Legea 10/2001. Decizia nr. 178/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 178/2013 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 04-02-2013 în dosarul nr. 178/2013
Dosar nr._
(_ )
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI - SECȚIA A III A CIVILĂ
ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR.178
Ședința publică de la 4 februarie 2013
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE - D. A. B.
JUDECĂTOR - I. B.
JUDECĂTOR - DOINIȚA M.
GREFIER - L. C.
* * * * * * * * * *
Pe rol se află soluționarea recursului formulat de recurentul-pârât M. FINANȚELOR PUBLICE reprezentat de DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE A MUNICIPIUL BUCUREȘTI, împotriva deciziei civile nr. 131 A din 07.02.2012, pronunțată de Tribunalul București - Secția a V a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul-reclamant C. G. și cu intimații-pârâți C. E., S. R. PRIN M. FINANȚELOR PUBLICE, MUNICIPIUL BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL și .>
Cauza are ca obiect – Legea nr.10/2001.
La apelul nominal făcut în ședința publică, se prezintă consilier juridic A. C., în calitate de reprezentant al recurentului-pârât Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiul București și al intimatului-pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, în baza delegației pe care o depune la dosar, intimatul-reclamant C. G., personal și consilier juridic I. M., în calitate de reprezentant al intimatului-pârât Municipiul București prin Primarul General, în baza delegației pe care o depune la dosar, lipsind și intimații-pârâți C. E. și .>
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier, după care,
Intimatul-reclamant C. G. solicită lăsarea cauzei la sfârșitul ședinței de judecată pentru a se prezenta și apărătorul ales.
Curtea având în vedere că dosarul a fost strigat la ordinea listei de recursuri și constatând că la dosar nu există un mandat din partea avocatului ales, apreciază cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în susținerea și combaterea motivelor de recurs.
Reprezentantul recurentului-pârât susținând oral motivele de recurs solicită admiterea recursului, modificarea deciziei civile atacate, în sensul admiterii apelului și respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată.
Referitor la excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice solicită a fi admisă pentru motivele invocate pe larg în scris. În situația în care se va trece peste excepția invocată, pe fondul cauzei, consideră că ambele hotărâri sunt nelegale și netemeinice.
În ceea ce privește respectarea dispozițiilor Legii nr.112/1995 la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, apreciază că această condiție nu este întrunită în speță și, în acest sens, solicită a se avea în vedere sentința civilă nr.7405/2005, pronunțată de Judecătoria Sector 2 București, hotărâre prin care s-a reținut că imobilul a fost preluat abuziv.
Mai mult, solicită a se avea în vedere că, aproximativ cu doi ani înainte de încheierea contractului de vânzare-cumpărare, prin sentința civilă nr.2063/1994 s-a constatat inexistența dreptului de proprietate al statului cu privire la imobilul în litigiu și, prin urmare, reaua credință a reclamantului nu poate fi pusă la îndoială, având în vedere faptul că, nu a efectuat diligențe pentru a observa dacă există un titlu al statului asupra imobilului .
De asemenea, consideră că și vânzătorul imobilului a fost de rea credință deoarece a vândut un imobil care nu se afla în proprietatea sa.
Referitor la critica privind reținerea concluziilor din raportul de expertiză, solicită a fi admisă, astfel cum a fost formulată.
Intimatul-reclamant C. G. solicită respingerea recursului ca nefondat și menținerea deciziei civile atacate ca temeinică și legală.
Reprezentantul intimatului-pârât Municipiul București prin Primarul General, solicită respingerea recursului ca nefondat și menținerea deciziei civile atacate ca temeinică și legală, având în vedere temeiul de drept și faptul că sunt incidente în cauză dispozițiile art. 50 ind.1 din Legea nr.10/2001.
După încheierea dezbaterilor și reținerea dosarului în pronunțare, nu înainte de terminarea ședinței de judecată, se prezintă avocat T. C. C., în calitate de reprezentant al intimatei-pârâte C. E. și depune la dosar împuternicirea avocațială, emisă de Baroul București.
CURTEA
Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 București la data de 27.01.2005 sub nr.1065/2005 reclamanta A. M. a chemat în judecată pe pârâții C. G. și C. E. solicitând obligarea acestora să îi lase în deplină proprietate și liniștită posesie apartamentul nr. 7 situat în imobilul din București, .. C. nr. 8, ..
Pârâții C. G. și C. E. au formulat cerere de chemare în garanție a Statului R. prin Ministerului Finanțelor Publice, M. București prin Primar General și S.C. A. SA, solicitând obligarea acestora la plata prețului actualizat în raport de valoarea de circulație.
Instanța, în temeiul disp. art. 165 C.pr.civilă a disjuns cererea de chemare în garanție formulată de pârâții C. G. și C. E., fiind format dosarul nr._, având ca părți pe reclamanții C. G. și C. E. și pârâții Municipiul București prin Primar General, S. R. prin M. Finanțelor, S.C. A. S.A., Ministerul Finanțelor Publice.
Reclamanții și-au precizat cererea de chemare în judecată indicând ca temei de drept dispozițiile Legii 10/2001.
Reclamanta C. E. a depus la dosar o cerere precizatoare în cuprinsul căreia a arătat că înțelege să se judece doar în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, având în vedere că doar S. este cel care are obligația de achita contravaloarea sumei pretinse, invocând excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților Municipiul București prin Primar General și S.C. A. S.A.
Prin sentința civilă nr. 2308/22.02.2011, pronunțată de Judecătoria Sector 2 București – Secția Civilă în dosarul nr._, s-a admis în parte cererea formulată de reclamanții C. G. și C. E. în contradictoriu cu pârâții Municipiul București prin Primar General, S. R. prin M. Finanțelor, S.C. A. SA, Ministerul Finanțelor Publice; a fost obligat pârâtul Ministerul Finanțelor Publice la plata către reclamanți a sumei de 487.543 lei reprezentând contravaloare despăgubiri; s-a admis excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice; s-a respins cererea formulată împotriva pârâtului S. prin Ministerul Finanțelor Publice pentru lipsa calității procesuale pasive; s-a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Municipiul București prin Primar General; s-a respins cererea formulată împotriva pârâtului Municipiul București prin Primar General pentru lipsa calității procesuale pasive; s-a respins cererea formulată împotriva pârâtei S.C. A. SA pentru lipsa calității procesuale pasive și s-a luat act că reclamanta C. E. și pârâtul Municipiul București prin Primar General nu solicită cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această hotărâre, instanța a reținut următoarele:
Prin contractul de vânzare cumpărare nr.1644/20.12.1996 reclamanții au cumpărat apartamentul . în imobilul din București, .. C. nr.8, . .
