Acţiune în constatare. Decizia nr. 207/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 207/2013 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 01-02-2013 în dosarul nr. 207/2013
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI SECȚIA A IV-A CIVILĂ
Dosar nr._
DECIZIA CIVILĂ NR. 207R
Ședința publică de la data de 01.02.2013
CURTEA COMPUSĂ DIN:
PREȘEDINTE - C. M. S.
JUDECĂTOR - Z. D.
JUDECĂTOR - I. L.-M.
GREFIER - D. L.
Pe rol soluționarea cererii de recurs formulată de recurentele – pârâte N. A. M. și N. E. împotriva deciziei civile nr. 245A/09.03.2012 pronunțată de Tribunalul București – Secția a III-a civilă în dosarul nr._ /2012, în contradictoriu cu intimatul-reclamant N. M. I. și intimatul-pârât M. București prin Primarul General, cauza având ca obiect „revendicare imobiliară, acțiune în constatare”.
Dosarul a fost strigat la ordinea listei de recursuri.
La apelul nominal făcut în ședința publică au răspuns recurenta – pârâtă N. E. personal și asistată de avocat Hugo Vitzman în baza împ. av. . nr._/2012, recurenta – pârâtă N. A. M. reprezentată de același avocat, intimatul – reclamant N. M. I. - reprezentat de avocat I. B. în baza împ. av. . nr._/2012, lipsind intimatul – pârât M. București prin Primarul General.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care a învederat instanței că la data de 11.01.2013, la registratura secției s-a înregistrat întâmpinarea formulată de intimatul N. M. I. și a comunicat un exemplar al acestei întâmpinări domnului avocat Hugo Vitzman, atât prin e-mail, cât și prin fax și a anexat prezentei dovada comunicării către reprezentantul recurentelor.
La data de 30.01.2013, s-a înregistrat răspunsul la întâmpinarea formulată intimatul N. M. I., în 3(trei) exemplare, nefiind comunicată părților adverse.
Reprezentantul recurentelor – pârâte a confirmat faptul că a primit întâmpinarea formulată de intimatul N. M. I. și a depus la dosar răspuns la această întâmpinare.
Curtea acordă cuvântul pe probe.
Reprezentantul recurentelor – pârâte solicită în temeiul art. 305 C.pr.civ., proba cu înscrisuri pe care le depune la dosar și comunică o copie a setului de înscrisuri reprezentantului intimatului – pârât, prezent în sala de ședință.
Reprezentantul intimatului – reclamant N. M. I. arată că lasă la aprecierea instanței cu privire la proba cu înscrisuri solicitată de recurente și în același timp a arătat că nu are de formulat cereri noi, probe de administrat sau excepții de invocat.
Curtea, în urma deliberării, încuviințează proba cu înscrisurile depuse la termenul de astăzi de către recurente și constată administrată această probă.
Reprezentanții părților prezenți în sala de ședință au arătat că nu au de formulat cereri noi, probe de administrat sau excepții de invocat.
Nemaifiind de formulat cereri noi, probe de administrat sau excepții de invocat, Curtea constată pricina în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea recursurilor.
Recurentele – pârâte N. E. și N. A.-M. prin avocat au solicitat să se ia act că ambele recursuri au fost declarate și motivate în termen.
În susținerea motivelor de recurs, a învederat instanței că ambele recursuri critică hotărârea recurată întrucât consideră că este lipsită de temei legal și cu aplicarea greșită a legii, respectiv a legii nr.112/1996, Legea nr.10/2001 cu modificările ulterioare, decizia în interesul legii nr. 33/1008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Legea nr.213/1998, art. 480 C.civ. și Protocolul nr.1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Critică hotărârea pronunțată de Tribunalul București, întrucât în mod greșit a admis capătul de cerere privind acțiunea în revendicare a unui imobil, acțiune formulată după apariția Legii nr.10/2001, în vigoare.
Recurentele, prin avocat, au mai arătat că nu au contestat în termenul legal prevăzut de Legea nr.10/2001 actul de înstrăinare încheiat în baza Legii nr.112/1995. A mai arătat că invocă imposibilitatea restituirii în natură a imobilului și neaplicarea dispozițiilor legii speciale sub incidența cărora se află imobilul revendicat și în ce condiții li se aplică sau nu actuala legislație și jurisprudența.
A mai arătat că nu există hotărâre judecătorească prin care să se fi dispus expres restituirea bunului, în sensul jurisprudenței CEDO, astfel că intimatul – reclamant N. M. I. nu deține un bun actual. Până la data introducerii cererii în anul 2006, nu a existat nici o acțiune pentru revendicarea imobilului în litigiu.
Acțiunea în constatarea nulității a titlului lor nu a fost finalizată și chiar dacă acțiunea în nulitate a fost soluționată pe excepție și nu pe fond, intimatul a stat în pasivitate și a pierdut posibilitatea pe care i-a oferea legea specială de reparație. A mai arătat că, recurentele au titlu mai preferabil decât cel al intimatului, deoarece nu există o hotărâre pentru anularea titlului lor. În speța de față se aplică decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție.
Solicită admiterea recursurilor astfel cum au fost formulate, modificarea în tot a hotărârii recurate în sensul respingerii apelului formulat, cu consecința menținerii hotărârii instanței de fond, ca fiind temeinică și legală; fără cheltuieli de judecată. Totodată, arată că în situația în care se va dispune amânarea pronunțării va depune concluzii scrise.
Intimatul – reclamant N. M. I., prin avocat, cu privire la cele două recursuri declarate în cauză, arată că sunt formulate de aceleași părți.
