Acţiune în constatare. Decizia nr. 1487/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI

Curtea de Apel BUCUREŞTI - Sentințe și decizii civile / 2016

Decizia nr. 1487/2013 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 02-10-2013 în dosarul nr. 1487/2013

Dosar nr._

(_ )

ROMANIA

CURTEA DE APEL BUCURESTI

SECTIA A III A CIVILA ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE

DECIZIA CIVILĂ NR.1487

Ședința publică de la 02.10.2013

Curtea constituită din:

PREȘEDINTE - I. A. H. P.

JUDECĂTOR - E. V.

JUDECĂTOR - A. D. T.

GREFIER - Ș. P.

* * * * * * * * * * *

Pe rol se află pronunțarea recursului declarat de recurenta-reclamantă C. E., împotriva deciziei civile nr.1145 A din 29.11.2012, pronunțată de Tribunalul București – Secția a V-a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații-pârâți B. P. G. și B. G..

P. are ca obiect - acțiune în constatare.

Dezbaterile cauzei și susținerile părților au avut loc în ședința publică de la 11.09.2013, fiind consemnate în încheierea de la acea dată care face parte integrantă din prezenta decizie, când, curtea, pentru a da posibilitate părților să depună note scrise și în vederea deliberării, a amânat pronunțarea la 18.09.2013, apoi la 25.09.2013 și apoi la 02.10.2013, hotărând următoarele:

CURTEA,

Asupra recursului civil de față, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 2 București sub nr. de dosar_ la data de 10.08.2007 reclamanta C. E. a chemat în judecată pe pârâții B. P. G., minor, prin curator, B. T. si B. G., ambii în calitate de moștenitori legali ai defunctului B. E., solicitând instanței ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să dispună constatarea dreptului de proprietate al reclamantei asupra unei cote indivize de ½ din imobilul construcție - compusă din subsol, parter, etaj și mansardă și teren în suprafață de 205,60 mp., situat în București, .. 8, sector 2, să se constate dreptul de proprietate asupra unei cote indivize de ½ din imobilul construcție compusă din corpul de clădire de la etajul 1 format din 2 camere, hol, coridor, bai, balcon, și corpul de clădire de la mansardă format din 2 camere de serviciu și pod și terenul aferent în suprafață totala de 40 mp. situat în București, Episcop Ilarion nr. 6, sector 2, să se constate dreptul de proprietate asupra unei cote indivize de ½ din extindere – construcția a parterului imobilului situat în București, Episcop Ilarion nr. 6, sector 2.

Prin sentința civilă nr.2382/2008, Judecătoria Sectorului 2 București a admis excepția inadmisibilității acțiunii, invocată de pârâta B. G., a respins acțiunea reclamantei și a obligat reclamanta să plătească pârâtei suma de 8.570 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această sentință, instanța a reținut că în ședința publică din data de 14.03.2008 instanța a pus în discuția părților prezente excepția inadmisibilității acțiunii, excepție invocată de pârâta B. G., prin întâmpinare și asupra căreia a reținut următoarele:

La data de 18.08.1994 între D. N., D. A., în calitate de vânzători și B. E., căsătorit cu B. G., în calitate de cumpărător, s-a încheiat contractul de vânzare autentificat sub nr._ de notariatul de Stat al Sectorului București, având ca obiect imobilul situat în București, ..6, sector 2 (fila 10 dosar), imobil asupra căruia reclamanta din prezentul dosar solicită să se constate faptul că proprietară asupra unei cote indivize de ½.

La data de 12.06.1998 între P. M., P. D. loan, în calitate de vânzători și B. E., căsătorit cu B. G., în calitate de cumpărător, s-a încheiat contractul de vânzare autentificat sub nr.2598 de BNP R. C., având ca obiect imobilul situat în București, ..8, sector 2 (fila 11 dosar imobil asupra căruia reclamanta din prezentul dosar solicită să se constate faptul că este proprietară asupra unei cote indivize de 1/2..

La data de 08.08.2004 B. E. a decedat astfel cum rezultă din certificatului de deces . nr._ eliberat de Primăria Municipiului Târgu M. (fila 6 dosar).

Având în vedere că decesul cumpărătorului B. E. a intervenit în timpul procesului de divorț, divorț intentat de acesta în anul 2004, instanța a reținut faptul căJudecătoria G. a constatat încetată căsătoria dintre acesta și pârâta B. G. ca urmare a decesului reclamantului, dosarul fiind închis (a se vedea sentința civilă nr. 4494/31.08.2004 aflată la filele 8-9 dosar).

Din cele două contracte menționate anterior și coroborat cu faptul că B. E. a decedat în anul 2004, instanța a constatat faptul că aceste acte juridice au fost încheiat de defunctul B. E. în timpul căsătoriei sale cu pârâta B. G..

Potrivit dispozițiilor art.111 C.proc.civ. „partea care are un interes poate să facă cerere pentru constatarea existenței sau neexistenței unui drept. Cererea nu poate primită dacă partea poate cere realizarea dreptului."

Din ansamblul înscrisurilor depuse la dosar de părți, instanța a reținut faptul că reclamanta nu poate solicita constatarea existenței unei cote determinate pe calea unei acțiuni în constatare formulată în baza art.111 C.proc.civ., având în vedere că ea poate cere realizarea dreptului, acest lucru putându-se face pe calea unei alte acțiuni în cadrul căreia urmează a se face analiza tuturor probelor încuviințate părților.

Instanța nu a putut reține susținerea reclamantei potrivit căreia numai pe calea unei acțiuni în constatare poate să-și valorifice dreptul său de „coproprietar", ca fiind un argument al admiterii cererii sale, în raport de dispozițiile art.728 C.civ. Mai mult decât atât, instanța nu poate proceda la stabilirea cotelor deținute de părți în cadrul unei acțiuni în constatare, în raport și de dispozițiile art.30 C.fam. dispoziții care instituie o prezumție relativă de comunitate între soți. Având în vedere că cele două imobile au fost dobândite de B. E. în timpul căsătoriei sale cu pârâta B. G. raportat la dispozițiile legale anterior menționate, instanța a constatat că acestea sunt bunuri comune, motiv pentru care solicitarea reclamantei de a se constata faptul că este coproprietară asupra unor, bunuri dobândite în timpul căsătoriei altor persoane este inadmisibilă.

Prin decizia civilă nr.1599/28.11.2008, Tribunalul București - Secția a V-a Civilă a admis apelul declarat de apelanta - reclamantă C. E., împotriva sentinței civile nr.2382/14.03.2008 pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 București, pe care a desființat-o și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Pentru a pronunța această hotărâre, tribunalul a reținut că nu este întemeiat motivul privind neexercitarea rolului activ al instanței și greșita calificare a cererii de chemare în judecată, întrucât instanța nu poate înfrânge principiul disponibilității părților, transformând o acțiune în constatare într-una în realizare acesta fiind apanajul exclusiv al părților, astfel cum rezultă din dispozițiile art.132 alin.2 pct.4 Cod de procedură civilă.

A fost găsit însă întemeiat motivul privind greșita admitere a excepției de inadmisibilitate a acțiunii.

Astfel, este adevărat că acțiunea în constatare reglementată de art.111 Cod de procedură civilă are un caracter subsidiar, putând fi primită numai în măsura în care partea nu are la îndemână o acțiune în realizarea dreptului.

Instanța de fond a apreciat însă în mod greșit, faptul că apelanta reclamantă ar avea la îndemână o acțiune în realizare, în condițiile în care bunurile asupra cărora pretinde o cotă indiviză de proprietate au fost dobândite prin contracte de vânzare – cumpărare, în care este menționat în calitate de cumpărător B. E., căsătorit la momentul încheierii contractelor cu intimata B. G..

