Acţiune în constatare. Decizia nr. 10/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 10/2013 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 08-01-2013 în dosarul nr. 10/2013
Dosar nr._
(_ )
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR.10
Ședința publică din 08.01.2013
Curtea constituită din:
Președinte - M. V.
Judecător - L. D.
Judecător - S. G. P.
Grefier - E. C.
Pe rol se află soluționarea recursului formulat de recurenta-reclamantă-pârâtă T. NUȚA și de recurenții-pârâți T. I., T. A. - I. și T. V. - A., împotriva deciziei civile nr.732 A din 29.06.2012, pronunțate de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă-reclamantă G. V..
Cauza are ca obiect acțiune în constatare valabilitate contract de închiriere, evacuare și obligare la contravaloare lipsă de folosință.
La apelul nominal, făcut în ședință publică, se prezintă recurentul- -pârât T. I., asistat de d-na avocat B. E., în baza împuternicirii avocațiale nr._/2013, eliberate de Baroul București, avocat care reprezintă în proces și interesele recurenților T. Nuța, T. A. I. și T. V. A., și d-na avocat B. E. D., pentru intimata-pârâtă-reclamantă G. V., în baza împuternicirii avocațiale nr._/2012, eliberate de Baroul București (fila 18).
Se face referatul cauzei de către grefier, învederându-se că procedura de citare este legal îndeplinită, că recurenții au depus la dosar, prin registratura instanței, o petiție ca răspuns la întâmpinare, în două exemplare, din care unul a fost comunicat intimatei.
Avocatul recurenților solicită administrarea probei cu înscrisuri, față de susținerile părții adverse din cuprinsul întâmpinării, cu privire la evacuare. Depune la dosar contestația la evacuare și copii de pe următoarele înscrisuri: somația din 13.08.2012, procesul verbal din 19.09.2012 de eliberare a apartamentului în litigiu, contractul de asistență juridică nr._/2012 încheiat de G. V. cu d-na avocat B. E. D., împuternicirea avocațială, încheierea de carte funciară nr.122/24.09.2012, adresa Biroului de cadastru și Publicitate Imobiliară Sector 4, București din 24.09.2012, certificat de grefă eliberat de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă privind existența pe rol a dosarului nr._/303/2011, având ca obiect nulitate dispoziție și certificat de grefă ce atestă existența pe rolul Judecătoriei sectorului 4 București a dosarului nr._/4/2012, având ca obiect pretenții. Depune și un set al acestor înscrisuri, care se comunică avocatului intimatei.
Avocatul intimatei solicită, la rândul său, proba cu înscrisuri și depune la dosar copia procesului verbal de eliberare a apartamentului de către reclamanți (înscris depus, de altfel, și de partea adversă).
Cât privește înscrisurile depuse de partea adversă, consideră că acestea nu sunt concludente, nefiind utile în cauză, față de faptul că prin motivele de recurs nu se critică evacuarea propriu zisă.
Avocatul recurenților precizează că înscrisurile pe care le-a depus astăzi la dosar sunt pertinente în cauză, deoarece prin recurs au fost criticate atât decizia pronunțată în apel, cât și sentința primei instanțe privind evacuarea.
După deliberare, Curtea încuviințează, în temeiul art.305 C. proc. civ., cererile ambelor părți de administrare a probei cu înscrisuri, urmând ca, la pronunțare, instanța să le valorifice în raport de criticile formulate.
Părțile arată că nu au alte cereri de formulat și nu solicită administrarea altor probe, împrejurare față de care, Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea recursului.
Recurenții T. Nuța, T. I., T. A. I. și T. V. A., prin avocat, solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat, casarea sentinței pronunțate de Judecătoria sectorului 4 București și a deciziei recurate, iar, pe fond, admiterea cererii principale de chemare în judecată și obligarea pârâtei să încheie cu reclamanții un contract de închiriere valabil, în condițiile O.U.G. nr.40/1999 și în conformitate cu prevederile art.15 din Legea nr.10/2001.
Susține că soluția adoptată în cauză se datorează unei grave erori materiale, constând în interpretarea greșită a dispozițiilor legale, ceea ce a condus la respingerea acțiunii prin care s-a solicitat încheierea contractului de închiriere pe o perioadă de 5 ani, conform O.U.G. nr.40/199, O.U.G. nr.8/2004 și O.U.G. nr.44/2009.
