Legea 10/2001. Decizia nr. 856/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 856/2015 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 10-09-2015 în dosarul nr. 856/2015
Dosar nr._
(_ )
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI - SECȚIA A III-A CIVILĂ
ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR.856
Ședința publică de la 10.09.2015.
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE - M. I.
JUDECĂTOR - M.-A. N.-G.
JUDECĂTOR - I. D.
GREFIER - M. C.
* * * * * * * * * * *
Pe rol se află soluționarea recursului formulat de recurentul-pârât M. BUCUREȘTI, prin P. G., împotriva sentinței civile nr.1479 din 06.11.2013, pronunțată de Tribunalul București – Secția a III-a Civilă, în contradictoriu cu intimatele-reclamante P. G. și D. M. F., cu intimatul-pârât P. G. O. S. M. și cu intimata-intervenientă S.C. R. G. INVEST S.A.
P. are ca obiect: acțiune întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001.
La apelul nominal făcut în ședința publică, se prezintă consilierul juridic I. M., în calitate de reprezentant al recurentului pârât M. București prin P. G., conform delegației atașate la fila 24 din dosar, avocatul Toia P., în calitate de reprezentant al intimatelor reclamante P. G. și D. M. F., în baza împuternicirii avocațiale . nr._/2015, eliberată de Baroul București, atașată la fila 17 din dosar, lipsind intimatul pârât P. G. O. S. M. și cu intimata intervenientă S.C. R. G. Invest S.A.
Procedura de citare legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care:
Interpelat fiind, avocatul intimatelor reclamante precizează faptul că la momentul introducerii acțiunii a înțeles să cheme în judecată M. București, prin P. G., în calitate de unitate deținătoare. Chiar dacă la momentul formulării acțiunii a chemat în judecată și, personal, P. G., nu a avut în vedere o anumită persoană, ci a menționat P. G. ca reprezentant legal al Municipiului București.
Reprezentanții părților, având pe rând cuvântul, arată că nu mai au probe noi de administrat sau cereri prealabile de formulat.
Curtea, având în vedere că nu sunt cereri prealabile de formulat, constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea motivelor de recurs.
Reprezentantul recurentului pârât solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat și motivat, modificarea în parte a hotărârii recurate în sensul constatării incidenței în cauză a dispozițiilor Legii nr. 165/2013 și a acordării de măsuri compensatorii prin puncte pentru imobilul litigios și nu măsuri reparatorii prin echivalent.
Un al doilea motiv de recurs, vizează cheltuielile de judecată în cuantum de 2350 lei, reprezentând onorariu de expert și onorariu de avocat, la plata cărora a fost obligat M. București și al căror cuantum solicită a fi cenzurat.
Avocatul intimatelor reclamante, în principal, solicită respingerea recursului ca nefondat și menținerea hotărârii recurate ca temeinică și legală.
În subsidiar, solicită admiterea recursului doar în ceea ce privește omiterea instanței de fond privind incidența în cauză a Legii nr. 165/2013, în sensul că Tribunalul București a acordat măsuri reparatorii, însă fără să precizeze legea în vigoare.
Apreciază că în mod neîntemeiat se susține că intimatele reclamante nu au probat, prin înscrisurile depuse la dosar, suprafața terenului aferent imobilului preluat abuziv, aceea de 371 mp, astfel cum s-a stabilit prin hotărârea recurată, față de suprafața de 347 mp precizată în anexa la decretul de expropriere nr.242/1987.
Contrar celor susținute de către recurentul pârât, urmează a se constata că prin înscrisurile administrate în cauză s-a probat faptul că suprafața reală a terenului a fost de 371 mp, aspect care rezultă din titlurile de proprietate, constând în contractele de vânzare cumpărare autentificate sub nr._/03.08.193, nr._/16.09.1940 și nr. 5929/22.02.1941, respectiv din procesul verbal de carte funciară nr. 30/1946 prin care s-a înscris suprafața terenului aferent imobilului revendicat, chiar dacă prin raportul de expertiză întocmit în cauză suprafața certă era de 379 mp.
Referitor la motivul de recurs ce vizează cheltuielile de judecată, apreciază că este o critică nelegală, deoarece este evident faptul că recurentul pârât se află în culpă procesuală prin refuzul soluționării notificării, deși intimatele reclamante au depus toate înscrisurile necesare în dosarul administrativ.