Prin urmare, apelanta - reclamantă nu are la îndemână o acțiune în partaj sau o altă acțiune reală, aceasta fiind condiționată să obțină în prealabil constatarea dreptului său de coproprietate. Este lipsit de relevanță sub acest aspect faptul că ar putea pretinde restituirea valorii contribuției sale la dobândirea bunurilor, întrucât reclamanta are alegerea între acțiunea prin care solicită să se constate dreptul său de coproprietate sau acțiunea prin care solicită despăgubirea sa pentru contribuția materială proprie la dobândirea bunurilor. Practica judiciară recentă, inclusiv a instanței supreme, în acord cu doctrina, au statuat că realitatea relațiilor de concubinaj nu mai poate fi ignorată după înlăturarea concepției comuniste asupra relațiilor de căsătorie, impunând necesitatea reglementării situației juridice a bunurilor coachizite (dobândite în timpul concubinajului).

In acest sens, printr-o jurisprudență constantă, instanța supremă a decis că și bunurile dobândite de concubini pot face obiectul coproprietății, impunându-se însă cu necesitate a fi dovedită existența a trei premise: existența unui concubinaj notoriu și îndelungat, intenția concubinilor de a dobândi bunurile împreună și contribuția comună la dobândirea bunurilor, acestea fiind însă aspecte de fapt supuse probațiunii după regulile clasice.

Prin urmare, nu se poate reține că astfel de cereri având ca obiect constatarea contribuțiilor concubinilor la dobândirea bunurilor, cu consecința constatării unui drept de coproprietate ar fi inadmisibile, nici prin raportare la dispozițiile art.111 Cod de procedură civilă, nici prin raportare la art.30 Cod Familie.

Împrejurarea că bunurile asupra cărora solicită constatarea unei cote indivize de proprietate au fost dobândite în timpul căsătoriei dintre B. E. și B. G. nu atrage inadmisibilitatea acțiunii în constatare, întrucât prezumția de comunitate instituită de art.30 Codul Familiei, este una relativă, care poate fi răsturnată de orice persoană interesată, în această categorie intrând și apelanta reclamantă care pretinde un drept indiviz de proprietate, ca urmare a contribuției proprii la dobândirea bunurilor pretinse.

Prin decizia civilă nr.737/30.05.2009, Curtea de Apel București - Secția a III-a Civilă și pentru Cauze cu Minori și de Familie a respins ca nefondat recursul declarat de recurenta – pârâtă B. G., împotriva deciziei civile nr.1599/28.11.2008 a Tribunalului București - Secția a V-a Civilă, reținând că instanța de fond a apreciat greșit, faptul că apelanta reclamantă ar avea la îndemână o acțiune în realizare, în condițiile în care bunurile asupra cărora pretinde o cotă indiviză de proprietate au fost dobândite prin contracte de vânzare – cumpărare, în cuprinsul cărora este menționat în calitate de cumpărător B. E., căsătorit la momentul încheierii contractelor cu intimata B. G..

Instanța de apel este cea care a ajuns la concluzia firească, cea conform căreia apelanta - reclamantă nu are la îndemână o acțiune în partaj sau o altă acțiune reală, întrucât demersul judiciar, oricare ar fi, după aprecierea celui care pretinde realizarea dreptului in mod efectiv, este in mod necesar condiționat de constatarea in prealabil a dreptului său de coproprietate.

S-a apreciat corect că, este lipsit de relevanță faptul că reclamanta ar putea pretinde restituirea valorii contribuției sale la dobândirea bunurilor, in temeiul unui considerent consistent in drept - reclamanta are alegerea între acțiunea prin care solicită să se constate dreptul său de coproprietate sau acțiunea prin care solicită despăgubirea sa pentru contribuția materială proprie la dobândirea bunurilor.

Printr-o jurisprudență constantă, instanța supremă a decis că și bunurile dobândite de concubini pot face obiectul coproprietății, impunându-se însă cu necesitate îndeplinirea următoarelor condiții; existența unui concubinaj notoriu și îndelungat, intenția concubinilor de a dobândi bunurile împreună și contribuția comună la dobândirea bunurilor, acestea fiind însă aspecte de fapt supuse probațiunii după regulile clasice ale dreptului comun.

Prin urmare, Curtea a apreciat că nu se poate reține că astfel de cereri având ca obiect constatarea contribuțiilor concubinilor la dobândirea bunurilor, cu consecința constatării unui drept de coproprietate ar fi inadmisibile, nici prin raportare la dispozițiile art.111 Cod de procedură civilă, nici prin raportare la art.30 Cod Familie.

Curtea nu a putut reține nici argumentele referitoare la facilitățile conferite de legea taxelor judiciare de timbru, acțiunilor in constatare, pentru a interpreta corect dispozițiile art.111 Cod procedură civilă, întrucât persoana obligata sa aplice legea trebuie să facă cuvenita distincție între raportul juridic de drept fiscal si raportul juridic de drept procesual civil, ultimul fiind cel care configurează cadrul procesual de investire.

Nici una dintre cele două instanțe de fond nu a avut in vedere considerente ale Legii nr.146/1997, atunci când și-a expus punctul de vedere asupra chestiunii litigioase.

Critica referitoare la faptul ca hotărârea pronunțata într-o acțiune în constatare nu poate fi executată silit, nu reprezintă un criteriu in raport de care se apreciază asupra dreptului de acces la instanța de judecata-acțiune in constatare sau acțiune in realizare-față de dispozițiile explicite ale art. 111 Cod procedură civilă, interpretate într-o formă care sa fie conforma exigențelor art. 6 alin.1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Cauza s-a reînregistrat pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 București la data de 09.12.2010.

Prin sentința civilă nr.8210/10.06.2011, Judecătoria Sectorului 2 București a admis cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată de reclamanta C. E., în contradictoriu cu pârâții B. P. G. prin curator V. J., și B. G., a constatat calitatea de coproprietar a reclamantei cu o cotă de 1/2 din imobilul teren și construcție compusă din subsol, parter, etaj, mansardă, situat în București, .. 8, sector 2, asupra imobilului construcție din corpul de clădire de la etajul 1 și mansardă situat în București, .. 6, sector 2 și terenul aferent, și asupra extinderii efectuate asupra parterului imobilului situat în București, .. 6, sector 2.

Pentru a pronunța această sentință, instanța a reținut că în timpul căsătoriei dintre domnii B. E. și B. G., defunctul B. E. a avut o relație de concubinaj cu reclamanta C. E., până la decesul său, la data de 8.08.2004 (certificatul de deces . nr._/2004 – fila 6).

Relația extraconjugală s-a derulat o perioadă îndelungată de timp, vreme de peste 10 ani, și din aceasta a rezultat un copil, pârâtul B. P. G. (fila 57).

Concubinajul notoriu între B. E. și C. E. a fost dovedit cu ajutorul declarațiilor martorilor.

Instanța a mai reținut că, la data de 4.06.2004, defunctul B. E. a formulat o cerere de desfacere a căsătoriei față de pârâta B. G. dar în cursul soluționării procesului de divorț, domnul B. E. a decedat, Judecătoria G. constatând desfăcută căsătoria ca urmare a decesului prin sentința civilă nr. 4494/31.08.2004 pronunțată în dosarul nr. 4859/C/2004 (fila 8).

În cadrul cererii de chemare în judecată având ca obiect divorțul, care a fost semnată personal de către defunctul B. E., acesta a recunoscut că a locuit în reședințe separate față de soția sa, doamna B. G., că a derulat în acest timp o relație extraconjugală din care a rezultat în 1996 un copil și a precizat că în ultimii 9 ani atât dumnealui cât și soția sa își desfășurau activitatea separat, prezentându-se la evenimente și în societate separat (fila 65).

În timpul derulării relației de concubinaj, la data de 18.04.1994 s-a încheiat contractul de vânzare – cumpărare autentificat sub nr._ de Notariatul de Stat al sectorului 2 București (fila 10), având ca obiect imobilul situat în București, sectorului 2, .. 6 format din teren și construcție, astfel cum a fost identificat prin rapoartele de expertiză tehnică topografică și construcții efectuate în cauză. În anul 2000 s-a efectuat o extindere a imobilului situat în .. 6. La data de 12.06.1998 s-a încheiat contractul de vânzare – cumpărare autentificat sub nr. 2598 de BNP R. C. (fila 11), având ca obiect imobilul situat în București, .. 8, sector 2, identificat prin rapoartele de expertiză tehnică topografică și construcții efectuate în cauză.

