Pretenţii. Decizia nr. 256/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 256/2013 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 05-02-2013 în dosarul nr. 256/2013
ROMÂNIA
DOSAR NR._
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A IX-A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE PRIVIND
PROPRIETATEA INTELECTUALĂ,
CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
DECIZIA CIVILĂ NR. 256R
Ședința publică de la 5 februarie 2013
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE - A. C. B.
JUDECĂTOR - M. G. R.
JUDECĂTOR - M. LĂMÎIȚA C.---LL.M
GREFIER - I. P.
Pe rol se află judecarea cererii de recurs formulată de recurentul-reclamant C. N. împotriva sentinței civile nr.1643/17.09.2012, pronunțată de Tribunalul București Secția a IV-a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul-pârât S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE.
La apelul nominal făcut în ședință publică a răspuns recurentul-reclamant C. N., prin avocat B. E. I., cu împuternicire de substituire nr. 21/05.02.2013 a doamnei avocat P. A., cu împuternicire avocațială . nr._/2013, lipsind intimatul-pârât S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care:
Nemaifiind alte cereri de formulat sau probe de administrat, Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul pe cererea de recurs.
Recurentul-reclamant C. N., prin avocat, solicită admiterea recursului așa cum a fost formulat, schimbarea sentinței recurate, în sensul admiterii acțiunii, fără cheltuieli de judecată.
CURTEA,
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București Secția a IV-a Civilă, sub nr._ reclamantul C. N. a chemat în judecată pe pârâtul S. R. prin MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, solicitând obligarea pârâtului la plata sumei 100.000 Euro reprezentând prejudiciul material și moral suferit de defunctul Calița O., ca urmare a arestării și cercetării sale în perioada 19.06.1952 – 7.12.1954, fără să fi fost vreodată condamnat.
În motivarea cererii, reclamantul a arătat în esență că tatăl său Calița O. a fost ridicat de la domiciliu pe 19.06.1952, deși era singurul care realiza venituri, iar familia a rămas fără nici un fel de mijloace de existență și reclamantul a fost nevoit să-și întrerupă studiile.
Mama sa a fost obligată să dea pe adopție pe sora sa, familia a suferit privațiuni inimaginabile, a fost nevoită să se destrame datorită suferințelor produse prin arestarea tatălui său timp de un an și trei luni.
În perioada detenției tatăl său a fost chinuit și bătut, a fost torturat și trimis la muncă silnică la canal, fiind eliberat pe 07.12.1954.
Ulterior la 26.03.1955, tatăl său a fost recercetat tot sub acuzația că ar fi legionar, însă din nou s-a stabilit că nu este vinovat.
Reclamantul a concluzionat că munca, frigul, înfometarea, spaima din acei ani, batjocura și stresul ulterioare eliberării, i-au zguduit sănătatea, starea fizică și morală.
Pârâtul a formulat întâmpinare prin care a solicitat în esență respingerea acțiunii ca neîntemeiate.
La dosarul cauzei s-a administrat proba cu înscrisurile depuse de către reclamant.
Prin sentința civilă nr. 1643/17.09.2012 pronunțată de Tribunalul București Secția a IV-a Civilă, s-a respins acțiunea ca nefondată.
Pentru a soluționa astfel, tribunalul a constatat următoarele:
În ceea ce privește fondul litigiului, analizând actele și materialul probatoriu existent la dosarul cauzei, tribunalul a reținut că tatăl reclamantului Calița O. a fost preluat pentru cercetări la data de 19.06.1952, fiind arestat sub acuzația de colaborare legionară, însă a fost pus în libertate pe 07.12.1954, fără a fi trimis în judecată, constatându-se că nu s-au stabilit fapte de culpabilitate, așa cum rezultă din înscrisurile depuse de reclamant la dosarul cauzei ( filele 24-25).
Conform art. 5 lit. a din Legea nr. 221/2009, orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv, pot solicita instanței de judecată, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.
La stabilirea cuantumului despăgubirilor se va ține seama și de măsurile reparatorii deja acordate persoanelor în cauză în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, republicat, cu modificările și completările ulterioare, și al Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 214/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare.
În ceea ce privește solicitarea de acordare de daune morale, s-a considerat că aceasta este neîntemeiată, având în vedere că prin decizia nr. 1358/2010 din_ a Curții Constituționale, s-a stabilit că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, cu modificările și completările ulterioare, sunt neconstituționale.
În motivarea acestei decizii, s-a arătat că legiuitorul român a acordat o atenție deosebită reglementărilor referitoare la reparațiile pentru suferințele cauzate de regimul comunist din perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, având în vedere voința noului stat democratic instaurat în decembrie 1989 de a recunoaște și de a condamna aceste fapte. În acest sens au fost inițiate și adoptate reglementări privind: 1. restituirea bunurilor mobile și imobile preluate abuziv și, în măsura în care acest lucru nu mai este posibil, acordarea de compensații pentru acestea; 2. reabilitarea celor condamnați din motive politice; 3. acordarea de indemnizații, de despăgubiri pentru daunele morale suferite și de alte drepturi.