Consideră că ambele instanțe au aplicat îndrumările Curții Europene a Drepturilor Omului, deși existau în dreptul intern dispoziții exprese, caz în care deciziile C.E.D.O. au doar caracter de îndrumare.
În plus, instanța a admis cererea reconvențională privind evacuarea reclamanților și i-a obligat pe aceștia la plata lipsei de folosință în euro, în condițiile în care chiriile ar trebui stabilite în lei, nu solicită cheltuieli de judecată.
Intimata-pârâtă-reclamantă G. V., prin avocat, solicită respingerea cererii de recurs, ca nefondată și menținerea celor două hotărâri pronunțate anterior în cauză, ca fiind temeinice și legale.
Susține că instanța a înlăturat în mod corect dispozițiile O.U.G. nr.40/1999 în raport de prevederile art.20 din Constituția României care dau prioritate aplicării legislației europene și art.46 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, ratificată de România; în aceste condiții, legislația europeană este obligatorie pentru instanțele române.
Intimata-pârâtă-reclamantă, prin avocat, solicită, de asemenea, Curții să țină seama de cauza R. și S. contra României, în care s-a pronunțat o hotărâre în favoarea proprietarului, dispunându-se evacuarea chiriașilor și arată că prin cererea de recurs s-au formulat critici doar cu privire la stabilirea în euro a chiriei, recurenții omițând să precizeze că prima instanță a dispus ca plata să se facă în lei, în raport de cursul valutar la data plății.
Învederează Curții că, pe de altă parte, de la data revendicării, anul 2000, până la obținerea imobilului, în 2010, recurenții au locuit în apartament plătind o chirie modică; solicită respingerea recursului și obligarea recurenților la plata cheltuielilor de judecată, reprezentând onorariu avocat în cuantum de 1800 lei, potrivit chitanței pe care o depune la dosar.
CURTEA
Deliberând asupra cererii de recurs de față, constată următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată înregistrata pe rolul Judecătoriei Sectorului 4 București la data de 02.08.2010 sub nr._, reclamanta T. NUȚA a chemat-o în judecata pe pârâta G. V., solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să constate valabilitatea contractului de închiriere nr. 795/27.01.2000, prelungit conform OUG nr. 44/2009 până la data de 19.05.2014, cu cheltuieli de judecată.
In motivarea cererii, reclamanta a arătat că, prin contractul de închiriere nr.795/27.01.2000, prelungit conform OUG nr.44/2009 până la data de 19.05.2014, are un drept locativ asupra apartamentului nr.29 situat în București, ., ., .; prin decizia civilă nr.380/04.06.2009 pronunțată de Curtea de Apel București în dosarul nr._, pârâtul Municipiul București a fost obligat să lase în deplină proprietate și liniștită posesie pârâtei G. V. apartamentul nr. 29 situat în București, ., ., ., iar Primăria Municipiului București a emis Dispoziția nr._/14.04.2010, prin care a a luat act de decizie și a restituit pârâtei, în natură, apartamentul menționat.
Reclamanta a mai arătat că, prin adresa nr.41.384/07.07.2010 emisă de CGMB-AFI, i-a fost comunicat faptul ca, urmare a emiterii dispoziției nr._/14.04.2010, au încetat raporturile contractuale între aceasta și CGMB-AFI; pârâta avea obligația legală, în conformitate cu dispozițiile art. 10 din OUG nr. 40/1999 să o notifice pe reclamantă în termen de 30 zile, prin executor judecătoresc, în vederea încheierii noului contract de închiriere, prin notificare urmând sa fie stabilita data si locul întâlnirii; potrivit art. 6 din OUG nr. 40/1999, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 241/2001, în cazul contractelor de vânzare-cumpărare încheiate in baza Legii nr.112/1995 și desființate prin hotărâre judecătoreasca, proprietarul recunoscut în instanță va încheia cu persoanele cărora li s-a anulat contractul, un contract de închiriere pentru o perioada de 5 ani.