Instanța a reținut că, deși dobândirea bunurilor s-a făcut în timpul căsătoriei dintre B. E. și B. G., fiind incidentă prezumția legală relativă prevăzută de art. 30 alin. 1 Codul familiei, această prezumție a fost răsturnată prin probele administrate în cauză. Astfel, s-a făcut dovada separației în fapt a soților B. E. și B. G. pentru o perioadă foarte îndelungată în care defunctul a derulat o relație de concubinaj cu reclamanta C. E..

Chiar dacă ambele contracte de achiziționare a imobilelor din . fost semnate, în calitate de cumpărător, de defunctul B. E., din probele administrate, rezultă că imobilele au fost dobândite împreună de către defunct și C. E. și au fost destinate desfășurării relațiilor similare celor familiale dintre B. E., C. E. și copilul acestora.

După cumpărarea celor două imobile, defunctul B. E. și reclamanta C. E. au exercitat în comun atributele dreptului de proprietate asupra imobilelor, luând în comun decizii referitoare la administrarea definitivă asupra imobilului, precum renovarea sa integrală, amenajarea locuinței prin desființarea unor camere și formarea altora, desființarea scărilor, dotarea cu mobilă și instalații.

De asemenea, din înscrisurile aflate la dosar reiese că impozitul aferent dreptului de proprietate asupra imobilului era achitat de către doamna C. E. iar utilitățile erau plătite, fie de domnul B. E. fie de doamna C. E.. De asemenea, din facturile și chitanțele depuse la dosarul cauzei a rezultat achiziționarea unor materiale de construcție și a unor piese de mobilier utilizate pentru imobilele din .>

La concluzia că imobilul a fost dobândit împreună de către cei doi concubini contribuie și încheierea contractului de vânzare – cumpărare autentificat sub nr._/21 noiembrie 1994, anulat ulterior de către Judecătoria Sectorului 2 București prin sentința civilă nr. 9864/3.12.2007. În considerentele sentinței s-a reținut că respectiva convenție este nulă ca act de înstrăinare întrucât scopul mediat al încheierii contractului a fost menținerea și perpetuarea relațiilor de concubinaj pe care defunctul B. E. le-a întreținut cu reclamanta C. E..

Chiar dacă judecătoria a anulat contractul de vânzare – cumpărare încheiat de defunct cu reclamanta C. E., instanța va reține că, prin încheierea acestui act juridic, defunctul și-a exprimat în mod neechivoc intenția(care nu poate fi contrazisă de considerentele instanței referitoare la moralitatea resorturilor interioare care au determinat-o) de a statua prin acte juridice calitatea de proprietară a reclamantei, mai ales că încheierea contractului s-a efectuat cu păstrarea dreptul vânzătorului de locuire permanentă în timpul vieții în casa respectivă.

Instanța a reținut că, în cazul dovedirii dobândirii unor bunuri în coproprietate, se aplică prezumția relativă a existenței unor cote egale ideale și abstracte ce revin fiecărui coproprietar întrucât aceleași considerente care stau la baza statuării jurisprudențiale a prezumției relative referitoare la contribuția egală la dobândirea bunurilor în cazul soților (egalitatea în drepturi), se aplică și în cazurile dobândirii bunurilor în coproprietate de către persoane necăsătorite. De asemenea, instanța a mai reținut că relația îndelungată și profundă dintre defunctul B. E. și reclamanta C. E. era de natură să conducă la imposibilitatea preconstituirii unor probe cu privire la cuantumul contribuției comune la dobândirea imobilelor din ., instanța a reținut că aceeași concluzie, referitoare la contribuția comună de 50% la dobândirea fiecăruia dintre imobile se deduce din comportamentul dovedit al defunctului și al reclamantei față de bunurile imobile achiziționate, acestea fiind administrate definitiv ca bunuri aflate în egală măsură în proprietatea ambilor, cei doi concubini luând împreună decizii referitoare la întocmirea actelor de administrare, conservare și dispoziție asupra bunurilor.

Prin decizia civilă nr.1145/29.11.2012, Tribunalul București - Secția a V-a Civilă a admis apelul formulat de apelanta pârâtă B. G., împotriva sentinței civile nr. 8210/10.06.2011 pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 București în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata reclamantă C. E. și intimatul pârât B. P. G. - prin curator V. J., a schimbat în tot sentința civilă nr. 8210/10.06.2011, în sensul că a respins cererea formulată de reclamanta C. E., ca neîntemeiată și a obligat intimata reclamanta C. E. la plata către apelanta pârâtă B. G. a sumei de 40.000 lei cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat în dosarul de primă instanță și a sumei de 8.010 lei cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat în apel și taxa de timbru.

Pentru a pronunța această decizie, tribunalul a reținut ca fiind reale afirmațiile apelantei B. G. potrivit cărora dispozițiile legale în materie de competență materială, de verificare a competenței și de soluționare a incidentului privind competența materială a primei instanțe sunt guvernate în cauza de față de dispozițiile art.158 și art.159 din Codul de procedură civilă, forma în vigoare a acestora înainte de . Legii nr. 202/2010.

Consecința juridică a incidenței în cauză a acestor prevederi legale sus indicate este aceea că, în cauza de față, incidentul privind competența materială, ca și competență de ordine publică, poate fi invocat în orice stare a pricinii, de oricare din părți, de instanță din oficiu sau de procuror.

Prin urmare, tribunalul a privit ca fiind corecte afirmațiile apelantei în sensul admisibilității, în cauza de față, a invocării necompetenței materiale a judecătoriei, direct în fața instanței de apel, ca motiv de apel de ordine publică.

Cu toate acestea, tribunalul a reținut caracterul nefondat al acestui motiv de apel, în raport de următoarele considerente:

Acțiunea promovată pe rolul judecătoriei de către reclamanta C. E. este indiscutabil o acțiune patrimonială, evaluabilă în bani, competența materială de primă instanță, în materie civilă, fiind împărțită între judecătorii și tribunale în funcție de criteriul valoric stabilit de art. 2 pct.1 lit. b) Cod procdură civilă.

Cercetând valoarea obiectului cererii promovată de reclamanta C. E., tribunalul a reținut că această valoare, la momentul sesizării Judecătoriei sector 2 București – 10.08.2007 – era situată sub pragul valoric de 500.000 lei. Astfel, este real că reclamanta nu a prețuit expres în cuprinsul cererii sale valoarea obiectului cererii sale, dar verificarea competenței, din oficiu de către instanța sesizată, este una din componentele rolului activ al judecătorului înscris în art.129 alin. 5 Cod de procedură civilă, judecătorul urmând a face o corectă aplicare a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale (de altfel, verificarea din oficiu a competenței a fost introdusă de Legea nr. 202/2010 în cuprinsul art. 159 ind. 1 alin. 4 Cod de procedură civilă).

Revenind la valoarea obiectului cererii reclamantei, instanța de apel a reținut că aceasta este dată de contravaloarea cotei de ½ din dreptul de proprietate asupra imobilelor indicate în cuprinsul cererii de chemare în judecată situate în București ., 6 și respectiv ., 8, sector 2, imobile ce au făcut obiectul contractelor de vânzare cumpărare autentificate cu nr._/18.08.1994 și nr. 2598/12.06.1998 (filele 10 și 11 dosar de fond, primul ciclu). La momentul sesizării instanței de judecată valoarea acestor imobile era dată de prețul stipulat de părțile semnatare ale celor două contracte de vânzare - cumpărare (în lipsa altei prețuiri a reclamantei, în cuprinsul cererii sale de chemare în judecată sau la prima zi de înfățișare; prețul din aceste două contracte fiind indicat expres de reclamantă în cuprinsul cererii sale principale), preț care în privința unuia dintre imobile a fost de 300.000 lei ROL, iar în privința celuilalt imobil a fost de 1._ lei ROL (un miliard). Așadar, aceste sume de bani convertite la noua monedă RON, rezultă un total de 100.030 lei RON care este așadar sub plafonul de 500.000 lei. (și fără reducerea la cota de ½ a acestei valori). În privința cotei de ½ parte pretinsă din extinderea – construcție a parterului imobilului situat în București .. 6 sector 2, aceasta nu fost evaluată de reclamantă la momentul cererii și nici nu a rezultat din actele dosarului depuse o dată cu cererea principală.