Prin sentința civilă nr.7405/20.09.2005 pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 în dosarul nr.1065/2005, rămasă definitivă și irevocabilă reclamanții au fost obligați să lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul dobândit prin contractul prin contractul de vânzare cumpărare, în cadrul unei acțiuni în revendicare promovată de foștii proprietari ai imobilului.
Instanța a reținut de asemenea și faptul că prin sentința civilă menționată s-a reținut, în urma comparării titlurilor părților, că titlul de proprietate al foștilor proprietari este mai bine caracterizat întrucât este mai vechi și provine de un proprietar, în timp ce titlu de proprietate al pârâților provine de un neproprietar, considerându-se totodată valabil încheiat contractul de vânzare cumpărare al pârâților dar lipsit de efecte juridice, prin admiterea revendicării.
Cât privește excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților S. R. prin M. Economiei și Finanțelor Publice și M. București prin Primar General instanța a avut în vedere faptul că prin aceasta se înțelege existența unei identități între persoana pârâtului și cel care este subiect pasiv în raportul juridic dedus judecății.
Conform Art. 50 ind.1. (1) din legea 10/2001 modificată proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile au dreptul la restituirea prețului de piața al imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare.
Restituirea prețului se face de către M. Economiei și Finanțelor din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. 6 din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.
Cât privește persoana care datorează către reclamant despăgubirile în cuantum 487.543 lei, conform raportului de expertiză, instanța a considerat că aceasta este pârâtul M. Economiei și Finanțelor Publice prin raportare la disp. art. 50 ind.1 alin.3 din Legea 10/2001.
Faptul că imobilul a fost înstrăinat de celălalt pârât Municipiul București prin Primarul General nu este suficient pentru a angaja răspunderea sa și a dispune obligarea acestui pârât la despăgubiri, deoarece acesta s-a aflat în situația de a vinde lucrul altuia din cauza faptei culpabile a Statului R.. Pârâtul Municipiul București prin Primarul General a respectat dispozițiile Legii nr.112/1995 și a procedat la încheierea contractului de vânzare – cumpărare cu chiriașul cumpărător, într-un cadru legislativ creat de stat și în contextul în care bunul a intrat sub incidența acestor dispoziții legale în urma actului de preluare emanat de la pârâtul S. R., act ce s-a dovedit ulterior ca fiind abuziv.
Având în vedere că dispozițiile menționate anterior se referă la desființarea contractelor de vânzare-cumpărare, iar nu în mod expres și necesar la constatarea nulității acestor contracte, instanța a apreciat că și obligarea prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă a reclamanților la lăsarea în deplină proprietate și posesie a imobilului în cauză în favoarea unor terțe persoane reprezintă o cauză de ineficacitate a contractului, fiind incidente disp. art. 501 din Legea nr.10/2001 – lege specială, ce înlătură de la aplicare dispozițiile Codului civil referitoare la evicțiune. Raționamentul juridic are la bază regulile de interpretare logică ce se exprimă prin adagiul „unde legea nu distinge, nici interpretul nu trebuie să distingă”, în sensul că generalitatea formulării unui text legal va conduce la generalitatea aplicării lui, fără a se introduce distincții pe care textul respectiv nu le conține, precum și prin corelația existentă între norma generală și norma specială.
Pentru aceste considerente, apreciind că reclamanții se pot prevala de dreptul conferit de lege privind restituirea prețului de piață al imobilului, întrucât contractul de vânzare-cumpărare prin care au dobândit proprietatea bunului a fost încheiat cu respectarea disp. Legii nr. 112/1995, însă a fost desființat ca urmare a admiterii acțiunii în revendicare a fostului proprietar, prin hotărâre definitivă și irevocabilă, și având în vedere concluziile raportului de expertiză tehnică imobiliară în specialitatea construcții, prin raportare la metoda comparației directe, instanța a admis cererea astfel cum a fost modificată și a obligat pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice la plata sumei în cuantum de 487.543 lei, cu titlu de despăgubiri pentru . în imobilul din București, .. C. nr.8, . .
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel Ministerul Finanțelor Publice, considerând că hotărârea pronunțata de Judecătoria Sector 2 București este netemeinica și nelegala având în vedere următoarele considerente:
Invocă excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice, având în vedere ca potrivit principiului relativității efectelor contractului, acesta produce efecte numai intre părțile contractante, neputând nici profita și nici dauna unui terț.
Or, Ministerul Finanțelor Publice, nefiind parte la încheierea contractului dintre reclamant și Primăria M. București prin mandatar . terț față de acesta, având doar calitatea de depozitar al fondului extrabugetar în care se varsă sumele încasate de Primăria M. București.
In conformitate cu dispozițiile art. 1337, art. 1341 și următoarele din Cod civil, reținute și de instanța de fond în considerentele hotărârii, solicită sa se instituie răspunderea vânzătorului, respectiv a Primăriei M. București prin mandatar . evicțiune totala sau parțiala prin fapta unui terț.
Aceasta dispoziție de drept comun, nu poate fi înlăturata prin nici o dispoziție speciala contrara, fiind așadar pe deplin aplicabila intre părțile din prezentul litigiu.
Nici dispozițiile art. 50 din Legea nr. 10/2001 nu sunt de natura sa determine introducerea în prezenta cauza a Ministerului Finanțelor Publice și sa acorde calitate procesuala acestei instituții, cât timp obligația de garanție pentru evicțiune are un conținut mai larg decât simpla restituire a prețului.
Deposedarea reclamanților de imobilul ce face obiectul prezentului litigiu, întrunește condițiile unei tulburări de drept prin fapta unui terț.
Aceasta tulburare de drept este de natura sa angajeze răspunderea contractuala pentru evicțiune totala a vânzătorului Primăria M. București, față de pretențiile privind restituirea valorii prețului pentru imobilul în cauza la prețul de circulație.
Nicidecum nu poate fi antrenata răspunderea Ministerului Finanțelor Publice, având în vedere ca în prezenta acțiune nu exista culpa acestei instituții.