Solicită obligarea recurentului pârât la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 1000 lei reprezentând onorariu de avocat, potrivit chitanței nr.1290 din 08.04.2014 pe care o depune la dosar, însoțită de concluzii scrise.
CURTEA,
Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București secția a III-a Civilă, sub nr._ reclamantele P. G. și P. P. au solicitat în contradictoriu cu pârâții M. București, prin Primar G., și Comisia Centrală Pentru Stabilirea Despăgubirilor, soluționarea pe fond a notificării nr.1766/2001 privind imobilul situat în București, . nr.37, format din teren în suprafață de 371 mp și construcție în suprafață de 57 mp., în sensul de a dispune fie restituirea acestuia în natură fie acordarea de măsuri reparatorii în echivalent, în condițiile legii speciale, stabilite potrivit valorii de piață de la momentul soluționării.
Reclamantele au mai solicitat obligarea M. București să transmită imediat și direct către C.C.S.D. dosarul aferent notificării 1766/2001 însoțit de hotărârea judecătorească,
Prin aceeași cerere reclamantele au solicitat și obligarea pârâtului M. București în solidar cu P. la plata despăgubirilor cauzate de refuzul nejustificat de soluționare a notificării, prejudiciu ce constă în diferența dintre valoarea de piață a imobilului la data la care trebuia soluționată notificarea, respectiv 9.09.2009 și valoarea de piață de la momentul soluționării cauzei, plus dobânda legală calculată de la momentul soluționării cererii și până la data transmiterii dosarului la Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.
În motivare s-a arătat că prin notificarea nr.176/2001 înregistrată la Primăria Municipiului București reclamantele P. G. și P. P. au solicitat măsuri reparatorii pentru imobilul situat în București, . nr.37, sect.6, imobil preluat abuziv.
Imobilul a fost dobândit de către autorii reclamantelor P. D. și P. A. prin contractul de vânzare cumpărare nr._/1935 și_/16.09.1940 și 5929/22.02.1941 la Tribunalul I. secția notariat.
Acest imobil a fost înscris în cartea funciară cu nr,30/12.11.1946 cu teren în suprafață de 371 mp. și două corpuri de casă a câte trei camere fiecare. La decesul autorilor P. A. cota indiviză de ½ a fost transmisă moștenitorilor P. D. ( soț supraviețuitor) și celor doi fii P. D. și P. N.. După decesul proprietarului P. D. rămân ca moștenitori cei doi fii.
Preluarea abuzivă a imobilului din . nr.37 sect.6 s-a făcut în baza Decretului Consiliului de stat nr.242/1987.
Intervenienta S.C. R. G. INVEST S.A. a dobândit cota de 37 % din dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul situat în ., prin contractul de cesiune nr. 495/1.03.2012 încheiat la M. C. M..
În conformitate cu dispozițiile Legii 10/2001, la data de 9.07.2009 reclamantele au depus la dosarul administrativ toate înscrisurile doveditoare ale calității de proprietar al imobilului, preluarea abuzivă, continuitatea dreptului de proprietate până la momentul preluării abuzive, situația juridică a imobilului, situația juridică a despăgubirilor, solicitând expres pârâtului emiterea Dispoziției în sensul art. 25 alin.l din Legea nr.10/2001.
Pârâtul M. București a refuzat să respecte termenul imperativ de 60 de zile de la data solicitării emiterii dispoziției prevăzut de art. 25 alin 1 și 26 din Legea 10 /2001.
Se susține că M. București încalcă dreptul reclamantelor la un proces echitabil, privind soluționarea în termen rezonabil a notificării, principiu consacrat prin art.6, paragraful 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a Libertăților fundamentale la care România a devenit parte.
Într-un astfel de caz, lipsa oricărui răspuns din partea Municipiului București echivalează cu refuzul restituirii imobilului, iar un asemenea refuz nu poate rămâne necenzurat, pentru că „nici o dispoziție legală nu limitează dreptul celui care se consideră nedreptățit de a se adresa instanței competente, ci dimpotrivă, însăși Constituția prevede la art.21 alin(2), că nici o lege nu poate îngrădi exercitarea dreptului oricărei persoane de a se adresa justiției pentru apărarea intereselor sale legitime. În acest context, se impune ca instanța de judecată să evoce fondul în condițiile prevăzute de art. 297 alin 1 Cod proc.civ. și să constate, pe baza materialului probator administrat, dacă este sau nu întemeiată cererea de restituire în natură sau de acordare de despăgubiri, pronunțând o hotărâre care să țină loc de dispoziție de restituire.