Or, în atare condiții, contrar celor susținute de apelanta B. G., devin incidente prevederile art. 18 ind. 1 Cod de procedură civilă, instanța sesizată, Judecătoria sectorului 2 București, rămânând competentă a soluționa cauza și după majorarea (rezultată din actualizare) acestei valori a obiectului cererii, prin suplimentul de expertiză evaluatorie efectuat în cauză și la care apelanta a făcut trimitere.

Dezlegările date (și) de instanța de recurs asupra problemelor de drept litigioase sunt obligatorii pentru judecătorii fondului, prin urmare, în rejudecarea cauzei de față, pe fondul pretențiilor deduse judecății de către reclamanta C. E., prima instanță urma a administra probatoriul necesar pentru susținerea acestora, în cadrul condițiilor reținute de instanțele de control în privința aprecierii dobândirii în coproprietate a unor imobile de către doi concubini, din care unul aflat sub incidența prezumției de comunitate instituită de art.30 din Codul familiei.

Din această perspectivă juridică, prezenta instanța de apel a apreciat că probatoriul administrat la prima judecată în fond, în fața Judecătoriei sectorului 2 București, probatoriu amplu și suficient, nu susține pretențiile deduse judecății de către reclamanta C. E., acțiunea acesteia apărând ca fiind una neîntemeiată.

În analiza celor trei cerințe, tribunalul s-a raportat, cu precădere, la cele două imobile în litigiu astfel cum sunt descrise în cele două contracte de vânzare cumpărare autentificate de la filele 10 și 11 din dosarul de fond, primul ciclu, (cvc nr._/18.08.1994 și cvc nr. 2598/12.06.1998) și prețul indicat ca fiind plătit în aceste contracte. În privința construcției – extinderea de la parterul imobilului din București .. 6, realizată în anul 2000 (potrivit susținerilor reclamantei și reținerilor din raportul de expertiză construcții – fila 339 și urm vol II dosar fond), tribunalul a reținut aici că aprecierile realizate în privința imobilelor obiect al celor două contracte de vânzare cumpărare sunt aceleași și în privința acestei extinderi.

1. Condiția existenței unui concubinaj notoriu și de lungă durată.

În privința acestei prime cerințe, tribunalul a apreciat, în acord cu cele reținute de prima instanță, că reclamanta C. E. a probat în fața instanței relația de concubinaj pe care a avut-o cu defunctul B. E., relație care a fost de notorietate și a durat până la decesul lui B. E.. Caracterul notoriu a acestei relații este susținut probator în cauza de față atât de declarațiile martorilor audiați de prima instanță, cât și de unele pagini din ziare de largă răspândire depuse la dosarul cauzei, în care este prezentată publicului larg, din diverse perspective, relația de conviețuire a defunctului B. E. și a reclamantei C. E..

Cu privire la caracterul de lungă durată a acestui concubinaj, în opinia instanțe de apel, acest caracter trebuie raportat, în contextul cerinței în discuție, la data celor două contracte de vânzare - cumpărare în privința cărora reclamanta a pretins o cotă de proprietate de ½ parte, iar nu prin raportare la data decesului lui B. E., survenit în anul 2004, contrar celor apreciate de prima instanță. A reținut tribunalul din probatoriile administrate, interogatoriul reclamantei coroborat cu declarații ale martorilor, că relația de concubinaj a debutat la nivelul anilor 1992-1994 (1992-1993 a susținut reclamanta prin cerere și la interogatoriu, 1994 a declarat martora Veltan A. ca fiind anul cunoașterii celor doi), astfel că la momentul achiziției celor două imobile, august 1994 și, respectiv, iunie 1998, în opinia tribunalului, nu era îndeplinită cerința caracterului de lungă durată a acestei relații de conviețuire extraconjugală. Chiar și cu privire la imobilul cumpărat în anul 1998 (căci despre cel achiziționat în anul 1994 este evident că relația celor doi se afla „la început”) presupunând o durată maximă de 5 ani de la momentul la care cei doi „au devenit apropiați”, cum a afirmat reclamanta la întrebarea 18 din interogatoriu, în opinia instanței de apel nu se poate reține caracterul îndelungat al acestei relații, acest caracter, în contextul cerinței în discuție, urmând a fi raportat la durata unei relații constante de peste 15-20 de ani ce leagă partenerii de viață pe parcursul întemeierii unui cămin comun.

2. Cerința intenției de a achiziționa împreună imobilele în litigiu.

Cu privire la această cerință, tribunalul a reținut ca fiind eronate aprecierile primei instanțe. Astfel, a reținut judecătoria că deși dobândirea celor două imobile în litigiu (asupra unuia dintre acestea efectuându-se și o extindere) a avut loc pe perioada în care cumpărătorul B. E. era căsătorit cu pârâta B. G., prezumția legală relativă de comunitate instituită de art 30 alin 1 cod familiei a fost răsturnată prin probele administrate în cauză, făcându-se dovada separației faptice a soților B. E. și G. pentru o perioadă îndelungată în care defunctul a derulat o relație de concubinaj cu reclamanta C. E..

Or, prima instanță a fost într-o totală eroare, căci separația faptică a soților, chiar combinată cu existența unei relații extraconjugale, nu înfrânge prezumția de comunitate instituită de art. 30 din Codul familiei, în acest sens fiind constantă doctrina de specialitate și practica instanțelor de judecată. Bunurile dobândite în timpul separației faptice rămân bunuri dobândite în timpul căsătoriei (traiul separat al soților având importanță în problema determinării cotelor de contribuție la dobândirea bunurilor comune), legea nefăcând distincție între soții care locuiesc împreună și cei care locuiesc separat. Mai mult, dacă s-ar concluziona în sens contrar, ar însemna ca soții să aibă posibilitatea să înfrângă regimul legal, obligatoriu, al comunității de bunuri, separându-se în fapt înainte de dobândirea acestora.

A mai reținut prima instanță că această intenție de dobândire în comun a acestor imobile în litigiu ar rezulta din faptul că reclamanta C. E. și defunctul B. E. au desfășurat împreună acte de administrare și conservare a acestora (renovarea construcției, a curții, amenajarea locuinței, desființare scări, dotare cu mobilă, plata de impozite și utilități). Or, și aceste aprecieri ale judecătoriei sunt eronate, căci se pornește de la ideea că anumite acte, comportamente ulterioare achiziției celor două imobile susțin de fapt intenția anterioară de achiziție împreună din partea concubinilor a imobilelor. Apar așadar, în opinia tribunalului, ca fiind firești, actele ulterioare de administrare comună a celor două imobile de către cei doi concubini, atâta timp cât aceștia își desfășurau viața în comun, alături de fiul lor, în aceste imobile, acestea neputând conduce la concluzia certă și neîndoielnică a intenției de achiziție în comun. Atâta timp cât această situație de fapt poate primi și o altă interpretare (intenția defunctului B. E. de a-și asigura o locuință în București, unde desfășura activități comerciale, de a asigura o locuință fiului încă nenăscut, sau chiar intenția de investire a unor sume de bani) nu se poate reține existența unui probatoriu concludent care să susțină, exclusiv, teza intenției de achiziție în comun a celor două imobile. Este real că martora Veltan A. a declarat (mărturie avută în vedere în principal de judecătorie la analiza acestei cerințe) că la momentul cunoașterii celor doi concubini reclamanta C. E. era însărcinată și că intențiile declarate ale celor doi au fost în sensul achiziției unei locuințe comune în vederea așteptării fiului lor, însă această declarație, în opinia tribunalului, nu poate susține intenția de achiziție în comun a imobilului din .. 6 (doar despre acesta arătând martora aspecte legate de achiziție) și cu atât mai mult a celui din .. 8.

