivel european se pot identifica doua grupe de sisteme: sisteme bazate pe ideea de greșeală (fault systems) și sisteme care nu se bazează pe ideea de greșeală (nofault systems).
La momentul actual, în Europa se consideră că sistemele care au la bază ideea de greșeală sunt contraproductive, deoarece urmăresc identificarea greșelilor individuale, a indivizilor care au greșit, în condițiile în care cercetările moderne arată că cele mai importante cauze ale greșelilor medicale sunt deficiențele în sistem sau rutina. În acest sens a fost adoptată Recomandarea (2006) 7 a Comitetului de Miniștri al Consiliului Europei privind managementul siguranței pacientului și prevenirea efectelor adverse în sistemul sanitar.
Un veritabil sistem care nu se bazează pe ideea de greșeală ar trebui să acorde compensații economice pacienților pentru orice prejudiciu produs în cadrul sistemului sanitar, indiferent dacă acel prejudiciu putea fi evitat sau nu, dacă s-a produs o greșeală/eroare sau nu. Din acest motiv, este clar ca numai în Franța există adevăratul sistem nebazat pe ideea de greșeală, dar nu în totalitate, ci numai pentru acele prejudicii care pot fi compensate de ONIAM. În țările scandinave nu se practică, de fapt, un sistem nebazat pe ideea de greșeală, pentru că în aceste țări trebuie demonstrat că prejudiciul ar fi putut fi evitat de un specialist experimentat pentru a se acorda compensații pacientului. Există însă țări în care fundamentarea răspunderii medicale este mult mai restrânsă. Țările Scandinave practică mai degrabă un sistem în care medicii nu sunt învinovățiți, nu se caută stabilirea individuală a vinovaților, ci identificarea deficiențelor sistemului care stau la baza comiterii de greșeli. În sistemele bazate pe greșeală (fault systems), de cele mai multe ori cazurile ajung în justiție, în timp ce sistemele care nu se bazează pe greșeală (no-fault systems) au la bază rezolvarea plângerilor pe cale administrativă.
În România răspunderea juridică medicală poate fi penală, disciplinară, civilă, întrucât nu orice conduită umană are relevanță din punct de vedere juridic, ci numai aceea care cade, într-o formă sau alta, sub incidența normei juridice.
Răspunderea civilă intervine în situația în care persoanele fizice sau juridice implicate, în actul medical comit o faptă ilicită care are legătură cu exercitarea profesiei medicale sau asigurarea condițiilor pentru executarea actului medical.
În literatura de specialitate s-au conturat atât opinii potrivit cărora răspunderea civilă medicală este o răspundere civilă contractuală, sau delictuală după caz, cât și opinii potrivit cărora răspunderea civilă medicală este întotdeauna o răspundere civilă delictuală.
Instanța a apreciat că răspunderea civilă medicală este întotdeauna o răspundere delictuală, întrucât ,,viața, sănătatea, integritatea fizică sau psihică nu pot face obiectul unei convenții” și dacă totuși s-ar încheia asemenea acte juridice, acestea trebuiesc socotite nule pe temeiul art.1229 C.civil nou, potrivit căruia ,,contractele nu pot avea ca obiect lucruri care nu sunt în circuitul civil” .
Fără a exclude posibilitatea antrenării răspunderii medicale ca răspundere profesională conform Legii nr. 95/2006, răspunderea civilă medicală, în sens larg, care se referă nu numai la răspunderea medicului față de pacient, ci și la răspunderea furnizorilor de servicii medicale față de pacient, este o răspundere delictuală pentru motivele enunțate mai sus, dar și pentru ca obligația încălcată este o obligație legală, cu caracter general, care revine tuturor medicilor, medicilor dentiști, respectiv tuturor subiecților pasivi ai raportului juridic civil (medical) și nu una concretă care revine doar unui medic sau altui subiect pasiv al raportului juridic civil (medical);
Norma legală este întotdeauna cea care stabilește drepturile și obligațiile subiectelor raportului juridic medical (civil) iar în ceea ce privește răspunderea medicală, legea specială stabilește cel mult situațiile de răspundere medicală, însă condițiile antrenării răspunderii sunt cele din dreptul comun.
Răspunderea civilă medicală, ca răspundere delictuală, poate fi răspundere pentru fapta proprie și/sau răspundere pentru fapta altei persoane
Temeiul juridic al răspunderii civile medicale pentru fapta proprie în speța dedusă judecații (fapta analizată a fost săvârșită înainte de . noului cod civil) este: art. 998 cod civil vechi potrivit căruia ,,orice fapta a omului, care cauzează altuia prejudiciu”, obligă pe ,,acela din a cărui greșeală s-a ocazionat, a-l repara”, art. 999 C.civil vechi, potrivit căruia ,,omul este responsabil nu numai pentru prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa, dar și de acela ce a cauzat prin neglijența sau imprudența sa”, Legea nr. 95/2006, Titlul XV – răspunderea civilă a personalului medical și a furnizorului de produse și servicii medicale și Ordinul MSP nr. 482/2007 privind Normele Metodologice de aplicare a acestui titlu, publicat în Monitorul Oficial nr. 237/05.04.2007.
Din reglementările legale menționate rezultă că răspund pentru fapta proprie: personalul medical: medicul, medicul dentist, farmacistul, asistentul medical, moașa; unitățile sanitare publice sau private, în calitate de furnizori de servicii medicale;producătorii de echipamente și dispozitive medicale, substanțe medicamentoase și materiale sanitare;furnizorii de utilități către unitățile sanitare publice sau private.
P. a fi antrenată răspunderea civile medicală pentru fapta proprie trebuie îndeplinite cumulativ următoarele condiții: existența unei fapte ilicite; existența unui prejudiciu; existența raportului de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu; vinovăția.
Fapta ilicita ca element obiectiv al răspunderii este descrisa prin dispozițiile legale amintite astfel încât sa se poată doar identifica unele categorii generale de acțiuni sau inacțiuni ale subiecților raportului juridic medical, sancționate de lege și care antrenează răspunderea civilă a acestora. Astfel, personalul medical trebuie sa răspunda pentru prejudiciile cauzate pacienților pentru săvârșirea unei erori profesionale (malpraxisul) săvârșită în exercitarea actului medical sau medico farmaceutic, din cauza depășirii competențelor, cu excepția cazurilor de urgență în care nu este disponibil personal medical ce are competența necesară, pentru încălcarea dreptului la confidențialitate și viață privată a pacientului, pentru încălcarea normelor privind consimțământul pacientului la actul medical și pentru nerespectarea obligației de acordare a asistenței medicale.
În acordarea asistenței medicale și/sau a îngrijirilor de sănătate, personalul medical are obligația aplicării standardelor terapeutice, stabilite prin ghiduri de practică în specialitatea respectivă, aprobate la nivel național, sau, în lipsa acestora, a standardelor recunoscute de comunitatea medicală (națională și/sau europeană) a specialității respective, ceea ce poate permite . circumstanțierea faptei ilicite medicale.
Unitățile sanitare publice sau private, în calitate de furnizori de servicii medicale, trebuia să răspundă pentru prejudiciile cauzate pacienților în activitatea de prevenție, diagnostic sau tratament, în situația în care acestea sunt consecința, în cazul infecțiilor nosocomiale, cu excepția cazului când se dovedește o cauză externă ce nu a putut fi controlată de către instituție, în cazul defectelor cunoscute ale dispozitivelor și aparaturii medicale folosite în mod abuziv, fără a fi reparate, în cazul folosirii materialelor sanitare, dispozitivelor medicale, substanțelor medicamentoase, după expirarea perioadei de garanție sau a termenului de valabilitate a acestora, în cazul acceptării de echipamente medicale și dispozitive medicale, materiale sanitare, substanțe medicamentoase și sanitare de la furnizori, fără asigurarea prevăzută de lege, precum și subcontractarea de servicii medicale sau nemedicale de la furnizori fără asigurarea de răspundere civilă în domeniul medical precum și pentru prejudiciile generate de nerespectarea reglementărilor interne ale unității sanitare.
Prejudiciul ca element esențial al răspunderii civile medicale constă în rezultatul negativ suferit de pacient, în calitate de utilizator de servicii medicale, ca urmare a faptei ilicite săvârșită de persoana fizică sau juridică prestatoare de servicii medicale. Apreciază că în cazul răspunderii civile medicale, ca și în cazul răspunderii civile delictuale, prejudiciul trebuie să fie rezultatul încălcării unui drept subiectiv sau a lezării unui interes apropiat în conținut de un adevărat drept subiectiv.
Prejudiciul rezultat în urma actului medical defectuos poate fi:patrimonial, determinat și imediat evaluabil, constând, de exemplu, în cheltuieli medicale necesare refacerii stării de sănătate, pierderea venitului curent, pierderea veniturilor viitoare, cheltuieli necesare recuperării capacității de muncă, compensării capacității de muncă etc. sau moral, fără conținut economic, care constă în vătămarea adusă integrității corporale și sănătății.
Prejudiciile morale pot fi: 1. prejudicii corporale grupate astfel: prejudicii constând în dureri fizice sau psihice (pretium doloris), prejudicii estetice (pretium pulchritudinis), prejudicii de agrement, pierderea speranței de viată, prejudiciu indirect (pretium affectionis), sensibilitatea fizică și psihică, sentimentele de afecțiune și de dragoste și 2. prejudicii cauzate personalității umane rezultate din atingerea drepturilor referitoare la demnitate și onoare, prestigiul profesional, drepturile referitoare la secretul vieții private la confidențialitate etc.
De regulă prejudiciul, ca element al răspunderii civile medicale, este de natură morală. De aceea repararea prejudiciului are caracter compensatoriu iar la stabilirea cuantumului prejudiciului se va avea în vedere criteriul gravității prejudiciului moral precum și criteriul echității. Prejudiciul este, așadar, nu numai condiția răspunderii civile medicale dar și măsura acestei răspunderi.
P. antrenarea răspunderii civile medicale, ca și în cazul răspunderii civile delictuale, este necesar ca între fapta ilicită și prejudiciu să existe un raport de cauzalitate respectiv prejudiciul cauzat să fie consecința faptei ilicite.
Potrivit doctrinei și practicii judiciare, raportul de cauzalitate cuprinde atât faptele care constituie cauza necesară și directă, cât și faptele care au făcut posibilă acțiunea cauzală sau i-au asigurat ori agravat efectele dăunătoare. P. stabilirea raportului de cauzalitate între fapta ilicită medicală și prejudiciu este necesar a se stabili, pe baze științifice, toate corelațiile dintre fapte și împrejurări, reținându-se în câmpul cauzal doar acelea care au o contribuție directă sau indirectă, mediată sau nemijlocită la producerea prejudiciului și care fac posibilă identificarea cauzelor principale, secundare, interne, externe, concomitente (congruente sau asociate) și condițiilor care au mediat acțiunea cauzelor.
Vinovăția ca element subiectiv al răspunderii trebuie analizată prin specificul răspunderii medicale ce decurge din particularitățile acestei profesii și din caracteristica actului medical.
Doctrina a explicat responsabilitatea medicală pornind de la teorii diferite, după cum urmează: potrivit teoriei rigoriste, actele medicului și comportarea sa trebuie judecate în raport cu rezultatele muncii sale și nu cu mijloacele puse la dispoziție în scopul obținerii vindecării. Fundamentarea răspunderii medicale prin rezultatele muncii medicului are efecte negative asupra acestei activități, prin dezafectarea relației medic-pacient și adoptarea unei atitudini pasive față de obligațiile medicului; potrivit teoriei imunității medicului, faptele medicului sunt susceptibile doar de o judecată profesională, deoarece grija acestuia față de om pleacă dintr-o intenție de binefacere, iar actul medical nu poate fi asimilat cu o lovire sau un omor. Nici aceasta teză nu justifică științific responsabilitatea medicală, căreia îi conferă, în mod neprincipial, o poziție privilegiată în societate; potrivit teoriei responsabilității medicale bazate pe greșeală, faptele ilicite ale medicului trebuie să fie sancționate iar potrivit teoriei riscului exercitării profesiei, medicultrebuie să răspundă în toate situațiile în care a cauzat unprejudiciu pacientului său pentru că și-a asumat riscul profesiei sale.
A apreciat instanța că răspunderea medicală, ca răspundere civilă se fundamentează pe ideea clasică de culpă (greșeală) și/sau noțiunea de “eroare profesională” introdusă prin Legea nr. 95/2006.
Culpa profesională poate fi definită ca o formă a vinovăției în care medicul nu a prevăzut rezultatul faptelor sale, deși putea și trebuia sa îl prevadă sau a prevăzut rezultatele faptelor sale, dar a considerat în mod ușuratic că acestea nu vor apărea.
Orice formă de culpă profesională poate fi identificată în funcție de următoarele repere: culpa comisivă care constă în neîndeplinirea obligațiilor profesionale, imprudență, nepricepere, nedibăcie, lipsă de prevedere, nepăsare față de cerințele profesiunii sau riscurile la care este expusă o persoană, folosirea inadecvată a condițiilor de lucru și a cunoștințelor profesionale; culpa omisivă care se caracterizează, de exemplu, prin pierderea șanselor de supraviețuire ale bolnavului, în condițiile în care există omisiuni sau întârziere în aplicarea tratamentului de către medic; culpa în eligendo care apare dintr-o alegere greșită a procedurilor terapeutice sau, mai frecvent, în delegarea obligațiilor proprii unor alte persoane; culpa în vigilendo care apare în momentul în care se încalcă o datorie de confraternitate privind o solicitare și obligația de a răspunde la aceasta, nesolicitarea unui ajutor, neinformare privind soarta bolnavului, nesupravegherea corectă și continuă a subalternilor.