Mai arată reclamantele că Obligația de transmitere a dosarului este prevăzută de dispozițiile art.16 alin.1, 2, 21 și 22 cap. V, titlul VII din Legea 247/2005.
Din formularea respectivelor norme rezultă că dispozițiile autorităților publice locale „se centralizează la nivelul Prefecturilor", acest lucru implicând obligația respectivelor autorități de a transmite respectivele dispoziții, însoțite de actele doveditoare, către Prefectură. în absența unui termen care să fie prevăzut de legea specială se aplică termenul general de 30 de zile prevăzut de art. 2 lit. h din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ.
Omisiunea statului de a crea proceduri administrative clare și eficiente cu privire la soluționarea notificărilor este culpa exclusivă a acestuia, instanțele de judecată având plenitudinea de competență de a înlătura de la aplicare acele norme care ar conduce la prelungirea procedurilor administrative dincolo de limitele unui termen rezonabil sau care ar produce încălcări ale ordinii și securității juridice.
Sesizarea instanței de a tranșa asupra dreptului pretins de reclamante s-a datorat a atitudinii culpabile a primarului care învestit cu notificare în anul 2001 și cu cererea de emitere a dispoziției nu a procedat la soluționarea acesteia nesocotind flagrant disp. art.22 din legea 10/2001. Fiind în culpă cu nesoluționarea notificării pe o perioadă care depășește cu mult durata oricărui termen rezonabil, P. se află oricum în întârziere de drept potrivit art.1079 alin.1 C.civ. Lipsa de diligență a primarului ca reprezentant al unității deținătoare creează u raport de solidaritate între unitate și primar, solidaritate fundamentată pe art.1000 alin.3 din vechiul cod civil precum și în baza art.16 din Legea 554/2004 a contenciosului administrativ.
Referitor la capătul trei de cerere arată reclamantele că atât în practica instanțelor judecătorești cât și în jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului s-a constat că nici una din cele două legi, nici Legea 10/2001 și nici Legea 247/2005 nu permit în prezent într-un mod susceptibil de să se ajungă la acordarea efectivă a unei despăgubiri persoanei îndreptățite și că nici una din cele două legi nu iau în calcul prejudiciul suferit din cauza nesoluționării în termen a notificării care generează un prejudiciu prin lipsirea reclamantelor pe o perioadă lungă de timp de exercițiul dreptului de folosință a imobilului notificat. Potrivit art.1381 C.civ. orice prejudiciu dă dreptul la reparație.
Despăgubirea trebuie să cuprindă pierderea suferită de cel prejudiciat, câștigul pe care în condiții obișnuite ele ar fi putut să îl realizeze și de care au fost lipsite precum și de cheltuielile pe care le-au făcut pentru evitarea sau limitarea prejudiciului (art.1385 alin.2 C.civ.)
Potrivit art.10 și 11 din Legea 10/2001 valoarea de piață a imobilului la care se stabilește cuantumul măsurilor reparatorii se face potrivit Standardelor internaționale de evaluare astfel că prejudiciul reclamantelor este reprezentat pe de o parte de diferența dintre valoarea la care imobilul ar fi fost evaluat la data la care ar fi trebuit soluționată notificarea și data prezentei acțiuni ( ca dată la care se soluționează notificarea) precum și de lipsa de folosință a acestei sume reprezentată de dobânda legală.
În drept, cererea a fost motivată pe disp. Legii 10/2001, Decizia XX a Î.C.C.J., ale art.1 din Primul Protocol Adițional și art.25, art.6 din CEDO.
La termenul din 14.11.2013 în temeiul art. 243 C.pr.civ. tribunalul a dispus citarea în cauză a numitei D. M. F. în calitatea de moștenitoare a reclamantei P. P. decedată pe parcursul judecății.
La același termen de judecată, în ședința publică de la 14.11.2013 a fost admisă cererea de intervenție în interes propriu formulată de intervenienta S.C R. G. INVEST S.A.