A avut în vedere tribunalul în analiza acestei cerințe în discuție și faptul că cei doi concubini au achiziționat împreună (tot în perioada în care defunctul B. E. era căsătorit cu B. G.) un imobil teren și construcție situat în orașul Câmpulung .. 4 județ Argeș prin contractul de vânzare - cumpărare autentificat cu nr. 2396/03.09.1997 (fila 19 vol I dos fond) prin care aceștia au devenit coproprietari, reclamanta pentru cota de 1/3 parte, B. E. pentru cota de 2/3 parte (care urmează regimul comunității de bunuri). Prin urmare, în acest caz, când cei doi au avut intenția clară de achiziție în comun a acestui imobil au materializat intenția prin chiar cuprinsul respectivului contract. Or, similar se putea proceda și în cazul dobândirii imobilelor în litigiu, pe baza afirmatei intenții de achiziție în comun și a unei afirmate contribuții de ½ parte provenind de la reclamanta C. E..

Tot în contextul analizei cerinței în discuție, tribunalul a avut în vedere și împrejurarea vinderii de către defunctul B. E. reclamantei C. E., prin contract autentic de vânzare - cumpărare nr._/21.11.1994 a imobilului din .. 6, sector 2 (imobil achiziționat de acesta în luna august 1994), contract anulat ulterior prin sentința rămasă irevocabilă a Judecătoriei sector 2 București nr. 9864/03.12.2007 din dosarul nr._ . (decizia nr. 218R/2010 a Curții de Apel București – fila 379 vol II dos fond).

Deși prima instanță a apreciat că prin acea intenție de vânzare defunctul B. E. a dorit statuarea prin acte juridice a calității de proprietar a reclamantei asupra imobilului din .. 6, tribunal a reținut că prima instanță a făcut aprecieri peste ceea ce cu putere de lucru judecat s-a statuat. Or, sentința de anulare a respectivul contract de vânzare cumpărare a reținut că „menținerea/perpetuarea stării de concubinaj cu pârâta (C. E.) a reprezentat cauza contractului de vânzare cumpărare nr._/21.11.1994, aceasta reprezentând o cauză imorală”. În atare condiții, raționamentul judecătoriei duce la concluzia că, dorința defunctului B. E. de a statua cu privire la calitatea de proprietar a reclamantei C. E. s-a fondat pe o cauză imorală. Or, acest raționament nu poate susține nicidecum probator intenția comună de achiziție a celor doi concubini în privința imobilelor în litigiu.

3. Cerința contribuției comune la achiziționarea imobilelor în litigiu. (în realitate interesează în cauză, față de obiectul acesteia, contribuția proprie afirmată a reclamantei de 50%)

Prima instanță a efectuat o apreciere total nelegală în considerentele mai sus expuse. În primul rând, a reținut instanța de apel, nu există reglementare legală și nici statuare jurisprudențială constantă în sensul existenței unei prezumții relative referitoare la contribuția egală – 50% - la dobândirea bunurilor comune de către persoanele căsătorite (soții). Dimpotrivă, în cazul soților, sub imperiul prezumției de comunitate instituită de art. 30 din Codul familiei, toate bunurile dobândite în timpul căsătoriei devin bunuri comune, potrivit contribuției fiecărui soț la achiziționarea acestora. Așadar, nu există nici o prezumție relativă în sensul că această contribuție ar fi una egală de 50% pentru fiecare dintre soți.

În cazul achiziției unor bunuri de către persoane necăsătorite (inclusiv concubinii, dar nu numai), pentru stabilirea cotei de proprietate asupra bunului cumpărat, fiecare dintre concubini urmează a proba cu rigurozitate cuantumul contribuției sale, care va determina și cota de proprietate. Așadar, în cazul concubinilor, bunurile devin proprietate comună pe cote părți pentru fiecare în proporția în care a contribuit la achiziționarea lor, indiferent pe numele căruia s-a făcut actul de cumpărare.

În cazul achiziției unor bunuri de către concubini, pentru stabilirea cotei de proprietate asupra bunului cumpărat, fiecare dintre aceștia urmează a proba, cu rigurozitate, cuantumul contribuției sale, care va determina și cota de proprietate. Nu se poate deduce o contribuție egală de 50% din comportamentul ulterior al concubinilor în legătură cu imobilele cumpărate, comportament constând în acte de conservare și administrare a bunurilor (acte de dispoziție, înstrăinări, grevări nu s-au făcut). C., acte de conservare și administrare asupra bunurilor dobândite realizează și doi concubini care au avut, spre exemplu, o contribuție de 60% și respectiv 40% la dobândirea acelor imobile.

A mai reținut prima instanță că reclamanta ar fi fost în imposibilitate de a-și preconstitui probe privind contribuția sa la achiziționarea imobilelor în litigiu, dată fiind relația profundă și îndelungată cu defunctul B. E.. Or, acest lucru este nereal căci în cauză nu se pune problema imposibilității de preconstituire a unor probe, căci reclamanta avea asigurată, în mod facil, această probă a contribuției sale: fie, prin prezentarea de înscrisuri conținând, spre ex, retrageri de sume de bani de la unități bancare din zile imediat apropriate momentului achiziției (cum de altfel a afirmat la interogatoriu că va procura astfel de documente), înscrisuri conținând cuantumul veniturilor curente lunare obținute în perioada de achiziție a imobilelor, etc.; fie, declarații testimoniale privind contribuția concretă a acesteia la dobândirea bunurilor în litigiu;.

În acest context al probatoriului privind afirmata cotă de contribuție de 50% asupra imobilelor în litigiu, instanța de apel a apreciat că reclamanta nu a probat o astfel de contribuție.

Astfel, pe de o parte, a reținut tribunalul că pentru a beneficia de o cotă de proprietate de 50% din cele două imobile (unul și cu o extindere realizată în anul 2000), reclamanta urma să probeze contribuția sa efectivă cu jumătate din prețul de achiziție al imobilelor respective: astfel, 150.000 lei ROL pentru imobilul din .. 6 (cumpărat în august 1994) și respectiv jumătate de miliard pentru imobilul din .. 8 (cumpărat în iunie 1998). De asemenea, jumătate din valoarea actualizată (la moneda ron) a extinderii de la parterul imobilului din .. 6 sector 2 reprezintă suma de 57.500 lei ron.

Or, probatoriul administrat în cauză nu susține acest aspect. Astfel, la interogatoriul ce i-a fost administrat în fața judecătoriei pe aspectul contribuției sale cu sume de bani la cumpărarea celor două imobile menționate în cele două contracte de vânzare cumpărare (întrebările nr. 10, 13, 14, 27, 39), reclamanta C. E. nu a putut preciza exact nici cuantumul acestei contribuții și nici eventuala proveniență a acestor sume – jumătate din prețul imobilelor. Reclamanta nu a putut preciza cu ce sume a participat la cumpărarea celor două imobile în litigiu, deși, teoretic, dacă pretinde o cotă de proprietate de 50% asupra acestora, răspunsul acesteia trebuia să fie unul prompt vizând o participație de jumătate din prețul achitat vânzătorilor. De altfel, reclamanta nu a oferit nici un cuantum al participației sale la achiziția acestor imobile, făcând doar trimiteri vagi la bani proveniți din afacerile comune cu defunctul, din moșteniri și la munca sa.

Cât privește înscrisurile pe care reclamanta le-a depus la dosarul cauzei în susținerea acestei cerințe a contribuției proprii de 50% la dobândirea imobilelor, tribunalul a reținut că acestea nu au susținut teza unei participații de jumătate din prețul de achiziție al imobilelor (din valoarea extinderii). Tribunalul a avut în vedere în acordarea valorii probatorii a înscrisurilor produse de reclamantă cerințele următoare: aceste înscrisuri să susțină clar participația de jumătate din prețul imobilelor; înscrisurile – referitoare la tranzacții bancare, retrageri/alimentări de conturi - să provină din perioada imediat apropiată celor două tranzacții; înscrisurile privind veniturile curente/constante lunare ale reclamantei din perioada celor două tranzacții să indice clar cuantumul acestora. Toate aceste cerințe le-a avut în vedere tribunalul tocmai ca prin adiționarea eventualelor sume să rezulte jumătate din prețul pretins achitat de către reclamantă la cumpărarea celor două imobile.