În ceea ce privește fundamentarea răspunderii medicale pe noțiunea de ,,eroare profesională”, legea nr. 95/2006 se limitează la o definiție sumară a acesteia, respectiv definește malpraxis-ul ca fiind eroarea profesională săvârșită în exercitarea actului medico-farmaceutic, generatoare de prejudicii asupra pacientului. Malpraxis-ul se produce din eroare, neglijență, imprudență, cunoștințe medicale insuficiente, prin acte individuale în cadrul procesului de prevenție, diagnostic și tratament, sau din depășirea limitelor competențelor, cu excepția cazurilor de urgență. Rezultă, așadar, că noțiunea de eroare profesională depășește sfera culpei, erorii sau bunei credințe.
În speța dedusa judecații instanța va trebui deci să delimiteze eșecul de eroare și greșeală, să identifice faptele medicale săvârșite de către pârâții persoane fizice și sa le interpreteze într-un context juridic ,,la intersecția adevărului științific, al relației dintre faptul incriminat și cerințele normei juridice.”
Temeiul juridic al răspunderii civile medicale pentru fapta altei persoane incident în speța este: art.1000 al.3 C.civ. vechi ce cuprinde dispoziția potrivit căreia comitenții răspund de prejudiciul cauzat de prepușii lor în funcțiile ce li s-au încredințat, Legea nr. 95/2006, Titlul XV – răspunderea civilă a personalului medical și a furnizorului de produse și servicii medicale și Ordinul MSP nr. 482/2007 privind Normele Metodologice de aplicare a acestui titlu, publicat în Monitorul Oficial nr. 237/05.04.2007.
Din reglementările legale menționate rezultă că răspund pentru fapta altei persoane: unitățile sanitare publice sau private, în calitate de furnizori de servicii medicale.
Din economia dispozițiilor Legii nr. 95/2006 titlul XV – răspunderea civilă a personalului medical și a furnizorului de produse și servicii medicale, rezultă că există un singur caz de răspundere civilă pentru fapta altei persoane.
Astfel, art. 644 al.2 din Legea nr. 95/2006 prevede: unitățile sanitare, publice sau private, în calitate de furnizori de servicii medicale, răspund în condițiile legii civile pentru prejudiciile produse de personalul medical angajat, în solidar cu acesta. Raportat la această dispoziție precum și raportat la prevederile Codului civil amintite, rezultă că pentru antrenarea răspunderii medicale (civile) pentru fapta altei persoane sunt necesare îndeplinirea următoarelor condiții: condiții generale: existența unei fapte ilicite, existența unui prejudiciu, existența raportului de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu, vinovăția prepusului și condiții speciale: existența raportului de prepușenie și prepușii să fi săvârșit fapta în funcțiile ce li s-au încredințat.
Instanța a mai reținut ca personalul medical nu este răspunzător pentru prejudiciile produse în exercitarea profesiunii în următoarele cazuri: 1.cand prejudiciul se datorează: condițiilor de lucru, infecțiilor nosocomiale, efectelor adverse, complicațiilor și riscurilor general acceptate ale metodelor de investigație și tratament, viciilor ascunse ale materialelor medicale și sanitare, echipamentelor și dispozitivelor medicale, substanțelor medicale și sanitare; 2. când acționează cu bună credință în situații de urgență, cu respectarea competenței acordate.
Persoanele prejudiciate prin faptele ilicite medicale, denumite generic de lege acte de malpraxis, se pot adresa fie Comisiei de monitorizare și competență profesională pentru cazurile de malpraxis fie direct instanței de judecată.
Comisia de monitorizare și competență profesională pentru cazurile de malpraxis este numită la nivelul autorităților de sănătate publică județene și respectiv pentru municipiul București. Comisia are în componență reprezentanți ai autorităților de sănătate publică județene și respectiv a municipiul București, casei județene de asigurări de sănătate, colegiului județean al medicilor, colegiului județean al medicilor dentiști, colegiului județean al medicilor farmaciști, ordinului județean al asistenților și moașelor din România, un expert medico-legal, sub conducerea unui director adjunct al autorității de sănătate publică județene respectiv a municipiul București. Comisia funcționează în baza unui regulament de organizare și funcționare. Ministerul Sănătății aprobă o listă națională de experți medicali în fiecare specialitate cu o vechime de cel puțin opt ani în specialitatea respectivă, cu avizul Colegiului Medicilor, Colegiului Medicilor Dentiști, Colegiului Farmaciștilor și, respectiv, al Ordinului Asistenților Medicali și Moașelor din România.
Comisia este competentă să stabilească existența unei situații de malpraxis. Astfel, la sesizarea persoanelor vătămate, comisia desemnează, prin tragere la sorți, din lista experților, un grup de experți sau un expert, în funcție de complexitatea cazului, însărcinat cu efectuarea unui raport asupra cazului. Experții au acces la toate documentele medicale aferente cazului și au dreptul de a audia și înregistra depozițiile tuturor persoanelor implicate. Experții întocmesc în termen de 30 de zile un raport pe care-l înaintează Comisiei, iar Comisia adoptă o decizie în maximum 3 luni de la data sesizării. Fiecare parte interesată are dreptul să primească o copie a raportului expertizei și documentele medicale care au stat la baza acestuia. Comisia stabilește, prin decizie, dacă în cauză a fost sau nu o situație de malpraxis. Decizia se comunică tuturor persoanelor implicate, inclusiv asiguratorului în termen de 5 zile calendaristice. Decizia poate fi contestată la instanța de judecată competentă, de orice parte implicata, în termen de 15 zile de la data comunicării acesteia. Întreaga procedură de stabilire a cazurilor de malpraxis este confidențială până la momentul sesizării instanței de judecată.
Instanța competentă să soluționeze litigiile având ca obiect răspunderea civilă a personalului medical și a furnizorului de produse și servicii medicale, sanitare și farmaceutice este judecătoria în a cărei circumscripție teritorială a avut loc actul medical.
Între dispozițiile Legii nr. 95/2006, titlul XV și normele de aplicare a acestui titlu, există contradicții în ceea ce privește procedura de stabilire a cazurilor de malpraxis.
Astfel, pe de o parte art. 672 al.2 din Lege prevede că procedura stabilirii cazurilor de malpraxis prevăzută la art. 668-673 nu împiedică liberul acces la justiție, potrivit dreptului comun, iar pe de altă parte, din dispozițiile art. 17 din normele metodologice de aplicare ale legii rezultă că, doar în situația în care comisia a stabilit existența unei situații de malpraxis, instanța de judecată competentă poate, la cererea persoanei prejudiciate, să oblige persoana responsabilă la plata despăgubirilor, instanța fiind cea care stabilește cuantumul prejudiciului și modalitatea de plată.
A apreciat instanța că sesizarea comisiei nu poate fi interpretată nici ca o condiție prealabilă sesizării instanței de judecată, nici ca o condiție necesară actului de justiție. Altfel, s-ar încălca dreptul fundamental și constituțional al oricărei persoane la liberul acces la justiție. Însă, în cazul în care prin decizia comisiei s-a stabilit existența unei situații de malpraxis, persoana prejudiciată trebuie să probeze doar existența și întinderea prejudiciului, pe când în situația în care se adresează direct instanței de judecată trebuie să probeze toate elementele răspunderii civile.
Actele de malpraxis se prescriu în trei ani de la producerea prejudiciului, cu excepția faptelor ce reprezintă infracțiuni, iar despăgubirile se stabilesc în raport cu întinderea prejudiciului proporțional cu gradul de vinovăție al persoanelor fizice sau juridice vinovate.
Cu privire la calitatea procesuală pasivă a pârâților Administrația S. și Serviciilor Medicale București și Căminul pentru Persoane Vârstnice al Municipiului București, instanța a reținut că S. Caritas a fost desființat prin HG nr. 776/2011.
Prin hotărârea CGMB nr. 72/2011 s-a înființat Căminul pentru Persoane Vârstnice al Municipiului București, serviciu social în subordinea Direcției Generale de Asistență Socială București, iar prin art. 4 din aceasta hotărâre s-a stabilit că obligațiile și patrimoniul unității sanitare desființate vor fi preluate de către Administrația S. și Serviciilor Medicale București.
Cum la data de 03.12.2008 S. Caritas, conform art. 644 al.2 din Legea nr. 95/2006, era o unitate sanitară ce furniza servicii medicale rezultă că acesta răspundea în condițiile legii civile pentru prejudiciile produse de personalul medical angajat, în solidar cu acesta.
În baza art. 4 din hotărârea CGMB nr. 72/2011, Administrația S. și Serviciilor Medicale București este succesoarea Spitalului Caritas, întrucât a preluat toate drepturile și obligațiile acestuia.
În aceste condiții, instanța a constatat că doar pârâta Administrația S. și Serviciilor Medicale București are calitate procesuală pasivă, nu și Căminul pentru Persoane Vârstnice al Municipiului București.
Astfel, excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de pârâta Administrația S. și Serviciilor Medicale București apare ca fiind neîntemeiată, în timp ce excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de pârâtul Căminul pentru Persoane Vârstnice al Municipiului București este întemeiată.
Cu privire la fondul cauzei, instanța a reținut că reclamanta, fiind gravida, a fost internata în S. Clinic Caritas în data de 03.12.2008, orele 12,30 de către medicii L. M. și D. Sandrino Alberto, ambii medici primari de obstetrică-ginecologie, cu diagnosticul IGIP –primigestă ( prima sarcina)/ primi para (prima sarcina ajunsa în trimestrul al treilea de evoluție), sarcină 37-38 săptămâni, făt viu, prezentație craniană OIS, membrane intacte, HTS (TA 160/95 mm Hg în tratament), hepatita B și C fără viremie.
Reclamanta a fost adusa la blocul de nașteri în jurul orelor 13,00, după efectuarea unui examen ecografic, iar cazul i-a fost prezentat verbal șefului gărzii, pârâtul P. C. I., de către pârâta L. M., medicul curant al reclamantei.
Gravida avea stabilit un diagnostic și un plan terapeutic, respectiv continuarea tratamentului antihipertensiv, monitorizare materno-fetală și operație cezariană programată pentru data de 04.12.2008, orele 8,30.
Reclamantei i-a fost măsurată din ora în ora tensiunea arterială, iar aceasta nu a avut valori peste 160/90 mm/hg . Reclamantei i s-au făcut trei teste de non-stress. Ultimul test i-a fost făcut la orele 23,00. La orele 2,00 pacientei i s-a administrat o fiola de dexametazona conform indicației medicului curant și atât tensiunea arterială, cât și bătăile cordului fetal – aproximativ 138 bătăi pe minut- erau în limite normale. Instanța nu a putut retine afirmația reclamantei cum ca acest aspect s-ar fi consemnat ulterior în fisa sa, întrucât nu există nici o proba în acest sens.
Intre orele 2,00-6,00, reclamanta a fost lăsată sa doarmă întrucât a doua zi, la orele 8,30 urma să facă operația de cezariană. Odihna a fost recomandată și de Dr. L. care urma sa efectueze cezariana. La orele 6,00, reclamanta a fost trezită pentru a fi pregătita de operație, iar moașele au constatat modificarea frecvenței bătăilor cordului fetal. Au chemat-o pe dr. M. care a ajuns imediat în sala unde se afla ecograful și în care a așteptat-o pe reclamantă, căreia i-a efectuat o ecografie. Concomitent aceasta i-a solicitat ajutorul șefului de garda, dr. P. Cei doi medici au constatat absenta activității cordului fetal și au solicitat prezența medicului curant. Dr. L. a constatat decesul fătului și a decis declanșarea medicamentoasă a travaliului. La orele 13,00, gravida a expulzat un făt mort, de sex masculin, în greutate de 2500 g, fiind asistată de dr. L. și de seful de secție, dr. Meila G.
Instanța a reținut că femeile cu un nivel crescut al tensiunii arteriale după primul trimestru de sarcina și un nivel ridicat de proteine în urină, au o tulburare de sănătate numita preeclampsie. Un nivel ridicat al tensiunii arteriale este în mod normal definit de un nivel de 140/90 sau mai mare. În mod normal nu cauzează simptome sesizabile, decât daca valorile tensiunii arteriale sunt foarte ridicate. Primul număr notat al măsurării tensiunii arteriale este valoarea sistolică, care măsoară presiunea exercitată de către sânge asupra pereților arterelor atunci când inima bate. Al doilea număr reprezintă măsurarea tensiunii diastolice, se măsoară presiunea în artere între contracțiile inimii, când inima se relaxează și primește o noua cantitate de sânge.
Hipertensiune arterială poate afecta fătul, acest aspect depinzând de stadiul în care se află sarcina și de cât de ridicate sunt valorile tensiunii arteriale. Cu cât hipertensiunea în timpul sarcinii este mai ridicată și cât de devreme se instalează, atunci cu atât mai mult va creste și nivelul de riscuri care pot apărea.
Una din 4 femei cu hipertensiune arterială în timpul sarcinii poate dezvolta preeclampsie în timpul sarcinii sau travaliului sau, uneori, imediat după naștere și au o șansă de 50% să sufere de preeclampsie daca suferă de hipertensiune arterială înainte de primele 30 de săptămâni.
Hipertensiunea arterială din timpul sarcinii poate crește riscul apariției unor complicații ale sarcinii, printre care întârziere de creștere intrauterină, o naștere prematura, separarea prematura a placentei de uter sau nașterea unui copil mort. Din cauza acestor riscuri, persoana care îngrijește gravida, trebuie sa o monitorizeze pe aceasta și pe copilul sau cu atenție.