De asemenea, nici în urma modificărilor aduse Legii nr. 10/2001 prin Legea nr. 1/2009 nu apelantul nu are calitate procesuala pasiva întrucât potrivit dispozițiilor art. 50 din Legea 10/2001 cererile sau acțiunile în justiție având ca obiect restituirea prețului de piață al imobilelor, privind contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr.112/1995, cu modificările ulterioare, care au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, sunt scutite de taxele de timbru. Restituirea prețului prevăzut la alin. (2) și (21) se face de către M. Economiei și Finanțelor din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. 6 din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.
În înțelesul textului de lege, prin "contracte de vânzare-cumpărare desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile" se intelege acea situație în care s-a constatat nulitatea acestor acte juridice, nu si situația în care cumpărătorul a fost deposedat de bun printr-o acțiune în revendicare întemeiata pe dreptul comun sau pe dispozițiile speciale ale legilor de restituire.
Or, având în vedere ca în acest moment nu exista o sentința definitiva și irevocabila în ceea ce privește constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr. 1644/20.12.1996, încheiat de către reclamanți cu Primăria M. București prin mandatar . se poate justifica calitatea procesuala pasiva a Ministerului Finanțelor Publice.
In situația de fata, dispozițiile Legii nr. 10/2001, reglementează în mod expres situația în care Ministerul Finanțelor Publice poate fi obligat la restituirea prețului actualizat la valoarea de piața plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995. și anume în ipoteza în care aceste contracte au fost anulate irevocabil.
Or, instanța de fond, în momentul în care a admis cererea de chemare în judecata și a dispus obligarea Ministerului Finanțelor Publice la plata prețului actualizat la valoarea de piața a imobilului, a încălcat aceste dispoziții legale, întrucât legiuitorul a reglementat în mod expres și limitativ aceasta ipoteza, iar instanța, prin pronunțarea acestei hotărâri, a adăugat la lege.
F. de argumentele prezentate, consideră ca Ministerul Finanțelor Publice nu are calitate procesuala pasiva în aceasta cauza, si, pe cale de consecința, solicită admiterea apelului, admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice, schimbarea hotărârii apelate, în sensul respingerii acțiunii, ca fiind formulata împotriva unei persoane fără calitate procesuala pasiva.
In subsidiar, solicită admiterea apelului și respingerea cererii de chemare în judecata formulata în contradictoriu cu Ministerul Finanțelor Publice ca neîntemeiata, având în vedere ca, potrivit dispozițiilor prevăzute de art. 501 din Legea 10/2001, pentru a se acorda despăgubiri la valoarea de piața este necesara îndeplinirea cumulativa a doua condiții: prima condiție este ca aceste contracte sa fi fost încheiate cu respectarea prevederilor Legii 112/1995 iar cea de-a doua condiție este ca ele sa fi fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile.
Însă prin sentința civila nr. 7405/29.09.2005, pronunțata de Judecătoria Sector 2 București, hotărâre irevocabila, s-a admis doar acțiunea în revendicare a foștilor proprietari, fără insa a se fi anulat și contractul de vânzare-cumpărare nr. 1644/20.12.1996.
Totodată art. 50 ind. 1 face vorbire despre contractele ce au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile insa acest text de lege are în vedere atunci când reglementează plata prețului de piața existenta unei hotărâri în care sa se retina respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 la cumpărarea imobilului.
In condițiile în care proprietarii au făcut demersuri pentru restituirea în natura a imobilului, chiriașii ar fi trebuit sa se abțină de la cumpărarea bunului, iar vânzătorul de a înstrăina un imobil despre care nu știa cu certitudine ca ii aparține.
Pe de alta parte nu contează în ce modalitate ar fi fost rezolvata cererea de restituire a imobilului formulata în temeiul Legii 112/1995, ci faptul ca părțile care au încheiat contractul de vânzare-cumpărare ar fi trebuit sa aștepte rezolvarea acesteia, urmând ca ulterior sa se încheie contractul de vânzare-cumpărare. Cumpărătoarea ar fi trebuit sa refuze încheierea contractului în măsura în care nu aveau convingerea ca nu tratează cu adevăratul proprietar al imobilului.
Astfel, în speța reaua credința a cumpărătorilor nu poate fi pusa la îndoiala dat fiind ca aceștia știau sau ar fi putut ști ca imobilul este revendicat de către foștii proprietari, ca ar fi putut sau ca ar fi trebuit sa se informeze despre demersurile întreprinse de fostul proprietar și ca pasivitatea le este imputabila.
Prin urmare, atâta timp cât în cauza de față nu au fost îndeplinite condițiile prevăzute de dispozițiile art. 50/1 alin.1 din Legea nr. 10/2001, consideră ca instanța de apel a pronunțat o hotărâre nelegala și netemeinica, admițând cererea de chemare în judecata în contradictoriu cu Ministerul Finanțelor Publice întrucât apelanta nu poate fi obligata la restituirea prețului la valoarea de piața, achitat de către reclamanți în baza contractului de vânzare - cumpărare nr. 1644/20.12.1996.
In consecința atâta timp cat în speța de față nu au fost întrunite condițiile prevăzute de dispozițiile legale mai sus menționate instanța a pronunțat o hotărâre nelegala și netemeinica, obligând Ministerul Finanțelor Publice la plata sumei de 487.543 lei, reprezentând valoarea de piața a imobilului în litigiu.
În drept, au fost invocate dispozițiile art. 282 și următoarele C.pr.civilă, art. 1997 C.civil și Legea nr. 10/2001.
Prin întâmpinarea formulată intimata S.C. A. S.A. a solicitat respingerea recursului formulat de Ministerul Finanțelor Publice ca nefondat și menținerea ca temeinică și legală a hotărârii atacate.
Consideră ca instanța a judecat corect în sensul în care a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a intimatei pârâte și a respins cererea de chemare în garanție formulata de Ministerul Finanțelor Publice ca fiind introdusa împotriva unei persoane fără calitate procesuala pasiva.
Instanța în mod temeinic a obligat paratul Ministerul Finanțelor Publice la plata către reclamanți a sumei de 487, 543 lei reprezentând despăgubiri pentru . în Bucuresti, .. C. nr. 8, etaj 2, sector 2, conform raportului de expertiza.
Instanța a constatat în mod legal faptul ca reclamanții se pot prevala de dreptul conferit de lege privind restituirea prețului de piața al imobilului, întrucât contractul de vânzare-cumpărare prin care au dobândit proprietatea bunului a fost încheiat cu respectarea disp. Legii nr. 112/1995, insa a fost desființat ca urmare a admiterii acțiunii în revendicare a fostului proprietar, prin hotărâre definitiva și irevocabila și având în vedere concluziile raportului de expertiza tehnica imobiliara în specialitatea construcții, prin raportare la metoda comparației directe.