Or, analiza înscrisurilor depuse de reclamantă conduce la concluzia că acestea nu susțin teza probatorie avută în vedere de instanța de apel:

Motivele de la pct. II și III din apelul declarat de apelantă au fost găsite parțial corecte și rezolvate implicit prin admiterea apelului declarat în cauză de apelanta pârâtă B. G..

Este real că prima instanță a aplicat greșit în cauză anumite dispoziții din dreptul familiei, precum prezumția de comunitate instituită de art. 30 din Codul familiei, cum s-a reținut de către tribunal mai sus. Este real și că prima instanță nu a raportat probatoriul administrat la toate cele trei cerințe ce se impuneau a fi analizate în cauză. În privința încălcării art. 1191 alin 2 Cod civil, privind administrarea probei cu martori peste cuprinsul (mențiunile din cele două contracte de vânzare - cumpărare) unui înscris, tribunalul nu a primit aceste apărări, căci reclamanta C. E., fiind terț față de cele două contracte de vânzare - cumpărare, are posibilitatea de a combate cele menționate în aceste contracte (nu cele reținute și constate personal de agentul instrumentator), interesează în cauză mențiunea privind plata prețului și proveniența sumelor reprezentând acest preț, cu orice mijloc de probă, pentru terți aceste mențiuni având valoarea unor fapte juridice lato sensu ce pot fi probate prin orice mijloc de probă.

În privința apărărilor formulate de reclamanta intimată C. E., tribunalul a apreciat că a răspuns acestora prin chiar dezlegarea dată pe fond acțiunii acesteia.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta – intimată, criticând-o ca nelegală, prin prisma dispozițiilor art.304 pct.9 Cod de procedură civilă, pentru următoarele motive:

- pretenția unei perioade apriorice de minim 15 ani, așa cum reține instanța de apel, este neprevăzută de lege și neimpusă de instanța de casare. Practic, instanța de apel a inventat fără temei legal conținutul unei condiții pentru a statua asupra admisibilității acțiunii.

Ceea ce conta în cauză era excluderea unei relații trecătoare, care prin durata ei scurtă ar face puțin probabilă intenția dobândirii în comun a bunurilor. Așadar, reperul cerinței era existența unei relații stabile și serioase, iar nu împlinirea unui termen arbitrar de 15 sau 20 de ani. Or, nașterea unui copil, mult prea mult așteptat (fiind unicul copil al dlui B.) și o relație de 13 ani îndeplinesc cu certitudine aceste condiții.

A mai reținut Tribunalul că nu contează în sine durata totală a concubinajului, ci vechimea relației celor doi la data concretă a achiziționării bunurilor. Or, mai întâi, instanța de recurs în primul ciclu procesual nu a pus o astfel de condiție.

Or, ca și în cazul căsătoriei, este irelevant momentul achiziționării bunurilor, câtă vreme s-a făcut dovada caracterului îndelungat al conviețuirii și intenția celor doi de a achiziționa bunurile împreună. Instanța pune condiția restrictivă și nerealistă că numai după 15-20 de ani de relație se poate verifica cerința intenției de face achiziții comune, ceea ce este complet arbitrar.

Instanța trebuia să facă verificarea acestei condiții doar în legătură cu imobilul din .. 8 și cu îmbunătățirile si adăugirile aduse ulterior și nu în legătură cu imobilul din ..6, în cazul căruia intenția dobândirii în comun și contribuția reclamantei au fost evidente din simpla achiziționare a imobilului de la dl. B. (din actele pe care cei doi au încercat să le facă pentru a exprima explicit intenția de a dobândi în comun bunurile imobile achiziționate în perioada relației lor de conviețuire).

- absolut nefondat, instanța de apel apreciază ca eronată susținerea judecătoriei în sensul că prezumția instituită de art. 30 Cod familiei este relativă și că această prezumție poate fi întoarsă de dovada că bunurile au fost dobândite de către unul dintre soți împreună cu un concubin, având în vederea separația în fapt a soților și concubinajul notoriu și îndelungat alcelor doi.

Mai întâi,împrejurarea că prezumția instituită de art. 30 din Codul Familiei este doar una relativă a fost deja tranșată cu autoritate de lucru judecat și de către Tribunalul București prin decizia civilă nr.1599 A/28.11.2008, menționată chiar în considerentele deciziei atacate (pag. 4 pct. 5).

Apoi, chiar adevărate fiind aceste considerații ale tribunalului, ele nu contrazic modelul juridic propus. Prezenta acțiune nu își propune să rezolve partajul sau relațiile patrimoniale dintre cei doi soți, ci doar afirmă existența în patrimoniul reclamantei a unei cote de ½ din bunurile indicate, împrejurarea că cealaltă cotă de ½ aparține unuia sau ambilor soți este nerelevantă pentru admiterea cererii.

Tribunalul mai critică sentința de fond pentru aceea că judecătoria a acordat o importanță probatorie actelor de administrare și conservare a imobilelor, considerând că ele contribuie ia dovedirea intenției de dobândire în comun. Se arată în hotărârea atacată că aceste acte sunt echivoce, simpla folosire ulterioară de către concubini, dată fiind premisa traiului în comun, putându-se explica și altfel implicarea reclamantei în realizarea acestor acte si operațiuni materiale.

Se ignoră faptul că cerințele instanței de casare, luate împreună, iar nu separat, tind să dovedească coproprietatea, o probă putând face dovada faptului probatoriu împreună cu alte probe. Nici judecătoria nu a avut pretenția că un comportament ulterior, precum cel analizat, ar fi prin el însuși de natură a dovedi univoc coproprietatea, ci doar împrejurarea că actele ulterioare confirmă intenția părților implicarea în acte de administrare dar și în acte de dispoziție materială (deși eronat, instanțele vorbesc doar de acte de administrare) este specifică unei manifestări a dreptului de proprietate, deci justifică aserțiunea intenției de a dobândi bunurile în comun.

Subliniază recurenta - reclamantă că actele de extindere sunt în mod evident acte de dispoziție, întrucât dispoziția, ca prerogativă exclusivă a dreptului de proprietate, presupune și o componentă materială. Or, este evident că reclamanta a participat la decizia de extindere și s-a implicat activ în această operațiune, prezumția firească fiind că a făcut toate acestea în calitate de proprietar comun.

Se mai arată în decizia atacată, că cei doi concubini au achiziționat un imobil pe cote părți în Câmpulung, or instanța nu vede de ce, dacă aceasta ar fi fost intenția celor doi, nu au achiziționat tot astfel și imobilele ce fac obiectul prezentei acțiuni.

Argumentul adus de instanță în susținerea raționamentului său este fragil, existând în realitate multe motive pentru care părțile au acționat astfel la momentele respective, în esență, în București, cei doi concubini (care se afișau public ca soț și soție) trebuiau să înșele niște aparențe, care justificau simulația (în condițiile în care cei doi concubini participau împreună în diverse afaceri, în întâlniri importante cu persoane din mediul economic, politic ș.a., inclusiv în participarea la negocierile privind achiziționarea pachetului majoritar de acțiuni la Metalurgica SA București de la FPS), ceea ce nu se putea susține și în legătură cu achiziția din Câmpulung.

Tribunalul înlătură și argumentul intenției comune de achiziționare a imobilelor, pe baza considerentelor rezultate din sentința civilă nr. 9864/03.12.2007.

Instanța de apel apreciază că a fost încălcată autoritatea de lucru judecat a hotărârii care a reținut cauza mediată ilicită la încheierea contractului de vânzare noiembrie 1994 privind parterul și teren aferent din imobilul situat în .. 6, sector 2. Se atribuie nelegal o semnificație pe care autoritatea de lucru judecat nu o are. Prima instanță nu a contrazis cu nimic autoritatea de lucru judecat, dimpotrivă, a dat doar o semnificație celor constatate de către acea instanță și anume confirmarea intenției d-lui B. ca reclamanta să dobândească in proprietate jumătate din întreg imobilul, împrejurarea că efectul translativ de proprietate nu s-a produs nu poate fi pusă la îndoială, opunându-se, într-adevăr, autoritatea de lucru judecat, dar semnificația intenției gestului vânzătorului este o chestiune de fapt ce poate fi apreciată liber de către instanță. De altfel, urmarea consecventă a sentinței de anulare este reținerea ideii intenției comune de dobândire a imobilului (și) de către C. E..