Deoarece tensiunea poate afecta circulația sângelui prin placentă, gravidei care suferă de hipertensiune în timpul sarcinii, doctorul trebuie să ii recomande o ecografie pentru a vedea daca fătul se dezvoltă corect și dacă exista o cantitate normala de lichid amniotic. De asemenea, trebuie sa îi recomande un test biofizic al sarcinii pentru se vedea starea fătului și în unele cazuri o nedezvoltare normală a fătului, un test cu ultrasunete Doppler pentru a verifica circulația sangvina a acestuia, un set de analize la sânge și un test de urina din ultimele 24 de ore . Aceste teste determina daca gravida suferă de preeclampsie și va permite medicului să ia anumite masuri pe viitor în concordanta cu condiția medicală a pacientei.
Pe lângă aceste măsuri inițiale, medicul trebuie să controleze starea sănătății gravidei în funcție de nivelul tensiunii, de starea fătului și de cat de înaintată este sarcina. Acesta îi poate cere să reducă din activitățile zilnic, să consulte un specialist în sarcini cu risc mare sau să se interneze pentru monitorizare. Gravida trebuie să merge la medic pentru a verifica tensiunea sângelui, nivelul de proteine din urină și să-i aducă la cunoștința acestuia ce schimbări s-au mai petrecut.
F. trebuie sa fi monitorizat îndeaproape fie săptămânal, fie de două ori pe săptămâna cu testul biofizic sau teste care să măsoare nivelul de stres, iar gravida trebuie sa facă de trei ori pe săptămâna teste cu ultrasunete pentru a fi monitorizata dezvoltarea fătului.
Semnele de preeclampsie (precum transpirații, o creștere bruscă în greutate, dureri de cap severe sau persistente, probleme de vedere, dureri în partea superioara a abdomenului sau slăbiciuni, sau stări de greața sau de voma) sau semne de separare prematura a placentei de uter (precum sângerări vaginal, slăbiciune a uterului sau durere) impun nașterea prematură.
Dacă nivelul tensiunii este destul de ridicat (o tensiune care ajunge la 160/70 sau mai mare decât atât), gravidei i se administrează medicamente care să scadă nivelul tensiunii arteriale și trebuie spitalizată până când va naște.
Din înscrisurile dosarului întocmite de Colegiul Medicilor rezultă ca, urmare a investigațiilor paraclinice la internare, care indicau modificări severe de perfuzie placentara, operația de cezariana era imediat necesară pentru salvarea copilului și că temporizarea operației nu a fost justificată, iar administrarea de dexametazonă nu a condus la nici un beneficiu.
Mai mult,în referatul întocmit de Dr. L. P. se reține ca o cauză a evoluției infauste a fătului patologiă asociata sarcinii, patologie căreia nu i s-a acordat o atenție corespunzătoare din partea medicului curant, că pacienta prezenta multiplii factori de risc, că restricția de creștere uterină însoțită de hipoxie fetala obiectivată de efectul de brain sparing ( reducerea rezistentei în ACM) a intervenit în săptămâna 34, dar ca acest lucru nu a fost sesizat de medicul curant, că la internare hipoxia fetala era agravată, moartea fătului fiind iminenta conform datelor din literatura de specialitate având în vedere normalizarea circulației în ACM și creșterea rezistentei în artera ombilicală și ca se impunea intervenția cezariana de urgență, iar în referatul întocmit de prof. univ. dr. G. B. se retine ca în cazul de față se impunea efectuarea operației de cezariană de la internare motivată de HTA indusă de sarcina, restricție severă de creștere intrauterina ( 33 de săptămâni față de 37 cronologic), oligoamnios, suferința fetală cronică severă obiectivată ecografic prin inversarea fluxurilor în artera cerebrala medie și cea ombilicala, patologie materna asociată (hepatita cronica obiectivată prin scăderea albuminelor 44,2% și creșterea gamaglobulinelor 34,7%), că decizia trebuia luata de medicul șef de gardă care are, conform legii, obligația să consulte toate cazurile noi internate în sala de nașteri, indiferent dacă acestea aparțin sau nu vreunui medic curant și că decesul fătului s-a produs între orele 2,30-6,00, probabil cu ocazia instalării primelor contracții uterine care, pe fondul hipoxiei cronice, obiectată ecografic și histopatologic prin examenul placentei, au condus la moartea fătului.
Comisia a stabilit că medicii au săvârșit abateri de la buna practică medicală și au hotărât sancționarea dr. L. M. cu interdicția exercitării profesiei de medic pe o perioada de 6 luni și efectuarea unui curs de perfecționare în obstetrică în următoarele 6 luni, iar a dr. P. C. I. cu mustrare.
Decizia nr. 156/13.01.2010 emisă de Comisia de disciplină din cadrul Colegiului Medicilor a fost desființată de către Comisia Superioară pe motive de ordin procedural și nu pentru ca medicii nu erau vinovați, întrucât prin decizia nr. 1370/17.10.2012 se mențin concluziile referitoare la cauzele decesului intrauterin și sancțiunile aplicate inițial.
În consecința, instanța a constatat că pârâta L. M., medicul curant al reclamantei, a întârziat nejustificat în a proceda la declanșarea nașterii ținând cont de hipertensiunea apărută în săptămâna 34 de sarcina care nu a cedat la tratament și în raport de rezultatele ecografiilor din data de 25.11.2008 și din data de 03.12.2008 care au arătat restricție severă de creștere intrauterină, indice de rezistența crescut la nivelul arterei uterine și oligoamnios, rezultate ce indicau modificări severe de perfuzie placentara și care impuneau efectuarea de urgență a operației de cezariană și neefectuarea operației de cezariană în momentul internării, că pârâtul P. C. I., șeful gărzii din data de 03.12.2008 nu și-a îndeplinit obligațiile de serviciu referitoare la examinarea pacientei la internare pentru a putea evalua corect și nemijlocit starea de sănătate a acesteia mulțumindu-se doar cu o prezentare orală a cazului de către medicul curant al pacientei, nu a acordat atenție și semnificație sângerării vaginale care a reprezentat cauza prezentării la spital a reclamantei, nu a studiat ecografia realizată în momentul internării care i-ar fi oferit detalii, iar în fața instanței a declarat că și dacă o vedea nu o lua în considerare, întrucât nu era bine realizată, nu a recomandat alte analize care ar fi putut clarifica diagnosticul de preeclamsie (de ex. sumar de urina pentru detectarea proteinuriei, dozarea proteinuriei timp de 24 ore), nu a supravegheat personalul din subordine care nu și-a îndeplinit obligațiile de serviciu, întrucât nu au monitorizat-o pe petentă pe timpul nopții, așa zisa recomandare de odihnă nefiind cuprinsa în vreo buna practică medicală atunci când starea pacientului este gravă și că pârâta M. C., medic de gardă în ziua de 03.12.2008 a refuzat să-i comunice reclamantei starea fătului, nu a avut vreo reacție atunci când starea reclamantei necesita masuri urgente, respectiv după ce a constatat ecografic că fătul este decedat și nu a acordat asistenta psihică reclamantei, preferând ca toate acestea sa fie făcute de dr. L. M. care a ajuns la spital la orele 7,45, toate aceste inacțiuni reprezentând inacțiuni ilicite în sensul legii astfel cum au fost descrise mai sus.
Instanța a reținut că potrivit Regulamentului Medicului Coordonator din Serviciu de Gardă, pârâtul P. C. I. avea obligația examinării pacientelor deja internate care prezentau probleme conform obligației de a supraveghea în mod deosebit starea bolnavilor gravi din secție, precum și evoluția lor .
Chiar dacă dimineața fătul era mort și o intervenție chirurgicală ar fi fost o eroare medicală, întrucât ar fi adăugat riscuri inutile pentru starea de sănătate a mamei, atât pârâtul P. C. I., cât și pârâta M. C. trebuiau sa ia masuri de urgență în ceea ce privește provocarea nașterii și să o informeze pe pacienta despre ce se întâmplase nu să o lase în salon mai mult de o oră cu copilul mort în pântec până la venirea dr. L..
De altfel, nepăsarea medicilor din România este cunoscută, iar aceasta atitudine a fost constatată și personal de către instanța pe parcursul derulării procesului cu privire la medicii P. C. I. și M. C. care au încercat să prezinte instanței situația ca fiind fără importanță, că reclamanta era pacienta pârâtei L. M. și că nu aveau de ce să intervină pe serviciul de gardă sau că pârâta M. C. era medic rezident și deci nu avea nici o responsabilitate.
Instanța nu a avut în vedere declarațiile martorilor audiați în cauză la solicitarea pârâților, întrucât acestea nu se coroborează cu înscrisurile dosarului, nu sunt concludente în soluționarea cauzei, dar și ținând cont că martorii au lucrat sau lucrează împreună cu pârâții persoane fizice.
Cu privire la prejudiciul moral suferit de reclamanta ca urmare a pierderii fătului în condițiile prezentate, instanța a reținut că acesta este evident. Dealfel, nici pârâții nu au contestat existența acestui prejudiciu.
Mai mult, reclamanta a depus mai multe sesizări pentru a afla ce s-a întâmplat, iar seful clinicii de obstetrica ginecologie, dr. N. D., i-a spus la început că a fost vorba despre un copil fragil omorât de primele contracții, iar apoi ca deși copilul a fost sănătos, totul s-a produs din cauza diverselor afecțiuni ale mamei. Ulterior, medicul a declarat ca fost vorba despre cauze genetice sau despre ,,limitele medicinii”, considerând ca tensiunea de 16/11 este una normală pe timpul sarcinii. În aceste condiții, suferința psihică a fost accentuată de refuzul medicilor implicați și a conducerii clinicii în soluționarea cererilor sale, prin aceasta atitudine aceștia făcându-se vinovați de punerea în pericol a vieții sale precum și a unei sarcini viitoare, prin necunoașterea investigațiilor necesare a fi efectuate, suplimentând astfel traumele psihice provocate de pierderea sarcinii.
În ceea ce privește legătura cauzală dintre fapta ilicita și prejudiciu instanța a reținut că inacțiunea medicilor a declanșat, favorizat și nu a împiedicat în nici un fel constituirea lanțului cauzal ce a avut ca finalitate moartea intrauterină a fătului și punerea în primejdie a mamei. Specificul afecțiunii hipertensiune indusă de sarcina, cu consecința intervenirii complicației în forma preeclamsiei îl constituie faptul că orice întârziere în diagnosticarea și tratarea ei determina agravarea stării de sănătate, situație pe care medicii o cunoșteau, dar nu i-au dat importanță.
Vinovăția medicilor constă în forma culpei prin omisiune, manifestată în cadrul unor inacțiuni prin neexecutarea unei acțiuni necesare, respectiv neevidentarea diagnosticului corect și neluarea masurilor necesare de tratament. În speța este vorba despre o greșeală medicală, care presupune nerespectarea unor norme de comportament profesional, pe care un medic cu aceeași capacitate profesională, în aceleași condiții, le-ar fi respectat sau cel puțin ar fi trebuit să le respecte.
P. aceste considerente, în temeiul art. 998-999 C.civ.vechi și a art. 1169 C.civ.vechi, instanța a admis cererea și a obligat pârâții la plata unei despăgubiri, reprezentând contravaloarea prejudiciului cauzat reclamantei în data de 03.12.2008.
S-a reținut că nu are nici o importanță comportamentul petentei din data de 25.11.2008, fiind fără relevanță dacă a refuzat să se interneze întrucât, așa cum s-a reținut mai sus, medicul curant L. nu a luat masurile ce se impuneau în cazul hipertensiunii arteriale indusă de sarcina, iar inacțiunile medicilor care au dus la moartea fătului sunt cele din data de 03.12.2008.
Este cunoscut faptul că, spre deosebire de despăgubirile materiale, care se stabilesc pe bază de probe directe, despăgubirile pentru daunele morale se stabilesc pe baza evaluării instanței de judecată. Dauna morală constă în atingerea adusă valorilor care definesc personalitatea umană, valori care se referă la existența fizică a omului, sănătatea și integritatea corporală, la cinste, demnitate, onoare, prestigiu profesional și alte valori similare. Chiar dacă este adevărat că stabilirea cuantumului despăgubirilor echivalente unui prejudiciu nepatrimonial include o doză de aproximare, instanța trebuie să aibă în vedere o . criterii, cum ar fi: consecințele negative suferite de cel în cauză pe plan fizic și psihic, importanța valorilor morale lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori și intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării, măsura în care i-a fost afectată situația familială, profesională și socială.
În cazul dedus judecății la evaluarea despăgubirilor pentru daunele morale, în scopul de a nu fi una pur subiectivă sau pentru a nu tinde către o îmbogățire fără just temei, trebuie să se țină seama de suferințele fizice și morale susceptibile în mod rezonabil a fi fost cauzate prin moartea fătului, precum și de toate consecințele evenimentului, relevate de actele medicale ori de alte mijloace de dovadă, cum ar fi declarații de martori.
Este fără putință de tăgadă că reclamanta a suferit traume psihice accentuate ca urmare a morții copilului, dar și datorită faptului ca timp de 5 ani a fost nevoită să caute răspunsuri, întrucât tot cei implicați au refuzat în mod constant să i le ofere. Cu toate acestea, se impune menținerea unei proporționalități între suferințele provocate, care, deși nu pot fi cuantificate, trebuie cel puțin estimate, raportat la vârsta victimei și alte particularități ale acesteia, și sarcina impusă pârâților de a suporta efectiv plata despăgubirilor ce vor fi acordate cu titlu de daune morale.