S-a mai arătat că, în cazul nerespectării de către proprietar a acestei obligații, potrivit art. 11 alin. 3 din OUG nr. 40/1999 intervine prelungirea de drept a contractului de închiriere anterior, respectiv cel încheiat la data de 27.01.2000, prelungit până în 2014; prin urmare, în opinia reclamantei, contractul de închiriere nr.795/2000 încheiat de aceasta cu reprezentanții Primăriei Municipiului București s-a prelungit de drept, pentru perioada de 5 ani.
În drept, au fost invocate dispozițiile art. 11 C.proc.civ. și ale OUG nr.40/1999 modificată prin Legea nr. 241/2001.
Pârâta G. V. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acțiunii, ca neîntemeiată, și cerere reconvențională, prin care a solicitat, în contradictoriu cu T. Nuța, T. I., T. A.-I. si T. V. A., să se dispună evacuarea acestora din imobilul situat în București, ., ., pentru lipsa titlului locativ și obligarea reclamantei-pârâte si a celorlalți pârâți la plata sumei de 150 euro/luna cu titlu de lipsă de folosință a imobilului, de la data depunerii acțiunii și până la evacuarea propriu-zisă.
În motivarea cererii reconvenționale, pârâta-reclamantă a arătat că, prin decizia civilă nr. 380/04.06.2009 pronunțată de Curtea de Apel București în dosarul nr._, Primăria Municipiului București a fost obligată să lase pârâtei-reclamante în deplină proprietate și liniștită posesie, apartamentul nr.29 situat în București, ., ., sector 4, astfel că, la data de 04.06.2009, Primăria Municipiului București nu mai avea calitatea de proprietar al apartamentului menționat și nu mai avea dreptul sa încheie nici un fel de acte cu privire la imobil; ulterior, prin Dispoziția Primarului General al Municipiului București nr._/14.04.2010, i s-a restituit în natură apartamentul nr. 29 situat în București, ., ..
Pârâta-reclamantă a mai arătat că i-a notificat pe pârâți, solicitându-le să-i comunice dacă mai dețin un titlu locativ valabil, iar din adresa pârâților si contractul de închiriere comunicat rezultă fără dubii că aceștia nu mai aveau un titlu locativ valabil, astfel încât în speță nu sunt aplicabile dispozițiile OUG nr. 40/1999, pârâta-reclamantă neavând obligația legala de a încheia un nou contract de închiriere în condițiile ordonanței menționate; cu toate acestea, i-a notificat pe pârâți în vederea încheierii unui contract de închiriere, în anumite condiții, însă pârâții au refuzat încheierea unui contract de închiriere.
În drept, pârâta-reclamantă a invocat dispozițiile Legii nr. 10/2001 și art.112 Cod procedură civilă.
Reclamanta-pârâtă T. N. a formulat întâmpinare la cererea reconvențională, prin care a arătat că, la data restituirii imobilului prin Dispoziția Primarului General al Municipiului București nr._/14.04.2010, contractul de închiriere nr. 795/27.01.2000 era perfect valabil, fiind prelungit în mod legal în baza OUG nr. 8/2004 și OUG nr. 44/2009.
Prin sentința civilă nr.2693/30.03.2011, Judecătoria Sectorului 4 București a respins acțiunea principală formulată de reclamanta-pârâtă T. N., ca neîntemeiată, a admis cererea reconvențională formulată de pârâta-reclamantă G. V. și a dispus evacuarea reclamantei-pârâte și a pârâților din imobilul situat în București, ., ., pentru lipsa titlului locativ.
De asemenea, prima instanță i-a obligat pe reclamanta-pârâtă și pe pârâți, în solidar, la plata sumei de 150 euro lunar în echivalent în lei la cursul BNR din ziua plății reprezentând contravaloarea lipsei de folosință, începând cu data introducerii acțiunii, 02.08.2010, până la eliberarea apartamentului.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că prin decizia civilă nr.380/04.06.2009 pronunțată de Curtea de Apel București - Secția a IV-a Civilă în dosar nr._, irevocabilă prin decizia nr. 3352/31.05.2010, pronunțată de Înalta Curte de Casație si Justiție - Secția Civilă și de Proprietate Intelectuala în dosarul nr._, Consiliul General al Municipiului București a fost obligat sa lase pârâtei-reclamante G. V., în deplină proprietate și liniștită posesie, apartamentul nr. 29 situat în București, ., ., sector 4, iar prin Dispoziția Primarului General al Municipiului București nr._/14.04.2010 s-a luat act de decizia civilă nr. 380/04.06.2009 pronunțată de Curtea de Apel București - Secția a IV-a Civilă în dosarul nr._ și s-a restituit în natură, în proprietatea pârâtei-reclamante, apartamentul nr. 29 situat in București, ., ., sector 4.