Pe fond, solicită respingerea ambelor recursuri ca nefondate, menținerea deciziei pronunțată de instanța de apel ca fiind temeinică și legală.
În combaterea recursurilor, a arătat că instanța de apel a constatat în mod corect prin compararea titlurilor că titlul intimatului este mai bine caracterizat, deoarece provine de la adevăratul proprietar care a achiziționat imobilul în anul l938, în timp ce recurentele au dobândit de la un autor care nu a avut acest drept în patrimoniu, iar contractul de vânzare-cumpărare s-a realizat cu încălcarea Legii 112/1995, deoarece la acel moment statul nu avea titlu și nu putea vinde un bun care nu-i aparținea.
A mai arătat că titlul intimatului nu a fost contestat de către recurente.
La data încheierii contractului de vânzare-cumpărare erau deja înregistrate notificările nr. 1873, 1874 din 25.07.1996, prin care autorii intimatului solicitau restituirea în natură și a formulat acțiunea pe dispozițiile dreptului comun, ar. 480 C.civ.
A mai arătat că, recurentele – pârâte nu dețin un bun în sensul CEDO și nu poate constitui un bun în baza unui act preconstituit. Cu privire la hotărârea CEDO pronunțată în cauza A. contra României, arată că nu exclude posibilitatea introducerii acțiunii întemeiată pe dispozițiile dreptului comun, art. 480 C.civ.
Recurentele nu se pot prevala de așa zisa buna credință la dobândirea imobilului în litigiu, prin invocarea unei sentințe pronunțată de Judecătoria sectorului 2 București, întrucât instanța nu a analizat fondul cauzei și nici nu a făcut vreun fel de aprecieri cu putere de lucru judecat asupra bunei credințe a recurentelor în calitate de cumpărători în baza Legii 112/1995. Depune la dosar o hotărâre a ÎCCJ, ca practică judiciară, solicită respingerea recursului, cu cheltuieli de judecată.
Reprezentantul recurentelor – pârâte de asemenea, a depus practică judiciară.
Curtea constatând închise dezbaterile reține cauza în pronunțare.
CURTEA
Deliberând asupra recursurilor civile de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 2 București la data de 08.08.2006, sub nr._/300/2006, reclamantul N. M. I. a chemat în judecată pârâții N. E., N. D., N. A.-M., N. I. și M. București prin Primar General solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se constate că . în București, .. 31, sectorul 2 a fost preluat de stat fără titlu, sau, în subsidiar, fără titlu valabil; și să fie obligați pârâții persoane fizice să îi lase în deplină proprietate și posesie bunul, în urma comparării titlurilor de proprietate ale părților, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea cererii de chemare în judecată, reclamantul a arătat că este moștenitorul lui C. B., care a avut în proprietate imobilul în discuție. Acesta, printr-un act de donație din anul 1945, l-a transmis bunicii reclamantului, N. L..
A mai arătat că imobilul a fost naționalizat în baza Decretului nr. 92/1950. Măsura naționalizării a fost dispusă împotriva unei persoane exceptate, respectiv bunica reclamantului, care era casnică. Totodată, Decretul nr. 92/1950 contravenea Constituției din anul 1948.
Pârâții au cumpărat apartamentul în discuție în anul 1996 in baza unui contract de vanzare cumparare incheiat cu PMB prin S.C. Apolodor SA.
Având în vedere că titlul pârâților provine de la un non dominus, reclamantul solicită să se dea preferabilitate titlului său.
În drept, cererea a fost întemeiata pe dispozitiile art. 480 C.civ., Constituția României, Constituția din 1948, art. 6 din Legea nr. 213/1998, art. 2 al. 1 lit. a din Legea nr. 10/2001.
Pârâta N. E. a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția necompetenței materiale a instanței, arătând că valoarea bunului revendicat este de peste 500.000 de lei; excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtelor N. D., N. I. și N. A. M., arătând că acestea nu sunt titulare ale dreptului de proprietate asupra imobilului, ci doar pârâta N. E.; și excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare, arătând că după . Legii nr. 10/2001, reclamantul era obligat să urmeze calea prevăzută de acest act normativ.
Prin sentința civilă nr. 8921/17.11.2006 Judecătoria sectorului 2 București a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, reținând ca valoarea obiectului litigiului este mai mare de 500.00 lei.
Prin sentința civilă nr. 1069/10.09.2007 Tribunalul București – Secția a V-a civilă a admis în parte acțiunea, în sensul că a constatat că apartamentul nr. 4 situat în București, .. 31, a fost preluat de stat fără titlu valabil, a respins excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a Municipiului București în privința capătului de cerere privind revendicarea si a respins, ca neîntemeiată, cererea în revendicare formulată în contradictoriu cu pârâtele N. E. și N. A. M. și a luat act că reclamantul a renunțat la judecata acțiunii față de pârâtele M. D. (fostă N.) și Clonis I. (fostă N.).
Prin decizia civilă nr. 152A/04.03.2008 Curtea de Apel București – Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a admis apelul declarat de reclamant, a schimbat în parte sentința civilă nr. 1069/10.09.2007, în sensul că a admis acțiunea în revendicare și a obligat pârâtele N. E. și N. A. M. să îi lase reclamantului N. M. I., în deplină proprietate și posesie apartamentul nr. 4 situat în București, .. 31, sector 2.
Prin decizia nr. 254/21.01.2010 Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția civilă și de proprietate intelectuală a admis recursurile declarate de pârâții N. E., N. A. M. și M. București prin Primar General, a casat decizia civilă nr. 152A/04.03.2008 și sentința civilă nr. 1069/10.09.2007 și a trimis cauza spre judecare Judecătoriei sectorului 2 București.