Prin sentința civilă nr.1479/06.11.2014 Tribunalul București - Secția III-a Civilă a admis, în parte, acțiunea formulată de reclamantele P. G. și D. M. F., în contradictoriu cu pârâtul M. București, prin P. G., și intervenientul S.C. R. G. Invest S.A., a obligat pârâtul să emită decizie sau dispoziție cu propunerea de acordare a măsurilor reparatorii în echivalent pentru imobilul situat în București, . nr.37, sector 6, compus din teren în suprafață de 371 mp și construcție în suprafață de 57 mp pe numele reclamantelor P. G. și D. M. F., a respins capătul de cerere având ca obiect transmiterea dosarului la CCSD ca neîntemeiat și, pe cale de consecință, a disjuns capătul de cerere având ca obiect despăgubiri fixând termen cu citare părți la 15.01.2015, cu obligarea pârâtului la plata sumei de 2350 lei cheltuieli de judecată către reclamante.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că prin Notificarea nr.1766/2001 reclamantele P. G. și P. P. au solicitat în conformitate cu dispozițiile Legii nr.10/2001 acordarea de despăgubiri pentru imobilul situat în București, ..37 compus din teren în suprafață de 450 mp și construcție demolată.
În conformitate cu art.4 alin.2 din Legea 10/2001, republicată, reclamantele au calitatea de persoane îndreptățite la restituire în calitate de moștenitoare legale ale lui P. D. și P. N..
Aceștia la rândul lor au dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului prin moștenire de la tatăl lor P. D. conform CM nr. 34/2009 eliberat de BNP M. D..
Imobilul ce face obiectul notificării a intrat în proprietatea autorilor reclamantelor P. D. prin cumpărare astfel cum rezultă din contractele de vânzare-cumpărare autentificate la Tribunalul I. Secția Notariat sub numerele:_/1935,_/1940, nr.5929/22.02.1941.
La decesul autoarei P. D. au rămas ca moștenitori P. D. și P. N. în calitate de descendenți privilegiați care au cules întreaga masă succesorală.
În conformitate cu art.24 alin.2 din Legea nr.10/2001, republicată, în absența unor probe contrare, existența și întinderea dreptului de proprietate se prezumă a fi cea recunoscută prin actul normativ prin care s-a dispus măsura preluării abuzive.
În cauză titular al dreptului de proprietate asupra imobilului notificat este autorul reclamantelor P. D. înscris în anexa decretului de expropriere nr.242/1987 la poziția 1112 cu imobil compus din teren în suprafață de 347 mp și construcție în suprafață de în . nr.37, prezumția instituită de legiuitor nefiind înlăturată de nici o altă probă.
În fișa tehnică și în certificatele de moștenitor imobilul este descris ca fiind compus din trei camere și dependințe în suprafață de 38,32 mp.
Tribunalul a reținut caracterul abuziv al decretului de expropriere în conformitate cu art.2 lit.i) din Legea 10/2001, având în vedere că la data emiterii Decretului erau în vigoare dispozițiile art.481 Cod civil, în conformitate cu care nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și primind o dreaptă și prealabilă despăgubire, dispoziții care nu au fost respectate, autoarea reclamantei neprimind nici o despăgubire pentru imobilul teren.
Din raportul de expertiză efectuat în cauză, care se coroborează cu celelalte probe, rezultă că imobilul teren nu este restituibil în natură deoarece este afectat în totalitate de elemente de sistematizare.
În conformitate cu art.10 din Legea 10/2001 în situația imobilelor preluate abuziv ale căror construcții edificate pe acestea au fost demolate total sau parțial, restituirea în natură se dispune pentru terenul liber și pentru construcțiile rămase nedemolate, iar pentru construcțiile demolate și terenurile ocupate, măsurile reparatorii se stabilesc în echivalent.
În cazurile în care pe terenurile pe care s-au aflat construcții preluate în mod abuziv s-au edificat noi construcții autorizate, persoana îndreptățită va obține restituirea în natură a părții de teren rămasă liberă, iar pentru suprafața ocupată de construcții noi, cea afectată servituților legale și altor amenajări de utilitate publică ale localităților urbane și rurale, măsurile reparatorii se stabilesc în echivalent.
Prin Decizia nr. 20/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție a fost admis recursul în interesul legii și s-a decis ca, în cazul în care entitatea investită cu soluționarea notificării nu a soluționat cererea în termenul legal, instanțele judecătorești sunt competente să soluționeze nu numai contestația împotriva dispoziției de respingere a notificării, dar și fondul cererii.
Având în vedere caracterul obligatoriu al deciziilor pronunțate în interesul legii, în conformitate cu art.329 alin. 3 C.proc.civ., tribunalul a admis în parte acțiunea și a obligat pârâtul M. București să emită decizie sau dispoziție cu propunerea de acordare a măsurilor reparatorii în echivalent pentru imobilul situat în București, . nr.37, compus din teren în suprafață de 371 mp. și construcție în suprafață de 57 mp, pe numele reclamantelor.