A reținut prima instanță că raportul juridic dedus judecații este supus normelor speciale cuprinse în OUG nr. 40/1999, astfel cum a fost aprobată și modificată prin Legea nr. 241/2001, actul normativ amintit fiind aplicabil ca urmare a trimiterii din art. 13 alin. 1 al Legii nr.10/2001, deoarece este vorba despre un imobil restituit în procedurile administrative reglementate de această lege; așa cum rezultă din contractul de închiriere nr. 795/27.01.2000, începând cu data încheierii acestui contract, apartamentul nr. 29 din imobilul situat în București, ., . fusese închiriat de către CGMB-AFI către reclamanta-pârâtă T. Nuța. Contractul astfel încheiat era opozabil conform art. 7 din OUG 40/1999 și pârâtei-reclamante recunoscută în calitate de proprietar al spațiului închiriat. În sarcina acesteia s-a născut obligația de a încheia cu pârâții chiriași un nou contract de închiriere în condițiile art. 9 alin. 1 OUG 40/1999.
Întrucât pârâta-reclamantă nu a notificat chiriașii în condițiile art. 10 din actul normativ menționat anterior, notificările aflate la dosarul cauzei neîndeplinind cerințele acestui text de lege, contractul de închiriere al pârâților s-a prelungit de drept în condițiile art. 11 din OUG 40/1999.
Cu toate acestea, la interpretarea și aplicarea prevederilor de favoare ale OUG nr.40/1999, OUG nr. 8/2004 si OUG nr. 44/2009, prima instanță a avut în vedere modalitatea în care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a calificat atingerea adusă dreptului de proprietate prin actul normativ intern în discuție.
Astfel, a fost avută în vedere împrejurarea că prelungirea de drept a contractelor de închiriere prin OUG nr. 40/1999 deși reprezintă o ingerință prevăzută de lege și este justificată de un interes ce poate fi calificat ca fiind general prin prisma caracterului de protecție socială al normelor, nu îndeplinește cerința proporționalității măsurii și a efectelor sale cu scopul urmărit.
A arătat prima instanță că dacă se reține, în speța de față, că drepturile locative ale reclamantei-pârâte au fost prelungite de drept în temeiul OUG nr.8/2004 până în anul 2009, iar la data restituirii imobilului (în anul 2009) se naște un alt drept al chiriașului, acela de a beneficia de încheierea unui nou contract, cu proprietarul care a redobândit imobilul, pe o perioadă de 5 ani, drept corelativ obligației instituite de lege în sarcina paratei-reclamante, de a încheia acest contract (după care, potrivit art. 13 și 14 din OUG nr. 40/1999, chiriașii au dreptul la reînnoirea contractului), se poate ajunge cu ușurință la concluzia că prelungirea contractului de închiriere operează pe termen nedeterminat.
Or, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat, în Hotărârea pronunțată în cauza R. și S. contra României, că sarcina instituită astfel asupra proprietarilor (suportarea efectelor unor contracte de închiriere prelungite pe termen nedeterminat), constituie în mod indiscutabil o restrângere a exercițiului dreptului de proprietate, este exorbitantă pentru proprietar și în dezechilibru cu interesul protejării chiriașilor.
Prin urmare, pentru a evita producerea unei ingerințe disproporționate în dreptul de proprietate al pârâtei-reclamante, proprietară a bunului ocupat de reclamanta-pârâtă și pârâți, prima instanță a apreciat că pentru păstrarea proporționalității despre care se vorbește în hotărârea amintită a instanței europene, prelungirea de drept care operează conform art. 9-11 din OUG nr. 40/1999 nu poate dura mai mult decât prelungirea legală instituită de actul normativ în discuție, de 5 ani de la data intrării în vigoare a legii (respectiv 5 ani de la data emiterii OUG nr. 8/2004), termen împlinit la data pronunțării sentinței nr.2693/30.03.2011.