Reclamanta a fost privată de dreptul de a fi mamă, iar șocul psihic datorat de pierderea fătului a făcut să fie frustrată și o perioadă să creadă că nu se va mai putea bucura de o viață activă, începând cu o vârstă timpurie astfel cum rezultă din înscrisurile dosarului și declarația martorului audiat în cauza la solicitarea sa.
Față de cele arătate, instanța a apreciat că, în contextul circumstanțelor cauzei și ținând cont de suferințele reale ale reclamantei, suma de 200.000 lei solicitată cu titlu de despăgubiri morale constituie o satisfacție echitabilă.
Instanța a reținut că, atât Curtea Europeană a Drepturilor Omului cât și Înalta Curte de Casație și Justiție, atunci când acordă despăgubiri morale, nu operează cu criterii de evaluare prestabilite, ci judecă în echitate, adică procedează la o apreciere subiectivă a circumstanțelor particulare a cauzei, relativ la suferințele fizice și psihice pe care le-a suferit victima, precum și consecințele nefaste pe care evenimentul analizat l-a avut cu privire la viața particulară, astfel cum acestea sunt evidențiate prin probele administrate. Ca atare, în materia daunelor morale, atât jurisprudența națională, cât și hotărârile Curții de la Strasbourg pot furniza judecătorului cauzei doar criterii de estimare a unor astfel de despăgubiri și, respectiv, pot evidenția limitele de apreciere a cuantumului acestora.
Este adevărat că nu exista criterii legale pentru determinarea daunelor morale suferite ca urmare a pierderii unei persoane dragi și apropiate, traumele create în aceasta situație fiind incomensurabile. Practica judiciară în materie este, însă, constantă (iar instanța se raliază acesteia) în sensul că daunele morale nu reprezintă o reparare a prejudiciului, ci ele au rolul de a compensa respectivul prejudiciu. Astfel, daunele morale acordate urmăresc să asigure părții vătămate o alinare în condiții de viață mai confortabile, să permită acesteia ca, la un moment dat, să poată realiza un transfer de afectivitate.
Față de aceste criterii generale și ținând cont și de caracteristicile concrete ale speței, cuantumul daunelor morale acordate reclamantei trebuie să exprime o compensație a suferințelor morale încercate. iar instanța a apreciat că un confort sporit al vieții cu efect compensatoriu poate fi realizat prin alocarea unei sume de bani de 200.000 lei, astfel încât apare întemeiată acțiunea astfel cum a fost precizată la data de 29.05.2013.
În formularea art.1000 alin.3 C.civ. comitenții răspund de prejudiciul cauzat de prepușii lor în funcțiile ce li s-au încredințat.
Răspunderea comitentului pentru fapta prepusului există ori de câte ori sunt dovedite condițiile generale ale răspunderii civile delictuale: fapta ilicită a prepusului, prejudiciul, raportul de cauzalitate și vina prepusului, dar și condițiile speciale, respectiv două cerințe speciale ce particularizează responsabilitatea comitentului: raportul de prepușenie și săvârșirea faptei de către prepus în funcțiile ce i s-au încredințat de către comitent.
În lipsa unor precizări ale Codului civil cu privire la temeiul acestei forme de răspundere, în decursul timpului au fost elaborate atât teorii bazate pe culpă, cât și teorii grefate pe risc; teoria prezumției de culpă a comitentului; teoria potrivit căreia culpa prepusului este considerata culpa comitentului aplica relației comitent-prepus regulile specifice mandatului; teoria riscului; teoria garanției.
Victima are posibilitatea de a obține satisfacție fie de la comitent (art.1000 alin.3 C.civ.), fie de la prepus (art.998-999 C.civ.), fie de la comitent și prepus, în solidar (art.1000 alin.3 coroborat cu art.998-999 C.civ.).
În cauză, condițiile generale au fost analizate, constatându-se ca fiind îndeplinite astfel încât se impune analizarea doar a celor doua condiții speciale.
Din actele dosarului rezultă că pârâții L. M., P. C. I. și M. C. activau în cadrul Spitalului Clinic Caritas, fiind angajați ai spitalului chiar și dacă doar pentru serviciul de gardă. Astfel, se reține existența atât a raportului de prepușenie cat și săvârșirea inacțiunilor de către prepuși în funcțiile ce li s-au încredințat de către comitent.
Cum Administrația S. și Serviciilor Medicale București este succesoarea Spitalului Caritas, întrucât a preluat toate drepturile și obligațiile acestuia, rezultă ca în cauza dedusă judecății aceasta are calitatea de comitent.
În baza art.1000 al.3 C.civ. vechi, art. 644 alin. 2 din Legea nr. 95/2006 și Ordinul MSP nr. 482/2007 privind Normele Metodologice de aplicare a legii, publicat în Monitorul Oficial nr. 237/05.04.2007 comitentul, în calitate de furnizor de servicii medicale, răspunde în condițiile legii civile pentru prejudiciile produse de personalul medical angajat, în solidar cu acesta, motiv pentru care pârâții L. M., P. C. I. și M. C. au fost obligați în solidar cu Administrația S. și Serviciilor Medicale București la plata sumei de 200.000 lei către reclamanta.
La termenul de judecata din data de 19.06.2013, reclamanta a învederat ca nu solicită cheltuieli de judecată.
Împotriva acestei hotărâri au formulat apel pârâta Administrația S. și Serviciilor Medicale București, pârâta L. M., apelantul pârât P. C. I. și apelanta pârâta M. C..
Prin cererea de apel formulată, apelanta pârâta Administrația S. și Serviciilor Medicale București a schimbarea în tot a sentinței atacate și anularea cererii de chemare în judecată ca netimbrată, iar în subsidiar admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive a Administrației S. și Serviciilor Medicale București și respingerea cererii ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.
Apelanta pârâta Administrația S. și Serviciilor Medicale București a criticat sentința civila apelata pentru nelegalitate și netemeinicie susținând în esență că în ceea ce privește excepția netimbrării cererii de chemare în judecată, instanța de fond a nu a respectat dispozițiile Legii nr.146/1997 privind taxele judiciare de timbru și nu a pus în vedere intimatei-reclamante să achita taxa judiciară de timbru și aceasta nu a timbrat acțiunea la valoarea pretențiilor solicitate și ulterior majorate.
Instanța a unit în temeiul art.137 alin.2 Cod de proc.civ. excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei cu fondul și a respins-o ca neîntemeiată, reținând eronat că pârâta „este succesoarea Spitalului Caritas întrucât a preluat toate drepturile și obligațiile acestuia".
Această considerare este total neîntemeiată, de vreme ce toate elementele definitorii ale personalității juridice (patrimoniu, bilanț contabil, balanță de verificare sintetică, situația fluxurilor de trezorerie, conturi de execuție) au fost preluate de către Căminul pentru Persoane Vârstnice al municipiului București - Academician N. C. în baza H.G. nr.212/2011 și a HCGMB nr.72/2011.
În condițiile în care Căminul pentru Persoane Vârstnice al Municipiului București a preluat toate elementele definitorii ale personalității juridice ale fostului Spital, iar art.4 al HCGMB nr.72/2001 prevede faptul că numai obligațiile fostului Spital Caritas (nu și drepturile) ce rămân după redistribuirea și preluarea patrimoniului de către Cămin, se preiau de către instituția apelantei pârâte instanța de fond în mod nelegal a considerat că aceasta este succesoarea în drepturi și obligații a fostului Spital Caritas.
De altfel, legiuitorul a prevăzut în Hotărârea de Guvern nr.212/2011 preluarea în integralitate a personalității juridice (cu drepturi și obligații) de către Căminele pentru persoane vârstnice care se înființează prin „reorganizarea" fostelor spitale. Această preluare a obligațiilor fostului Spital Caritas nu se regăsește în Hotărârea de Guvern, ci numai în Hotărârea Consiliului General nr.72/2011, act normativ inferior Hotărârii Guvernului nr.212/2011 și care nu poate constitui temei legal pentru considerarea ASSMB ca fiind succesoare în drepturi și obligații a Spitalului Caritas.
Instanța de fond prin considerentele arătate a justificat sancționarea faptelor și a atitudinii medicilor și nu a ținut cont de particularitățile cazului dedus judecății și în raport de care să constate neîndeplinirea cerinței speciale față de ASSMB, respectiv lipsa raportului de prepușenie dintre medici și spital sub aspectul laturii medicale.
Astfel, în speța de față, trebuie să se țină cont de natura specifică a profesiei de medic care are la baza exercitării sale independența și libertatea profesională a medicului, situație în care fucționează o disociere a raportului de prepușenie față de contractul de muncă ce decurge din natura specifică a exercitării profesiei de medic, din autonomia pe care o implică această profesie, precum și din modalitățile specifice de exercitare a profesiei, indiferent de faptul că acesta lucrează în spital ori într-o altă unitate sanitară.
Deși încadrat pe bază de contract de muncă, medicul asigură asistența medicală, nu pe baza unor îndrumări de specialitate date de conducerea unității sanitare, ci în mod independent pe baza pregătirii sale în profesie.
În acest sens sunt dispozițiile art. 375 alin 1 din Legea nr.95/2006 potrivit cărora în scopul asigurării în orice împrejurare a intereselor pacientului, profesia de medic are la baza exercitării sale independenta și libertatea profesională a medicului, precum și dreptul de decizie asupra hotărârilor cu caracter medical și având în vedere natura profesiei de medic și obligațiile fundamentale ale medicului față pacientul său, medicul nu este funcționar public.
Lipsa raportului de prepușenie dintre medic și spital sub aspectul asistenței medicale acordate rezultă indubitabil din doua aspecte expres prevăzute de către Legea nr.95/2006:
a) Pot fi angajați ai spitalului numai medicii care au fost primiți în profesie și sunt membrii ai Colegiului Medicilor din România care este și autoritatea competentă să exercite controlul profesiei de medic,
b) Obligativitatea pentru medici de a avea încheiată poliță de asigurare de răspundere civilă, pentru greșeli în activitatea profesională, ca expresie a independenței profesiei,
c) Prevederea legală sus menționata art.375 alin.2 din Legea nr.95/2006 în sensul că medicul nu este funcționar public.
În cadrul motivelor de apel formulate de către apelanta pârâta M. C., aceasta a criticat hotărârea apelată pentru nelegalitate și netemeinicie susținând în esență că prima instanța a reținut în mod eronat că la data de 03 .12. 2008 apelanta pârâtă M. C. era „angajata” spitalului Caritas ca „medic de gardă”, întrucât la acea dată aceasta era medic rezident, adevăr care schimbă radical situația.
Astfel, prin O.M.P.S. nr. 1210/23 .12.2003, apelanta pârâta a fost numită medic rezident la S. Caritas din București și a avut acest statut profesional până la data punerii în aplicare a O.M.S.P nr. 2025/12 .12.2008, când a obținut certificatul de medic specialist în specialitatea obstetrică-ginecologie, și anume 01 ianuarie 2009.
Statutul profesional al medicului rezident este reglementat - spre deosebire de cel al medicilor specialiști, primari, etc., de O.G nr.12/2008, aprobată prin Legea nr.179/2008 și care, în art. 1 definește rezidențiatul astfel: „Rezidențiatul este forma specifică de învățământ postuniversitar pentru absolvenții licențiați ai facultăților de medicină, medicină dentară și farmacie, care asigură pregătirea necesară obținerii uneia dintre specialitățile cuprinse în nomenclatorul specialităților medicale, medico dentare și farmaceutice pentru rețeaua de asistență medicală.”
Conform art.9(l) din același act normativ „Pregătirea în rezidențiat se desfășoară, pentru fiecare specialitate, conform unei curricule de pregătire și unui barem de manopere, proceduri, tehnici diagnostice și terapeutice, obligatorii și unice pe țară, elaborat de universitățile de medicină și farmacie, avizat de Centrul N. de Perfecționare în Domeniul Sanitar și aprobat prin ordin al ministrului sănătății publice și al ministrului educației, cercetării și tineretului” iar potrivit art.9(3) din același act normativ: „Pregătirea în rezidențiat reprezintă un proces continuu de pregătire teoretică și practică, fiind normată ca activitate didactică”.
Pe perioada rezidențiatului, în conformitate cu art.5(2) din Ordonanță, medicii rezidenți încheie un contract de muncă cu unitatea sanitară la care au fost repartizați pentru locurile de rezidențiat respective, obiectul acestuia fiind activitățile de pregătire nominalizate în art.9(l) din ordonanță și curricula de pregătire, iar nu vreo obligație față de pacienți.
Rezidențiatul se finalizează printr-un examen (conform art. 13(1) din Ordonanță), după care se eliberează un certificat de specialist (conform art. 13(4) din Ordonanță), moment de la care dobândește dreptul de liberă practică medicală (conform art.17(l) din Ordonanță); moment care coincide și cu încheierea unui nou contract de munca, de această dată ca medic specialist cu obligații față de pacienți.
Confundând statutul profesional al apelantei parate de medic rezident cu cel al unui medic specialist, instanța, din ignoranță sau cu rea intenție, i-a imputat acesteia, în solidar cu ceilalți pârâți următoarele inacțiuni medicale ilicite:"...a refuzat să-i comunice reclamantei starea fătului..." (p.20, alin.5); "...nu a avut vreo reacție atunci când starea reclamantei necesita măsuri urgente, respectiv după ce a constatat ecografic că fătul este decedat...." (p.20, alin.5); "...nu a acordat asistență psihică reclamantei...." (p.20, alin.5); "nu a luat... măsuri de urgență în ceea ce privește provocarea nașterii...." (p.20,alin. 7); "nu a luat măsuri... să o informeze pe pacientă despre ce se întâmplase, nu să o lase în salon mai mult de o oră cu copilul mort... până la venirea Dr. L.." (p.20, alin.7).