A fost respins capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâtului M. București la transmiterea dosarului format în baza notificării către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor cu motivarea că din actele dosarului nu rezultă refuzul nejustificat al Municipiului București de a înainta dosarul către această pârâtă. Singurele felicitări adresate de reclamantă pârâtului cuprind cererea de emitere a dispoziției de acordare a măsurilor reparatorii în echivalent.
La termenul din 23.05.2013 a fost respinsă cererea de intervenție principală formulată de M. E. prin care se solicită obligarea pârâtei la măsuri reparatorii pentru imobilul preluat abuziv, alături de reclamante, având în vedere că această moștenitoare a fostului proprietar P. D. nu a formulat notificare prin intermediul executorului judecătoresc, în termenul prevăzut de art.21 din Legea 10/2001.
Având în vedere că prin tranzacția încheiată la BNP F. M. și Asociații a fost desființat contractul de cesiune în baza căruia a fost încuviințată în principiu cererea de intervenție în interes propriu formulată de . S.A. tribunalul a respins cererea de intervenție principală formulată de aceasta.
Prin cererea formulată la 10.04.2013 reclamantele au solicitat să se ia act de renunțarea la judecată în privința capătului de cerere având ca obiect obligarea pârâților în solidar la repararea prejudiciului produs ca urmare a nesoluționării notificării în termenul legal; în raport de prevederile art. 246 C.proc.civ. tribunalul a luat act de renunțarea reclamantelor la judecarea acestui capăt de cerere.
Prin sentința civilă nr. 598/7.05.2015 a Tribunalului București Secția a III-a Civilă s-a admis cererea de lămurire a dispozitivului sentinței civile nr. 1479/2013 în sensul că s-a respins cererea de intervenție în interes propriu formulată . SRL.
Împotriva sentinței civile nr. 1479/2013, la data de 07.12.2015, a declarat recurs pârâtul M. București, prin P. G., care a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel București - Secția a III-a Civilă și pentru cauze cu minori și de familie la data de 19.02.2015.
În motivarea recursului său, recurentul-pârât a arătat că legiuitorul a stabilit prin art.22 din Legea nr.10/2001 că unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe, prin decizie sau după caz, dispoziție motivata, asupra cererii de restituire în natură sau de acordare de masuri reparatorii.
Unitatea deținătoarea este singura abilitată de legiuitor să emită decizie sau dispoziție de măsuri reparatorii prin echivalent sau de restituire în natură.
Potrivit Legii nr.165/2013 nu mai sunt aplicabile dispozițiile Titlului VII din Legea nr.247/2007, deci unitatea deținătoare nu mai poate fi obligată să emită dispoziție de propunere de acordare a măsurilor reparatorii.
Conform art.1 alin.1 și 2, art.4, art.16, art.50 lit,b din Legea nr.165/2013 M. București urmează să fie obligat sa emită dispoziția, în sensul art.1 alin.2, respectiv compensarea prin puncte pentru imobilul în litigiu.
Prin art.4 al Legii nr.165/2013 se arată in mod expres că aceasta lege este aplicabila cauzelor in materia restituirii imobilelor preluate abuziv aflate pe rolul instanțelor de judecată, la data intrării în vigoare a prezentei legi, respectiv 16.05.2013.
Articolul 50 lit.b menționează expres faptul că „orice dispoziție referitoare la evaluarea imobilelor potrivit standardelor internaționale de evaluare si măsura reparatorie a compensării cu alte bunuri au servicii oferite in echivalent, prevăzute în Legea nr.10/2001, republicata, cu modificările si completările ulterioare se abrogă”.
Prin raportare la dispozițiile art.33 alin 4 "cererile se analizează în ordinea înregistrării lor la entitățile prevăzute la alin.1, respectiv entitățile investite cu soluționarea cererilor formulate potrivit Legii nr.10/2001."
Față de textul de lege invocat, recurentul-pârât consideră ca nu poate fi obligat la a soluționa dosarul reclamantului, câtă vreme legiuitorul a stabilit ca rezolvarea cererilor formulate în temeiul Legii nr.10/2001 să se facă în ordinea depunerii acestora.