În consecință și față de particularitățile cauzei (în sensul că pârâta-reclamantă a redobândit proprietatea asupra bunului imobil în anul 2009, în cadrul unei proceduri administrative începute în anul 2000, iar protecția socială pe care statul român a oferit-o chiriașilor a operat vreme îndelungată, din anul 1999 până la momentul retrocedării bunului și ulterior, până în prezent), prima instanță a reținut că se impune să dea prevalență jurisprudenței europene în temeiul angajamentelor internaționale asumate de România și al dispozițiilor constituționale cuprinse în art. 11 și art. 20, și să recunoască proprietarului posibilitatea exercițiului concret și efectiv al dreptului de proprietate statuat prin actele administrative de restituire.
În ceea ce privește capătul din cererea reconvențională privind obligarea reclamantei-pârâte și a pârâților la plata contravalorii lipsei de folosința a imobilului, judecătoria l-a considerat întemeiat, având în vedere că din adresa nr.1789/09.06.2010 emisă de CGMB-AFI, rezultă că CGMB-AFI a comunicat reclamantei-pârâte faptul că, la data de 25.05.2010, au încetat raporturile contractuale dintre parți, iar prin adresa nr._/07.07.2010 i s-a adus la cunoștință acesteia să se prezinte la sediul Administrației Fondului Imobiliar pentru a i se restitui suma de 94,10 lei, încasată cu titlu de chirie.
Pârâta-reclamantă, în calitate de proprietar al apartamentului în litigiu, are dreptul de a încasa fructele civile produse de acesta, iar reclamanta-pârâtă și pârâții, în calitate de locatari ai imobilului, au obligația de a plăti contravaloarea lipsei de folosință.
Împotriva acestei sentințe a formulat apel, în termenul prevăzut de lege, reclamanta-pârâtă, criticând sentința pentru motive de nelegalitate și netemeinicie.
În opinia apelantei-reclamante-pârâte, în mod greșit prima instanță a reținut că prelungirea de drept care operează conform dispoz. art. 9-11 din OUG 40/1999 nu poate dura mai mult decât prelungirea legală instituită în actul normativ, de 5 ani de la data intrării în vigoare a legii (respectiv 5 ani de la data emiterii OUG nr.8/2004) termen împlinit la data pronunțării hotărârii; pronunțându-se astfel, instanța de judecată a omis să facă aplicarea dispozițiilor OUG nr.44/13.05.2009 care preved că durata contractelor de închiriere privind suprafețele locative cu destinația de locuință, din proprietatea statului sau a unităților administrativ-teritoriale reglementate de OUG nr.8/2004 privind prelungirea duratei unor contracte de închiriere, aprobată prin Legea nr.219/2004, pentru care a operat tacita relocațiune, în condițiile prev. la art. 1437 din Codul civil, este de 5 ani de la data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență, respectiv până la 13.05.2014.
În baza acestei prevederi legale CGMB – AFI a prelungit contractul de închiriere până la data de 19.05.2014, iar dispoziția de retrocedare emisă în favoarea pârâtei a fost emisă ulterior prelungirii contractului nr.795/27.01.2000.
Astfel, termenul împlinit la data pronunțării hotărârii la care se referă instanța este abuziv, deoarece contractul de închiriere este valabil pe perioadă determinată, deci până în anul 2014 și nu pe perioadă nedeterminată.
A mai arătat apelanta – reclamantă - pârâtă că hotărârea primei instanțe este nelegală și sub aspectul obligării sale la plata contravalorii lipsei de folosință de 150 Euro/lună, în condițiile în care obiectul cererii a fost încheierea unui contract de închiriere potrivit art. 15 din Legea nr. 10/2001. Aceasta a susținut că putea fi obligată la plata contravalorii lipsei de folosință numai în situația prevederilor art. 10 alin.3 din OUG nr.40/1999 și anume în contextul refuzului de a încheia un nou contract de închiriere pe baza unui proces-verbal încheiat în termen de 60 de zile de la notificare, condiții care nu sunt îndeplinite în speță.