Instanța însă nu a putut să precizeze în raport de care norme juridice, profesionale ori deontologice a ajuns la o asemenea încadrare.
Apelanta pârâta a arătat încă de început prin întâmpinarea formulată că tot ce a efectuat față de intimată a fost numai și numai o activitate specifică practicii și teoriei medicului rezident vis-a-vis de pacient, și anume chemarea la ecograf, efectuarea examenului ecografic constatând lipsa bătăilor cordului fetal, timp în care l-a anunțat telefonic pe șeful gărzii; acesta s-a prezentat imediat și a confirmat lipsa bătăilor cordului fetal, toate acestea încadrându-se perfect în spiritul și litera art. 9 alin. 1 din O.G. nr. 12/2008, după care nu a mai efectuat nimic, ceea ce este perfect conform practicii rezidentului.
Prin apelul formulat apelantul pârât P. C. I. a solicitat schimbarea sentinței civile apelate în sensul respingerii acțiunii ca neîntemeiată față de pârât, deoarece în ceea ce-l privește lipsesc elementele constitutive necesare angajării răspunderii civile delictuale, lipsind fapta ilicită a acestuia, vinovăția și implicit legătura de cauzalitate cu prejudiciul suferit de intimata reclamantă.
La rândul sau apelanta pârâta L. M. a solicitat admiterea apelului și schimbarea în tot a sentinței civile apelate în sensul respingerii ca neîntemeiată a acțiunii formulate.
În ședința publică din data de 28.02.2014, tribunalul a recalificat calea de atac ca fiind recurs în condițiile în care obiectul acțiunii a fost evaluat la suma de 1 leu la data introducerii cererii de chemare în judecată -02.12.2011, cuantumul pretențiilor fiind majorat la suma de 200.000 lei la o dată ulterioară în cursul judecații în fața primei instanțe, la data de 29.05.2013 și în raport de dispozițiile art. 282 indice 1 c.pr.civ. și avand în vedere ca determinarea competentei instanței și calificarea căii de atac se fac prin raportare la evaluarea obiectului acțiunii de către reclamant la data introducerii cererii de chemare în judecată conform art. 112 corob cu art. 18 indice 1 c.pr.civ.
În aceeași ședința de judecata tribunalul a admis excepția de nulitate a recursurilor formulate de recurenții M. C., P. C. I. Și L. M. pentru nemotivarea acestora în termen în raport de dispozițiile art. 303 alin.1 corob cu art. 306 alin.1 c.pr.civ .
În ședința publică din data de 12.12.2014, recurenta pârâta M. C. a reiterat excepția lipsei calității procesuale pasive în ceea ce o privește invocat ca motiv de ordine publică în ședința publică din data de 25.04.2014 în condițiile art.306 alin.2 C.pr.civ.
Prin decizia civilă nr.4599/19.12.2014, Tribunalul București - Secția a III-a Civilă a constatat nule recursurile formulate de recurenții pârâți L. M., P. C. I. și M. C., cu excepția motivului de ordine publică constând în excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei M. C. invocat în cadrul recursului formulat de aceasta din urmă, a respins ca nefondat motivul de recurs de ordine publică sus menționat, a respins recursul formulat de recurenta pârâtă Administrația S. și Serviciilor Medicale București ca nefondat, a dispus darea în debit a reclamantei O. S. cu suma de 5611 lei taxă judiciară de timbru datorată pe cererea de chemare în judecată astfel cum a fost precizată și emiterea unei adrese către AFP Sector 5 în vederea eliberării titlului executoriu și a obligat recurenții pârâți la plata sumei de 3000 lei către intimata reclamantă cheltuieli de judecată în recurs.
Analizând sentința civila recurată prin prisma motivului de ordine publica sus invocat de către recurenta pârâta M. C.,tribunalul a reținut că în fapt motivele susținute de către recurenta pârâta în argumentarea excepției lipsei calității procesuale pasive constituie apărări pe fondul cauzei cât privește neîndeplinirea cerințelor răspunderii civile delictuale în persoana acesteia în principal lipsa caracterului ilicit al faptei în considerarea calității acesteia de medic rezident cu atribuții expres reglementate prin dispozițiile OG nr.12/2008 și fără posibilitatea de a i se imputa inacțiuni ce țin de exercitarea atribuțiilor profesionale ale unui medic specialist.
Ca urmare, tribunalul a constatat nule recursurile formulate de recurenții parați M. C., P. C. I. și L. M. cu excepția motivului de ordine publică constând în excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei M. C. pe care l-a respins ca neîntemeiat.
În ceea ce privește recursul formulat e recurenta pârâta ASSMB, analizând sentința civila recurată prin prisma motivelor de recurs aduse de recurenta pârâta și în raport de dispozițiile art. 304 indice 1 c.pr.civ, tribunalul a reținut că acesta este nefondat pentru următoarele considerente.
Tribunalul a reținut ca excepția netimbrării cererii de chemare în judecata nu poate fi valorificată în calea de atac ca motiv de recurs de ordine publică sau ca și critică adusă modalității în care instanța de fond a înțeles să nu stabilească în sarcina reclamantului obligația de plata a unei taxe judiciare de timbru pentru obținerea unei soluții de admitere a căii de atac și a anularii cererii de chemare în judecata ca netimbrate .
Dispozițiile art. 20 alin.5 din Legea nr.146/1997 stabilesc în mod expres ce se întâmpla în situația în care cererea de chemare în judecată era supusă timbrajului, iar reclamantul a nu făcut dovada achitării taxei judiciare de timbru în mod corespunzător: ” În situația în care instanța judecătoreasca investita cu soluționarea unei căi de atac ordinare sau extraordinare constata ca în fazele procesuale anterioare taxa de timbru nu a fost plătita în cuantumul legal, va dispune obligarea parții la plata taxelor de timbru aferente, dispozitivul hotărârii constituind titlu executoriu .
În condițiile date, tribunalul a dispus darea în debit a reclamantei O. S. cu suma de 5611 lei taxă judiciară de timbru calculată conform prevederilor art. 2 alin.1 lit .f din Legea nr. 146/1997 datorată de aceasta pe cererea de chemare în judecată astfel cum a fost precizată și în baza art. 20 alin.5 teza a II- a din același act normativ a dispus emiterea unei adrese către AFP Sector 5 în vederea eliberării titlului executoriu.
În ce privește critica recurentei pârâte ASSMB privind greșita soluționare de către prima instanța a excepției lipsei calității procesuale pasive a acesteia fără a ține cont de prevederile HG nr.212/2011, s-a reținut că este adevărat ca dispozițiile art. 7 din HG .212/2011 sunt în sensul ca patrimoniul unităților sanitare cu paturi desființate stabilit pe baza bilanțului contabil de închidere, însoțit de balanța de verificare sintetică, contul de rezultat patrimonial, conturile de execuție și celelalte anexe inclusiv cele care se întocmesc la sfârșitul anului împreuna cu protocolul de predare primire este preluat de căminele pentru persoane vârstnice înființate în baza respectivului actului normativ, însă norma legală nu-i conferă calitate procesuală pasivă în cauza de față Căminului pentru persoane vârstnice al mun.Bucuresti-Academician N. C. .
Astfel, în baza sus menționatelor dispoziții legale și cele ale HGMB 776/2011 Căminului pentru persoane vârstnice al mun.Bucuresti-Academician N. C. a preluat la data încheierii protocolului de predare primire toate obligațiile cunoscute și înregistrate în evidentele financiare ale fostei unități spitalicești care s-a desființat, iar pentru eventualele obligații viitoare cum este și cazul celei din speța de față în condițiile în care cererea de chemare în judecata a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Sector 2 București la data de 02.12.2011 ulterior preluării astfel a patrimoniului, prin art. 4 din HCGMB nr.72/28.04.2011 s-a stabilit că obligațiile rămase după distribuirea și preluarea patrimoniului se preiau de către ASSMB.
În ceea ce privește greșita reținere de către instanța de fond a unui raport de prepușenie între medic și spital în condițiile în care modalitățile specifice de exercitare a profesiei de medic implica autonomia acestuia în exercitarea actului medical în mod independent pe baza pregătirii sale în profesie fără nici o îndrumare de specialitate din partea conducerii unității sanitare aspect reflectata de dispozițiile art. 375 alin.1 din Legea nr. 95/2006 tribunalul a reținut că nici această critica nu este întemeiată.
Astfel, faptul că dispozițiile Legii nr. 95/2006 stabilesc obligativitatea pentru medici de a avea încheiată polița de asigurare de răspundere civilă pentru greșeli în activitatea profesionala ca expresie a independenței profesiei nu este de natură a înlătura răspunderea solidară a spitalului câta vreme dispozițiile aceluiași act normativ, respectiv art. 644 alin.2 stabilesc în mod expres că unitățile sanitare publice sau private răspund în condițiile legii civile pentru prejudiciile produse de personalul medical angajat, în solidar cu acesta.
În concluzie, în baza art. 312 alin.1 C.pr.civ, tribunalul a respins recursul formulat de recurenta pârâtă Administrația S. și Serviciilor Medicale București ca nefondat.
În baza art. 274 alin.1 C.pr.civ. tribunalul a obligat recurenții pârâți la plata sumei de 3000 lei către intimata reclamantă cheltuieli de judecată în recurs constând în onorariu de avocat conform chitanței depuse la dosar.
Împotriva deciziei civile nr.4599/19.12.2014 și a încheierii interlocutorii din data de 28.02.2014, pronunțate de către Tribunalul București, Secția a III - a Civilă, au declarat recurs pârâtul P. C. I., Administrația S. și Serviciilor Medicale București și împotriva deciziei civile nr.4599/19.12.2014 au declarat recurs pârâtele L. M. și M. C..
Recurentul - pârât P. C. I. susține că tribunalul a constatat nul recursul recurentului-pârât, respectiv, a admis excepția nulității și a anulat recursul pentru nemotivarea Iui în termen, după ce în prealabil a recalificat calea de atac din apel în recurs în mod nelegal, încheiere care face corp comun cu hotărârea pronunțată în cauză, prezentul recurs având ca obiect soluția de recalificare a apelului în recurs, de admitere a excepției nulității recursului (astfel cum a fost calificat de instanța) și de constatare a nulității recursului recurentului-pârât.
Solicită instanței de recurs casarea hotărârilor pronunțată de Tribunalul București în dosarul nr._ și trimiterea cauzei spre rejudecare, aceleiași instanțe pentru judecarea în complet legal constituit a apelului, aceasta fiind calea de atac stabilită de lege raportat la valoarea obiectului litigiului.
În opinia recurentului - pârât, situația dedusă judecății se situează în sfera de aplicare a motivelor de recurs prevăzute de art. 304 pct. 1 și 5 din Vechiul Cod de Procedură Civilă, lege aplicabilă în cauză raportat la data investirii instanței de fond.
În fapt, prin sentința civilă nr._/26.06.2013, Judecătoria Sectorului 2 l-a obligat pe recurent, împreună cu alți trei pârâți la plata către reclamantă, în solidar, a sumei de 200.000 lei cu titlu de daune morale, apreciind că a săvârșit o fapta ilicită, materializată în neexercitarea corespunzătoare a profesiei de medic și prin aceasta i-a produs o vătămare reclamantei. Prin acțiunea introductivă reclamanta a solicitat obligarea paraților la plata sumei de 1 lei cu titlu de daune morale, iar la penultimul termen de judecată, în fața instanței de fond, acesta și-a majorat pretențiile la suma de 200.000 lei, conform art. 132 alin. 2 C.Proc.Civ..
Împotriva acestei hotărâri pârâtul P. C. I. a declarat apel la data de 02.07.2013, iar motivele de apel le-a depus până la primul termen de judecată, în conformitate cu art. 287 alin. 2 V. C.Proc.Civ..
La cel de-al doilea termen de judecată, instanța din oficiu a pus în discuție calificarea căii de atac, recalificând-o din apel în recurs. Ca urmare a acestei recalificări, instanța a admis excepția de nulitate a recursului, deoarece acesta nu a fost motivat în termenul de recurs, în conformitate cu art. 306 alin.1 V.C.Proc. Civ. Prin această manevră procedurală instanța i-a suprimat practic două căi de atac, nepermițându-se practic să aibă parte de un control asupra legalității și temeiniciei hotărârii instanței de fond. Chestiunea esențială, care a condus la acesta soluție a fost însă calificarea căii de atac dată de instanța, transformând-o din apel în recurs.
Aceeași soluție a fost reluată și prin hotărârea pronunțată pe calea de atac, recalificată, în mod nelegal, ca fiind recurs, respectiv prin sentința civilă nr. 4599/2014 din data de 19.12.2014, instanța de judecata a constatat nul recursul recurentului-pârât.
Or, calea de atac este determinată de lege, iar nu de judecător. În cauză, raportat la valoarea obiectului cauzei (200.000 Iei), calea de atac determinată de lege era apelul, însă instanța a soluționat această cale în complet de trei judecători, în condițiile care compunerea legală a completului de judecată presupunea complet de doi judecători.