Pentru a pronunța această decizie, instanța supremă a reținut că este întemeiat motivul de recurs invocat din oficiu privind competența de soluționare a cauzei în fond și, față de valoarea de impunere a apartamentului în litigiu la data promovării acțiunii, a reținut că judecătoria era competentă să soluționeze cauza în primă instanță.
În rejudecare, cauza a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 2 București sub nr._ .
Prin sentinta civila nr._/26.10.2010 Judecatoria sector 2 a respins ca neintemeiata exceptia inadmisibilitatii actiunii in revendicare, a admis in parte cererea formulata de reclamant in contradictoriu cu paratii N. E. si N. A.-M. și M. Bucuresti prin Primar General, a constatat ca imobilul situat in Bucuresti ..31, . a fost preluat de stat fara titlu valabil; a admis exceptia lipsei calitatii procesuale pasive a paratului M. Bucuresti prin Primar General pe capatul de cerere actiune in revendicare si a respins actiunea in revendicare formulata in contradictoriu cu acest parat ca fiind formulata impotriva unei persoane fara calitate procesuala pasiva; a respins ca neintemeiata actiunea in revendicare formulata in contradictoriu cu paratele N. E. si N. A.-M..
Pentru a pronunta aceasta sentință, Judecătoria a retinut urmatoarele:
În privința excepției inadmisibilității acțiunii în revendicare întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, a ținânut seama de decizia nr. 33/2008, pronunțată în interesul legii, constatând că este necesară o analiză concretă a fiecărei situații.
În ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului M. București prin Primar General față de acțiunea în revendicare, a constatat că acesta nu este posesor al imobilului în discuție, astfel că nu are calitatea de parte a raportului juridic dedus judecății.
În privința pârâtelor M. D. (fostă N.) și Clonis I. (fostă N.), a constatat că față de acestea s-a renunțat la judecată.
Pe fondul primului capăt de cerere - constatarea nevalabilitatii titlului statului, instanta a reținut că, potrivit art. 6 al. 1 din Legea nr. 213/1998 și art. 2 al. 1 lit. a din Legea nr. 10/2001, prin el însuși, Decretul nr. 92/1950 contravenea Constituției în vigoare la acea dată, motiv pentru care a constatat că imobilul situat în București, .. 31, ., a fost preluat de stat fără titlu valabil.
Pe fondul acțiunii în revendicare, instanța a reținut că apartamentul în discuție face parte dintr-un imobil ce a aparținut autoarei reclamantului, N. B. L., fapt ce reiese din coroborarea actului de adjudecare nr._/1938 cu sentința civilă nr. 631/1946 a Tribunalului I.. Calitatea procesuală activă a reclamantului reiese din actele de stare civilă și din contractele de cesiune depuse la dosar.
La data de 09.10.1996 PMB prin . vândut pârâtei N. E., în temeiul Legii nr. 112/1995 locuința situată în București, .. 31, ., sectorul 2, în suprafață utilă de 153,91 mp, împreună cu o cotă indiviză de 7,75% din părțile de folosință comună ale imobilului și 32,34 mp de teren situat sub construcție.
Instanța de fond a arătat că, în compararea titlurilor părților, trebuie să se țină seama și de dispozițiile de drept material din Legea nr. 10/2001, de decizia nr. 33/2008 pronunțată de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, precum și de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.
Instanța de fond a mai reținut că, semnificația art. 45 al. 2 din Legea nr. 10/2001 este aceea de consolidare a titlului cumpărătorului de bună-credință, care devine preferabil față de cel al proprietarului inițial, chiar dacă provine de la statul neproprietar. Intenția legiuitorului a fost tocmai aceea de a da o valoare mai puternică bunei-credințe decât în dreptul comun și, totodată, de a asigura și stabilitatea circuitului juridic.
Observând similaritatea problemelor analizate de Curtea europeană prin hotărârea pronunțată în cauza M. A. și alții împotriva României la data de 12.10.2010 cu situația dedusă judecății, instanța de fond a reținut că până în prezent nu există o hotărâre irevocabilă prin care să se constate caracterul abuziv al preluării bunului în discuție de către stat și că, chiar în ipoteza în care s-ar considera că prin admiterea primului capăt de cerere din prezenta cauză s-ar naște un drept protejat de art. 1 din Protocolul nr. 1, aceasta nu ar semnifica, automat, existența unui drept la restituirea în natură a bunului, ci a unui drept la despăgubire. În cauza de față, însă, instanța a fost învestită doar cu cererea de revendicare, astfel că s-a limitat la analiza acesteia prin prisma celor arătate anterior.
Potrivit art. 329 al. 3 C.pr.civ., instanța a arătat că respectă și decizia nr. 33/2008 pronunțată de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție. Or, dacă s-ar admite cererea reclamantului, s-ar aduce atingere atât dreptului pârâtei, cât și securității raporturilor juridice, având în vedere că de la data la care aceasta a cumpărat bunul au trecut mai bine de 14 ani.
Împotriva acestei sentințe a formulat apel reclamantul N. M. I..
În motivarea apelului, reclamantul a arătat ca instanța de fond a respins în mod nelegal și netemeinic cererea in revendicare a imobilului.