Prin decizia civilă nr.732 A/29.06.2012, Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanta – reclamantă - pârâtă și de apelanții – pârâți și i-a obligat pe apelanți la 1.800 lei cheltuieli de judecată către intimata – reclamantă – pârâtă.
Pentru a pronunța această decizie, Tribunalul București a reținut că dispozițiile O.U.G. nr.40/1999, invocate de apelanții-pârâți ca temei juridic in susținerea titlului lor locativ asupra imobilului opozabil reclamantului, au fost corect înlăturate de prima instanța prin raportare la reținerile Curții Europene a Drepturilor Omului în decizia R. și S. contra României, Statul Român având obligația de a aplica proceduri și mecanisme legislative, previzibile și coerente și să adopte garanții pentru punerea în practică si respectarea dreptului de proprietate al locatorului.
Cu privire la dispozițiile art.11 alin.1 din același act normativ, care are ca obiect noțiunea de reînnoire a contractelor de închiriere, Curtea Europeana a Drepturilor Omului a reținut ca textul se limitează să indice vag că prelungirea de drept a "contractului anterior" până la "încheierea unui nou contract" fără a preciza în ce condiții acest nou contract poate fi încheiat. Nici o informație nu este oferită în privința căii de care ar dispune proprietarul care a omis datorită necunoașterii sau neglijenței să respecte condițiile de formă impuse de art.10 alin.1 al Ordonanței de Urgență a Guvernului de a încheia acest nou contract cu ocupanții imobilului său, sau pentru a înlocui statul în vederea încasării chiriilor înainte de termenul prelungirii legale a contractelor.
Concluzia Curții Europene are putere de lucru interpretat în fata instanțelor naționale în temeiul art.46 din Convenția Europeana a Drepturilor Omului prin care Statul Român s-a angajat sa se conformeze hotărârilor definitive ale Curții în litigiile în care este parte.
În acest context, tribunalul a constatat că prima instanță a apreciat în mod corect că prevederile art.14 din O.U.G. nr.40/1999, care impun persoanelor în patrimoniul cărora a fost restituit imobilul, să cedeze folosința acestuia persoanelor care au locuit anterior în acel spațiu în baza unui contract de închiriere încheiat cu autoritatea administrativă, pe o perioadă a cărei întindere nu este previzibilă, ca urmare a prevederii legale ce instituie posibilitatea reînnoirii succesive a raporturilor locative, contra unei chirii plafonate, este contrară prevederilor art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților fundamentale, întrucât instituie o sarcină disproporționată impusă titularilor dreptului de proprietate.
Prin urmare, instanța de apel, constatând existența unui conflict între dispozițiile art. 14 din O.U.G. 40/1999 și prevederile Protocolului nr. 1 adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, a apreciat că instanța de fond în baza art. 11 și 20 alin. 2 din Constituție, având în vedere forța supralegislativă a tratatelor internaționale în materia drepturilor omului în dreptul intern, în mod corect a înlăturat dispozițiile art.14 din O.U.G. nr.40/1999, reținând legitim că ocuparea locuinței proprietatea reclamanților de către pârâți este realizată în absența unui titlu locativ și a dispus evacuarea.
În ceea ce privește a doua critică adusă hotărârii referitoare la dispoziția de obligare a apelanților la plata contravalorii lipsei de folosință, tribunalul a apreciat că este netemeinică și că în mod legal prima instanță a admis cererea în considerarea dispozițiilor art.480 Cod civil, potrivit cu care proprietarul are dreptul de a se bucura de fructele produse de bunul său, respectiv echivalentul chiriei pentru ocuparea proprietății sale. Suma de 150 euro/lună determinată de prima instanță reprezintă contravaloarea lipsei de folosință datorată proprietarului pentru lipsirea de bunul său și contrar motivelor de apel invocate ea nu trebuia calculată potrivit dispozițiilor OUG 40/1999, având în vedere că apelanții nu au beneficiat de un titlu locativ potrivit acestei reglementări.