Instanța de apel mai apreciază că este un non sens să se susțină dobândirea în comun prin actul de cumpărare din august 1994 în condițiile în care în noiembrie 1994 B. E. a vândut reclamantei întreaga proprietate și nu doar jumătate din aceasta.

Greșit a înțeles instanța de apel că B. E. a vândut reclamantei întreaga proprietate și nu doar jumătate din aceasta (a se vedea contractele de vânzare-cumpărare: la acel moment întregul imobil avea 2 apartamente).

- aprecierea probelor de către instanța de apel a fost făcută privindu-se fiecare probă izolat și nu prin coroborarea ansamblului probator.

Instanța de apel a reținut semnificația probelor avute în vedere de către instanța de fond, analizându-le separat și arătând că niciuna dintre ele nu are puterea de a decanta concluzia caracterului comun al imobilelor ce fac obiectul prezentei cauze.

Or, doar în măsura în care am fi în prezența unei simulații tipice, în care părțile au preconstituit un înscris secret aceasta se dovedește ca atare. Semnificația deciziei de recurs a fost aceea că în cazul unui concubinaj îndelungat proba directă a înțelegerii de dobândire în comun poate fi înlocuită cu alte probe, ale unor fapte vecine și conexe care au puterea de a naște prezumția caracterului comun.

lată de ce soluția corectă nu era pretenția unei probe directe, care făcea oricum inutil cumulul de condiții, ci interpretarea coroborată a ansamblului probator, așa cum a făcut instanța de fond. Împrejurarea că niciuna dintre probe nu dovedește direct coproprietatea este nerelevantă.

- în esență, instanța de apel nu neagă împrejurarea că reclamanta a avut disponibilități financiare de a participa la achiziții, ci afirmă că nu s-a făcut proba concretă și punctuală a contribuției sale la realizarea acestora.

Recursul trebuie admis pentru simplul fapt că, prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr._/21.11.1994 se atestă împrejurarea că recurenta – reclamantă a plătit, anterior cumpărării, prețul imobilului - parter vândut de către dl. B. E..

În mod nelegal a reținut instanța de apel, cu încălcarea art. 1198 Cod civil, că o imposibilitate morală de preconstituire a unui înscris nu este incidență în cauză.

Se pretinde că reclamanta ar fi putut fizic să își preconstituie dovezi constând în tranzacții bancare (retrageri/alimentări de conturi) - care să provină din perioada imediat anterioară celor două tranzacții, înscrisuri privind veniturile curente/constante lunare ale reclamantei care să indice valoarea exactă a acestora.

Argumentele instanței de apel sunt de plano irelevante, întrucât ceea s-a invocat a fost imposibilitatea morală și nu cea materială de preconstituire a unui înscris.

Ceea ce instanța de apel ignoră este împrejurarea că plata se poate face din fondurile ținute și gestionate în comun, ca o veritabilă familie, și nu doar din surse personale, complet separate, care să fie astfel dovedite, așa încât problema imposibilității morale de preconstituire a unui înscris la nivelul anului 1998 se justifică. Dacă plata s-a făcut din sume rezultate din afacerile desfășurate în comun (necontestate de către instanță) si din care reclamanta avea dreptul corespunzător propriei contribuții, dovada presupunea contribuția d-lui B. care să ateste că acele sume ar fi aparținut reclamantei.

Pretenția dovedirii contribuției la plata prețului prin deblocarea unor depozite bancare imediat anterior achiziționărilor sau prin proba cu martori a plății sumelor de către reclamantă, vine în contradicție cu modelul juridic stabilit de către instanța de casare.

De altfel simpla dorință a părților de a dobândi bunurile în comun ar fi fost suficientă pentru dobândirea acestora ca atare, chiar fără o contribuție comună, căci plata prețului e altceva decât dobândirea proprietății. Devine limpede că modelul jurisprudențial îmbrățișat de instanțele de casare a fost acela al dovedirii unui cumul de împrejurări, analog celor ale unui regim matrimonial, tocmai pentru a înlătura proba complicată a contribuției punctuale si efective a fiecăruia dintre concubini, deosebit de anevoioase după atâția ani.

Or, aceasta este eroarea majoră în care s-a găsit instanța de apel care a ignorat adevăratul înțeles al cumulului de condiții.

Acest cumul nu trebuie să fie interpretat în sensul în care îngreunează sarcina obișnuită a probei, dimpotrivă, probele suplimentare ale concubinajului notoriu și îndelungat înlesnesc regimul probator obișnuit. Viața în comun și încrederea în relațiile de familie exclud preconstituirea unor probe precise, precum înscrisuri sau martori, si aceasta este realitatea care justifică specificul construcției juridice a acestei spețe.

Referirea la proba potrivit dreptului comun făcută de instanțele de casare avea în vedere regimului probator al condițiilor, dar nu și conținutul precis al acestora.

Absența unor venituri ale defunctului B. E., care să fie probate de câtre intimata-pârâtă, pentru perioada de referință, naște prezumția simplă că aceste venituri au rezultat din afacerile comune ale celor doi concubini, de altfel necontestate de către instanța de apel.

Potrivit dispozițiilor art.312 alin.1 Cod de procedură civilă, Curtea va găsi nefondat recursul pentru următoarele considerente:

În primul ciclu procesual prin decizia civilă nr.1599/28.11.2008 a Tribunalului București - Secția a V-a Civilă, rămasă irevocabilă prin respingerea recursului prin decizia nr.737/30.04.2009 a Curții de Apel București - Secția a III-a Civilă și pentru Cauze cu Minori și de Familie, s-a statuat cu putere de lucru judecat că acțiunea reclamantei este admisibilă și că în rejudecare instanța de fond are obligația de a verifica îndeplinirea a trei condiții: existența unui concubinaj notoriu și îndelungat, intenția concubinilor de a dobândi împreună bunurile imobile în litigiu, și contribuția comună la dobândirea acestor bunuri.

Așa cum se subliniază și în decizia instanței de recurs nr.737/2009 a Curții de Apel București - Secția a III-a Civilă și pentru Cauze cu Minori și de Familie, bunurile dobândite de concubini pot face obiectul coproprietății dacă sunt îndeplinite cumulativ cele trei condiții de mai sus.

Curtea constată că neîndeplinirea oricăreia dintre cele trei condiții duce la respingerea acțiunii reclamantei – recurente, făcând imposibilă reținerea de către instanță a faptului că aceasta ar fi dobândit un drept de proprietate asupra unei cote părți din imobilele în litigiu.

Verificând pe rând criticile aduse de recurentă deciziei instanței de apel, care a reținut că în cauză nu sunt îndeplinite nici una dintre cele trei condiții de mai sus, Curtea constată că în ceea ce privește existența unui concubinaj notoriu și îndelungat motivele de recurs sunt fondate.

Astfel, instanța de apel trebuia să aibă în vedere întreaga perioadă de conviețuire dintre reclamantă și autorul B. E. și nu să analizeze această perioadă fracționat în funcție de momentul achiziționării fiecărui imobil în parte.

Concubinii au trăit împreună o perioadă de 13 ani, iar concubinajul lor a fost întrerupt de decesul autorului B. E., la data de 08.08.2004. Curtea poate prezuma că această relație, dacă nu ar fi intervenit decesul autorului B. E., ar fi continuat în timp atâta vreme cât din această legătură s-a născut pârâtul – intimat B. P. G., și atâta vreme cât autorul intentase acțiunea de divorț împotriva pârâtei B. G. în cuprinsul căreia recunoaște existența relației de concubinaj cu reclamanta.

Limita de timp impusă prin decizia recurată de 15-20 ani pentru recunoașterea caracterului îndelungat al concubinajului este arbitrară și nu poate fi reținută de Curte.

Curtea constată însă că în cauză nu sunt îndeplinite celelalte două condiții impuse prin decizia primei instanțe de recurs, respectiv nu a fost dovedită intenția comună a concubinilor de a dobândi împreună bunurile imobile și nici contribuția comună a concubinilor la dobândirea acestor bunuri.