În privința vătămării pricinuite, prin recalificarea căii de atac din apel în recurs și prin admiterea excepției nulității recursului, instanța i-a suprimat două căi de atac, privându-l de orice posibilitate de se efectua un control judiciar asupra hotărârii instanței de fond, care chiar dacă nu face obiectul analizei prezentului recurs, este o hotărâre nelegală atât din punct de vedere procedural, cat și din punct de vedere al dreptului substanțial, dar mai ales este o hotărâre profund nedreaptă. Judecătorul fondului a pronunțat respectiva hotărâre pe baza aprecierilor de ordin personal asupra sistemului medical din România și nu pe baza probelor administrate în cauză, probatoriu care de altfel a fost incomplet, deoarece instanța de fond i-a respins o probă esențială în cauză, proba cu expertiza medico - legală.
Cu toate că hotărârea era pronunțată într-un litigiu având o valoare de 200.000 lei, instanța a făcut o interpretare cu totul surprinzătoare a art. 2821 C. Proc. Civ coroborat cu art. 181 C. Proc. Civ. apreciind că momentul relevant în raport de care se determina calea de atac este momentul investirii instanței de fond, fiind absolut irelevant că ulterior reclamantul și-a mărit pretențiile.
În opinia recurentului - pârât, acest raționament este fundamental greșit. Art. 2821 C. Proc. Civ. prevede în mod clar că nu sunt supuse apelului hotărârile judecătorești date în prima instanță în cereri introduse pe cale principală (....) în litigiile al căror obiect are o valoare de până la 200.0000 lei inclusiv (…).
Prin urmare, elementul determinant prevăzut de legiuitor pentru determinarea căii de atac este hotărârea judecătorească, respectiv valoarea obiectului litigiului. Motivul pentru care legiuitorul a prevăzut acest prag a fost acela că s-a apreciat că litigiile având obiect peste această limită au un grad sporit de importanță și un impact puternic asupra părților, astfel încât s-a apreciat că este util ca acestea să fie suspuse controlului jurisdicțional, de către două instanțe superioare.
Apreciază recurentul - pârât că implicarea în raționamentul instanței a art. 181 C. Proc. Civ. este fundamental greșită, deoarece acest text prevede o prorogare de competență a instanței de fond în cazul modificării valorii obiectului cererii, textul având o rațiune practică, prevenind practic declinarea competenței și mutarea dosarelor de la o instanță la altă în funcție de modificarea de către părți a valorii obiectului cererii. Acesta este singura rațiune a acestui text, însă interpretarea dată de instanță în prezenta cauză excede cu mult rațiunii pentru care legiuitorul a introdus acest text.
Pe de altă parte, dacă s-ar valida raționamentul instanței, conform căruia relevantă pentru determinarea căii de atac este valoarea menționată în cererea de chemare în judecată, fiind fără relevanță modificarea ulterioară a acestei valori, făcând abstracție de valoarea hotărârii/a litigiului în sine, ar însemna că instanța de fond a dat mai mult decât s-a cerut, ceea ce nu este cazul în prezenta cauză, instanța soluționând cererea astfel cum a fost investita de reclamanta. Or, potrivit art. 2821 C.proc.civ. elementul determinant în funcție de care legea stabilește calea de atac este valoarea asupra căreia s-a pronunțat instanța a cărei hotărâre se atacă.
Așadar, voința legiuitorului a fost aceea de a supune controlului de legalitate în calea de atac a apelului, toate acele hotărâri care au o valoare superioară sumei de 100.000 lei, iar instanța prin interpretarea greșită a art. 181 C.Proc.Civ. a încălcat dispozițiile imperative ale art. 2821 alin. 1 C. Proc. Civ..
De asemenea, recurentul – pârât menționează faptul că după ce instanța de judecată a admis excepția nulității recursului prin încheierea interlocutorie din data de 28.02.2014, totuși, aceeași instanță i-a pus în vedere recurentului-pârât să timbreze cererea de apel, recalificată ca fiind recurs.
Recurenta – pârâtă M. C. solicită casarea deciziei recurate integral și trimiterea cauzei Tribunalului București pentru rejudecarea apelului, având în vedere că instanța învestită cu judecarea apelului a considerat în mod greșit calea de atac drept recurs, fără să intre pe fondul cauzei.
În esență, se invocă, sub un prim aspect, nelegala compunere a instanței, arătându-se că, în mod greșit, completul a pus în discuție calificarea căii de atac, la data de 28.02.2014, în complet de trei judecători (în condițiile în care la momentul punerii în discuție a recalificării căii de atac se presupunea că se judeca apelul), motiv pentru care, în cauză s-au încălcat dispozițiile art. 304 pct.1 și 5 din C.pr.civ., în sensul că instanța nu a fost alcătuită potrivit dispozițiilor legale și prin încheierea pronunțată s-a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin.2 C.pr.civ.
Prin urmare, instanța nu a fost alcătuită potrivit dispozițiilor legale prevăzute de art. 54 alin. 2 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, modificată, conform cărora apelurile se judecă în complet format din doi judecători și recursul se judecă în complet format din trei judecători, dispoziții ce nu au fost respectate în cauză.
Totodată, s-au încălcat și dispozițiile art.99 alin.3 teza l din Regulamentul de Ordine Interioară a instanțelor judecătorești privind constituirea completului de judecată. Normele de procedura sunt de ordine publică, încălcarea lor duce la nulitatea hotărârii pronunțate, iar în această situație vătămarea se prezumă și nu poate fi înlăturată decât prin desființarea acesteia.
Sub un al doilea aspect, recurenta invocă nerespectarea dispozițiilor legale, arătând că din economia art. 2821 C.pr.civ., invocat rezultă, per a contrario că, sunt supuse apelului hotărârile judecătorești date în prima instanță în cererile al căror obiect are o valoare mai mare de 100.000 lei.
Instanța de fond a reținut, chiar dacă acest lucru s-a întâmplat la momentul dezbaterilor, că pretenția reclamantei este de 200.000 lei. obligându-i pe pârâți, în consecință.
Instanța de control judiciar, din necunoașterea legii sau, mai grav, din neglijența rezultată din necitirea dosarului, nu observă cuantumul pretenției și apreciază eronat că, recursul era calea de atac ce ar fi trebuit trecută în dispozitivul sentinței civile nr._/26.06.2013.
Prin recalificarea greșită a căii de atac din apel în recurs, tribunalul a încălcat atât principiul legalității căii de atac, cât și dispozițiile art.84 Cod de procedură civilă, ceea ce echivalează cu o neobservare a formelor legale, în sensul art. 105 alin. 2 Cod de procedură civilă.
Vătămarea este cu atât mai gravă cu cât prin suprimarea unei căi de atac i-a încălcat recurentei dreptul la un proces echitabil, calea recursului fiind inadmisibilă.
Având convingerea că, în cauză, calea de atac corectă este cea a apelului, a întocmit și depus motivele de apel împotriva sentinței civile nr._/26.06.2013, pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 București, în condițiile art. 287 alin. 2 Cod de procedură civilă, respectiv, până la prima zi de înfățișare.
Arată recurenta că în lumina jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, în ipoteza în care există o ingerință în dreptul de acces la un tribunal independent și imparțial instituit de lege, această ingerință nu doar că trebuie să fie legală, să urmărească un scop legitim și să fie necesară într-o societate democratică, dar ea trebuie să fie și proporțională, proporționalitate ce se apreciază prin balansul dintre măsura dispusă și interesele aflate în joc, dintre mijloacele folosite și scopul vizat (a se vedea cauza L. împotriva României, hotărârea din 26 ianuarie 2006, definitivă la 26 aprilie 2006, par. 36).
Or, dacă sancțiunea nulității recursului este prevăzută de lege, respectiv de art. 306 alin.1 Cod procedură civilă, urmărește un scop legitim - respectarea unor formalități impuse de lege, buna administrare a justiției și evitarea aglomerării instanțelor superioare cu cauze de o importanță redusă (a se vedea cauza Roseiro Bento împotriva Portugaliei, hotărârea din 23 octombrie 2003), în considerarea structurii caii de atac a recursului, recurenta – pârâtă apreciază că această sancțiune nu era necesară și proporțională în cauză, pentru următoarele argumente:
Un prim aspect, consideră necesar să-l precizeze că, dacă în materie civilă, instanța de contencios european a drepturilor omului nu instituie, în sarcina statelor contractante, obligația de a crea instanțe de apel sau de recurs (casație), nu mai puțin, în ipoteza în care, statul reglementează, în propriul sistem de drept, atât calea de atac a apelului, cât și a recursului, accesul la aceste grade de jurisdicție trebuie să fie efectiv, garanțiile fundamentale ale articolului 6 din Convenție fiind aplicabile (cauza Blandeau c. Franței, hotărârea din 10 iulie 2008, cauza Gregorio de Andrade c. Portugaliei, hotărârea din 14 noiembrie 2006).
P. stabilirea căii de atac incidente în cauză în raport de dispozițiile art. 2821 C.proc.civ. este irelevantă valoarea obiectului cererii de la momentul introducerii acțiunii, (1 leu - stabilită în mod șicanator de reclamantă și strict în vederea timbrării) această valoare fiind relevantă în vederea determinării timbralului și, eventual a instanței competente în primă instanță. Ca atare, întrucât prin hotărârea atacată a fost soluționat un litigiu a cărui valoare este de 200.000 lei, cel puțin din acest punct de vedere, în mod corect, instanța de fond a apreciat că în cauză este incidență calea de atac a apelului, atrasă de valoarea obiectului litigiului la momentul pronunțării hotărârii atacate - 200.000 lei.
Mai mult, deși instanța de judecata în mod greșit a admis excepția nulității recursului recurentei M. C. și l-a anulat ca nemotivat, a stabilit în sarcina sa obligația de a timbra și a calculat taxa judiciară de timbru la valoarea de 200.000 Iei.
Apreciază recurenta - pârâtă că nu pot exista criterii diferite de evaluare în vederea stabilirii timbrajului, pe de o parte și a căii de atac, pe de alta parte, căt timp valoarea obiectului cererii trebuie să fie unică, iar timbrajul și calea de atac sunt consecințe deduse din cuantumul valorii obiectului.
Rațiunea legiuitorului, în sistemul procesual incident cererii recurentei - pârâte, este aceea de a institui accesul la calea de atac a apelului și a recursului, excepția fiind aceea doar a căii de atac a recursului, în cauze de o importanță redusă, excepțiile fiind de strictă interpretare și aplicare.
Neprocedând în acest mod, recurentei – pârâte i s-a produs o vătămare procesuală esențială, constând în aplicarea sancțiunii nulității recursului, nulitate ce nu a mai permis cercetarea pe fond a motivelor de apel, într-o cauză a cărei complexitate este dată de obiectul său și de miza acestei valori pentru recurentă, ceea ce echivalează cu împiedicarea dreptului părții de acces la calea de atac a apelului împotriva sentinței civile nr._/26.06.2013, pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 București, în dosarul nr._ măsură ce nu era necesară în cauză și nu păstrează un raport rezonabil de proporționalitate între scopul vizat, mijloacele utilizate și interesul recurentei – pârâte.
Recurenta face, de asemenea, referire la Decizia nr.32 din 09.06.2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțată asupra unui recurs în interesul legii, relevantă în vederea determinării competenței și identificării căilor de atac aferente, aceasta stabilind că obiectul acțiunii îl reprezintă, de regulă, protecția unui drept sau a unui interes pentru realizarea căruia calea justiției este obligatorie și face distincția între acțiuni patrimoniale și extrapatrimoniale.
Mai susține recurenta că instanța a omis să se pronunțe pe cererea recurentei - pârâte de repunere în termen, formulată de apărătorul său atunci când a precizat că achiesează Ia cele spuse de apărătorii celorlalți doi parați, care formulaseră asemenea cerere, aceasta însemnând o reiterare a unei asemenea cereri și în favoarea recurentei.
În această ipoteză, anularea recursului este total nelegală pentru că instanța a trecut peste o cerere care putea schimba soluția.
De asemenea, tribunalul a omis să se pronunțe și pe cererea apărătorului recurentei – pârâte prin care a invocat admiterea recursului pentru motivele de recurs de ordine publică, în conformitate cu prevederile art.306 alin.2 C.proc.civ.. Numai după ce s-ar fi pronunțat pe această cerere tribunalul putea să examineze nulitatea recursului, dar cum nu a făcut-o subzista motivele de anulare a hotărârii.
Recurenta – pârâtă Administrația S. și Serviciilor Medicale București solicită să se dispună casarea hotărârii recurate și trimiterea cauzei la instanța de apel competentă - Tribunalul București - să judece cauza în apel, pentru următoarele motive de nelegalitate care se circumscriu dispozițiilor art.304 pct.1, 5 și 9 din vechiul Cod de Procedură Civilă.
În fapt, sentința civilă nr. nr._/26.06.2013 a fost pronunțată de către Judecătoria Sect.2 cu drept de apel în 15 zile de la comunicare. Împotriva acestei sentințe pârâta Administrația S. și Serviciilor Medicale București a declarat apel în termenul legal, cererea de apel fiind transmisă spre soluționare Tribunalului București.
La termenul de judecată din data de 28.02.2014, completul de apel compus din trei judecători,din oficiu a pus în discuție și a admis, recalificarea căii de atac din apel (cum în mod corect a indicat instanța de fond) în recurs.
În data de 19.12.2014, Tribunalul București ca instanță de recurs, a soluționat cauza, respingând ca nefondat recursul ASSMB (apel recalificat).
în atare situație, sunt îndeplinite condițiile prevăzure de art.299- teza a ll-a coroborate cu disp. art.282 alin.(2) din Codul de Proc.civ. care reglementează procedura de judecată a încheierilor premergătoare.