Reglementările adoptate au ținut seama de rezoluțiile Adunării Parlamentare a Consiliului Europei nr. 1.096 (1996) intitulată „Măsurile de eliminare a moștenirii fostelor sisteme totalitare comuniste” și nr. 1.481 (2006) intitulată „Necesitatea condamnării internaționale a crimelor comise de regimul comunist”. Potrivit acestor acte cu caracter de recomandare pentru statele membre ale Consiliului Europei (la care România a aderat prin Legea nr. 64/1993 pentru aderarea României la Statutul Consiliului Europei, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 238 din 4 octombrie 1993), având în vedere încălcarea drepturilor omului de către regimul comunist, este necesar ca persoanele nevinovate care au fost persecutate pentru fapte care ar fi considerate legale într-o societate democratică să fie reabilitate, să le fie restituite proprietățile confiscate (sau să primească compensații, dacă acest lucru nu mai este posibil) și, atât timp cât victimele regimului comunist sau familiile lor mai sunt în viață, să poată primi compensații pentru daunele morale suferite.
Curtea a apreciat că nu poate exista decât o obligație „morală” a statului de a acorda despăgubiri persoanelor persecutate în perioada comunistă. De altfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat, prin Hotărârea din 12 mai 2009 în Cauza Ernewein și alții împotriva Germaniei și prin Hotărârea din 2 februarie 2010 în Cauza K. și Iouri Kiladze contra Georgiei, că dispozițiile Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale nu impun statelor membre nicio obligație specifică de a repara nedreptățile sau daunele cauzate de predecesorii lor. Totodată, instanța de la Strasbourg are o jurisprudență constantă în sensul că art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție nu garantează dreptul de a dobândi un bun (Hotărârea din 23 noiembrie 1983 în Cauza V. der Mussele contra Belgiei, Hotărârea din 9 octombrie 2003 în Cauza Slivenko contra Letoniei, Hotărârea din 18 februarie 2009 în Cauza Andrejeva contra Letoniei).
Analizând însă prevederile actelor normative incidente în materia despăgubirilor pentru daune morale suferite de persoanele persecutate din motive politice în perioada comunistă, Curtea a constatat că există două norme juridice - art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990 și art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 - cu aceeași finalitate, și anume acordarea unor sume de bani persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri. Astfel, potrivit art. 4 alin. (1) din Decretul-lege nr. 118/1990, „Persoanele care s-au aflat în situațiile prevăzute la art. 1 alin. (1) lit. a), b) și e) și alin. (2) au dreptul la o indemnizație lunară de 200 lei pentru fiecare an de detenție, strămutare în alte localități, deportare în străinătate sau prizonierat, indiferent dacă sunt sau nu sunt pensionate”, iar potrivit alin. (2) „Persoanele care s-au aflat în una dintre situațiile prevăzute la art. 1 alin. (1) lit. c) și d) au dreptul la o indemnizație lunară de 100 lei pentru fiecare an de internare abuzivă în spitalele de psihiatrie sau de domiciliu obligatoriu, indiferent dacă sunt sau nu sunt pensionate.” Cuantumul acestor indemnizații a fost actualizat periodic, ținându-se cont de creșterea inflației și a indicelui prețurilor de consum care au condus la scăderea puterii de cumpărare a acestei categorii de persoane. Potrivit art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, „Orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanței de judecată, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la: [...] a) acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare[...]”.
În expunerea de motive la Legea nr. 221/2009 se arată că „În ceea ce privește prejudiciul moral suferit, [...] pot exista situații în care măsurile reparatorii cu caracter pecuniar prevăzute de către Decretul-lege nr. 118/1990 [...] să nu fie suficiente în raport cu suferința deosebită resimțită de persoanele care au fost victimele unor măsuri abuzive ale regimului comunist”. Or, Curtea a constatat că această justificare nu poate sta la baza instituirii unei noi norme juridice - art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009, cu scop identic celui prevăzut de art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990, diferența constând doar în modalitatea de plată - adică prestații lunare, până la sfârșitul vieții, în cazul art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990 și o sumă globală, în cazul art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009. Totodată, Curtea observă că dispozițiile de lege criticate instituie, pentru prima dată, posibilitatea ca moștenitorii de până la gradul II ai persoanei persecutate să beneficieze de despăgubiri morale.