Astfel s-a arătat, constatarea nevalabilității titlului statului de preluare a imobilului în litigiu echivalează cu o recunoaștere cu efect retroactiv a dreptului de proprietate asupra imobilului astfel încât apelantul reclamant are un interes patrimonial, constând în interesul de a i se restitui în natură imobilul preluat fără titlu și are în acest sens un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul 1 adițional la CEDO în înțelesul autonom al acestui termen astfel cum a fost acesta conturat în jurisprudența CEDO fiind astfel necesar a i se recunoaște accesul la instrumentul specific de apărare a acestui bun, respectiv acțiunea în revendicare
Așa cum a constatat Curtea Europeană a drepturilor Omului Legea nr. 112/1995 nu era aplicabilă decât în cazul bunurilor cu privire la care statul avea un titlu de proprietate, in cauză vânzarea către chiriaș fiind lipsita de o baza legala având in vedere ca Legea nr. 112/1995 nu permitea decât vânzarea bunurilor preluate cu titlu. Prin urmare, contractul de vânzare cumpărare al intimatei s-a realizat cu incalcarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995.
Asa cum reiese din hotărârile pronunțate de Curtea Europeana a Drepturilor Omului, in cazul in care imobilele preluate abuziv de către stat au fost instrainate in baza Legi nr. 112/1995, foștii proprietari dețin un drept patrimonial care se analizează ca un bun in sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție .
Intimatele pârâte N. E. și N. A.-M. au formulat întâmpinare prin care au solicitat respingerea apelului ca nefondat.
Prin decizia civilă nr. 245A/09.03.2012 Tribunalul București Secția a III-a Civilă a admis apelul formulat de către apelantul-reclamant N. M. I. în contradictoriu cu intimatele-pârâte N. E. si N. A. M. și intimatul-pârât M. București prin Primarul General împotriva sentinței civile nr._/26.10.2010 pronunțată de către Judecătoria Sectorului 2 București; a schimbat în parte sentința apelată în sensul că a admis acțiunea în revendicare și a obligat pârâții N. E. și N. A. M. să lase în deplină proprietate și liniștită posesie reclamantului imobilul situat în București, .. 31, .; a menținut celelalte dispoziții ale sentinței apelate; a obligat intimatele pârâte N. E. și N. A. M. la plata sumei de 2800 lei cheltuieli de judecată în apel.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut următoarele:
Tribunalul a apreciat că rationamentul instantei de fond este riguros si corect atunci cand retine ca in solutionarea cererii de revendicare trebuie să se țină seama și de dispozițiile de drept material din Legea nr. 10/2001, de decizia nr. 33/2008 pronunțată de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, precum și de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.
In cauza de fata, in solutionarea cererii in revendicare, sunt aplicabile dispozitiile art. 45 alin.2 din Legea nr.10/2001 intrucat, astfel cum retine in mod corect instanta de fond a considera altfel inseamna a-l goli de conținut.
Insa, tribunalul a arătat că instanta de fond a apreciat in mod gresit ca titlul de proprietate al intimatilor parati este preferabil ca urmare a respingerii in mod irevocabil a actiunii in constatarea nulitatii absolute a contractului de vanzare cumparare incheiat in baza legii nr.112/1995 prin sentinta civila nr. 6477/30.10.2003 pronuntata de Judecatoria sector 2 Bucuresti in dosarul nr. 1842/2003 si ca urmare valorificarea acestei situatii prin prisma dispozitiilor art. 45 alin.2 si alin.2 indice 1 coroborat cu art. 18 lit.c din legea nr.10/2001 este la randul sau gresita.
Astfel instanta de fond a reținut ca in cauza nu s-a constatat nevalabilitatea contractului de vanzare cumparare incheiat in baza legii nr.112/1995 sub acest aspect existand putere de lucru judecat data de sentinta civila nr. 6477/30.10.2003 pronuntata de Judecatoria sector 2 Bucuresti, insa tribunalul a observat ca in respectiva cauza ce a avut ca obiect constatarea nulitatii contractului de vanzare cumparare incheiat in baza legii nr.112/1995 instanta nu a analizat fondul cauzei si nu a facut nici un fel de aprecieri cu putere de lucru judecat asupra bunei credinte a cumparatorilor in baza legii nr.112/1995.
Instanta nu a analizat fondul cauzei cat priveste buna credinta a cumparatorilor in baza legii nr.112/1995 si s-a pronuntat pe exceptia lipsei calitatii procesuale active, cererea fiind respinsa ca fiind introdusa de o persoana fara calitate procesuala activa.
In aceste conditii, tribunalul a arătat că, prevalarea intimatilor de dobandirea cu buna credinta a imobilului prin contract de vanzare cumparare incheiat in baza legii nr.112/1995, nu mai poate avea loc.
In acelasi timp, tribunalul a avut in vedere imprejurarea ca autorii apelantului reclamant au formulat notificari in baza Legii nr. 112/1995 si respectiv a legii in 10/2001 in termenul legal stabilit de acestea prin care au solicitat restituirea imobilului in natura.
Astfel s-a observat ca la data incheierii contractului de vanzare cumparare in baza legii nr.112/1995, respectiv 09.10.1996, fusese deja inregistrata sub nr. 1873/25.07.1996 si respectiv 1874/25.07.1996 notificarile autorilor apelantului reclamant, numitii Baicoianu L. E. si Baicoianu P. I. si respectiv N. M. prin care acestia solicitau restituirea in natura – notificarea 1873/25.07.1996 si respectiv stabilirea si acordarea despagubirilor cuvenite - notificarea 1874/25.07.1996.
Ca urmare, solicitarea reclamantului de a i se acorda preferabilitate titlului sau in contra celui exhibat de parati este justificata, cata vreme titlul reclamantului a rezultat din înscrisurile depuse la dosar, iar titlul pârâților nu a fost validat prin efectele sentintei civile nr. 6477/30.10.2003 pronuntata de Judecatoria sector 2 Bucuresti in dosarul nr. 1842/2003, buna credinta a paratilor urmand a fi privita prin prisma demersurilor necesar a fi efectuate pentru verificarea situatiei juridice a imobilului cat priveste existenta unor eventuale notificari si care fusesera formulate si inregistrate in cauza de fata, astfel incat nu se poate invoca o speranta legitima cat priveste pastrarea bunului potrivit jurisprudentei CEDO- cauza R. c. Romaniei, si fata de imprejurarea ca în situația în care ambele titluri provin de la același autor, cum este cazul în speță, preferabilitatea este recunoscuta reclamantului în raport de anumite criterii, respectiv data îndeplinirii formalităților de publicitate imobiliară și datarea titlurilor.
In baza art. 274 alin.1 C.pr.civ tribunalul a obliga intimatii parati la plata sumei de 2800 lei cheltuieli de judecată în apel constand in onorariu de avocat conform chitantei depuse la dosar.
Împotriva acestei decizii civile au declarat recursuri pârâtele N. E. și N. A. M..
În motivarea recursului, pârâta N. E. a învederat următoarele critici de nelegalitate:
I. Hotărârea este lipsită de temei legal și nu cuprinde motivarea.
Dezlegările instanței de apel în sensul că pârâtele nu au un drept de proprietate asupra imobilului în litigiu sunt contrazise sub aspectul realității juridice prin însăși hotărârea dată; și ignoră dispozițiile art. 45 alin. 21 din Legea nr. 10/2001 potrivit cărora contractele încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995 sunt acte autentice și constituie titlu de proprietate opozabil de la data încheierii acestuia.
II. Hotărârea recurată cuprinde motive contradictorii. Deși reține că dispozițiile art. 45 alin. 2 din Legea nr. 10/2001 operează o consolidare a titlului chiriașelor cumpărătoare, totodată reține că pârâtele nu au dreptul de proprietate.
III. Hotărârea se bazează pe motive străine de natura pricinii care condus la aplicarea greșită a legii. Motivația instanței de apel referitoare la problema bunei credințe este cu totul străină de natura acestei pricini deoarece, așa cum observă chiar tribunalul, nu a format obiectul cererii de chemare în judecată; și nici nu avea cum, având în vedere că termenul special de prescripție stabilit derogator prin art. 46 alin. 5 din Legea nr. 10/2001 expirase de mult.
În motivarea recursului, pârâtele N. E. și N. A. M. au învederat următoarele critici de nelegalitate:
I. Hotararea pronuntata este lipsita de temei legal, fiind data cu incalcarea legii precum si cu aplicarea gresita a legii.
Recurentele-pârâte invocă incalcarea dispozitiilor Legii nr. 112/1996, Legii nr.l0/2001 cu modificarile ulterioare, Deciziei in interesul legii nr. 33/2010, Legii nr. 213/1998, Codului civil art. 480 si Protocolului nr. 1 la Conventia Europeana a Drepturilor Omului.
Critica adusa în recurs la acest punct vizeaza gresita admitere a capatului de cerere privind actiunea in revendicare a unui imobil, actiune formulata după aparitia Legii nr. 10/2001; necontestarea in termenul legal prevazut de Legea nr. 10/2001 a actului de instrainare incheiat in baza Legii nr. 112/1995; imposibilitatea restituirii in natura a imobilului si neaplicarea dispozitiilor legii speciale sub incidenta carora se afla imobilul revendicat.
In mod gresit s-a retinut ca titlul reclamatului este preferabil titlului paratelor recurente, in conditiile in care titlul statului nu a fost contestat anterior introducerii prezentei actiuni in nici o modalitate.
Intimatul reclamant nu a formulat nici o actiune judecatoreasca prin care sa solicite constatarea nevalabilitatii titlului statului; in schimb el a formulat o cerere de anulare a titlului recurentelor, cerere care i-a fost respinsa in mod irevocabil, ca fiind formulata de o persoana fara calitate procesuala activa. Altfel spus, pana la data introducerii cererii, nu a existat nici o confirmare judecatoreasca sau administrativa a modalitatii de preluare abuzive a imobilului in litigiu.
Decizia nr. 33/2008 a ICCJ a statuat ca . Legii nr. 10/2001 nu exclude formularea unei actiuni in revendicare pe dreptul comun in situatia in care exista un "bun" in sensul Conventiei Europene a Drepturilor Omului, "bun" care sa fi fost recunoscut anterior si supus protectiei art. 1 din Protocolul nr. 1 al Conventiei.
O astfel de situatie nu se regaseste in speta de fata in care reclamantului nu i-a fost recunoscut anterior formularii cererii un "bun" in sensul art. 1 al Protoculului nr. 1 al CEDO.
In absenta unei hotarari judecatoresti prin care sa se fi dispus expres restituirea bunului, nu poate fi recunoscuta reclamantului decat o creanta constand in despagubirile prevazute de Legea nr. 10/2001 si acordate in conditiile Legii nr. 247/2005, recunoastere care se poate realiza direct in procedura Legii nr. 10/2001, in masura indeplinirii conditiilor legale pentru obtinerea de masuri reparatorii in echivalent.
Intimatul N. M. I. nu detine un "bun actual" in acceptiunea data acestui termen de Hotararea Curtii Europene in cauza A. contra Romaniei, astfel incat nu poate obtine mai mult decat despagubirile prevazute de Legea speciala, deoarece la data promovarii actiunii in revendicare a imobilului instrainat in baza Legii nr. 112/1995 el nu avea un drept la restituire care sa il indreptateasca la restituirea posesiei, fiind irelevanta imprejurarea legalitatii sau nelegalitatii titlului statului constituit prin nationalizarea imobilului.
Chiar daca actiunea in nulitate a fost solutionata pe exceptie si nu pe fond, reclamantul a ramas în pasivitate si a pierdut posibilitatea pe care i-o oferea legea speciala de reparatie, aceea de a anula contractul.