În temeiul dispozițiilor art. 274 C.pr.civ. tribunalul i-a obligat pe apelanți la plata către intimata G. V. a sumei de 1800 lei, reprezentând cheltuieli de judecată.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs în termenul prevăzut de art.301 Cod de procedură civilă recurenta – reclamantă – pârâtă T. Nuța și recurenții – pârâți T. I., T. A. - I. și T. V. - A., solicitând admiterea recursului, desființarea deciziei și sentinței, iar pe fond, respingerea cererii principale și admiterea cererii reconvenționale.
În dezvoltarea motivelor de recurs întemeiate în drept pe dispozițiile art.304 pct.5, 7 și 9 Cod de procedură civilă, recurenții au arătat că atât decizia cât și sentința pronunțate în cauză au fost date cu aplicarea greșită a legii, cererile lor fiind interpretate greșit.
Astfel, prin cererea principală s-a solicitat să se aplice dispozițiile OUG. nr.40/1999 privind protecția chiriașilor și stabilirea chiriei pentru spatiile cu destinație de locuință; raportul juridic dedus judecății este supus normelor speciale cuprinse în OUG nr.40/l999 astfel cum a fost aprobată și modificată prin Legea nr.241/2001, actul normativ amintit fiind aplicabil ca urmare a trimiterii din art.13 alin. 1 al Legii nr.10/2001 iar cererea principală, formulată de recurenta-reclamantă-pârâtă T. Nuța, prin care a solicitat obligarea pârâtei-reclamante la încheierea unui nou contract de închiriere, se încadrează în dispozițiile OUG nr.40/1999, OUG nr.8/2004 și OUG nr.44/2009, fapt recunoscut atât de instanța de fond cât și de cea de apel, care au dat însă o interpretare total greșită, reținând că o eventuală admitere a cererii nu ar îndeplini cerința proporționalității măsurii și a efectelor sale cu scopul urmărit.
Au mai arătat recurenții că instanța de apel a apreciat în mod greșit că, în situația când s-ar admite cererea de obligarea la încheierea unui contract de închiriere pe o perioada de 5 ani s-ar ajunge la concluzia ca prelungirea contractului de închiriere operează pe termen nedeterminat, față de dispozițiile OUG nr.8/2004, OUG nr.40/1999 si OUG nr.44/2009. De asemenea, este greșită aplicarea în toate litigiile a hotărârilor Curții Europene a Dreptului Omului, în condițiile în care situația de fapt nu este identică; dacă s-ar decide de către instanțele romanești numai în baza îndrumărilor Curții Europene, nu ar mai fi necesară o legislație proprie fiecărei țări, așa încât trimiterea la dispozițiile dreptului comunitar este o încălcare a dreptului intern.
Pe de altă parte, în opinia recurenților, jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului are caracter de îndrumare și nu anulează dispozițiile legilor interne iar în speță, atât proprietarul cât si chiriașul au dreptul la o judecată dreaptă, care să respecte atât dreptul intern cât și jurisprudența europeană.
Au concluzionat recurenții că interpretarea instanței de apel în sensul că prelungirea contractului de închiriere ar fi operat pe termen «nedeterminat» este greșită, durata prevăzută de lege fiind de 5 ani, și, prin urmare, determinată.
Cu referire la soluția dată cererii reconvenționale, recurenții au arătat că atât instanța de fond cât și cea de apel au stabilit contravaloarea lipsei de folosință și au obligat-o pe recurenta-reclamantă-pârâtă la 150 euro lunar, în condițiile în care aceasta încasează venituri din pensie în lei.
Pe de altă parte, în prima notificare, nr.336/22.06.2010, intimata-pârâtă-reclamantă solicita chirie, de unde rezultă că era de acord cu încheierea contractului de închiriere potrivit dispozițiilor legale. Însă recurenta – reclamantă-pârâtă nu a fost de acord cu stabilirea chiriei în euro, astfel că sunt incidente dispozițiile art.15 din Legea nr.10/2001, conform cărora «Neîncheierea noului contract de închiriere în cazul prevăzut la art.9 si 10 din OUG NR.40/1999, cauzată de neînțelegerea asupra cuantumului chiriei cerute de proprietar sau de pretenția acestuia de restrângere a suprafeței locative pentru persoanele prevăzute la art.32 alin.(1) din aceeași ordonanță, atrage prelungirea de drept a contractului de închiriere până la încheierea noului contract».