Pe de altă parte, deși instanța de judecata reține ca dovedită calitatea de persoana îndreptățita a reclamanților cu privire la imobilul în litigiu precum și preluarea abuzivă a imobilului in proprietatea statului, prin probatoriul administrat nu s-a făcut dovada preluării de către stat a diferenței de suprafață dintre cei 371 m reținuți de către instanța de judecata și suprafața de teren 347 mp. preluata prin Decretul nr.242/1987.
În aceste condiții apreciază că, concluzia la care a ajuns instanța de fond este total eronată, deoarece masurile reparatorii la care face vorbire Legea nr.10/2001 vizează imobilul efectiv preluat abuziv in proprietatea statului.
Acesta este si raționamentul pentru care legiuitorul a înțeles să precizeze în art.24 din legea mai sus menționata ca "în absența unor probe contrare, existente și după caz, întinderea dreptului de proprietate se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării".
Referitor la obligarea Municipiului București la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 2350 lei, arată că în mod greșit (eronat) instanța a admis acest capăt de cerere, având în vedere că la baza obligației de restituire a cheltuielilor de judecata stă culpa procesuală a parții, or în cazul de față nu se poate reține culpa instituției, reclamantul având obligația de a depune la Serviciul de analiză a notificărilor toate actele prevăzute de art.22 din Legea nr.10/2001 pentru soluționarea notificării.
Invocă jurisprudența C.E.D.O. care prevede că partea care a câștigat procesul nu va putea obține rambursare a unor cheltuieli, decât în măsura în care se constată realitatea, necesitatea și caracterul lor rezonabil.
In cazul onorariului de avocat nepotrivit de mare sancțiunea este reglementata de art.274 alin.3 Cod procedură civilă și consta în dreptul suveran al instanței de judecata de a micșora onorariul, dacă este nepotrivit de mare în raport de valoarea pricinii sau de munca îndeplinită de avocat.
Cheltuielile de judecata sunt o suma de bani în care se regăsesc toate cheltuielile pe care partea care a câștigat procesul le-a făcut cu ocazia litigiului soluționat prin hotărâre judecătoreasca, fundamentul fiind culpa procesuala a părții care cade în pretenții.
Legiuitorul a prevăzut posibilitate a practicării unor onorarii încadrate în anumite limite, însă în mod cert a avut în vedere complexitatea cauzei și a actelor de executare, reflectate în demersurile efectuate și munca prestată.
Realitatea cheltuielilor ține de justificarea că ele au fost concepute într-o legătura strictă și indisolubilă cu litigiul, au precedat sau au fost contemporane acestuia și concepute de partea care le-a plătit ca având caracter indispensabil din perspectiva sa, spre a obține serviciul avocatului, o garanție a succesului său.
Prin urmare, nu este nici etic și nici legal să fie obligat la plata unor sume nejustificate, din banii publici, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Nu s-a formulat întâmpinare.
Nu s-au administrat înscrisuri noi în recurs.
Analizând sentința recurată prin raportare la criticile de recurs formulate în cauză, precum și în conformitate cu prevederile art.3041 din codul de procedură civilă de la 1865, Curtea, constată că recursul este nefondat, pentru considerentele expuse în continuare.
Curtea constată, astfel, că nu poate fi primită critica recurentului-pârât M. București, prin P. G., privind nerespectarea dispozițiilor Legii nr. 10/2001 care instituie obligativitatea procedurii administrative prealabile pentru restituirea imobilelor preluate abuziv în perioada regimului politic comunist, respectiv, privind admisibilitatea unor probe noi în faza judiciară permisă de aceeași lege.
Prin Decizia nr. XX/2007 pronunțată în recurs în interesul legii, de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secțiile Unite, obligatorie conform art. 329 din Codul de procedură civilă din 1865 (actualul art. 3307 alin.4), s-a stabilit că instanța de judecată este competentă să soluționeze pe fond nu numai contestația formulată împotriva deciziei/dispoziției de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natura a imobilelor preluate abuziv, ci și acțiunea persoanei îndreptățite in cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate.
S-a statuat că într-un astfel de caz, lipsa răspunsului entității investite cu soluționarea notificării echivalează cu refuzul restituirii imobilului, refuz ce nu poate rămâne necenzurat, pentru că nici o dispoziție legală nu limitează dreptul celui care se consideră neîndreptățit de a se adresa instanței, ci dimpotrivă, drept consfințit și prin art.21 alin. 2 din Constituția României care prevede că nicio lege nu poate îngrădi exercitarea dreptului oricărei persoane de a se adresa justiției pentru apărarea intereselor sale legitime.