Ținând cont de faptul că recurentei i s-a suprimat calea de atac a apelului la care este îndreptățită în temeiul disp. art. 2821 C.pr.civ., apreciază că i s-a pricinuit o vătămare, în sensul că instanța a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. 2 C.Pr.Civ..
Norma procedurală a art. 181 C.pr.civ., invocată de tribuanal, are în vedere exclusiv situația competenței materiale de soluționare a cererilor în primă instanță nefiind aplicabilă și căilor de atac, acestea fiind supuse în continuare normelor generale reglementate de codul de procedură civila pentru apel sau recurs în funcție de valoarea obiectului cererii precizate.
Instanța de fond a indicat corect calea de atac a apelului aplicabilă în cauză în raport de prevederile coroborate ale art. 181 cu cele ale art. 2821 C.pr.civ., însă completul de „apel" compus din trei judecători (deși la momentul 28.02.2014 cauza era în apel și deci compunerea legală a completului ar fi trebuit să fie din doi judecători) a apreciat valoarea obiectului în raport de momentul investirii instanței de fond.
Învederează recurenta - pârâtă faptul că art. 18! Cod Proc. Civ. are în vedere exclusiv competența de soluționare a cauzei în primă instanță, în timp ce art. 2821 Cod Proc.Civ. nu face nicio distincție prin raportare la determinarea căii de atac în raport de momentul introducerii cererii, ci se referă la toate litigiile al căror obiect depășește 100.000 lei, indiferent dacă părțile și-au majorat sau nu câtimea obiectului cererii pe parcursul judecății.
Prin urmare, obiectul determinant prevăzut de legiuitor pentru calificarea căii de atac, este valoarea finală a obiectului litigiului supus judecății și nu valoarea la momentul introducerii acțiunii.
Tocmai datorită valorii crescute de peste 100.000 lei s-a apreciat că aceste litigii au un grad sporit de importanță, fiind util ca acestea să fie supuse controlului jurisdicțional a două instanțe superioare.
Ca atare, recurenta - pârâtă apreciază că atât încheierea premergătoare din 28.02.2014, cât și hotărârea nr.4599/2014, au fost date cu încălcarea legii, respectiv a disp. art. 2821 C.pr.civ,, calea de atac a sentinței pronunțate în fond fiind apelul, nicidecum recursul.
P. toate aceste considerente, recurenta – pârâtă solicită admiterea recursului declarat împotriva încheierii premergătoare din data de 28.02.2014 prin care s-a recalificat calea de atac din apel în recurs, casarea hotărârii nr.4599/2014 pronunțate și trimiterea cauzei la instanța de apel competentă - Tribunalul București - să judece cauza în apel.
Recurenta – pârâtă L. M. arată situația dedusă judecății se situează în sfera de aplicare a motivelor de recurs prevăzute de art. 304 pct. 1 și 5 Cod de Procedură Civilă, lege aplicabilă în cauză raportat la data învestirii instanței de fond.
În motivare, se arată, în esență, că tribunalul i-a suprimat practic două căi de atac, nepermițându-se să aibă parte de un control asupra legalității și temeiniciei hotărârii instanței de fond. Chestiunea esențială care a condus la această soluție a fost calificarea căii de atac dată de instanța, transformând-o din apel în recurs.
Calea de atac este determinată de lege, iar nu de judecător. În cauză, raportat la valoarea obiectului cauzei (200.000 lei), calea de atac determinată de lege era apelul, însă instanța a soluționat această cale în complet de trei judecători, în condițiile care compunerea legală a completului de judecată presupunea complet de doi judecători.
În privința vătămării pricinuite, prin recalificarea căii de atac din apel în recurs și prin admiterea excepției nulității recursului, instanța i-a suprimat doua căi de atac, privându-o de orice posibilitate de se efectua un control judiciar asupra hotărârii instanței de fond
Cu toate că hotărârea era pronunțată într-un litigiu având o valoare de 200.000 lei, instanța a făcut o interpretare cu totul surprinzătoare a art. 2821 C. proc. civ coroborat cu art. 181 C. proc. civ. apreciind că momentul relevant în raport de care se determina calea de atac este momentul învestirii instanței de fond, fiind absolut irelevant că ulterior reclamantul și-a mărit pretențiile.
În opinia recurentei - pârâte, acest raționament este fundamental greșit. Art. 2821 C.Proc.Civ prevede în mod clar că nu sunt supuse apelului hotărârile judecătorești date în prima instanța în cereri introduse pe cale principala (...) în litigiile al căror obiect are o valoare de pana la 100.000 lei inclusiv. (.....).
Prin urmare, elementul determinant prevăzut de legiuitor pentru determinarea căii de atac este hotărârea judecătorească, respectiv valoarea obiectului litigiului. Motivul pentru care legiuitorul a prevăzut acest prag a fost acela că s-a apreciat că litigiile având obiect peste această limită, au un grad sporit de importanță și un impact puternic asupra părților, astfel încât este util ca acestea să fie suspuse controlului jurisdicțional, de către două instanțe superioare.
Apreciază recurenta - pârâtă că implicarea în raționamentul instanței a art. 181 C. Proc. Civ. este fundamental greșită, deoarece acest text prevede o prorogare de competentă a instanței de fond în cazul modificării valorii obiectului cererii, textul având o rațiune practică, prevenind practic declinarea competenței și mutarea dosarelor de la o instanță la alta în funcție de modificarea de către părți a valorii obiectului cererii. Acesta este singura rațiune a acestui text, însă interpretarea dată de instanță în prezenta cauză excede cu mult rațiunii pentru care legiuitorul a introdus acest text.
Pe de altă parte, dacă s-ar valida raționamentul instanței conform căruia relevantă pentru determinarea căii de atac este valoarea menționată în cererea de chemare în judecată, fiind fără relevanță modificarea ulterioară a acestei valori și făcând abstracție de valoarea hotărârii/a litigiului în sine, ar însemna ca instanța de fond a dat mai mult decât i s-a cerut, ceea ce nu este cazul în prezenta cauză, instanța soluționând cererea astfel cum a fost investita de reclamantă. Or, potrivit art. 2821 C.proc.civ. elementul determinant în funcție de care legea stabilește calea de atac este valoarea asupra căreia s-a pronunțat instanța a cărei hotărâre se atacă.
Așadar, voința legiuitorului a fost aceea de a supune controlului de legalitate în calea de atac a apelului, toate acele hotărâri care au o valoare superioară sumei de 100.000 lei, iar instanța prin interpretarea greșită a art. 181 C.proc.civ. a încălcat dispozițiile imperative ale art. 2821 alin. 1 C. proc. civ.
În ce privește admisibilitatea căii de atac a recursului promovat împotriva unei hotărâri irevocabile prin care s-a soluționat un așa-zis recurs declarat în contra sentinței fondului, recurenta – pârâtă consideră că acesta nu este inadmisibil, dat fiind că raportat la valoarea obiectului litigiului și la prevederile art. 282.1 alin. 1 Cod procedură civilă, calea de atac împotriva sentinței primei instanțe a fost greșit calificată ca fiind recurs, în loc de apel.
Astfel, calea de atac împotriva hotărârilor judecătorești este prevăzută de lege, iar calificarea greșită a căii de atac de către instanța care a exercitat controlul judiciar asupra hotărârii pronunțate în fond nu poate avea drept consecință înlăturarea dreptului părții de a exercita toate mijloacele procesuale stabilite de lege pentru a obține protecția dreptului său cu respectarea normelor de procedură specifice fiecărei căi de atac.
Această măsură se impune, fiind contrar principiului legalității și scopului urmărit prin promovarea căii de atac, pentru a menține o hotărâre pronunțată cu încălcarea normelor imperative de organizare judiciară referitoare la compunerea completelor de judecată și a celor procedurale privitoare la competența instanțelor judecătorești.
A considera în sens contrar, înseamnă a priva părțile de un grad de jurisdicție, iar calificarea dată de instanță, deși greșită, să nu poată fi supusă controlului judecătoresc. Ar însemna, totodată, crearea unui regim discriminatoriu.
Astfel, ar exista părți care beneficiază de trei grade de jurisdicție, în cauze similare și părți care, în urma calificării greșite a căii de atac, ar beneficia doar de două grade de jurisdicție și ar fi lipsite nejustificat de orice posibilitate de a critica măsura calificării. Nu în ultimul rând, ar reprezenta o încălcare a dispozițiilor art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului privind dreptul la un proces echitabil (Anexa l).
Legalitatea căilor de atac este o regulă cu valoare de principiu constituțional, consacrat în art.129 din legea fundamentală, conform căruia: „împotriva hotărârilor judecătorești, părțile interesate și Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condițiile legii".
Calificarea greșită de către instanță a cererii introductive ori a căii de atac exercitate și pe cale de consecință, pronunțarea unei hotărâri judecătorești corespunzătoare acestei calificări, nu poate răpi dreptul părții la respectiva cale de atac, întrucât căile de atac nu sunt cele menționate în hotărârea atacată, ci acelea prevăzute de lege.
Prin urmare, în situația în speță, partea nu poate fi sancționată pentru eroarea făcută de instanța de control judiciar în calificarea căii de atac cu care a fost învestită.
Astfel, dacă prima instanță a pronunțat o hotărâre judecătorească susceptibilă a fi atacată cu apel, iar tribunalul, calificând în mod greșit calea de atac ca fiind recurs, a pronunțat în complet de trei judecători o hotărâre irevocabilă, recurenta – pârâtă consideră că poate exercita recurs împotriva acesteia.
În caz contrar, soluția inadmisibilității recursului nu întrunește exigențele impuse de art. 6 din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului, referitor la garanțiile unui proces echitabil.
Intimata – reclamantă O. S. a formulat întâmpinare. A solicitat respingerea recursurilor declarate împotriva încheierii de ședință din data de 28.02.2014 ca inadmisibile având în vedere dispozițiile art. 299 alin. 1 teza II raportat la art. 282 alin. 2 din Codul de procedură civilă, potrivit cărora împotriva încheierilor premergătoare nu se poate exercita calea de atac decât o dată cu fondul. Întrucât fondul dosarului nr. 44._ a fost soluționat de Tribunalul București prin decizia nr. 4599R/19.12.2014 - decizia fiind irevocabilă și ținând cont de faptul că recursul împotriva deciziei nr. 4599/19.12.2014 este inadmisibil, rezultă, pe cale de consecință că și recursul împotriva încheierii premergătoare din data de 28.02.2014 este inadmisibil.
De asemenea, apreciază intimata că respingerea recursurilor declarate împotriva deciziei civile nr. 4599R/19.12.2014 a Tribunalului București - Secția a III-a Civilă ca inadmisibile. În conformitate cu prevederile art. 299 coroborate cu art. 377 Cod procedură civilă, pot fi atacate cu recurs numai hotărârile definitive date fără drept de apel, cele date în apel, precum și hotărârile altor organe cu activitate jurisdicțională în condițiile prevăzute de lege. Potrivit art. 377 alin. 2 pct. 4 din Codul de procedură civilă sunt hotărâri irevocabile hotărârile date în recurs, chiar dacă prin acestea s-a soluționat fondul pricinii.
Față de aceste dispoziții, recursul împotriva deciziei nr. 4599/19.12.2014 - irevocabilă potrivit art. 377 alin. 2 pct. 4 din Codul de procedură civilă este inadmisibil, o asemenea hotărâre nefiind susceptibilă de a mai fi atacată cu recurs. Această concluzie deriva din regula unicității de a folosi o cale de atac. Cum un asemenea drept este unic, epuizându-se chiar prin exercițiul lui, o persoană nu se poate judeca de mai multe ori în aceeași cale de atac.
Decizia civilă recurată este irevocabilă fiind pronunțată de o instanța de recurs, astfel că recursul declarat împotriva ei este inadmisibil urmând a fi respins ca atare.
De asemenea, se arată că unul din principiile de baza care guvernează căile de atac este principiul legalității căilor de atac, conform căruia, căile de atac sunt stabilite de lege, iar nu de către instanța de judecată.
Chiar dacă în hotărârea instanței de fond se menționează calea de atac a apelului, indicarea greșită a căii de atac nu justifică derogarea de la dispozițiile art. 303 Cod procedură civilă, calea de atac fiind prevăzute de lege, nu de către judecătorul care soluționează cauza în prima instanță.
Or, în speță, acțiunea prin care reclamanta a învestit instanța este o acțiune patrimonială, evaluabilă, al cărui obiect are o valoare de până la 100.000 lei, astfel că, în cauză sunt incidente prevederile art. 2821 C. pr. civ.. astfel de litigii nefiind supuse apelului.
Prin urmare, decizia pronunțată de către tribunal, în aceste circumstanțe, nu încalcă normele legale imperative privind compunerea instanței și este deja irevocabilă, fără a se mai putea pune în discuție motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 1 C.pr.civ..
În acest caz, soluția inadmisibilității recursului întrunește și exigențele impuse de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, referitor ia garanțiile unui proces echitabil. Instanța europeană a decis în mod constant că limitările dreptului de acces la un tribunal – componentă a garanțiilor menționate – cuprinse în marja de apreciere, lăsată de prevederile Convenției și de jurisprudența organelor sale la dispoziția statelor, cuprinde și condițiile în care poate fi atacată o hotărâre a unei instanțe de fond. în vederea asigurării dreptului de acces efectiv la un tribunal,
În subsidiar, în ipoteza în care se va trece peste excepția inadmisibilității și se va considera că recursurile declarate împotriva deciziei civile nr. 4599R/19.12.2014 sunt admisibile, intimata – reclamată solicită respingerea acestora ca neîntemeiate. Astfel, în mod corect tribunalul a recalificat calea de atac ca fiind recurs având în vedere faptul că determinarea competenței instanței și calificarea căii de atac se fac prin raportare la evaluarea obiectului acțiunii la momentul sesizării instanței de judecată, conform prevederilor art.112 raportat la art. 132 din Codul de procedură civilă, împrejurarea că, pe parcursul judecării cauzei la instanța de fond a intervenit o modificare a valorii obiectului cererii nu este de natură să determine modificarea competenței instanței și a căii de atac incidentă în cauză, câtă vreme potrivit art.132 alin. 2 pct. 2 din Codul de procedură civilă, cererea de chemare în judecată nu se considera a fi modificată atunci când reclamantul mărește sau micșorează câtimea obiectului cererii.