Este real că prezumția instituită de dispozițiile art.30 Codul familiei este relativă, ea neavând incidență în prezenta cauză în care recurenta – reclamantă pretinde constatarea existenței în patrimoniul ei a unui drept de proprietate pe o cotă de ½ din imobilele în litigiu.

Curtea reține însă că nu a existat intenția autorului B. E. de a cumpăra imobilele în litigiu împreună cu recurenta, ci de a dobândi aceste imobile doar în patrimoniul său.

Pentru a ajunge la această concluzie, Curtea are în vedere legăturile patrimoniale existente între concubini, așa cum sunt ele dovedite de actele administrate ca probe în dosar.

Astfel, se constată că nu s-a făcut dovada existenței unui buget patrimonial comun a celor doi concubini, fiecare dintre ei având buget propriu pe care îl administrau separat.

Acest fapt este dovedit de contractele de împrumut prin care pârâta îl împrumuta pe autorul B. E. personal cu diverse sume de bani, contracte recunoscute și depuse la dosarul de fond de către reclamantă. În aceste contracte de împrumut dintre concubini erau trecute atât sumele de bani împrumutate cât și termenele la care banii trebuiau restituiți, precum și faptul că se percepea o dobândă la restituirea lor.

De asemenea, prin contractul autentificat sub nr._/21.11.1994 autorul B. E. a vândut recurentei nuda proprietate a apartamentului de la parterul și pivnița casei din ..6, pentru prețul de 300.000 lei, înțelegând să încheie astfel un contract translativ de proprietate cu titlu oneros, deși ar fi putut să-i transfere recurentei cu titlu gratuit acest apartament dacă, așa cum susține recurenta, intenția lui a fost de a dobândi împreună cu aceasta proprietatea întregului imobil la momentul încheierii contractului de vânzare – cumpărare din 18.08.1994, și dacă recurenta chiar ar fi contribuit în august 1994 la cumpărarea întregului imobil.

Recurenta recunoaște și insistă să se rețină că prețul de 300.000 lei din contractul nr._/1994 chiar a fost plătit de ea autorului. Dacă concubinii ar fi înțeles să cumpere împreună în august 1994 întregul imobil și ar fi contribuit amândoi la plata prețului acestui imobil și dacă relațiile dintre ei erau asemănătoare unor relații de familie este inexplicabil de ce în noiembrie 1994 recurenta plătește pentru a doua oară 300.000 lei autorului B. E. pentru jumătate din imobil și nu a primit această parte cu titlu gratuit de la acesta.

Prin sentința civilă irevocabilă nr.9864/03.12.2007 s-a constatat nulitatea contractului de vânzare – cumpărare nr._/1994, dar această sentință nu împiedică prezenta instanță să analizeze intenția pe care a avut-o autorul B. E. la încheierea acestui contract.

De asemenea, prin contractul de vânzare – cumpărare autentificat sub nr.2396/03.09.1997 concubinii au cumpărat imobilul din orașul Câmpulung, ..4, B. E. în cotă de 2/3 și C. E. în cotă de 1/3.

Curtea remarcă faptul că atunci când concubinii au înțeles să cumpere împreună în indiviziune un imobil au acționat în consecință. Se reține și faptul că pentru acest imobil din Câmpulung concubinii nu au cumpărat în cote egale imobilul, cum ar fi fost firesc dacă între ei relațiile ar fi fost ca relațiile dintre soți, și cum pretinde recurenta că a înțeles autorul să dobândească imobilele în litigiu. Dobândirea în cote diferite a dreptului de proprietate asupra acestui imobil dovedește că cei doi concubini nu aveau buget comun pentru achiziționarea acestor imobile.

După încheierea acestui contract din 03.09.1997 are lor încheierea contractului de vânzare – cumpărare autentificat sub nr.2598/12.06.1998 prin care autorul B. E. cumpără singur imobilul în litigiu din ..8.

Recurenta susține că nu a figurat ca și cumpărătoare în acest din urmă contract întrucât trebuiau să păstreze aparența că sunt căsătoriți pentru afacerile pe care le derulau părțile în București.

O asemenea apărare nu va fi primită de către Curte atâta vreme cât concubinajul trebuie să fie notoriu pentru a produce efecte juridice, iar pe de altă parte este absurd să pretinsă recurenta că relația cu autorul putea fi considerată de concubinaj în Câmpulung dar nu și în București.

Din toate aceste acte enumerate mai sus rezultă fără dubiu pentru Curte că cei doi concubini aveau patrimonii separate și să relațiile patrimoniale dintre ei se desfășurau în consecință, și nu ca într-o „adevărată familie” cum pretinde recurenta. Ca atare, Curtea consideră că intenția autorului B. E. a fost clar exprimată prin contractele pe care le-a semnat în sensul că atunci când a înțeles să dobândească în indiviziune cu recurenta un imobil a semnat contractul alături de aceasta, iar când a intenționat să dobândească singur dreptul de proprietate asupra imobilelor în litigiu a încheiat singur contractele.

Participarea recurentei, ulterior dobândirii imobilelor în litigiu, la administrarea și la realizarea îmbunătățirilor aduse acestora nu naște în patrimoniul recurentei un drept de proprietate și nici nu răstoarnă convingerea că intenția autorului a fost să dobândească singur dreptul de proprietate asupra imobilelor.

În ceea ce privește lipsa contribuției comune concrete a concubinilor la dobândirea imobilelor, Curtea constată că și sub acest aspect decizia recurată este legală.

S-a reținut deja că nu rezultă din probele administrate în cauză că cei doi concubini ar fi avut un fond comun pe care să-l gestioneze împreună și din care să se fi cumpărat cele două imobile.

Existența unor afaceri comune realizate de cei doi concubini nu echivalează cu existența unor fonduri comune (private separate de cele ale firmei) în lipsa unor dovezi în acest sens.

În dovedirea contribuției sale personale recurenta invocă suma de 300.000 lei pe care a plătit-o autorului la încheierea contractului de vânzare – cumpărare nr._/1994. Curtea va înlătura această apărare întrucât ea nu dovedește participarea recurentei la plata imobilelor în litigiu, atâta vreme cât apartamentul de la parterul imobilului din ..6 (ce a format obiectul contractului indicat) nu face obiectul prezentei acțiuni.

Curtea nu va reține nici apărarea recurentei în sensul imposibilității morale de preconstituire a unor înscrisuri din care să rezulte suma de bani cu care a participat la dobândirea imobilelor (potrivit art.1198 Cod civil) atâta vreme cât se constată că între părți nu a existat această imposibilitate morală când recurenta a împrumutat bani autorului și când s-au întocmit chitanțele de împrumut.

Nu prezintă relevanță în cauză care au fost resursele financiare ale autorului B. E. și de unde au provenit fondurile cu care acesta a achiziționat imobilele în litigiu, recurenta fiind aceea care este ținută să facă dovada contribuției ei efective la dobândirea imobilelor și nu autorul.

Față de aceste considerente, Curtea va respinge ca nefondat recursul și potrivit dispozițiilor art.274 Cod de procedură civilă va obliga recurenta la 14.500 lei cheltuieli de judecată față de intimata B. G., reprezentând onorariu avocat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă C. E., împotriva deciziei civile nr.1145 A din 29.11.2012, pronunțată de Tribunalul București – Secția a V-a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații-pârâți B. P. G. și B. G..

Obligă recurenta la 14.500 lei cheltuieli de judecată față de intimata B. G..

IREVOCABILĂ.

Pronunțată în ședință publică, azi 02.10.2013.

PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR

I.-A. H.-P. E. V. A.-D. T.

GREFIER

Ș. P.

Red.I.A.H.P.

Tehdact.R.L.

2 ex./11.04.2014

TB-S.5 – L.I.G.;C.L.B.

Jud.S.2 – O.E.P.

← Obligaţie de a face. Decizia nr. 1798/2013. Curtea de Apel...		Legea 10/2001. Decizia nr. 1917/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI →

Acţiune în constatare. Decizia nr. 1487/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Comentarii despre Acţiune în constatare. Decizia nr. 1487/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI