Revendicare imobiliară. Decizia nr. 422/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 422/2015 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 24-09-2015 în dosarul nr. 422/2015
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI - SECȚIA A III A CIVILĂ
ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
Dosar nr._
(845/_)
DECIZIA CIVILĂ NR. 422 A
Ședința publică de la 24.09.2015
Curtea constituită din :
PREȘEDINTE - A. P. B.
JUDECĂTOR - M. G. R.
GREFIER - S. P.
* * * * * * * * * * *
Pe rol se află pronunțarea apelului formulat de apelantele-reclamante P. I. I. și D. M. I., împotriva sentinței civile nr.2069 din 12.12.2013, pronunțată de Tribunalul București – Secția a V-a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul-pârât M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL.
P. are ca obiect - revendicare imobiliară.
Dezbaterile cauzei și susținerile părților au avut loc în ședința publică de la 23.09.2015, fiind consemnate în încheierea de la acea dată care face parte integrantă din prezenta decizie, când Curtea, în vederea deliberării, a amânat pronunțarea la 24.09.2015 și, când a decis următoarele:
CURTEA,
Asupra apelului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București la data de 27.04.2012 sub nr._, reclamantele P. I. I. și D. M. I. au chemat în judecată pe paratul M. București, prin reprezentant legal Primar S. O., solicitând instanței ca prin hotărârea ce va pronunța sa fie obligat pârâtul la plata despăgubirilor aferente terenului expropriat, situat in București, fosta . A, sector 5, și la plata cheltuielilor de judecata.
In motivarea cererii, reclamantele arata ca imobilul mai sus menționat a fost proprietatea autoarei lor A. D., dobândit prin vânzare-cumpărare in anul 1949. Imobilul era compus din teren in suprafața de 110 m.p. si o casa de locuit in suprafața de 44 m.p. In perioada regimului comunist, imobilul mai sus menționat a fost expropriat, casa a fost demolata, iar terenul a fost ocupat de Casa Poporului, nefiind acordate despăgubiri pentru teren.
D. A. a decedat la 7 aug. 1987, rămânând ca moștenitoare D. M., in calitate de fiica. Aceasta din urma a decedat la 2 oct. 2003, moștenitorii fiind D. M.-lleana (reclamanta) si P. L. D., in calitate de nepoate de frate predecedat (fiicele lui D. G., decedat la 15 iunie 1987). P. L. D. a decedat la 7 febr. 2012, moștenitoare fiind reclamanta P. I.-lrina.
In conformitate cu dispozițiile Convenției Europene a Drepturilor Omului - la care România este parte – reclamantele apreciază ca sunt îndreptățite sa fie despăgubite cu valoarea de piața actuala a terenului expropriat, valoare de piața care urmează sa fie stabilita pe baza de expertiza tehnica de specialitate.
Totodată, arata ca, in conformitate cu dispozițiile Convenției Europene, cu practica constanta a Curții Europene a Drepturilor Omului, "in lipsa plații unei sume rezonabile in raport cu valoarea bunului, privarea de proprietate constituie, in mod normal, o atingere excesiva si lipsa totala a despăgubirilor nu poate fi justificata in domeniul art. 1 din Protocolul nr. 1, decât in împrejurări excepționale", "absenta totala a despăgubirilor nu se poate justifica nici măcar in context excepțional, in prezenta unei atingeri aduse principiilor fundamentale consacrate prin Convenție" (Cauza S. si alții împotriva României, Cauza P. împotriva României, Cauza Yagtzilar s.a. contra Greciei).
Totodată, aceleași dispoziții ale Convenției Europene a Drepturilor Omului coroborate cu practica Curții au statuat ca invocarea unei excepții a prescrierii dreptului la acțiune privind plata despăgubirilor rezultate de pe urma unei exproprieri constituie atât o încălcare a art. 6 din Convenție (dreptul la un proces just si echitabil), cat si o încălcare a art. 1 din primul Protocol Adițional al CEDO (dreptul la proprietate), guvernele având in obligația de a "explica . motivele pentru care autoritățile nu au acordat nici o despăgubire proprietarilor terenurilor litigioase la care aveau dreptul" (Cauza Yagtzilar s.a. contra Greciei), "rămâne de stabilit daca lipsa totala a despăgubirilor se poate justifica", "lipsa totala a despăgubirilor impune reclamanților o sarcina disproporționată si excesiva, incompatibila cu dreptul de proprietate garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 (Cauza S. împotriva României).
Solicita admiterea acțiunii așa cum a fost formulata, luând in considerare:
- faptul ca nu au fost acordate despăgubiri pentru teren, cu toate ca si legislația in vigoare la acel moment o prevede, conf. art. 12 din Constituție si art. 481 din C. Civ. (in vigoare la momentul exproprierii);
- faptul ca atât Constituția din 1965 (art. 12), cea din 1991 si cea actuala (art. 44, alin.3), Codul Civil (art. 481) in vigoare la momentul exproprierii, prevăd faptul ca nimeni nu poate fi deposedat de proprietatea sa decât pentru cauza de utilitate publica, cu o justa si prealabila despăgubire;
- faptul ca, in conformitate cu dispozițiile art. 20 din Constituția României: (1) Dispozițiile constituționale privind drepturile si libertățile cetățenilor vor fi interpretate si aplicate in concordanta cu Declarația Universala a Drepturilor Omului, cu pactele si cu celelalte tratate la care România este parte. (2) Daca exista neconcordante intre pactele si tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, si legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului in care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile;
- faptul ca prin Legea nr. 30/1994, modificata prin Legea nr. 79/6.06.1995, România a ratificat Convenția pentru apărarea drepturilor omului si a libertăților fundamentale si a protocoalelor adiționale la aceasta Convenție, care, la art. 1 alin. 1 teza a doua din primul Protocol la Convenție, privind Protecția Proprietății, prevede: "nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauza de utilitate publica si in condițiile prevăzute de lege si de principiile generale ale dreptului internațional";
- practica constanta a Curții Europene Drepturilor Omului la care au făcut referire mai sus.
Prin sentința civilă nr.2069/12.12.2013, Tribunalul București - Secția a V-a Civilă a respins ca nefondata acțiunea.
Pentru a pronunța această sentință, Tribunalul a reținut următoarele:
Prin actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.1454/18.03.1949, numita A. D., a dobândit proprietatea imobilului compus din teren in suprafața de 110 m.p. si o casa de locuit in suprafața de 44 m.p., aflate in București, ., imobil trecut in patrimoniul statului, împreună cu imobilul din București, ., prin Decretul nr.152/1980, astfel cum rezulta din adresa emisa de Primăria Municipiului București - Direcția Patrimoniu, nr._/2238/03.03.2013.
Urmare intervenirii decesului numitei A. D., a rămas ca unice moștenitoare a acesteia prin retransmitere succesorala, reclamantele, așa cum rezulta din Certificatul de moștenitor nr.3246/11.12.1987 emis de notariatul de Stat Prahova in dosar succesoral nr.3960/1987, Certificatul de moștenitor nr.1953/07.08.1957 emis de Notariatul de Stat Prahova in dosar succesoral nr.2377/1987, Certificatul de moștenitor nr.151/09.12.2003 emis de BNP L. C. C. si Certificatul de moștenitor nr.20/19.03.2012/09.12.2003 emis de BNP L. si D..
Din concluziile raportului de expertiza întocmit in cauza de expert D. N. M., rezulta ca terenul revendicat se afla in prezent in zona verde a clădirii Academiei Romane, Calea 13 Septembrie n3.13, sector 5, in subsol regăsindu-se o rețea de canalizare si termoficare, din adresa emisa de Primăria Municipiului București sub nr.4852/14._, rezultând ca terenul este afectat parțial de trotuar pietonal.
Cu privire la pretenția reclamantelor in sensul acordării de despăgubiri pentru acest teren, tribunalul a reținut ca, la momentul exproprierii s-a stabilit in favoarea autoarelor reclamantelor suma de 16.800 lei, cu titlu de despăgubire, Administrația Fondului Imobiliar comunicând instanței prin adresa emisa la data de 29.08.2013 sub nr._ ca nu sunt date din care sa rezulte încasarea despăgubirilor si defalcarea acestora pe teren si construcție.
Astfel, tribunalul nu a putut reține ca imobilul a trecut in patrimoniul statului fără o dreapta si prealabila despăgubire câtă vreme prin procesul verbal nr.525/05.11.1980 s-au stabilit despăgubiri pentru imobil, nu s-a putut face dovada ca aceste despăgubiri nu au fost încasate, pentru ca instanța sa aibă suficiente elemente in a aprecia ca se impune despăgubirea reclamantelor in acord cu disp.art.481C.civ., potrivit cu care nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa afara numai pentru cauza de utilitate publica si primind o dreapta si prealabila despăgubire, fără ca admiterea cererii sa nu reprezinte o dubla despăgubire.
Nici din perspectiva dispozițiilor constituționale, a practicii CEDO nu se poate retine ca privarea de proprietate a autoarei reclamantelor a reprezentat la momentul 1980 o atingere excesivă a dreptului de proprietate câtă vreme aceasta suprafață de teren a fost afectata de detalii de sistematizare, despăgubirea si contravaloarea acestora fiind avute in vedere prin actul normativ al exproprierii si procesul verbal nr.525/05.11.1980.
Împotriva sentinței civile nr.2069/12.12.2013 au declarat apel reclamantele P. I. I. și D. M. I., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, solicitând schimbarea in tot a sentinței, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată.
Susțin apelantele – reclamante că au învestit Tribunalul București cu o cerere de chemare in judecata prin care au solicitat obligarea Municipiului București, prin reprezentant legal Primar S. O., la plata despăgubirilor aferente terenului expropriat, situat in București, fosta . A, sector 5.
Prin probatoriul administrat au dovedit ca acest imobil a fost proprietatea autoarei reclamantelor A. D., dobândit prin vânzare-cumpărare in anul 1949 si ca în perioada regimului comunist, imobilul mai sus menționat a fost expropriat, casa a fost demolata, iar terenul a fost ocupat de Casa Poporului.
In ceea ce privește despăgubirile pentru teren, au arătat reclamantele ca nu au fost acordate, autoarea lor nefiind despăgubită la momentul preluării acestui teren de către stat, cu toate ca si legislația in vigoare la acel moment (art.12 din Constituție si art. 481 din C. Civ. - in vigoare la momentul exproprierii) stabileau ca nimeni nu poate fi deposedat de proprietatea sa decât pentru cauza de utilitate publica, cu o justa si prealabila despăgubire.
In acest sens, printr-o expertiza specialitatea evaluare imobiliara a fost stabilita valoarea terenului in litigiu la suma de 139.284 euro.
Judecătorul fondului a respins acțiunea ca nefondata apreciind in mod eronat ca imobilul in litigiu a trecut in patrimoniul statului printr-o dreapta si prealabila despăgubire, invocând in acest sens procesul verbal nr. 525/05.11.1980 prin care s-a stabilit suma de 16.800 lei cu titlu de despăgubire.
Din nici un mijloc de proba administrat la fond nu reiese insa faptul ca aceasta despăgubire a fost încasata de autoarea reclamantelor.
De altfel, partea adversa nici nu a contestat aceasta susținere a reclamantelor — in sensul ca nu au fost primite aceste despăgubiri. Prin nici un act procedural întocmit la instanța de fond paratul nu a învederat instanței de judecata o situație contrara celei invocate de către reclamante. Mai mult, in fata primei instanțe, partea adversa nu a cerut niciodată respingerea acțiunii ca nefondata.
Nici Administrația Fondului Imobiliar - prin adresa nr._/29.08.2013 - nu susține ca aceste despăgubiri au fost încasate, menționând doar faptul ca nu deține date din care sa rezulte încasarea acestor despăgubiri.
Așadar, partea adversa nu poate face dovada unei situații contrare celei învederate de reclamante si anume faptul ca aceste despăgubiri, deși stabilite prin procesul verbal nr. 525/05,11.1980, nu au fost niciodată achitate. Daca autoarea reclamantelor ar fi încasat aceste despăgubiri, acest aspect ar fi fost cu siguranța consemnat . proces verbal) care sa poarte semnătura autoarei reclamantelor. Pe cale de consecința, susținerea Administrației Fondului Imobiliar in sensul ca nu sunt date din care sa rezulte încasarea despăgubirilor înseamnă de fapt că nu exista vreun înscris din care sa rezulte încasarea acestor despăgubiri. Or un astfel de înscris nu exista pentru ca aceste despăgubiri nu au fost încasate de autoarea reclamantelor.