Prin lege s-a stabilit legitimare procesuala unica a Ministerului Finanțelor Publice, în acordarea de despăgubiri persoanelor ale căror contracte de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii 112/1995 au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile.
Legea nu face nici o distincție în ceea ce privește restituirea procentului de 1% din preț de către societatea ce a avut calitatea de reprezentant al Primăriei M. București la încheierea contractului de vânzare-cumpărare și "ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus".
Procentul de 1% reținut din prețul de cumpărare reprezintă remunerația cuvenita intimatei pentru lucrările efectuate în legătura cu încheierea contractului de vânzare-cumpărare, respectiv măsurători realizate de ingineri specialiști, întocmirea documentației de evaluare.
Prin încasarea comisionului de 1% S.C. A. S.A nu s-a îmbogățit nejustificat, prestând activitatea pentru care a fost remunerata, și anume evaluarea și vânzarea imobilului astfel încât anularea contractului de vânzare-cumpărare nu poate produce nici un efect asupra actului juridic al plății efectuate.
Acest comision reprezintă prețul mandatului cu titlu oneros, acordat intimatei în temeiul legii.
Prin urmare, cat timp mandatul nu a fost revocat și societatea si-a îndeplinit obligațiile rezultate din acesta (efectuarea lucrărilor privind evaluarea imobilului) nu exista nici un temei de restituire a acestuia.
În drept, au fost invocate Legea nr. 112/1995, Legea nr. 10/2001, art.115-118 C.pr.civilă.
Prin întâmpinarea formulată intimata C. E. a solicitat respingerea apelului și menținerea sentinței civile nr. 2308/22.02.2011, pronunțata de Judecătoria Sector 2 B.., ca fiind temeinica și legala.
În ceea ce privește reiterarea excepției lipsei calității procesuale pasive a MINISTERULUI FINANȚELOR PUBLICE (MFP) solicită să fie respinsă în temeiul dispozițiilor art. 50 ind. l (1) din Legea 10/2001 modificata, conf. cărora proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare încheiate pe Legea 112/95 (cu modificările ulterioare), cu respectarea prevederilor acesteia au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile au dreptul la restituirea prețului de piața al imobilelor, stabilit conf. standardelor internaționale de evaluare.
Restituirea prețului prevăzut la alin.(2) și (2 ind. l) se face de către M. FINANȚELOR PUBLICE din fondul extrabugetar constituit în temeiul art.13 alin.6 din Legea 112/95.
Prin urmare, persoana care datorează suma de bani stabilita drept despăgubire prin raportul de expertiza este M.F.P. nicidecum mandatarele Primăria M. sau A. SA, care au vândut bunul altuia, acest mandat revenindu-le prin forța legii, în urma preluării imobilelor de către S. roman, act care ulterior a fost catalogat abuziv prin schimbarea regimului politic și implicit juridic al imobilelor.
Mai mult decât atât, mandatara . arătat expres ca nu a încasat suma vânduta din vânzarea imobilului către soții C., aceasta suma constituindu-se ca venit extrabugetar la dispoziția Ministerului Finanțelor Publice iar atât vreme cit mandatul nu a fost revocat nu exista niciun temei pentru restituirea comisionului de 1% încasat la momentul vânzării.
Astfel, în mod expres legiuitorul a indicat sursa financiara din care se va efectua plata, și anume, fondul extrabugetar în care se regăsește și prețul achitat la cumpărare și subiectul obligației de plata (Ministerul Finanțelor Publice).
Motivația apelantei pornește de la o premisa falsa ca vânzătorul bunului ar fi fost Primăria M. București (reprezentata la vânzare de către A. SA) și ca prin urmare aceasta trebuie sa răspundă pentru evicțiune. Este evident ca Primăria nu a vândut în nume propriu, ci în numele Statului, fiind vorba despre vânzarea lucrului altuia. Excepția invocată este neîntemeiata deoarece vânzarea imobilelor trecute abuziv în proprietatea statului în perioada 6.03._89 s-a făcut prin întreprinderi specializate (având calitatea de mandatari ai statului), calitate în care au obținut procent de 1% din vânzare.
De asemenea cauza reala a evicțiunii a fost preluarea abuziva a imobilului de către Stat și vânzarea lui ulterioara (prin mandatari), către chiriași în baza Legii 112/95 nicidecum admiterea acțiunii în revendicare a vechilor proprietari.
Ca atare, susținerea apelantei în acest sens nu poate fi primita - obligația de despăgubire fiind exclusiv în sarcina sa, conform dispozițiilor legii speciale (care deroga de la dreptul comun invocat de către apelanta ca fiind cel aplicabil, eludând legea speciala în materie).
Instanța de fond "nu a adăugat la lege", aceasta arătând în motivarea hotărârii faptul ca dispozițiile menționate anterior (art.50.ind.l (1)..(3) Legea 10/2001), chiar dacă se refera la desființarea contractelor și nu în mod expres la constatarea nulității contractelor de vânzare-cumpărare, asta nu înseamnă ca obligarea la lăsarea în deplina proprietate și posesie a imobilului în cauza în favoarea unor terțe persoane nu ar reprezenta tot o cauza de ineficacitate a contractului (fapt ce conferă un drept legal de despăgubire în condițiile legii speciale susmenționate).
Contractul a fost încheiat cu respectarea Legii 112/95, fiind desființat ulterior în urma admiterii acțiunii în revendicare a fostului proprietar (care în cadrul procesului de revendicare a afirmat expres ca fiind dovedită buna-credința la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, motiv pentru care nu a solicitat nulitatea lui).
In ceea ce privește motivele apelantei, invocate în subsidiar, pe fondul cauzei solicită să fie respinse.
Contrar celor susținute de către aceasta, intimații au încheiat contractul cu respectarea condițiilor legale cerute de Legea 112/95 (fapt susținut chiar de către fostul proprietar în procesul de revendicare, mențiune expresa în încheiere parte integranta din hotărârea 7405/29.09.2005).
Dacă foștii proprietari care aveau interesul sa invoce reaua-credința nu au făcut-o, nici M.F.P nu justifica vreun interes sa analizeze modul în care s-a încheiat contractul.
Chiar instanța care s-a pronunțat în revendicare a arătat expres ca noțiunea de "desființare a contractului" este mai larga, mai cuprinzătoare decât aceea de "nulitate a contractului".
Mai mult, din înscrisul emis de . nr. A 169/7.07.2005 rezulta ca la data cumpărării nu exista pe rol dosar de revendicare" - condiție sine qua non pentru cumpărarea în mod legal a unui astfel de imobil, la momentul contractării.
Diligențele pentru a cumpăra în mod valabil imobilul respectiv au fost cele cerute de lege la acel moment iar intimații le-au respectat integral, neputând fi catalogați de rea-credința la încheierea contractului.
De altfel acest fapt nu are relevanta în cauza, nefăcând obiectul cererii deduse judecații, apelanta nefăcând dovada celor susținute în afara de niște simple susțineri, speculații ale apelantei.
În drept, au fost invocate dispozițiile art. 115-118 C.pr.civilă. Legea nr.112/1995 și Legea nr. 10/2001.
Calea de atac a fost calificată ca fiind APELUL, având în vedere valoarea obiectului pricinii precum și faptul că, prin încheierea din data de 13.05.2011 prima instanță a dispus îndreptarea erorii materiale cuprinse în sentința civilă pronunțată cu privire la calea de atac.
Tribunalul București - Secția a V-a Civilă prin decizia civilă nr.131/7.02.2012 a respins ca nefondat apelul reținând în considerente următoarele:
Obligarea apelantului pârât la plata despăgubirilor către intimații reclamanți, constând în valoarea de piață a imobilului în cauză, s-a dispus în temeiul legii speciale, art. 50 alin. 3 din Legea 10/2001 statuând că prețul de piață al imobilului de care au fost evinși foștii chiriași cumpărători în baza Legii 112/1995 se restituie de către Ministerul Finanțelor Publice „Restituirea prețului prevăzut la alin. (2) și (21) se face de către M. Economiei și Finanțelor*) din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. 6 din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.” Prin urmare, chiar dacă apelantul nu a fost parte la contractul de vânzare cumpărare încheiat în baza Legii 112/1995, se aplică dispozițiile speciale evocate, ce stabilesc fără echivoc titularul obligației de restituire a prețului de piață, astfel încât Ministerul Finanțelor Publice are calitate procesuală pasivă.
Din interpretarea textului legal enunțat rezultă cu claritate că MFP nu este doar un depozitar al sumelor de bani ce urmează a fi restituite cu acest titlu persoanelor îndreptățite ci este însuși titularul obligației de plată a respectivelor sume, astfel încât norma generală ce reglementează funcționarea obligației de evicțiune în sarcina vânzătorului este înlăturată de la aplicare, ca efect al dispozițiilor speciale.
Pe de altă parte, apelantul pârât face o interpretare eronată a dispozițiilor art. 50 alin. 2 ind. 1 din Lege, restrângând fără nicio justificare și cu nesocotirea intenției legiuitorului la edictarea respectivei norme legale sfera situațiilor în care chiriașii cumpărători în temeiul Legii 112/1995 pot beneficia de despăgubiri la valoarea de piață a imobilului de care au fost evinși, numai în ce privește contractele de vânzare cumpărare desființate ca urmare a constatării nulității absolute.
Or, este evident că noțiunea de „desființare” folosită de legiuitor vizează toate situațiile în care respectivele contracte au fost lipsite de eficiență juridică, inclusiv în urma acțiunilor în revendicare intentate de foștii proprietari, prevalând în compararea de titluri actele de proprietate exhibate de aceștia din urmă cu consecința admiterii acțiunilor în revendicare, chiar și în ipoteza în care contractele de vânzare cumpărare încheiate în temeiul Legii 112/1995 nu au fost contestate și/sau anulate.
Prin urmare, în mod corect prima instanță a apreciat că situația dedusă judecății se încadrează în ipoteza textului de lege ce instituie în sarcina pârâtului MFP obligația de plată a prețului imobilului la valoarea de piață, chiar dacă actul de proprietate al intimaților reclamanți nu a fost desființat stricto sensu, acesta fiind însă lipsit de eficiență juridică în cadrul acțiunii în revendicare în care fostul proprietar a obținut, în mod irevocabil, imobilul în deplină proprietate și liniștită posesie.
Art. 50 ind. l din același act normativ prevede dreptul la restituirea prețului de piața al imobilelor numai în favoarea proprietarilor ale căror contracte de vânzare-cumpărare, desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, au fost încheiate cu respectarea prevederilor Legii 112/1995.
Din cuprinsul sentinței civile nr. 7405/29.09.2005 a Judecătoriei Sectorului 2 București, rămasă definitivă și irevocabilă, rezultă că intimații reclamanți îndeplinesc și această cerință, având în vedere că instanța nu a constatat o încălcare a normelor legale în vigoare la data încheierii contractului de vânzare, reținând numai că statul a preluat imobilul cu nesocotirea dispozițiilor legale la data preluării și că pârâți (intimații reclamanți din prezenta cauză) au cumpărat imobilul de la un neproprietar, împrejurare ce a conturat în cadrul comparării de titluri, preferabilitatea titlului prezentat de fostul proprietar.
Mai mult, astfel cum se consemnează în încheierea de ședință din data de 22.09.2005, parte integrantă a sentinței nr. 7405/2005, reclamanta din respectiva cauză a precizat în mod expres că nu contestă buna credință a pârâților la data cumpărării imobilului și nu solicită constatarea nulității absolute a actului de vânzare cumpărare, ci doar solicită compararea titlurilor de proprietate deținute de părți, urmând a se da eficiență celui mai bine caracterizat.
În ce privește susținerea apelantului pârât în sensul că este evidentă reaua credință a intimaților reclamanți la încheierea contractului, aceștia având obligația de a depune diligențe în scopul clarificării situației juridice a imobilului pe care doreau să-l achiziționeze, Tribunalul a apreciată, pe de o parte că aceste împrejurări exced cadrului procesual dedus judecății, prezentul litigiu neavând ca obiect constatarea nulității absolute a contractului încheiat în baza Legii 112/1995. Pe de altă parte, aceste afirmații nu au fost dovedite, în condițiile în care buna credință se prezumă iar apelantul pârât nu a făcut nicio dovadă în sens contrar, cu atât mai mult cu cât nici fostul proprietar nu a pus la îndoială buna credință a chiriașilor cumpărători în litigiul având ca obiect revendicarea.
Prin urmare, față de considerentele expuse, Tribunalul a apreciat că prima instanță a făcut o corectă interpretare și aplicare a legii, pronunțând o hotărâre legală și temeinică, motiv pentru care apelul a fost respins ca nefondat.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs Ministerul Finanțelor Publice criticând decizia sub aspectul dispozițiilor art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă.
O primă critică are în vedere greșita soluționare a excepției lipsei calității procesuale pasive a Ministerul Finanțelor Publice.
Se arată că Ministerul Finanțelor Publice nu a fost parte contractantă în raportul dedus judecății, nerevenindu-i obligația de restituire a prestațiilor efectuate în baza actului de vânzare – cumpărare, cât și pentru dispozițiile imperative ale art. 50 alin. 3 din Legea nr. 10/2001 .
Primăria M. București are calitate procesuală în cauză, aceasta având calitatea de vânzătoare în actul de vânzare – cumpărare.
Reclamanții nu sunt îndreptățiți la despăgubiri reprezentând valoarea de piață a imobilului, nefiind întrunite cerințele art. 50 alin.2/1 și 3 din Legea nr.10/200, și pentru că nu au făcut dovada unei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile prin care să se constate nulitate contractului de vânzare - cumpărare nr.1644/20.12.1996.
O altă critică are în vedere faptul că nu sunt întrunite cerințele art.50 alin. 3 din Legea nr. 10/2001, respectiv contractul de vânzare - cumpărare să fi fost încheiat cu respectarea dispozițiilor Legii nr.112/1995 și acest contract să fi fost desființat pe cale judecătorească.
Astfel, nu s-a reținut buna credință a intimaților reclamanți prin hotărâre judecătorească și nici faptul că acel contract a fost desființat.
În condițiile în care proprietarii au făcut diligențe pentru restituirea în natură a imobilului, chiriașii ar fi trebuit să se abțină de la cumpărarea bunului, iar vânzătorul să îl înștiințeze că nu știe cine este cu certitudine proprietarul bunului, astfel încât reclamanții în calitate de cumpărători nu pot fi decât de rea – credință, știind că imobilul este revendicat.
Actul de vânzare - cumpărare nu a fost anulat prin hotărâre judecătorească, în cauză fiind doar admisă acțiunea în revendicare a foștilor proprietari, fără să se anuleze contractul de vânzare - cumpărare nr.1644/1996.
Cea de-a treia critică are în vedere valoarea imobilului reținută prin raportul de expertiză, apreciind că este prea mare față de scăderea volumului tranzacțiilor pieții imobiliare, impunându-se o diminuare cu 30% a acestei valori. Expertul nu a efectuat nicio corecție legată de blocajul pieței imobiliare, în fapt având loc o îmbogățire fără justă cauză.
Reclamanta a formulat concluzii scrise solicitând respingerea recursului ca nefondat.
Analizând actele și lucrările dosarului, Curtea va respinge recursul ca nefondat având în vedere următoarele considerente:
Una dintre condițiile cerute pentru ca o persoană să fie parte în proces, este calitatea procesuală (legitimatio ad causam) care contribuie la desemnarea titularului de a acționa și, în același timp, a persoanei împotriva căreia se poate exercita acțiunea.
Spre deosebire de capacitatea procesuală care se apreciază în general, pentru o anumită categorie de persoane, calitatea procesuală se determină în concret, „la speță”, în raport de litigiul dedus judecății. Altfel spus, numai o anumită persoană poate fi reclamant(ă), respectiv pârât(ă), în cadrul raportului juridic litigios. Condiția calității procesuale prezintă o importanță considerabilă, deoarece raportul de drept procesual nu se poate stabili decât între persoanele care își dispută dreptul în litigiu.
Întrucât codul de procedură civilă nu cuprinde o definiție a calității procesuale, în doctrină s-au conturat diferite concepții în legătură cu această noțiune.
Astfel, s-a considerat că în procesul civil, calitatea procesuală presupune justificarea dreptului sau a obligației unei persoane de a participa, ca parte, în procesul civil. Această justificare nu presupune cu necesitate existența unui drept subiectiv, rezultat al stabilirii unui anumit raport juridic de drept substanțial (în cazul calității procesuale active) și nici o obligație inclusă în conținutul unui raport juridic de drept substanțial (în cazul calității procesuale pasive).
Într-o altă opinie, prin calitate procesuală se înțelege îndreptățirea, respectiv obligația legală a unei persoane fizice sau juridice, de a figura într-un anumit proces în calitate de parte. Calitatea de parte în proces trebuie să corespundă cu calitatea de titular al dreptului și, respectiv, al obligației ce formează conținutul raportului juridic de drept material asupra judecății. Calitatea de reclamant într-un anumit proces poate aparține numai persoanei ce pretinde că i-a fost încălcat un drept al său, iar calitatea de pârât numai persoanei despre care se afirmă că a încălcat sau nu a recunoscut acel drept. Calitatea procesuală este deci titlul legal care îndreptățește o persoană să fie parte în proces.
S-a impus concepția potrivit căreia calitatea procesuală presupune existența unei identități între persoana reclamantului și persoana care este titular al dreptului în raportul juridic dedus judecății (calitatea procesuală activă) și, pe de altă parte, existența unei identități între persoana pârâtului și cel obligat în același raport juridic (calitate procesuală pasivă). Definiția menționată a fost confirmată în mod constant și de jurisprudența actuală.
Raportat la criticile concrete formulate, Curtea constată că, într-adevăr, potrivit regulilor generale din materia contractului de vânzare-cumpărare, obligația de evicțiune revine vânzătorului (art. 1336 Cod civil), care în speță este Municipiul București.
Pe de altă parte, contractele de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995 au o situație specială, ele neconstituind pentru unitatea deținătoare, o expresie a libertății contractuale, ci executarea unei obligații legale exprese, cea corelativă dreptului chiriașului de a cumpăra, drept prevăzut de art. 9 alin. 1 din acest act normativ. În ce privește sumele încasate din aceste vânzări, ele nu intrau în patrimoniul lor, ci într-un fond extrabugetar la dispoziția Ministerului Finanțelor, constituit prin dispozițiile art. 13 alin. 6 din Legea nr. 112/1995.
Tocmai de aceea, prin art. 50 alin. 3 din Legea nr. 10/2001, s-a stabilit că restituirea prețului actualizat plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările și completările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, respectiv restituireaprețului de piațăal imobilelor, privind contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, care au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, se face în ambele cazuri, de către Ministerul Finanțelor Publice din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. 6 din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.
Astfel, potrivit dispozițiilor art. 50 din Legea nr. 10/2001 modificată prin Legea nr. 1/2009: „(2) Cererile sau acțiunile în justiție privind restituirea prețului actualizat plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile sunt scutite de taxe de timbru. (21) Cererile sau acțiunile în justiție având ca obiect restituirea prețului de piață al imobilelor, privind contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, care au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, sunt scutite de taxele de timbru. (3) Restituirea prețului prevăzut la alin. (2) și (21) se face de către M. Economiei și Finanțelor*) din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. 6 din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare”. Totodată, potrivit disp. art. 501 C.pr.civ. „(1) Proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare. (2) Valoarea despăgubirilor prevăzute la alin. (1) se stabilește prin expertiză”.
Curtea apreciază că prin noțiunea de contract de vânzare-cumpărare desființat prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă legiuitorul a avut în vedere actul translativ de proprietate lipsit de efecte juridice fie prin admiterea unei acțiuni în nulitate, fie prin admiterea acțiunii în revendicare, între cele două ipoteze diferind doar limitele de despăgubire a cumpărătorului în raport de eludarea sau respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 la momentul încheierii contractului. Astfel, chiar dacă art. 50 și art. 501 din Legea nr. 10/2001 nu explicitează ce trebuie să se înțeleagă prin desființarea contractelor, această desființare are în vedere atât situația în care contractul a fost anulat ori constatat nul printr-o hotărâre judecătorească, dar și situația în care față de cumpărător s-a admis acțiunea în revendicare formulată de fostul proprietar.
Această interpretare este susținută de prevederile art.20 din Legea nr.10/2001, astfel cum a fost modificat prin art. I pct. 8 din Legea nr. 1/2009, care prevede că în cazul în care imobilul a fost vândut cu respectarea prevederilor Legii nr.112/1995, cu modificările ulterioare, chiriașii care au cumpărat cu bună-credință imobilele în care locuiau și ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost desființate, fie ca urmare a unei acțiuni în anulare, fie ca urmare a unei acțiuni în revendicare, prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, au dreptul la asigurarea cu prioritate a unei locuințe din fondurile de locuințe gestionate de consiliile locale și/sau de M. Dezvoltării, Lucrărilor Publice și Locuințelor. Chiar dacă acest text privește un alt drept al chiriașului cumpărător decât cel ce face obiectul prezentului litigiu, el dezvăluie intenția legiuitorului de a asimila desființării contractului nu doar situația în care a intervenit sancțiunea nulității relativ la contract, ci și pe aceea în care cumpărătorul în baza unui contract a fost evins într-o acțiune în revendicare.
În plus, prin dispozițiile art. 50 din Legea nr.10/2001, a fost reglementat cu caracter de normă specială dreptul chiriașilor ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea sau eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările și completările ulterioare, au fost desființate, la restituirea prețului de la Ministerul Finanțelor Publice, motiv pentru care în astfel de situații, este atrasă incidența normei speciale, fiind exclusă astfel de la aplicare - potrivit regulii general acceptate specialia generalibus derogant - norma generală, în speță, dreptul comun privind răspunderea exclusivă a vânzătorului pentru evicțiune.
Prin urmare, din interpretarea sistematică a dispozițiilor Codului civil în materie de garanție pentru evicțiune și a art. 50, respectiv art. 501 din Legea nr. 10/2001, se reține că cel chemat să răspundă în calitate de pârât, pentru despăgubirile reprezentând prețul de piață al imobilului, este pârâtul Ministerul Finanțelor Publice.
Ca atare, criticile sale, în sensul că nu a fost parte a contractului de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr.112/1995, motiv pentru care nu ar avea calitate procesuală, sunt nefondate.
Sunt netemeinice și criticile potrivit cărora Ministerul Finanțelor Publice leagă obligația de plată a prețului și calitatea sa procesuală exclusiv de constatarea nulității contractului. În acest sens, Tribunalul a reținut că potrivit art.50 alin.21 și art. 501 din Legea nr.10/2001, au dreptul la restituirea prețului de piață acei chiriași – cumpărători ai imobilelor, prin contracte de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr.112/1995, cu modificările ulterioare, care au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile. Or, respectarea prevederilor legii menționate exclude sancțiunea nulității, o astfel de sancțiune intervenind în cazul în care actul juridic conține efecte contrarii normelor juridice edictate pentru încheierea sa valabilă, deci încalcă dispozițiile legii. În consecință, referirea legiuitorului la desființarea contractului prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă implică pierderea bunului de către chiriașul – cumpărător în urma evingerii sale prin admiterea acțiunii în revendicare.
În concluzie, pârâtul – recurent Ministerul Finanțelor Publice are calitate procesuală pasivă, iar pe fondul acțiunii în pretenții, față de disp. art. 50 și art. 501 din Legea nr. 10/2001, datorează restituirea prețului de piață.
Potrivit art.50 alin. 21 și art. 501 din Legea nr. 10/2001, au dreptul la restituirea prețului de piață acei chiriași – cumpărători ai imobilelor, prin contracte de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, care au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile.
Or, respectarea prevederilor legii menționate exclude sancțiunea nulității, o astfel de sancțiune intervenind în cazul în care actul juridic conține efecte contrarii normelor juridice edictate pentru încheierea sa valabilă, deci încalcă dispozițiile legii. În consecință, referirea legiuitorului la desființarea contractului prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă implică pierderea bunului de către chiriașul – cumpărător în urma evingerii sale prin admiterea acțiunii în revendicare.
În consecință, susținerea apelantului cum că disp. art. 501 din Legea nr.10/2001 ar condiționa dreptul de restituire a prețului de piață de anularea prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă a contractului încheiat în baza Legii nr. 112/1995, nu are nicio susținere în textul legal amintit. Dimpotrivă, pentru ca fostul chiriaș, cumpărător al unui imobil în baza Legii nr. 112/1995, să poată beneficia de dispoziția legală ce îi recunoaște un drept de restituire a prețului de piață al imobilului cumpărat, se impune ca acel contract de vânzare – cumpărare să nu fi fost anulat sau constatat nul, pentru că doar astfel se poate aprecia că a fost încheiat cu respectarea Legii nr. 112/1995.
În acest sens, se constată, din analiza hotărârii judecătorești soluționând irevocabil litigiul în revendicare purtat în precedent împotrivă părții reclamante, adică sentința civilă nr. 7405/29.09.2005 a Judecătoriei sectorului 2 București, că nu a fost statuat de instanța respectivă, cu putere de lucru judecat, în considerentele proprii acesteia sau în dispozitiv, faptul că partea cumpărătoare ar fi fost de rea-credință la încheierea contractului de vânzare-cumpărare sau că ar fi determinat încheierea lui prin eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995.
Totodată, Curtea a reținut că acțiunea în revendicare prin care au fost obligați C. G. și E. să lase imobilul litigios în deplină proprietate și liniștită posesie către proprietara A. M. fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Sector 2 București la data de 21.01.2005, adică după data încheierii contractului de vânzare-cumpărare (1996).
De asemenea, Legea nr.112/1995 reglementa situația imobilelor preluate cu titlu, chiriașii titulari de contract putându-le cumpăra în condițiile art. 9 din Legea nr.112/1995 după expirarea termenului de 6 luni de notificare ce curgea de la data intrării în vigoare a legii, respectiv începând cu luna august 1996, și în măsura în care acestea nu se restituie în natură foștilor proprietari sau moștenitorilor acestora, cu mențiunea că potrivit art. 2 din lege erau susceptibile de restituire în natură apartamentele ocupate de foștii proprietari și cele libere.
Din analiza H.G. nr.20/1996 pentru stabilirea Normelor metodologice privind aplicarea Legii nr.112/1995, se reține că la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare nr.2831/_/13.01.1997 erau considerate ca imobilele trecute în proprietatea statului, cu titlu, acele imobile care au fost preluate ca locuințe în proprietatea statului în baza unei prevederi legale în vigoare la data respectivă, cum ar fi Decretul nr. 92/1950. În plus, mai subliniază că abia la momentul republicării H.G. nr. 20/1996, respectiv odată cu publicarea în Monitorul Oficial la data de 18 februarie 1997, a fost nuanțată noțiunea de imobil preluat cu titlu în cazul Decretului nr.92/1950 înțelegându-se acel imobil naționalizat cu respectarea prevederilor art. I pct. 1 - 5 și ale art. II din decret, precum și cu respectarea identității dintre persoana menționată ca proprietar în listele-anexă la decret și adevăratul proprietar al imobilului la data naționalizării.
În consecință, față de cele arătate în precedent, reținând și că în cond. art. 1899 alin. 2 C.civ. buna-credință se prezumă, incumbând sarcina probei, în cond. art.1169 C.civ., celui ce invocă reaua-credință, Curtea nu poate concluziona sub aspectul relei-credințe a cumpărătorilor la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, Ministerul Finanțelor Publice nedovedind existența vreunui indiciu în sensul cunoașterii de către aceștia, la data încheierii contractului, a faptului că imobilul litigios nu ar fi fost proprietatea vânzătorului, fiind lipsite de relevanță împrejurări ulterioare de natură a lămuri regimul juridic al imobilului litigios, cum ar fi soluția pronunțată asupra acțiunii în revendicare, intervenită 10 ani mai târziu.
Astfel, pentru stabilirea bunei-credințe, relevanță prezintă atitudinea psihică a cumpărătorului la momentul încheierii contractului în contextul de fapt și de drept existent, iar nu împrejurări survenite. În plus, nu se poate accepta teza implicând instituirea unei veritabile prezumții de rea-credință în privința cumpărătorilor, căci respectivele contracte de vânzare-cumpărare erau încheiate în calitate de vânzătoare de autorități publice, exponente ale puterii statale la nivel local, care invocau și întemeiau contractele pe dispozițiile unui act normativ adoptat de Parlamentul României, o altă autoritate publică învestită cu exercițiul puterii statale, iar prețul de vânzare era virat după încasare într-un fond gestionat de Ministerul Finanțelor Publice, exponent al autorității executive a Statului român.
Or, toate aspectele învederate sunt de natură a crea în beneficiul cumpărătorului credința legitimă că se implică într-un raport juridic alături de proprietarul bunului imobil și nicidecum că urmărește împreună cu partenerul contractual fraudarea intereselor unor terți.
Pe de altă parte, din încheierea de consemnare a dezbaterilor din 22.09.2005 din dosarul nr.1065/2005 în care s-a pronunțat sentința civilă nr.7405/2005 de Judecătoria sectorului 2 București, rezultă că reclamanta din acțiunea în revendicare – A. M., nu a contestat buna credința a pârâților la data cumpărării imobilului, nesolicitând anularea contractului de vânzare – cumpărare, ci doar compararea titlurilor și preferabilitatea titlului său acesta fiind mai bine caracterizat.
Rezultă astfel, cu putere de lucru judecat că reclamanții – intimați nu sunt de rea credință și că actul de vânzare – cumpărare nr.1644/1996 a fost încheiat cu respectarea legii, fiind incidente în cauză dispozițiile art.501 din Legea nr.10/2001.
Nici critica referitoare la valoarea prea mare a imobilului nu este fondată.
În cauză s-a efectuat raportul de expertiză în fața instanței de fond – Judecătoria sectorului 2 București, fiind depus în cauză la 18.01.2011.
De la aceea dată și până la soluționarea în fond a cauzei 22.02.2011, recurentul Ministerul Finanțelor Publice nu a formulat obiecțiuni la raportul de expertiză necontestând concluziile acestuia sub nici un aspect.
De asemenea, nici prin motivele de apel Ministerul Finanțelor Publice nu a criticat sentința sub aspectul valorii prețului de piață stabilit prin expertiză.
În recurs este prima dată când se formulează o asemenea critică, și prin urmare este omisso medio, ca atare nu poate fi analizată întrucât nefiind invocată în apel nu a format obiect de analiză a deciziei.
Astfel fiind, în temeiul art.312 alin.1 cu referire la art.304 pct.9 Cod procedură civilă, Curtea va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul-pârât M. FINANȚELOR PUBLICE reprezentat de DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE A MUNICIPIUL BUCUREȘTI, împotriva deciziei civile nr.131 A din 07.02.2012, pronunțată de Tribunalul București - Secția a V a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul-reclamant C. G. și cu intimații-pârâți C. E., S. R. PRIN M. FINANȚELOR PUBLICE, MUNICIPIUL BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL și .>
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 4 februarie 2013.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
D. A. B. I. B. DOINIȚA M.
GREFIER
L. C.
Red.D.A.B.
Tehnored.DAB/B.I
2 ex/12.02.2013
--------------------------------------
T.B.-Secția a V-a – S.C.
- A.M.
Jud.Sector 2 – M.P.
| ← Legea 10/2001. Decizia nr. 2168/2012. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Acţiune în constatare. Decizia nr. 207/2013. Curtea de Apel... → |
|---|