Cu privire la acest aspect, urmează a fi avute în vedere și dispozițiile art. 18 ind. 1 din Codul de procedură civilă, potrivit cărora instanța investită potrivit dispozițiilor referitoare la competența după valoarea obiectului cererii rămâne competentă să judece, chiar dacă ulterior investirii, intervin modificări în ceea ce privește cuantumului valorii aceluiași obiect.
Față de considerentele expuse, intimata - reclamantă consideră că, în speță, s-a făcut o corectă calificare a căii de atac ca fiind recurs, iar nu apel, astfel încât susținerilor recurenților relative la greșita alcătuire a instanței și la încălcarea dreptului părților la un proces echitabil nu pot fi acceptate, date fiind principiile legalității, unicității și ierarhiei căilor de atac.
În privința motivului de recurs invocat de recurenta M. C. potrivit cărora tribunalul, prin încheierea atacată a omis să se pronunțe cu privire la cererea de repunere în termenul de formulare a motivelor de recurs și pe cererea de a se constata existența unor motive de ordine publică, intimata – reclamantă solicită respingerea acestor motive de recurs ca fiind neîntemeiate prin raportare la conținutul încheierii recurate, întrucât printr-o simplă lecturare a încheierii se poate observa că tribunalul s-a pronunțat asupra acestor cereri.
Examinând actele dosarului, în raport de criticile formulate, Curtea constată că recursurile sunt fondate.
Reținând, prealabil, că toate cele patru recursuri vizează în principal aplicarea greșită de către tribunal a dispozițiilor art. 2821 C.pr.civ. și, drept urmare, calificarea nelegală a căii de atac declarate împotriva hotărârii pronunțate de prima instanță ca fiind recurs, Curtea va face o analiză comună a acestei critici, aspectul privind legalitatea hotărârii astfel pronunțate de tribunal fiind necesar a fi soluționat prealabil oricăror alte critici, câtă vreme vizează compunerea completului de judecată care a pronunțat hotărârea recurată.
De asemenea, cât privește inadmisibilitatea căii de atac a recursului, invocată de intimata reclamantă motivat de împrejurarea că este îndreptată împotriva unei hotărâri pronunțate în recurs, deci irevocabile, Curtea constatată că excepția invocată este în legătură indisolubilă cu soluția privind critica legată de calificarea greșită a căii de atac declarate împotriva hotărârii primei instanțe. Inadmisibilitatea recursului declarat de fiecare dintre pârâți nu ar putea să fie constatată decât în ipoteza în care, în urma analizei legalității hotărârii tribunalului sub aspectul calificării menționate, se constată că s-au aplicat greșit dispozițiile art. 2821 C.pr.civ., considerându-se nelegal că hotărârea primei instanțe este supusă numai recursului.
Notează Curtea că a aprecia în sensul că este inadmisibilă calea de atac a recursului împotriva hotărârii pronunțate de tribunal, în recurs, urmare a greșitei calificări drept recurs a căii de atac a apelului, declarate împotriva hotărârii primei instanțe, reprezintă o încălcare a principiului legalității căilor de atac, o soluție în acest sens încălcând garanțiile pe care art. 6 din Convenția europeană a drepturilor omului le statuează în ce privește dreptul la un proces echitabil.
Astfel, potrivit principiului legalității căii de atac, hotărârea judecătorească este supusă căilor de atac prevăzute de lege, această regulă conducând la concluzia că nu instanța stabilește dreptul părții la a declara o anumită cale de atac, aceasta putând fi exercitată numai dacă este prevăzută de lege. Așa fiind, aprecierea greșită a unei instanțe cu privire la calea de atac ce trebuie exercitată împotriva hotărârii, cum este cea în care tribunalul califică apelul declarat de parte ca fiind recurs, nu suprimă dreptul acesteia de a declara recurs împotriva hotărârii pronunțate de tribunal asupra recursului.
D. urmare, nu este inadmisibilă calea de atac a recursului declarat împotriva hotărârii pronunțate de tribunal în recurs, în situația în care aceasta reprezintă rezultatul greșitei calificări drept recurs a căii de atac a apelului declarate de parte împotriva hotărârii primei instanțe.
Revenind asupra principalei critici formulate în recurs, vizând aplicarea dispozițiilor art. 2821 C.pr.civ., Curtea constată că sunt întemeiate susținerile recurenților potrivit cu care calificarea dată de tribunal căii de atac pe care fiecare dintre pârâți a declarat-o împotriva hotărârii primei instanțe reprezintă rezultatul aplicării greșite a dispozițiilor legale menționate.
Astfel, este de reținut că prin cererea de chemare în judecată formulată la data de 02.02.2011, reclamanta a solicitat obligarea pârâților, pe temeiul răspunderii civile delictuale, la plata sumei de 1 leu, cu titlul de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a activității acestora în calitate de medici. La data de 28.05.2013, reclamanta și-a majorat cuantumul pretențiilor, solicitând obligarea pârâților la plata de daune morale în cuantum de 200.000 de lei.
Curtea reține că potrivit dispozițiilor art. 2821 C.pr.civ., sunt excluse din categoria hotărârilor împotriva cărora poate fi declarată calea de atac a apelului, acele hotărâri pronunțate în litigiile al căror obiect are o valoare de până la 100.000 de lei. Așadar, criteriul valorii obiectului cererii este folosit de lege, alături de altele, pentru a stabili calea de atac ce se poate declara împotriva hotărârii primei instanțe. Cât privește această valoare, dispozițiile art. 112 alin. 1 pct. 3 C.pr.civ., stabilesc că trebuie indicată de reclamant prin cererea de chemare în judecată, acesta fiind, ca regulă, momentul la care urmează ca instanța să se raporteze ori de câte ori trebuie să ia în considerare valoarea cererii în aplicarea dispozițiilor legale procedurale. Trebuie reținut, de asemenea, că deși legea permite reclamantului să-și modifice cererea de chemare în judecată, prima zi de înfățișare fiind limita temporală în care poate fi exercitat acest drept, potrivit dispozițiilor art. 132 alin. 1 C.pr.civ., conform alineatului al doilea, pct. 2, al art. 132, mărirea ori micșorarea câtimii obiectului nu se consideră modificare a cererii de chemare în judecată.
Curtea constată că reglementarea arătată anterior, potrivit cu care, prin excepția de la regula potrivit cu care modificarea cererii de chemare în judecată, inclusiv sub aspectul obiectului, este permisă numai până la prima zi de înfățișare, excepție vizând modificarea valorii obiectului cererii, în sensul măririi ori micșorării câtimii acestuia, conduce la interpretarea acestor norme legale în sensul că obiectul asupra căruia se pronunță instanța de judecată este cel având valoarea stabilită de reclamant inclusiv până înainte de închiderea dezbaterilor în fața primei instanțe.
În alte cuvinte, raportând criteriul valoric prevăzut de art. 2821 C. pr.civ., în considerarea căruia se determină căile de atac ce pot fi declarate împotriva unei hotărâri pronunțate de prima instanță, la dispozițiile privind valoarea obiectului cererii, rezultă că momentul pentru care trebuie luată în considerare această valoare nu poate fi limitat doar la introducerea cererii de chemare în judecată ori, cel mai târziu, la prima zi de înfățișare.
Câtă vreme legiuitorul îi permite reclamantului modificarea câtimii obiectului cererii și peste aceste limite temporale, iar instanța e obligată să analizeze pretențiile reclamantului în valoarea astfel indicată (până cel mai târziu la închiderea dezbaterilor), pentru că aceasta este valoarea obiectului cererii, concluzia evidentă este aceea că și pentru aplicarea dispozițiilor art. 2821 C.pr.civ., aceeași valoare a obiectului cererii (stabilită în condițiile art. 112 ori 132 alin. 2 pct. 2 C.pr.civ.) trebuie luată în considerare.
Așa fiind, chiar în condițiile în care, în cauză, prin cererea de chemare în judecată reclamanta a formulat pretenții în valoare de 1 leu împotriva pârâților, ulterior, până la închiderea dezbaterilor, modificându-și valoric aceste pretenții, până la suma de 200.000 de lei, raportat la dispozițiile art. 2821 C.pr.civ., în interpretarea arătată anterior, trebuie constatat că valoarea obiectului litigiului asupra căruia s-a pronunțat prima instanță este de 200.000 de lei și nu de 1 leu, astfel cum nelegal a reținut tribunalul.
De asemenea, constată Curtea că incidența dispozițiilor art. 181 C.pr.civ., nu poate fi reținută pentru determinarea căii de atac ce se poate declara împotriva hotărârii primei instanțe, potrivit dispozițiilor art. 2821 C.pr.civ., norma legală la care tribunalul a făcut referire vizând exclusiv competența materială de primă instanță, nu și căile de atac.
Astfel, potrivit art. 181 C.pr.civ., instanța învestită potrivit dispozițiilor referitoare la competența după valoarea obiectului cererii rămâne competentă să judece chiar dacă, ulterior învestirii, intervin modificări în ceea ce privește cuantumul valorii aceluiași obiect.
Așadar, din chiar redactarea textului de lege rezultă că ipoteza avută în vedere este aceea în care după sesizarea instanței, cererii de chemare în judecată i se aduc modificări sub aspectul valorii obiectului, situație în care, chiar dacă, potrivit noii valori, cererea ar fi în competența (de primă instanță) a unei alte instanțe, nu se va dispune declinarea competenței materiale, cererea urmând a fi judecată de instanța sesizată.
Or, câtă vreme modificarea cererii de chemare în judecată nu poate să intervină decât în fața primei instanțe, nu și în căile de atac (potrivit art. 294 alin. 1 C.pr.civ. și 316 C.pr.civ. ), textul trebuie interpretat ca aplicându-se astfel cum s-a arătat și referindu-se numai la judecata în primă instanță, nu și la căile de atac, nefiind posibilă o situație în care ulterior învestirii cu judecarea unei căi de atac să intervină o modificare a cererii care să atragă competența unei alte instanțe.
Ca atare, ținând seama că, așa cum s-a arătat anterior, valoarea litigiului asupra căruia s-a pronunțat în primă instanță judecătoria este de_ de lei, hotărârea nu făcea parte din categoria celor pentru care dispozițiile art. 2821 C.pr.civ. nu prevăd posibilitatea atacării cu apel, așa încât calificarea pe care tribunalul a dat-o căii de atac promovate de fiecare dintre cei patru pârâți s-a făcut cu aplicarea greșită a normelor legale incidente, hotărârea primei instanțe fiind suspusă apelului.
În consecință, față de cele arătate, Curtea constată că aplicarea greșită a dispozițiilor art. 2821 C.pr.civ., a determinat nu numai lipsirea părților de una dintre căile de atac prevăzute de lege, dar și pronunțarea unei hotărâri într-un complet greșit alcătuit, cu încălcarea și a dispozițiilor imperative ale art. 54 alin. 2 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, potrivit cu care apelurile se judecă în complet format din 2 judecători, iar recursurile, în complet format din 3 judecători, cu excepția cazurilor în care legea prevede altfel.
În aceste condiții, soluționarea căii de atac declarate de pârâți împotriva hotărârii primei instanțe, pentru care lege prevedea posibilitatea atacării cu apel, într-un complet format din trei judecători, cu nerespectarea dispozițiilor legale menționate, atrage incidența motivului de casare de ordine publică prevăzut de art. 304 pct. 1 C.pr.civ., referitor la greșita compunere a instanței.
Așa fiind, ținând seama de considerentele arătate, Curtea constată că recursurile sunt fondate, motiv pentru care, în temeiul art. 312 alin. 3 C.pr.civ. raportat la art. 304 pct. 1și 9 C.pr.civ., le va admite, va casa atât încheierea, cât și decizia recurate și va trimite cauza aceleiași instanțe pentru judecarea în complet legal constituit a apelurilor declarate de pârâți.
P. ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge excepția inadmisibilității recursurilor.
Admite recursurile formulate de recurenții – pârâți P. C. I., ADMINISTRAȚIA S. ȘI SERVICIILOR MEDICALE BUCUREȘTI, împotriva deciziei civile nr.4599/19.12.2014 și a încheierii de ședință din data de 28.02.2014, pronunțate de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă și de recurentele – pârâte M. C., și L. M., împotriva deciziei civile nr.4599/19.12.2014, pronunțată de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă, în contradictoriu cu intimata – reclamantă O. S..
Casează decizia recurată și încheierea din data de 28.02.2014 și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe în complet de apel.
.. // ..
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 06.05.2015.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
A.-D. T. M. G. R. A. P. B.
GREFIER
E. C.
Red.M.G.R.
Tehdact.R.L.
2 ex./25.05.2015
TB-S.3 – I.P.; I.L.M.; S.M.P.
Jud.S.2 – V.L.P.
| ← Pretenţii. Decizia nr. 250/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Contestaţie la executare. Decizia nr. 580/2015. Curtea de Apel... → |
|---|