Având în vedere că în cauză Primăria Municipiului București a fost învestită cu notificarea nr.1766/26.07.2001, notificare nesoluționată până în prezent, vătămarea pricinuită reclamanților în exercitarea drepturilor acestora fundamentate pe prevederile legii speciale de reparație prin neemiterea până la acest moment a unei dispoziții motivate poate fi examinată în cauza dedusă judecății, cum corect a reținut și tribunalul, neexistând niciun impediment în acest sens, fiind evident că reclamanții, în raport de conduita unității deținătoare, nu pot fi lipsiți de posibilitatea de a-și apăra drepturile recunoscute de lege.
A considera ca o astfel de cerere este prematura sau inadmisibila si a o respinge, ca atare, ar însemna sa se nesocotească, printr-un formalism excesiv, caracterul reparatoriu al Legii nr. 10/2001 si sa fie împiedicate persoanele îndreptățite să-și redobândească imobilele care li s-au preluat abuziv.
In acest sens – răspunzând astfel și susținerilor recurentului privind incidența Legii nr. 165/2013 – Curtea constată, raportându-se la art. 4 din legea specială, că, în conformitate cu art. 1 alin.2 din Legea nr. 165/2013 (modificată prin Legea nr. 368/2013), „în situația în care restituirea în natură a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist nu mai este posibilă, măsurile reparatorii în echivalent care se pot acorda sunt compensarea cu bunuri oferite în echivalent de entitatea învestită cu soluționarea cererii formulate în baza Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările și completările ulterioare, …, precum și măsura compensării prin puncte, prevăzută în cap. III”.
De asemenea, potrivit art. 50 din aceeași lege, „orice dispoziție referitoare la evaluarea imobilelor potrivit standardelor internaționale de evaluare și la măsura reparatorie a compensării cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent, prevăzute în Legea nr. 10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare, se abrogă” (lit.b), fiind abrogate totodată „articolele 13, 14, 141, 142, 15 literele a) - d) și f), articolele 16, 17, 18, 181, 182, 183, 184, 185, 186, 187, 188, 189 și articolul 22 din titlul VII „Regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv“ al Legii nr. 247/2005, cu modificările și completările ulterioare, precum și orice dispoziție contrară prezentei legi” (lit.c).
Referitor la cele susținute prin recurs cu privire la incidența acestui act normativ și la greșita aplicare în speță a legii, Curtea constată că tribunalul, prin sentința atacată, a obligat pârâtul M. București să emită o dispoziție prin care să propună acordarea de măsuri reparatorii în echivalent, fără a menționa care sunt aceste măsuri – împrejurare în care este evident, că nu se pot acorda decât reparațiile prevăzute de normele legale în vigoare, respectiv, măsura compensării prin puncte conform Legii nr. 165/2013 pentru imobilul notificat, în condițiile în care s-a reținut că acesta a fost preluat abuziv și că numai poate fi restituit în natură.
Pe de altă parte, în ceea ce privește aplicarea art. 33 alin. 4 din Legea nr. 165/2013 referitoare la respectarea ordinii de soluționare a notificărilor, Curtea constată că cererea de chemare în judecată a fost formulată de reclamanți la data de 3.07.2012, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013 (act normativ publicat în Monitorul Oficial nr. 278 din 17 mai 2013), iar potrivit dispozițiilor general obligatorii ale deciziei Curții Constituționale nr. 88/27.02.2014, „dispozițiile art. 4 teza a doua din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România sunt constituționale în măsura în care termenele prevăzute la art. 33 din aceeași lege nu se aplică și cauzelor în materia restituirii imobilelor preluate abuziv, aflate pe rolul instanțelor la data intrării în vigoare a legii”.
In ceea ce privește lipsa dovezilor preluării de către stat a unei diferențe de suprafață dintre cea de 371 mp reținută de tribunal și suprafața de 347 mp care ar fi fost preluată prin Decretul nr. 242/1987, Curtea constată că prin expertiza judiciară imobilul notificat a fost identificat prin suprafață și vecinătăți, rezultând, conform măsurătorilor actuale, o suprafață totală de 379,125 mp, în condițiile în care în procesul-verbal de carte funciară nr.30/1946 autorii reclamanților erau înscriși cu un teren în suprafață de 371 mp, iar în anexa decretului de expropriere imobilul este înscris ca având o suprafață de 347 mp.