Curtea a reținut, de asemenea, că despăgubirile pentru daunele morale suferite în perioada comunistă trebuie să fie drepte, echitabile, rezonabile și proporționale cu gravitatea și suferințele produse prin aceste condamnări sau măsuri administrative. Or, despăgubirile prevăzute de dispozițiile de lege criticate, având același scop ca și indemnizația prevăzută de art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990, nu pot fi considerate drepte, echitabile și rezonabile. Pe de altă parte, prin introducerea posibilității moștenitorilor de gradul II de a beneficia de despăgubiri pentru daune morale suferite de persoanele persecutate de regimul comunist, legiuitorul s-a îndepărtat de la principiile care guvernează acordarea acestor despăgubiri, și anume cel al echității și dreptății. Astfel, prin prevederea de lege criticată se diluează scopul pentru care au fost introduse aceste despăgubiri, întrucât nu se poate considera că moștenitorii de gradul II au aceeași îndreptățire la despăgubiri pentru daune morale suferite în perioada comunistă de predecesorul lor, ca și acesta din urmă.
Prin Decretul-lege nr. 118/1990, legiuitorul a stabilit condițiile și cuantumul indemnizațiilor lunare, astfel încât intervenția sa prin art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, după 20 ani de la adoptarea primei reglementări cu același obiect, aduce atingere valorii supreme de dreptate, una dintre valorile esențiale ale statului de drept, astfel cum este proclamată în prevederile art. 1 alin. (3) din Constituție. Totodată, astfel cum a statuat și Curtea Europeană a Drepturilor Omului, tot în domeniul măsurilor reparatorii, însă în ceea ce privește restituirile de bunuri, este necesar a se face în așa fel încât atenuarea vechilor violări să nu creeze noi nedreptăți (Hotărârea din 5 noiembrie 2002 în Cauza Pincova și Pinc contra Cehiei, Hotărârea din 7 octombrie 2009 în Cauza Padalevicius contra Lituaniei). De asemenea, nu s-ar putea susține că prin adoptarea art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, persoanele în cauză ar putea avea o „speranță legitimă” (astfel cum este consacrată în jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului) la acordarea despăgubirilor morale, întrucât, așa cum a statuat instanța de la Strasbourg - de exemplu, prin Hotărârea din 28 septembrie 2004 în Cauza Kopecky contra Slovaciei -, atunci când există o dispută asupra corectei aplicări a legii interne și atunci când cererile reclamanților sunt respinse în mod irevocabil de instanțele naționale, nu se poate vorbi despre o „speranță legitimă” în dobândirea proprietății. Totodată, prin Decizia asupra admisibilității din 2 decembrie 2008 în Cauza Slavov și alții contra Bulgariei, instanța de contencios al drepturilor omului a acordat o „importanță deosebită faptului că dispoziția de lege referitoare la obținerea compensațiilor a fost anulată nu ca urmare a unui mecanism ad-hoc, extraordinar, ci ca rezultat al unei operațiuni normale, pe calea exercitării controlului de constituționalitate al acesteia”, ceea ce a condus la concluzia Curții în sensul că reclamanții nu au putut dobândi o „speranță legitimă” în obținerea compensațiilor respective.
Având în vedere toate aceste considerente, Curtea a constatat că acordarea de despăgubiri pentru daunele morale suferite de foștii deținuți politici, astfel cum a fost reglementată prin art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, contravine art. 1 alin. (3) din Legea fundamentală privind statul de drept, democratic și social, în care dreptatea este valoare supremă.
Curtea a constatat că reglementarea criticată, încalcă și normele de tehnică legislativă, prin crearea unor situații de incoerență și instabilitate, contrare prevederilor Legii nr. 24/2000, republicată.
Or, Curtea a observat că - în domeniul acordării de despăgubiri pentru daunele morale persoanelor persecutate din motive politice în perioada comunistă - există reglementări paralele, și anume, pe de o parte, Decretul-lege nr. 118/1990, republicat, și Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 214/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare, iar, pe de altă parte, Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.
Având în vedere că până în prezent, legiuitorul român nu a pus de acord dispozițiile Legii nr. 221/2009 cu dispozițiile constatate neconstituționale de către Curtea Constituțională, deși a trecut termenul de 45 de zile prevăzut de Legea nr. 47/1992, tribunalul a constatat că nu mai există nici un text de drept material în Legea nr. 221/2009, care să dea posibilitatea reclamanților să obțină despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit.
Toate susținerile reclamantului pe fondul cauzei și prin notele de ședință în sensul de a se face abstracție de decizia Curții Constituționale au fost considerate ca neîntemeiate, având în vedere că această decizie este obligatorie pentru instanță și totodată în cadrul deciziei s-a analizat și concordanța Legii nr. 221/209 cu Constituția și Normele CEDO.