Așadar, in lipsa unei dovezi in sensul ca autoarea reclamantelor ar fi primit aceste despăgubiri, judecătorul fondului înlătura susținerile reclamantelor cu privire la faptul ca acestea nu au fost încasate si respinge in mod greșit acțiunea ca neîntemeiată.
In drept, art. 282-298 Cod procedură civilă.
Apelantele – reclamante au solicitat administrarea probei cu interogatoriul părții adverse, teza probatorie a acestui mijloc de proba fiind recunoașterea faptului ca despăgubirile stabilite pentru terenul in litigiu nu au fost încasate de autoarea reclamantelor.
Legal citat, intimatul-pârât nu a formulat întâmpinare.
Prin decizia civilă nr.392 A/01.10.2014, Curtea de Apel București - Secția a III-a Civilă și pentru Cauze cu Minori și de Familie a admis excepția de ordine publică a prescripției extinctive, a admis apelul formulat de apelantele – reclamante P. I. I. si D. M. I., împotriva sentinței civile nr.2069/12.12.2013, pronunțată de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă, în contradictoriu cu intimatul – pârât M. BUCUREȘTI prin PRIMARUL GENERAL, a schimbat sentința civilă apelată, în sensul că a respins acțiunea în pretenții ca prescrisă.
Din oficiu, Curtea a invocat excepția prescripției dreptului la acțiune, ca motiv de apel de ordine publică, analizând-o cu prioritate, față de dispozițiile art.137 al.1 C.pr.civ., și reținând următoarele:
Prin cererea dedusă judecății, reclamantele au solicitat obligarea pârâtului la plata sumei reprezentând valoarea actuală de piață a terenului situat în București, fosta stradă L. nr.20A, cu titlu de despăgubiri ca urmare a exproprierii acestui imobil fără plata unei juste și prealabile despăgubiri.
Așadar, reclamantele nu au contestat valabilitatea trecerii imobilului în proprietatea statului, pentru ca acțiunea să aibă natura unei revendicări al cărei obiect este imposibil de restituit în natură.
Acțiunea în discuție are natura juridică a unei cereri în pretenții, reclamantele urmărind să își valorifice dreptul la despăgubiri pentru imobilul legal expropriat, drept pe care și l-au întemeiat pe dispozițiile art.481 din Codul civil, art.12 din Constituția de la 1965 și art.1 din Protocolul nr.1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Pe baza acestei calificări juridice a cererii deduse judecății, Curtea constată că, sub aspectul prescripției extinctive, acesteia îi sunt aplicabile dispozițiile art.3 si art.7 al.1 din Decretul nr.167/1954, conform cărora termenul prescripției este de 3 ani și începe să curgă de la data la care se naște dreptul la acțiune.
Cu referire la data nașterii dreptului la acțiune, Curtea notează dispozițiile art.5 din Decretul nr.467/1979, care, în aplicarea dispozițiilor art.481 din Codul civil și ale art.12 din Constituția României (1965), reglementau stabilirea despăgubirilor și în cazul terenurilor expropriate.
Curtea mai reține că nu există dovada publicării Decretului de expropriere nr.152/1980 în fostul Buletin Oficial, nici dovada comunicării către autoarea reclamantelor a procesului-verbal nr.525/05.11.1980, prin care Consiliul Popular al Municipiului București a realizat evaluarea imobilului expropriat din .-20A.
În raport de cele arătate anterior, dreptul la acțiune al autoarei reclamantelor pentru a obține despăgubirile aferente terenului expropriat s-a născut la data aplicării măsurii exproprierii, prin deposedarea de imobil a numitei Dîmboviceanu A.. Or, această dată a fost plasată de reclamante, prin chiar cererea de chemare în judecată, în perioada regimului comunist, respectiv anterior datei de 22 decembrie 1989.
Curtea mai reține că natura represivă a regimului ce a guvernat România până la data de 22 decembrie 1989 justifică amânarea începerii cursului prescripției până la această dată, violența morală exercitată împotriva tuturor celor ce puteau contesta o măsură a autorităților publice putând fi asimilată cauzei de suspendare a cursului prescripției prevăzute de art.13 lit.a din Decretul nr.167/1954.
În raport de data începerii curgerii prescripției, determinată conform celor arătate anterior, termenul de 3 ani prevăzut de art.3 din Decretul nr.167/1954 s-a împlinit la data de 22.12.1992, în timp ce acțiunea de față a fost introdusă la data de 27.04.2012, fără respectarea acestui termen.
Susținerile reclamantelor în sensul că invocarea excepției prescripției dreptului material la acțiune constituie o încălcare a dispozițiilor art.6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și ale art.1 din primul Protocol adițional la Convenție nu pot fi însușite de Curte.
Conform jurisprudenței invocate de reclamante (cauza Yagtzilar și alții împotriva Greciei) articolul 6 al.1 din Convenție garantează fiecărei persoane dreptul ca o instanță să se pronunțe asupra oricărei contestații cu privire la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil, dar acest drept nu este absolut și poate fi supus unor limitări admise implicit, în special cu privire la condițiile de admisibilitate a unei căi de atac, deoarece aceasta presupune prin însăși natura sa o reglementare din partea statului, acesta beneficiind de o anumită marjă de apreciere în această privință. Totuși, aceste limitări nu pot restrânge, pentru un justițiabil, accesul liber într-o asemenea măsură, încât să fie afectată însăși esența dreptului său de acces la o instanță. În plus, astfel de limitări sunt conforme articolului 6 al. 1 din Convenție numai în cazul în care urmăresc un scop legitim și în cazul în care există un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele utilizate și scopul urmărit.
În cauză, aplicarea regimului prescripției extinctive nu suprimă însăși dreptul reclamantelor de acces la instanță, câtă vreme li s-a recunoscut posibilitatea de a acționa în valorificarea dreptului lor timp de 3 ani după data de 22 decembrie 1989, dată la care eventualele acte de violență morală au încetat.
Pe de altă parte, scopul legitim urmărit prin limitarea dreptului de acces la instanță ca urmare a intervenției prescripției extinctive constă în asigurarea stabilității și securității în raporturile juridice și înlăturarea incertitudinii din circuitul civil.
Și cea de-a treia cerință rezultând din jurisprudența Curții EDO este întrunită, întrucât legea (Decretul nr.167/1954) a pus la dispoziția reclamantelor, pentru a acționa, un termen cu o durată rezonabilă (3 ani) și a reglementat cauze de întrerupere și suspendare a cursului prescripției, prin care stingerea dreptului la acțiune să fie evitată atunci când inactivitatea nu are la bază pasivitatea titularului.
În ceea ce privește constatarea existenței unei încălcări a dreptului de proprietate al reclamantelor, recunoscut prin dispozițiile art.481 din Codul civil, art.12 din Constituția României (1965) și art.1 din Protocolul nr.1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, Curtea reține că o astfel de analiză nu poate fi făcută, fiind împiedicată de constatarea intervenției prescripției extinctive, conform celor arătate anterior.
Împotriva deciziei nr. 392A din 01 octombrie 2014 a Curții de Apel București, Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie au declarat recurs reclamantele P. I. I. și D. M. I. care au învederat următoarele motive de nelegalitate a hotărârii recurate.
Hotărârea pronunțată a fost dată cu încălcarea formelor de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. 2 (art. 304 pct. 5 Cod procedură civilă).
Instanța de apel a soluționat cauza în baza unei excepții (a prescripției extinctive a dreptului la acțiune), care nu a fost pusă în discuția părților, fiind încălcat principiul contradictorialității și dreptul la apărare, astfel încât, în conformitate cu art. 108 Cod procedură civilă, hotărârea pronunțată este lovită de nulitate.
Cum nulitatea respectivă a cauzat apelantelor-reclamante o vătămare ce nu poate fi înlăturată în vreo altă modalitate decât prin desființarea hotărârii pronunțate, se apreciază că este incident motivul de casare prevăzut de art. 304 pct.5 Cod procedură civilă.
Se mai consideră că instanța, interpretând greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia (art. 304 pct. 8 Cod procedură civilă), deoarece a interpretat greșit acțiunea formulată de reclamante, considerând-o în mod eronat drept o cerere în pretenții; în realitate, acțiunea civilă formulată de reclamante este o acțiune cu caracter real, constând în revendicarea unui bun întemeiată pe dispozițiile art. 1 și 6 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art. 20, 21 și 44 din Constituția României, art. 481, art. 1073 și urm. din C. civ.
Se mai arată de către reclamante că au contestat valabilitatea trecerii imobilului în proprietatea statului, prin invocarea faptului că nu au fost acordate despăgubiri pentru teren, inclusiv prin invocarea dispozițiilor Convenției Europene a Drepturilor Omului și a practicii constante a Curții Europene a Drepturilor Omului (art. 304 pct. 9).
Prin decizia civilă nr.545/20.02.2015, Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția I Civilă a admis recursul declarat de reclamantele P. I. I. și D. M. I., a casat decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de apel.
Pentru a decide astfel, Înalta Curte a reținut că acțiunea de față are ca obiect cererea formulată de reclamantele P. I. I. și D. M. I. la data de 27.04.2012, în contradictoriu cu pârâtul M. București, prin Primar General, prin care au solicitat instanței ca prin hotărârea ce va pronunța să dispună obligarea pârâtului la plata despăgubirilor aferente terenului expropriat în suprafață de 110 mp, situat în București, fosta . A, sector 5.
Imobilul (compus, la data exproprierii, din suprafața de teren menționată și construcție - casă de locuit) a aparținut autoarei lor D. A., fiind dobândit prin contractul de vânzare-cumpărare nr.1454/18.03.1949; acesta a fost expropriat prin Decretul nr.152/1980, iar după expropriere, construcția a fost demolată, în timp ce terenul se află în zona verde a Academiei Române, potrivit celor reținute la prima instanță.
Înalta Curte a constatat că tribunalul a pronunțat o soluție pe fondul cauzei (prin sentința civilă nr.2069/2013, fiind respinsă ca neîntemeiată acțiunea reclamantelor), iar instanța de apel a invocat din oficiu o excepție procesuală de fond, anume excepția prescrierii dreptului material la acțiune, în condițiile art.295 alin.1 teza finală Cod procedură civilă potrivit cărora: „Motivele de ordine publică pot fi invocate și din oficiu.”
Prin decizia recurată, excepția invocată a fost admisă, ceea ce a atras consecința admiterii apelului reclamantelor, sentința apelată fiind schimbată, iar acțiunea în pretenții formulată de reclamante a fost respinsă ca prescrisă.
Având în vedere situația de fapt dedusă judecății, Înalta Curte a constatat că finalitatea urmărită de recurentele reclamante prin promovarea acțiunii ce constituie obiectul litigiului – despăgubirea pentru terenul preluat prin expropriere de statul comunist prin Decretul nr.152/1980 în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 – corespunde dispozițiilor art.11 din Legea nr.10/2001, act normativ special și a cărui incidență în cauză trebuia a fi analizată prioritar de către instanța de apel care, în invocarea și soluționarea excepției prescrierii dreptului material la acțiune s-a raportat la dispozițiile dreptului comun, contrar principiului specialia generalibus derogant.
Astfel, Legea nr.10/2001 a fost adoptată în scopul instituirii unei proceduri unice de stabilire și acordare a măsurilor reparatorii pentru preluarea abuzivă a imobilelor preluate de statul comunist în perioada de referință a legii (6 martie 1945-22 decembrie 1989), măsuri reparatorii constând în restituirea în natură ori în echivalent.
Existența unui act normativ special pentru reglementarea raporturilor juridice circumscrise finalității obținerii unor măsuri reparatorii în echivalent pentru preluarea abuzivă a unui imobil prin expropriere (despăgubiri, astfel cum recurentele reclamante au solicitat în cauza de față), constituie un impediment legal atât pentru părți cât și pentru instanța de judecată de a recurge la aplicarea dispozițiilor dreptului comun, dată fiind prioritatea legii speciale și inexistența unui drept de opțiune între aplicarea dreptului comun (art. 480 și 481 Cod civil) sau a dispozițiilor legii speciale, act normativ de ordine publică, așadar, aplicabil în mod direct în soluționarea unor raporturi juridice de natura celor reglementate de Legea nr. 10/2001.
Art.11 alin. (2)-(4) din Legea nr.10/2001 prevăd: „(2) În cazul în care construcțiile expropriate au fost demolate parțial sau total, dar nu s-au executat lucrările pentru care s-a dispus exproprierea, terenul liber se restituie în natură cu construcțiile rămase, iar pentru construcțiile demolate măsurile reparatorii se stabilesc în echivalent. Dacă persoana îndreptățită a primit o despăgubire, restituirea în natură este condiționată de rambursarea diferenței dintre valoarea despăgubirii primite și valoarea construcțiilor demolate așa cum a fost calculată în documentația de stabilire a despăgubirilor, actualizată cu coeficientul de actualizare stabilit conform legislației în vigoare.
(3) În cazul în care construcțiile expropriate au fost integral demolate și lucrările pentru care s-a dispus exproprierea ocupă terenul parțial, persoana îndreptățită poate obține restituirea în natură a părții de teren rămase liberă, pentru cea ocupată de construcții noi, autorizate, cea afectată servituților legale și altor amenajări de utilitate publică ale localităților urbane și rurale, măsurile reparatorii stabilindu-se în echivalent. Dispozițiile art. 10 alin. (3), (4), (5) și (6) se vor aplica în mod corespunzător.
(4) În cazul în care lucrările pentru care s-a dispus exproprierea ocupă funcțional întregul teren afectat, măsurile reparatorii se stabilesc în echivalent pentru întregul imobil.”
În plus, raportul dintre dispozițiile dreptului comun și cele ale Legii nr.10/2001 a fost statuat prin Decizia nr. 33/2008 pronunțată de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, decizie care, având rolul de a unifica practica în această materie, era obligatorie pentru instanța de apel.
Având în vedere această prioritate a dispozițiilor legii speciale, Înalta Curte, înainte de dezbaterea asupra recursului, în temeiul art. 306 alin. 2 Cod procedură civilă, a supus dezbaterii admisibilitatea cererii de chemare în judecată, motiv de ordine publică, solicitând recurentelor să precizeze dacă au urmat procedura Legii nr. 10/2001, răspunsul la această chestiune fiind consemnat în practicaua prezentei decizii.
Excepția inadmisibilității cererii este o excepție procesuală de procedură în acest caz, iar ordinea de soluționare între excepția prescrierii dreptului material la acțiune (reținută de instanța de apel) și cea invocată în recurs, impune a se acorda prioritate excepției inadmisibilității cererii, întrucât numai în cazul unei cereri de chemare în judecată pentru valorificarea unei pretenții pe calea dreptului comun căreia îi corespunde o acțiune în justiție (așadar, în cazul unei cereri admisibile), se impune a se verifica îndeplinirea condiției formulării acesteia în cadrul termenului de prescripție aplicabil, excepție procesuală de fond, subsidiară.
Având în vedere această ordine de soluționare a excepțiilor în concurs, invocată pentru prima dată în această etapă procesuală, Înalta Curte a apreciat că în cauză, în temeiul art. 314 rap. la art. 312 alin. 1, 3 și 5 și corob. cu art. 304 pct. 5 Cod procedură civilă Cod procedură civilă, se impune admiterea recursului și casarea deciziei recurate pentru ca recurentele reclamante să beneficieze de dreptul la o procedură echitabilă din perspectiva dispozițiilor art. 6 din Convenția europeană (având în vedere și cele statuate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Cauza V. contra României din 24 aprilie 2008) și, deci, de posibilitatea de a-și formula apărările asupra excepției inadmisibilității cererii în urma unei dezbateri contradictorii a acesteia; casarea cu trimitere corespunde unei nevoi reale de a se respecta principiile ce guvernează desfășurarea procesului civil, fiind impusă de necesitatea aplicării efective, iar nu doar formale, a dreptului părților la dublul grad de jurisdicție (acolo unde legea îl prevede).
Cum criticile susținute prin motivele de recurs întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 5, 8 și 9 Cod procedură civilă privesc soluția instanței de apel asupra excepției prescripției dreptului material la acțiune întemeiată de reclamante pe dispozițiilor dreptului comun (ca și cele convenționale – art. 1 Protocolul 1 adițional la Convenția europeană a drepturilor omului), excepție subsidiară în raport cu cea invocată în recurs, Înalta Curte a apreciat că acestea nu pot fi analizate la acest moment procesual, dată fiind prioritatea excepției inadmisibilității acțiunii, ci vor fi avute în vedere de instanța de apel în rejudecare, dacă va fi cazul.
Dosarul a fost reînregistrat pe rolul Curții de Apel București - Secția a III-a Civilă și pentru Cauze cu Minori și de Familie sub nr._, la data de 29.05.2015.
Examinând sentința apelată în limitele stabilite prin îndrumările obligatorii ale deciziei de casare, conform dispozițiilor art.315 al.1 C.pr.civ., Curtea reține următoarele:
Art.22 al.1 din Legea nr.10/2001 prevede în mod expres ca persoana îndreptățita va notifica în termen de 6 luni de la data intrării în vigoare a acesteia (termenul a fost prelungit ulterior până la 14.02.2002), persoana juridica deținătoare, solicitând restituirea în natura a imobilului. De asemenea, art.22 al.5 din aceeași lege prevede că nerespectarea termenului prevăzut la al.1 atrage pierderea dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent. Rezultă din dispozițiile legale enunțate că formularea notificării este chiar o condiție de exercitare a acțiunii pe cale judiciara, iar lipsa acesteia conduce la inadmisibilitatea cererii de chemare în judecată.
Soluția nu contravine jurisprudenței Curții EDO, care a statuat constant ca dreptul la acțiune nu este unul absolut, fiind supus unor limitări (cauza M. A. și alții contra României, cauza M. contra României ș.a.), iar în speță reclamantele nu au respectat dispozițiile legale ce vizau tocmai condițiile de exercitare a dreptului de a obține măsuri reparatorii pentru imobilul preluat abuziv. De asemenea, nu se poate aprecia că s-ar contraveni prevederilor art.1 din Protocolul nr.1 adițional la Convenție, întrucât în jurisprudența sa Curtea Europeana a Drepturilor Omului a apreciat ca simpla solicitare de a obține un bun preluat de stat nu reprezintă bun actual sau speranță legitimă (Cauza P. contra României), iar imobilele care se încadrează in domeniul de aplicare a Legii nr. 10/2001 nu pot fi restituite decât în condițiile prevăzute de acest act normativ.
Se mai reține că reclamantele nu dispun de un „bun” sau de o „speranță legitima” cu privire la imobilul în litigiu, pentru a solicita direct instanței de judecată protejarea acestui drept.
Față de considerentele expuse, urmează a fi admisă excepția inadmisibilității cererii, cu consecința admiterii apelului, schimbării în tot a sentinței apelate, în sensul respingerii cererii ca inadmisibilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite excepția inadmisibilității cererii.
Admite apelul formulat de apelantele – reclamante P. I. I., domiciliată în Ploiești, . nr.26, județ Prahova si D. M. I., domiciliată în București, ., ..1, ., sector 2, împotriva sentinței civile nr.2069/12.12.2013, pronunțată de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă, în contradictoriu cu intimatul-pârât M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL, cu sediul în București, Splaiul Independenței nr.291 – 293, sector 6.
Schimbă în tot sentința apelată, în sensul respingerii cererii ca inadmisibilă.
Cu recurs în 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședință publică, azi 24.09.2015.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR
A. P. B. M. G. R.
GREFIER
Ș. P.
Red.A.P.B.
Tehdact. APB/B.I
5 ex./04.01.2016
TB-S.5 – F.L.
| ← Legea 10/2001. Decizia nr. 817/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Revendicare imobiliară. Decizia nr. 896/2015. Curtea de Apel... → |
|---|