Potrivit art.24 alin.1 din Legea nr.10/2001, „În absența unor probe contrare, existența și, după caz, întinderea dreptului de proprietate, se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare măsura preluării abuzive.”
Curtea a reținut, însă, în speță că prezumția instituită anterior a fost răsturnată sub aspectul întinderii imobilului-teren prin actele doveditoare are dreptului de proprietate, respectiv, prin procesul-verbal de carte funciară care reprezintă un asemenea act, conform precizărilor exprese aduse prin pct.23.1 din Normele metodologice de aplicarea a Legii nr. 10/2001 aprobate prin H.G. nr. 250/2007.
Prin urmare, având în vedere că nu există alte date referitoare la efectuarea unui transfer parțial al dreptului de proprietate sau la alte situații prin care suprafața înscrisă să fi fost redusă conform anexei din decret, Curtea trebuie să constate că faptul că întregul imobil se regăsește în patrimoniul statului constituie o prezumție relativă de preluare abuzivă a suprafeței de 371 mp, conform pct.1 lit.e teza finală din aceleași Norme mai sus-menționate, preluarea suprafeței de teren care, formal, excedează suprafața din anexa actului de expropriere putând fi, deci, considerată ca fiind o preluare realizată în condițiile art.2 alin.1 lit.i din Legea nr. 10/2001.
Curtea nu poate primi nici critica recurentului vizând obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată.
Dispozițiile art. 274 alin.1 C.proc.civ. prevăd o singură condiție pentru obligarea uneia dintre părțile litigante la plata cheltuielilor avansate de cealaltă parte pe parcursul desfășurării procesului, anume faptul ca aceasta să fi căzut în pretenții – Curtea reținând astfel că obligarea recurentului-pârât prin sentința tribunalului de a plăti cheltuielile de judecată către reclamanți se fundamentează în speță pe culpa procesuală a pârâtului în acea fază procesuală, iar partea din vina căreia s-a purtat procesul trebuie să suporte cheltuielile făcute, justificat, de partea care l-a câștigat .
În privința incidenței dispozițiilor art. 274 alin.3 C.proc.civ., ce conferă judecătorilor dreptul să mărească sau să micșoreze onorariile avocaților, potrivit cu cele prevăzute în tabloul onorariilor minimale, ori de câte ori vor constata motivat că sunt nepotrivit de mici sau mari, față de valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat, Curtea nu o poate primi cât timp ea nu este susținută drept o critică concretă, punctuală de nelegalitate, ci doar ca o simplă afirmație.
Curtea remarcă totuși că suma stabilită în sarcina pârâtului, prin aplicarea art. 274 alin.1 C.proc.civ., ca urmare a faptului că a căzut în pretențiuni, acoperă atât onorariul avocațial cât și un onorariu de 1000 lei achitat de reclamanți pentru expertul judiciar, în condițiile în care administrarea probei cu expertiză tehnică a fost apreciată ca fiind utilă de instanță, iar raportul expertului a fost valorificate în cauză, față de soluția adoptată, iar această ultimă sumă din cadrul cheltuielilor de judecată nu ar putea face obiectul unei reduceri în condițiile art. 274 alin.3 C.proc.civ.
În consecință, Curtea, în baza art. 312 alin.1 Cod procedură civilă, va respinge recursul, ca nefondat.
Văzând și dispozițiile art. 274 rap. la art. 316 și 298 C.proc.civ., față de culpa procesuală reținută în sarcina recurentului, va fi obligat acesta la plata cheltuielilor de judecată către intimatele-reclamante, reprezentând onorariul apărătorului ales, achitat conform chitanței doveditoare depusă la dosar (fila 31).
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul formulat de recurentul – pârât M. BUCUREȘTI PRIN P. G. împotriva sentinței civile nr.1479/06.11.2013 pronunțată de Tribunalul București - Secția III-a Civilă, în dosarul nr._ în contradictoriu cu intimatele – reclamante P. G. și D. M. F., cu intimatul-pârât P. G. și cu intimata-intervenientă . SA.
Obligă recurentul la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 1000 lei către intimatele-reclamante.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 10.09.2015.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
M. I. M.-A. N.-G. I. D.
GREFIER,
M. C.
Red.M.A.N.G.
Tehnored.C.S./M.A.N.G.
2 ex.
T.B. - Secția III-a Civilă – S.M.
| ← Grăniţuire. Decizia nr. 916/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Legea 10/2001. Decizia nr. 817/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