Mai mult decât atât, prin decizia nr. 12 pronunțată în dosarul nr. 14/2011 de Înalta Curte de Casație și Justiție Completul Competent să judece recursul în interesul legii, publicată in Monitorul Oficial, Partea I nr. 789 din_, s-a admis recursul în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Colegiul de conducere al Curții de Apel București și Colegiul de conducere al Curții de Apel G. și s-a stabilit că, urmare a deciziilor Curții Constituționale nr.1358/2010 și nr.1360/2010, dispozițiile art.5 alin. 1 lit. a teza I din Legea nr.221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsuri administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în Monitorul Oficial.
Așadar și prin această decizie a Înaltei Curți de Casație și Justiție, care este obligatorie pentru instanțe conform art. 329 alin 3 Cod procedură civilă, s-a stabilit că reclamantul nu mai are posibilitatea să obțină despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de tatăl său.
Împotriva acestei sentințe, reclamantul a formulat recurs în termen legal, solicitând acordarea de despăgubiri apreciate la suma de 100.000 euro.
În motivarea recursului întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C.pr.civ. și art. 306 al. 3 C.pr.civ., s-au arătat următoarele:
I. Sentința de fond este contradictorie în motivarea sa prin faptul că, pe de o parte, susține că apariția Legii nr. 221/2009 a reprezentat o necesitate pentru societatea democratică în sensul de a recunoaște victimelor comunismului, care au fost închise și reținute pe nedrept, arestate pentru vederile lor politice, că masurile luate de statul comunist au fost ilegale, abuzive și. condamnabile, iar pe de alta parte, a dat posibilitatea despăgubirii acestora cu daune materiale și morale, contrazicându-se ulterior în motivarea soluției cum că, deși tatăl reclamantului și respectiv acesta - prin substituire - au fost victime ale regimului comunist, totuși nu au dreptul la despăgubiri care ar trebui să fie „drepte, echitabile, rezonabile și proporționale cu gravitatea și suferințele produse prin condamnări sau măsuri administrative” deoarece „despăgubirile prevăzute de dispozițiile de lege criticate (art. 5 al. l din Legea 221/2009) nu pot fi considerate drepte, echitabile și rezonabile, întrucât s-ar dilua scopul pentru care au fost introduse aceste despăgubiri, moștenitorii de gr. II neputând a fi considerați că au aceeași îndreptățire la despăgubiri ca predecesorii lor”.
Cu alte cuvinte, trebuie să se înțeleagă că după ce instanța recunoaște caracterul obiectiv și necesar al Legii 221/2009, ca mijloc de reparație a suferințelor îndurate de victimele comunismului, refuză să recunoască acordarea acestor despăgubiri pentru moștenitorii victimei, susținând că acesta nu ar fi suferit cât victima și, deci, ca atare, nu este îndreptățit la aceleași reparații ca și autorul său.
Nu este admisibilă o astfel de motivare de vreme ce legiuitorul - redactor al Legii 221/2009 nu a făcut el însuși diferența între categoriile de persoane îndreptățite la despăgubiri și nu a diferențiat despăgubirile, sub aspectul cuantumului, în raport de rangul succesoral.
Iată de ce, moștenitorul victimei din această cauză, respectiv reclamantul - fiul defunctului Calița O. - nu solicită despăgubiri in nume propriu, ci solicită despăgubiri in numele tatălui său, adică solicită contravaloarea suferințelor îndurate de tatăl său, printr-o arestare nelegală.
II. În ce privește nelegalitatea sentinței recurate, s-a solicitat a se reține că instanța respinge despăgubirile numai pe ideea că textul care acorda aceste despăgubiri din Legea 221/2009, respectiv art.5 alin. l lit. a, au fost declarate neconstituționale de către Curtea Constituțională, astfel că, privind in ansamblu Legea 221/2009, nu mai există în acest act normativ un text de lege care să stea la baza acordării de despăgubiri morale și materiale.
Ceea ce susține instanța, din punct de vedere juridic este un paradox care, după opinia recurentului, nu poate fi primit:
Nu este posibil ca pentru acest gen de persoane care au fost victime ale arestărilor abuzive, au fost deținuți politici etc. pentru care s-a emis Legea 221/2009, Parlamentul României - ca putere legislativă în stat (și independentă, potrivit principiului separației puterilor în stat, ca bază a unui stat de drept democratic) - să emită un act normativ prin care să recunoască în mod public, oficial și legal, statutul de persoane abuzate de S. comunist și în același timp, legiuitorul să nu mai acorde despăgubiri pentru abuzurile suferite. Paradoxul constă în faptul că prin Decizia Curții Constituționale se schimbă statutul de lege de reparație al Legii 221/2009 și se transformă acest act normativ dintr-o lege de reparație a abuzurilor comuniste, într-o lege de acordare de „diplome de merit” pentru victimele abuzurilor comuniste.
Potrivit Constituției României, și cea din 1991 și cea din 2003, o lege, ca act normativ, trebuie să reglementeze un anumit domeniu economic, social, politic, etc. - în mod concret, adică în mod obligatoriu trebuie să prevadă normele juridice după care se guvernează domeniul respectiv și mijloacele prin care, din punct de vedere legal, se aduc la îndeplinire dispozițiile legale ce reglementează acel domeniu.
Dacă am admite ideea că Legea 221/2009 are un caracter de reparație al abuzurilor suferite de victimele comunismului, dar fără acordarea vreunei despăgubiri, drept reparație pentru abuzurile suferite, atunci caracterul legii și esența Legii 221/2009 ar cădea în desuetudine, lipsind de conținut actul normativ respectiv (care a fost emis tocmai pentru a se repara abuzurile victimelor comunismului).
Consideră recurentul, de asemenea, că este nelegală înlăturarea apărărilor din fața instanței de fond, prin aceasta producându-se o încălcare a art. 6 din Convenția Europeana a Drepturilor Omului care asigura fiecărei persoane dreptul la un proces echitabil, deoarece reclamantul a solicitat instanței să constate că Decizia Curții Constituționale prin care s-au înlăturat efectele art. 5 al. 1 lit. a are caracterul unei legi ordinare care, venind în concurs cu legi organice cum este Codul civil și Constituția României, precum și cu Tratatele și Convențiile internaționale semnate de România, își pierde aplicabilitatea, deoarece potrivit art. 178 al. 2 din Constituția României - 2003 - când legislația interna este contradictorie cu legislația tratelor și convențiilor internaționale semnate de România, - se aplică în mod obligatoriu Convențiile și Tratatelor Internaționale.
Arată că a solicitat acest lucru instanței de fond, anume să constate că Decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010 este contradictorie cu disp. art.17 din Declarația universală a Drepturilor Omului, în vigoare de la data de 10.12.1948, cu dispozițiile Convențiilor Drepturilor Omului, semnate de România, la data de 18 mai 1994, cu disp. art. 998 C. Cod civ. vechi, actual art.1349 C. civ., texte care prevăd că fiecare persoană din România are dreptul a se bucura de proprietățile sale, în speța de față autorul reclamantului având dreptul de a se bucura de munca sa, drept ce i-a fost încălcat prin arestarea și detenția forțată, fără plată și fără o altă formă de dezdăunare, pe de o parte, iar pe de altă parte, sunt texte care prevăd dreptul oricărei persoane la libertate, dreptul de a-și hotărî singur destinul, dreptul de a-și întemeia o familie și a se bucura de aceasta.
Dacă S. român, prin organismele sale, nu a avut capacitatea ca din anul 2010 și până în prezent să suplinească disp. art. 5 al. l pct. a cu alte dispoziții, atunci trebuia, prin legislativul său, să abroge această lege, care nu-și mai are rostul, fără acordarea de despăgubiri, adică fără scopul pentru care a fost creată - situație în care victimele comunismului aveau să procedeze în consecință.
Mai mult decât atât, eliminându-se, cu alte cuvinte, textul ce acorda despăgubiri din Legea 221/2009, prin Decizia Curții Constituționale, ne aflăm în fața unei legi speciale care, în lipsa prevederilor exprese referitoare la despăgubiri, pentru a rămâne o lege cu caracter de reparație trebuie completata cu dreptul comun, adică cu despăgubiri rezultând din răspunderea delictuală a Statului care, prin fapta sa și prin autoritățile sale a creat un prejudiciu victimei comunismului și, ca atare, trebuie să-l repare.
În consecința, s-a solicitat admiterea recursului, constatând că motivarea instanței - prin care se face trimitere la cauze CEDO privind alte țări decât România - nu poate fi primită, întrucât situația de fapt din Cehia, Slovacia, Polonia, etc. - nu a fost identică și nu este cu situația de fapt din România și care a determinat apariția Legii 221/2009, motiv pentru care trebuie înlăturate aceste susțineri, cu schimbarea în totalitate a soluției instanței de fond, admițând acțiunea introductivă de instanță, așa cum a fost formulată.
Curtea Constituțională nu are dreptul legal să modifice în tot sau în parte actele normative emise de puterea legislativă a țării, respectiv Parlamentul României deoarece nu reprezintă „o putere în stat” (știut fiind ca, Constituția României structurează principiul democratic pe cele trei puteri din Stat - legislativul, Parlamentul, executivul – Guvernul - și Justiția, puteri independente care nu au dreptul să facă imixtiuni una în treburile celeilalte).
Curtea Constituțională este o instituție a Statului, necreatoare de acte normative, a căror decizii - așa cum am arătat au caracterul obligatoriu, adică al unei legi ordinare, segmențiale și are ca obiect de activitate „verificarea actelor normative sub aspectul constituționalității”, fapt care nu duce nici la abrogarea automată a textului din lege, la care s-a făcut aprecierea de către Curtea Constituțională ci reprezintă un aviz, care nu este în niciun caz de natură a crea o legislație nouă și nici de a abroga un text de lege.
Examinând hotârârea atacată prin prisma motivelor invocate și în raport de actele și lucrările dosarului, Curtea apreciază că se impune respingerea ca nefondat a recursului, pentru următoarele considerente:
I. Primul motiv de recurs vizează existența unei contradictorialități în cuprinsul considerentele hotărârii atacate, susținându-se că s-a motivat printr-o diferențiere între categoriile de persoane îndreptățite la despăgubiri, contrar dispozițiilor Legii 221/2009 (privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989).
Curtea observă că o atare motivare a instanței de fond nu există, instanța de fond nefăcând referire în niciunul dintre argumentele soluției, la îndreptățirea diferențiată la despăgubiri a moștenitorilor față de predecesorii acestora, astfel cum afirmă recurentul. Prin urmare, motivul de recurs va fi înlăturat ca nefondat.
II. A doua critică face referire la argumentul reținut prin sentința atacată,privind inaplicabilitatea temeiului de drept al cererii de chemare în judecată. Asupra acestor aspecte, Curtea reține următoarele:
Prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, publicată în Monitorul Oficial nr. 761 din 15 noiembrie 2010 s-a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, cu modificările și completările ulterioare, sunt neconstituționale.
Potrivit acestor dispoziții, care au format temei al cererii de chemare în judecată, „Orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanței prevăzute la art. 4 alin. (4), în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la:
a) acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare. La stabilirea cuantumului despăgubirilor se va ține seama și de măsurile reparatorii deja acordate persoanelor în cauză în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, republicat, cu modificările și completările ulterioare, și al Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 214/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 569/2001, cu modificările și completările ulterioare.”
Prin declararea neconstituționalității acestor dispoziții, Curtea Constituțională a constatat, în esență, că legiuitorul român a acordat o atenție deosebită reglementărilor referitoare la reparațiile pentru suferințele cauzate de regimul comunist din perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, având în vedere voința noului stat democratic instaurat în decembrie 1989, de a recunoaște și de a condamna aceste fapte. În acest sens, au fost inițiate și adoptate reglementări privind: 1. restituirea bunurilor mobile și imobile preluate abuziv și, în măsura în care acest lucru nu mai este posibil, acordarea de compensații pentru acestea; 2. reabilitarea celor condamnați din motive politice;
3. acordarea de indemnizații, de despăgubiri pentru daunele morale suferite și de alte drepturi, statul creând cadrul legislativ care să garanteze realizarea dreptului la restituire, indiferent dacă este vorba despre o restituire în natură sau de acordarea unei despăgubiri în caz de imposibilitate a restituirii în natură.
Reglementările adoptate au ținut seama de Rezoluțiile Adunării Parlamentare a Consiliului Europei nr. 1096 (1996) intitulată „Măsurile de eliminare a moștenirii fostelor sisteme totalitare comuniste” și nr. 1481 (2006), intitulată „Necesitatea condamnării internaționale a crimelor comise de regimul comunist”. Potrivit acestor acte cu caracter de recomandare pentru statele membre ale Consiliului Europei (la care România a aderat prin Legea nr. 64/1993 pentru aderarea României la Statutul Consiliului Europei, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I. nr. 238 din 4 octombrie 1993), având în vedere încălcarea drepturilor omului de către regimul comunist, este necesar ca persoanele nevinovate care au fost persecutate pentru fapte care ar fi considerate legale într-o societate democratică, să fie reabilitate, să le fie restituite proprietățile confiscate (sau să primească compensații, dacă acest lucru nu mai este posibil) și, atâta timp cât victimele regimului comunist sau familiile lor mai sunt în viață, să poată primi compensații pentru daunele morale suferite.
Curtea Constituțională a constatat că scopul acordării de despăgubiri pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate în perioada comunistă este nu atât repararea prejudiciului suferit, prin repunerea persoanei persecutate într-o situație similară cu cea avută anterior – ceea ce este și imposibil, ci finalitatea instituirii acestei norme reparatorii este de a produce o satisfacție de ordin moral, prin însăși recunoașterea și condamnarea măsurii contrare drepturilor omului, principiu care reiese din actele normative interne, fiind în deplină concordanță cu recomandările Adunării Parlamentare a Consiliului Europei.
Totodată, Curtea Constituțională a apreciat că nu poate exista decât o obligație „morală” a statului de a acorda despăgubiri persoanelor persecutate în perioada comunistă. De altfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat, prin Hotărârea din 12 mai 2009 în Cauza Ernewein și alții împotriva Germaniei și prin Hotărârea din 2 februarie 2010 în Cauza K. și Iouri Kiladze contra Georgiei, că dispozițiile Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale nu impun statelor membre nicio obligație specifică de a repara nedreptățile sau daunele cauzate de predecesorii lor. Totodată, instanța de la Strasbourg are o jurisprudență constantă în sensul că art.1 din Protocolul nr.1 la Convenție nu garantează dreptul de a dobândi un bun (Hotărârea din 23 noiembrie 1983 în Cauza V. der Mussele contra Belgiei, Hotărârea din 9 octombrie 2003 în Cauza Slivenko contra Letoniei, Hotărârea din 18 februarie 2009 în Cauza Andrejeva contra Letoniei).
Referindu-se la problema restituirii bunurilor confiscate de către stat, aceeași Curte a stabilit că nu se poate interpreta că ar exista vreo obligație generală a statului de a restitui proprietăți care au fost expropriate înainte de ratificarea Convenției ori că ar exista posibilitatea impunerii unor restricții asupra libertății statelor de a stabili scopul și condițiile oricărei restituiri către foștii proprietari. (Hotărârea din 28 septembrie 2004 în Cauza Kopecký contra Slovaciei, Hotărârea din 4 martie 2003 în Cauza Jantner contra Slovaciei, Decizia asupra admisibilității din 13 decembrie 2005 în Cauza Bergauer și alții contra Cehiei). În materia reglementărilor privind reabilitarea, restituirea proprietăților confiscate sau acordarea de compensații pentru acestea, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că statele contractante au o largă marjă de apreciere în stabilirea măsurilor specifice de implementare a politicilor sociale și economice, a condițiilor de acordare a despăgubirilor (Hotărârea din 23 noiembrie 2000 în Cauza Ex-Regele Greciei și alții.
Prin urmare, Curtea a constatat că, a fortiori, nu se poate concluziona că în materia despăgubirilor pentru daunele morale suferite de foștii deținuți politici în perioada comunistă ar exista vreo obligație a statului de a le acorda și, cu toate acestea, legiuitorul român de după 22 decembrie 1989 a adoptat 2 acte normative, Decretul – lege nr. 118/1990 și Legea nr. 221/2009, având acest scop.
Este adevărat că acordarea de despăgubiri pentru daune morale este la libera apreciere a legiuitorului, care - în temeiul art. 61 din Legea fundamentală, potrivit căruia "Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român și unica autoritate legiuitoare a țării" - este competent să stabilească condițiile și criteriile de acordare a acestui drept. Însă, Parlamentul, elaborând politica legislativă a țării, este în măsură să opteze pentru adoptarea oricărei soluții legislative de acordare a unor măsuri reparatorii celor îndreptățiți pentru daunele suferite în perioada comunistă, dar cu respectarea prevederilor și principiilor Constituției.
În concluzie, instanța de contencios constituțional a stabilit că acordarea de despăgubiri pentru daunele morale suferite de foștii deținuți politici, astfel cum a fost reglementată prin art.5 alin.1 lit.a teza întâi din Legea nr. 221/2009, contravine art. 1 alin. 3 și 5 din legea fundamentală privind statul de drept, democratic și social, în care dreptatea este valoare supremă.
Totodată, în temeiul dispozițiilor constituționale ale art. 142 alin. 1 - potrivit cărora "Curtea Constituțională este garantul supremației Constituției" - și al art. 1 alin. 5 din Constituție - potrivit căruia "În România, respectarea [...] legilor este obligatorie" - Curtea a constatat că reglementarea criticată încalcă și normele de tehnică legislativă, prin crearea unor situații de incoerență și instabilitate, contrare prevederilor Legii nr. 24/2000, republicată.
Având în vedere că dispozițiile art. 5 alin. 11 din Legea nr.221/2009, introduse prin art. I pct.2 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr.62/2010, fac trimitere în mod expres la prevederile primului alineat din același articol, instanța de contencios constituțional a constatat că trimiterile la lit.a) a alin.1 al art.5 din lege rămân fără obiect, prin declararea art. 5 alin.1 lit.a teza întâi din Legea nr.221/2009 ca fiind neconstituțional.
Potrivit prevederilor art.147 alin.1 din Constituție, dispozițiile din legile constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, legiuitorul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept.
Urmare a epuizării termenului menționat de textul constituțional, fără ca dispozițiile cenzurate să fie puse în acord cu legea fundamentală, se constată că dispozițiile art.5 alin.1 lit.a din Legea nr.221/2009 și-au încetat efectele, ceea ce duce la lipsirea de suport legal a cererii introductive de instanță. Textul declarat neconstituțional era cel care reglementa dreptul subiectiv civil și pretins în litigiul pendinte, iar încetarea efectelor acestei dispoziții legale are drept consecință, lipsirea cererii reclamantelor de temei de drept substanțial.
În ipoteza particulară prevăzută de art. 147 din Constituție, se reține că abrogarea, explicită sau implicită, a unei norme juridice nu echivalează ca efect juridic, cu încetarea efectelor unei norme juridice ca urmare a declarării neconstituționalității lor. Aceasta întrucât în prima situație este vorba de un conflict de legi în timp, abrogarea provenind de la legiuitor, iar problema ridicată ține de aplicarea legii materiale în timp, în timp ce declararea neconstituționalității unei prevederi legale duce la încetarea efectelor acesteia, nu provine de la legiuitor și nu poate da naștere conflictului de legi în timp, norma încetând pur și simplu să mai existe.
Astfel, se reține că, dacă s-ar considera că instanța este ținută de temeiul de drept în vigoare la data formulării acțiunii și este în drept a ignora declararea neconstituționalității acestuia pe parcursul judecății, s-ar goli de conținut însăși procedura controlului de constituționalitate.
O atare concluzie este cu atât mai clară pentru ipoteza în care neconstituționalitatea este invocată pe parcursul unui proces pendinte, astfel cum art. 29 din Legea nr. 47/1992 o permite în mod expres, în orice fază a procesului. Or, dacă declararea neconstituționalității nu ar avea nici un efect pentru un proces pornit (și în care s-a pronunțat o hotărâre nedefinitivă), atunci nu și-ar mai avea rostul nici posibilitatea invocării excepției în aceste condiții, și nici nu s-ar prevedea suspendarea judecății litigiului (în vechea reglementare) sau o cale de atac extraordinară, de retractare, pentru cazul admiterii excepției (după modificările aduse prin Legea nr. 177/2010 Legii nr.47/1992 și Codului de Procedură Civilă, în art.322).
De altfel, Curtea Constituțională s-a pronunțat cu privire la întinderea efectelor deciziilor prin care se constată neconstituționalitatea unor dispoziții legale (exemplificativ, Decizia nr. 169 din 2 noiembrie 1999).
Trebuie menționat totodată, că actualitatea considerentelor și efectul Deciziilor Curții Constituționale nr. 1358/2010 și 1360/2010, a fost confirmat prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțată în recursul în interesul legii.
Prin urmare, nu se poate considera că nu există prevederi interne în reparație, pentru recunoașterea drepturilor pretinse de persoanele persecutate din motive politice, care să îndreptățească invocarea separată a art. 6 din Convenția Europeana a Drepturilor Omului, respectiv art. 17 din Declarația Universala a Drepturilor Omului.
Cu atât mai pregnant se impune această concluzie cu cât, beneficiind de prevederile legislației interne a statului român, ca efect al aplicării dispozițiilor de recunoaștere si condamnare a măsurilor contrare drepturilor omului, cu Decretul-lege nr. 118/1990 și OUG nr. 214/1994, a fost recunoscută posibilitatea primirii de reparații ale prejudiciului suferit cu măsura administrativă în discuție, urmare a recunoașterii caracterului politic al acesteia.
Curtea reține, totodată, că existența dispozițiilor speciale ale legilor de reparație, înlătură aplicarea normelor cu caracter general cuprinse în prevederile Codului civil, ca efect al aplicării principiului specialia generalibus derogant, dispozițiile legii speciale fiind derogatorii și obligatorii de la dreptul comun.
Având în vedere considerentele expuse și dispozițiile legale menționate, se constată că soluția adoptată de prima instanță este legală și corectă, cererea de chemare în judecată fiind fondată pe dispoziții legale ce au fost constatate de instanța de contencios constituțional, ca fiind contrare legii fundamentale.
Pe cale de consecință, ținând seama de principiul ierarhiei actelor normative, respectivele dispoziții ale Legii nr. 221/2009 nu pot fi considerate ca unele apte a justifica admiterea acțiunii ori casarea / modificarea hotărârii primei instanțe.
Față de aceste considerente, în temeiul art. 312 din Codul de procedură civilă, se va considera ca nefondat recursul reclamantului, urmând a fi respins.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul formulat de recurentul-reclamant C. N. împotriva sentinței civile nr. 1643/17.09.2012, pronunțată de Tribunalul București Secția a IV-a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul-pârât S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 05.02.2013.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
B. A. R. M. C. M.
C. G. Lămîița
---LL.M
GREFIER
P. I.
Red. ACB/ Tehnored. NC/ACB/ 2 exemplare
Tribunalul București – Secția a IV-a Civilă
Judecător: I. Târțău
| ← Acţiune în constatare. Decizia nr. 207/2013. Curtea de Apel... | Legea 10/2001. Decizia nr. 192/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