La data expirarii termenului de prescriptie special, în anul 2002, dreptul de proprietate dobandit in 1996 s-a consolidat iar recurentele au dobandit "speranța legitimă" conferita de legea in vigoare că, nefiind anulat contractul de vanzare cumparare, au dreptul de a pastra imobilul care, conform art. 18 din Legea nr. 10/2001, nu mai poate fi restituit in natura fostului proprietar.
In concluzie, fata de cele de mai sus, solicită instantei de recurs să constate ca hotararea criticata este nelegală prin aceea ca s-a ignorat faptul ca sunt detinatoarele unui "bun” in sensul Conventiei, astfel fiind protejate de principiul securitatii raporturilor juridice.
Invocând Hotararea pilot pronuntata in cauza A. si altii contra Romaniei din data de 12.10.2010, publicata in M. Of. nr. 778/2010 - Partea 1, par. 134, 140 și 142, recurentele-pârâte susțin că instanța de apel ar fi trebuit să mențină ca legală și temeinică hotărârea de fond întrucât: reclamantului nu i s-a recunoscut prin hotarare judecatoreasca anterioara dreptul la restituirea imobilului solicitat,iar constatarea nevalabilitatii titlului statului nu atrage dupa sine in mod automat un drept de restituire atata vreme cat titlul subdobanditorului nu a fost desfiintat; contractul prin care recurentele au dobandit imobilul litigios nu a fost constatat nul, astfel încât beneficiază de prezumtia ca a fost incheiat legal, fiind protejat de principiul securitatii raporturilor juridice, iar ei nu putea fi obligate să lase reclamantului în deplina proprietate si linistita posesie imobilului litigios in aplicarea Deciziei in interesul legii nr. 33/2008.
II. Hotararea recurată contine motive contradictorii ori straine de natura pricinii. Conform art. 295 C.pr.civ. instanta de apel trebuia sa verifice, in limitele cererii de apel, stabilirea situatiei de fapt si aplicarea legii de catre prima instanta.
În drept, recursurile au fost întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C.pr.civ.
Intimatul-reclamant N. M. I. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursurilor ca nefondate, cu cheltuieli de judecată. S-a arătat că a formulat notificări în vederea restituirii în natură, care au rămas nesoluționate; că în mod corect a fost admisă acțiunea în revendicare întemeiată pe art. 480 C.civ., având în vedere faptul că titlul recurentelor provine de la un neproprietar, pe când titlul său provine de la adevăratul proprietar care a achiziționat în anul 1938 clădirea respectivă, fiind original și mai bine caracterizat; titlul său de proprietate nu a fost contestat de recurente; s-a mai arătat că, în speță, constatarea nevalabilității titlului statului echivalează cu recunoașterea retroactivă a dreptului de proprietate asupra imobilului, astfel încât reclamantul are un interes patrimonial în a i se restitui în natură bunul preluat fără titlu, astfel că are un „bun” în înțelesul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție.
Analizând actele și lucrările dosarului, prin prisma motivelor de recurs, Curtea constată că recursurile declarate în cauză sunt întemeiate, pentru următoarele considerente:
Recurentele-pârâte susțin greșita aplicare și interpretare de către instanța de apel a dispozițiilor art. 480 C.civ. (din 1864), a Legii nr. 10/2001, a Legii nr. 213/1998, a deciziei în interesul legii nr. 33/2008 a ICCJ – Secții Unite și a jurisprudenței CEDO creată în aplicarea art. 1 din Primul Protocol adițional la CEDO.
Critica este întemeiată.
În mod corect au invocat recurentele-pârâte dispozițiile Legii nr. 213/1998, având în vedere că art. 6 alin. 2 din acest act normativ prevede că bunurile preluate de stat fără titlu valabil pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație.
Or, Curtea constată că în materia bunurilor imobile preluate în mod abuziv de stat, legiuitorul a adoptat legi speciale de reparație a abuzurilor săvârșite în materie imobiliară de regimul comunist, cum este și Legea nr. 10/2001, lege specială cu caracter reparatoriu, care reglementează în mod expres procedura pe care trebuie să o urmeze persoanele ce se consideră îndreptățite la obținerea măsurilor reparatorii, precum și modalitățile de despăgubire.
De asemenea, Curtea constată că este fondată susținerea recurentelor-pârâte potrivit căreia, în analiza temeiniciei acțiunii în revendicare promovate de reclamantul N. M. I., trebuie avute în vedere, în mod obligatoriu, prevederile Legii nr. 10/2001, întrucât această problemă de drept, a raportului dintre dreptul comun și legea specială, a fost dezlegată prin decizia în interesul legii nr. 33/2008, dezlegare ce este obligatorie pentru instanțe de la data publicării deciziei în M. Of., conform dispozițiilor art. 3307 alin. 4 C.pr.civ.
Decizia nr. 33/2008 a ICCJ - Secții Unite este aplicabilă în speța de față, deoarece este întemeiată premisa conform căreia imobilul ce formează obiectul litigiului face parte din domeniul de aplicare al Legii nr.10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, fiind un bun imobil preluat în mod abuziv, în accepțiunea art. 2 lit. a) din Legea nr. 10/2001, ca fiind naționalizat în temeiul Decretului nr. 92/1950; iar acțiunea în revendicare întemeiată pe dreptul comun a fost înregistrată pe rolul instanței ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001.
Prin această decizie, instanța supremă a soluționat problema concursului dintre legea specială și legea generală în materia acțiunilor în revendicare, statuând că acest concurs se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială. În cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni revendicare întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu aduce atingere unui alt drept de proprietate, ori securității raporturilor juridice.
În considerentele deciziei în interesul legii nr. 33/2008 s-a arătat că, atât timp cât „pentru imobilele preluat abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiții aceste imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptățite, nu se poate spune că legea specială, derogatorie de la dreptul comun, s-ar putea aplica în concurs cu acesta”.
Din perspectiva dreptului de acces la instanță și a eficacității remediului pus la dispoziție de Legea nr. 10/2001, Curtea reține că în jurisprudența sa (cauza M. A. și alții c. României, cererile nr._/05 și nr. 3380/06, hotărârea-pilot din 12.10.2010) Curtea Europeană a Drepturilor Omului a afirmat că folosirea căilor prevăzute de legea specială de reparație pentru obținerea măsurilor reparatorii pentru imobilele preluate în perioada de referință a Legii nr. 10/2001 constituie un remediu eficient pentru foștii proprietari, întrucât calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului de proprietate este una efectivă, având în vedere decizia în interesul legii nr. XX/2007 a ICCJ – Secții Unite.
Tot în jurisprudența instanței de contencios a drepturilor omului s-a subliniat ideea că statele-contractante beneficiază de o anumită marjă de apreciere în privința modalității de reglementare a situației juridice a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada comunistă.
Or, Curtea reține că prin adoptarea Legii nr. 10/2001 Statul Român a reglementat condițiile în care vor fi restituite bunurile pe care le-a preluat înainte de ratificarea Convenției, act normativ prin care a optat, în principal, să restituie în natură proprietarilor deposedați în mod abuziv imobilele deținute la data intrării în vigoare a legii de una din persoanele juridice prevăzute de lege și în subsidiar, adică în măsura în care nu au fost înstrăinate unor terți în baza Legii nr. 112/1995 și cu respectarea acesteia, să acorde măsuri reparatorii în echivalent, la valoarea de piață a imobilului.
În cauza de față se constată că intimatul-reclamant a invocat pe parcursul procesului faptul că a fost formulată notificarea nr. 1601/2001 privind acordarea măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001 pentru imobilul situat în București, st. M. Rosetti nr. 31-33, format din teren în suprafață de 887,25 m.p. și corpurile A și B de clădire edificate pe teren, de către B. L. E., N. M., N. I., N. I. și N. Constandina (notificarea fiind depusă în copie la filele 115-116 din dosarul nr._ al ICCJ). Se mai constată că, prin contractul de cesiune autentificat sub nr. 499/13.05.2003 de BNP P. A. A., notificatorii N. I., N. I. și N. Constandina au cesionat lui N. M. toate drepturile succesorale derivând din succesiunea autoarei N. L., iar prin contractul de cesiune autentificat sub nr. 136/01.02.2005 de BNP L., N. M. a cesionat aceste drepturi în favoarea reclamantului N. M. I. (filele 51-54 din dosarul nr._/300/2006 al Judecătoriei sector 2). În consecință, Curtea reține că intimatul-reclamant are la dispoziție remediul efectiv și eficient pus la dispoziție de legea specială de reparație, prin faptul că a fost urmată procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001.
Curtea reține că este întemeiată critica recurentelor-pârâte privind interpretarea greșită de către instanța de apel a jurisprudenței CEDO în privința noțiunii de „bun actual” în sensul art. 1 din Protocolul 1 al Convenției.
Intimatul-reclamant a solicitat să se constate că are un „bun” asupra imobilului în litigiu, derivând din titlul originar de proprietate și din constatarea nevalabilității titlului de preluare a imobilului de către stat; însă Curtea constată ca fiind întemeiate susținerile recurentelor-pârâte potrivit cărora, pentru a verifica dacă reclamantul are un „bun actual” asupra imobilului în litigiu, instanța de apel trebuia să aplice jurisprudența actuală a Curții europene a drepturilor omului, în concret hotărârea-pilot M. A. și alții c. României.
Într-adevăr, Curtea constată că în jurisprudența actuală a Curții europene a intervenit o schimbare a raționamentului construit pe tiparul P. c. României, S. și P. în ceea ce privește conținutul noțiunii de „bun”.
Astfel, în hotărârea-pilot din 12.10.2010 M. A. și alții c. României, instanța europeană a decis că reclamantele din acea cauză nu aveau un „bun actual” asupra apartamentului în litigiu, deoarece nu dețineau nicio hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă prin care instanțele să le fi recunoscut dreptul de proprietate și care să fi dispus în mod explicit restituirea imobilului prin dispozitivul hotărârii, dispozitiv care să poată fi învestit cu formulă executorie pentru restituirea apartamentului, ci numai un drept la compensare, care pretinde în egală măsură respectarea exigențelor articolului 1 din Protocolul nr. 1. În acea cauză, reclamantele dețineau o hotărâre judecătorească, rămasă irevocabilă, prin care se constatase nelegalitatea naționalizării, însă instanța europeană a subliniat faptul că dispozitivul acelor hotărâri judecătorești nu reprezenta un titlu executoriu pentru restituirea în natură a apartamentului în litigiu.
În mod corect, instanța de fond, Judecătoria sectorului 2, a constatat că reclamantul N. M. I. nu deține o hotărâre judecătorească anterioară prin care să i se fi recunoscut dreptul de proprietate asupra imobilului, astfel că nu are un „bun actual” asupra apartamentului revendicat, în timp ce instanța de apel a ignorat calificarea noțiunii de „bun” prin prisma jurisprudenței CEDO și a constatat că titlul de proprietate al reclamantului este preferabil deoarece este mai vechi.
Aceste considerente sunt urmarea aplicării greșite a legii și a jurisprudenței CEDO creată în aplicarea art. 1 din Primul Protocol adițional la CEDO, deoarece ignoră faptul că pierderea dreptului de proprietate de către autorul reclamantului a avut loc în anul 1950, deci înainte de ratificarea Convenției de către România prin Legea nr. 30/1994.
Cum, ratione temporis, protecția oferită de Convenție nu se întinde asupra actului naționalizării, iar dreptul de proprietate al reclamantului sau al autorului său nu a fost recunoscut nici prin hotărâre judecătorească după ratificarea Convenției, în mod corect a constatat instanța de fond că nu se poate discuta despre existența unui bun actual al reclamantului asupra imobilului revendicat, ci doar, eventual, despre un drept la compensare, în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, drept care va putea fi recunoscut și valorificat în condițiile legilor speciale nr. 10/2001 și nr. 247/2005.
Curtea Europeană a subliniat în numeroase cauze că articolul 1 din Protocolul adițional nr. 1 nu garantează un drept de a dobândi bunuri, iar speranța recunoașterii unui vechi drept de proprietate care, de mult timp, nu a mai fost susceptibil de o exercitare efectivă nu poate fi considerată un "bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție (Prințul Hans A. II de Liechtenstein c. Germaniei, Malhous c. Republicii Cehe, Gratzicer . Cehe, D. c. Romaniei, M. și alții c. României, cauza Z. din 14.12.2006, cauza C. 29.07.2006, cauza L. din 26.01.2006 sau cauza C. din 11.06.2002).
Prin urmare, Curtea constată că instanța de apel a făcut o greșită aplicare și interpretare a principiilor degajate din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, care sunt direct aplicabile în dreptul intern și au o valoare interpretativă constituțională și forță supra-legislativă, în conformitate cu dispozițiile art. 11 și art. 20 din Constituție, întrucât încălcarea dreptului de proprietate al autorului reclamantului s-a realizat în baza Decretului nr. 92/1950, deci în perioada anterioară momentului în care România a devenit parte la Convenția Europeană, cu consecința că intimatul-reclamant nu poate pretinde existența unui „bun actual” în patrimoniul său, în sensul dat de Curtea europeană acestei noțiuni, ci doar a unui drept la compensare, care se valorifică în condițiile legii speciale, și nu în cadrul unei acțiuni în revendicare – acțiune care prin definiție este petitorie, adică prin intermediul acesteia se valorifică doar un drept de proprietate, iar nu un drept de creanță contra Statului.
În al doilea rând, recurentele-pârâte susțin nelegalitatea hotărârii recurate și din perspectiva greșitei aplicări a dispozițiilor art. 45 din Legea nr. 10/2001, recurentele susținând că instanța de apel în mod greșit a înlăturat titlul lor de proprietate, titlu care s-a consolidat prin expirarea termenului special de prescripție.
Potrivit dispozițiilor art. 45 alin. 2 din Legea nr. 10/2001 rep., actele juridice de înstrăinare având ca obiect imobile preluate fără titlu valabil sunt lovite de nulitate absolută, în afară de cazul în care actul a fost încheiat cu bună-credință.
Art. 45 alin. 5 din Legea nr. 10/2001 rep. prevede că, prin derogare de la dreptul comun, indiferent de cauza de nulitate, dreptul la acțiune se prescrie în termen de un an de la data intrării în vigoare a legii, termenul fiind prelungit ulterior succesiv cu câte trei luni prin O.U.G. nr.109/2001 și nr.145/2001.
Prin urmare, după expirarea termenului special de prescripție prevăzut de Legea nr.10/2001, nu se mai poate pune în discuție valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare pentru imobilele preluate fără titlu de către stat, ce fac obiectul acestei legi.
În condițiile în care contractul de vânzare-cumpărare nr. 352/09.10.1996 ce reprezintă titlul de proprietate al recurentelor-pârâte nu a fost desființat, Curtea constată că recurentele-pârâte dețin un bun în sensul convenției, asupra apartamentului în litigiu, iar în aplicarea deciziei în interesul legii nr. 33/2008 acestea sunt protejate în fața acțiunii în revendicare promovate de intimatul-reclamant, deoarece admiterea acțiunii le-ar priva de dreptul de proprietate și ar aduce atingere securității raporturilor juridice.
Pentru aceste considerente, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. 1 C.pr.civ., constatând că este întemeiat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C.pr.civ., Curtea va admite recursurile formulate de recurentele pârâte N. A. M. împotriva deciziei civile nr. 245A/09.03.2012 pronunțată de Tribunalul București Secția a III a Civilă în contradictoriu cu intimatul-reclamant N. M. I. și intimatul-pârât M. București prin Primarul General, va modifica în tot decizia civilă recurată în sensul că va respinge ca nefondat apelul formulat de reclamantul N. M. I. împotriva sentinței civile nr._/26.10.2010 pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 București.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursurile formulate de recurentele pârâte N. E. și N. A. M. împotriva deciziei civile nr. 245A/09.03.2012 pronunțată de Tribunalul București Secția a III a Civilă în contradictoriu cu intimatul-reclamant N. M. I. și intimatul-pârât M. București prin Primarul General.
Modifică în tot decizia civilă recurată în sensul că:
Respinge, ca nefundat, apelul formulat de reclamantul N. M. I. împotriva sentinței civile nr._/26.10.2010 pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 București.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 1 februarie 2013.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
M. S. C. D. Z. L. M. I.
GREFIER
L. D.
Red.dact.jud.MSC
Tehnored. MȘ/ 2 ex
5.02.2013
Jud. apel – I. L. M.; S. M. P.
| ← Legea 10/2001. Decizia nr. 178/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Pretenţii. Decizia nr. 256/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