Intimata – pârâtă - reclamantă a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, menționând că recurenții au evacuat de bună voie apartamentul la data de 19.09.2012.
Cu referire la prima critică de recurs, intimata – pârâtă – reclamantă a arătat că atât instanța de fond, cât si cea de apel au înțeles corect cererile recurenților și au aplicat corect legislația, atât cea interna, cât si cea europeană, obligatorie materia drepturilor omului.
Astfel, intimatei G. V. i s-a restituit apartamentul nr. 29 situat în București, ., . 7, sector 4, după 10 ani de la data formulării cererii de revendicare în instanța (dosarul nr._ al Tribunalului București) și la 9 ani de la data formulării notificării nr.3448/13.08.2001, prin executor judecătoresc.
La data de 04.06.2009, Curtea de Apel București a pronunțat decizia nr.380, obligând Primăria Municipiului București să lase în deplină proprietate și liniștită posesie apartamentul nr. 29 situat în București, ., ..
Așadar, la 04.06.2009 prin hotărâre definitivă si executorie a instanței de judecata Primăria Municipiului București nu mai avea calitatea de proprietar al apartamentului sus menționat și nu mai avea dreptul să încheie niciun fel de acte cu privire la acest imobil.
În consecință, în prezenta speță, în opinia intimatei, nu sunt aplicabile dispozițiile OUG nr.40/1999, republicată, și nu are obligația legală de a încheia un nou contract de închiriere în condițiile acestui act normativ.
Atât instanța de fond, cât și instanța de apel au analizat situația de fapt și de drept și în mod corect au făcut aplicarea Convenției Europene a Drepturilor Omului, având în vedere hotărârile pronunțate de CEDO împotriva României; instanțele de judecată au făcut și aplicarea art. 20 din Constituția României, care dă prioritatea legislației internaționale în această materie, instanțele de judecata având obligația asumată prin convențiile internaționale de a respecta dreptul de proprietate al proprietarului imobilului.
Așadar, ambele instanțe de judecată au înlăturat în mod legal și corect dispozițiile O.U.G. nr. 40/1999, făcând aplicarea hotărârilor Curții Europene a Drepturilor Omului în cauza R. și S. c. României, în care reclamantele invocau o atingere adusă dreptului lor de proprietate contrară art. 1 al Protocolului nr. 1 din cauza imposibilității prelungite în care s-au aflat
de a dispune de un imobil ce le-a fost retrocedat și de a încasa o chirie, imposibilitate ce a rezultat din aplicarea dispozițiilor în discuție.
În speța amintită, R. și S. c. României Curtea a constatat că dispozițiile OUG nr.40/1999 se limitează să indice vag că această prelungire are loc "până la încheierea unui nou contract", fără a preciza în ce condiții acest nou contract poate fi încheiat. Or, aceasta a condus la imposibilitatea din partea reclamantelor, timp de mai mulți ani în care ordonanța intrase în vigoare, să ceară orice chirie - chiar și fiind plafonată de lege - ocupanților imobilului lor.
În acest sens, Curtea a reamintit că a statuat deja că prevederile defectuoase și lacunele constatate în O.U.G. nr. 40/1999 i-au făcut pe proprietarii imobilelor să sufere o sarcină disproporționată.( cauza R. și S. c. României).
În lumina celor de mai sus, Curtea a considerat că imposibilitatea în care s-au aflat proprietarii timp de mai mulți ani, de a obliga ocupanții să le plătească o chirie din cauza dispozițiilor defectuoase și a lipsurilor relevate în legislația de urgență asupra imobilelor, au făcut să apese asupra lor o sarcină specială și exorbitantă de natură să rupă echilibrul just dintre protecția dreptului individului la respectarea bunurilor sale și cerințele interesului general.
În cauze repetitive precum P. și T. c. Românie, Spânache c. României, O. și alții c. României, M. R. c. României, M. D. și S. M. D. c. României, Kerekeș c. României, T. c. României, P. c. României Curtea a considerat că nimic nu permite îndepărtarea de jurisprudența stabilită în cauza R. și S. c. României și a constatat încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1.
De exemplu în cauza O. și alții contra României, Curtea a afirmat ca OUG nr. 40/1999 se analizează ca o reglementare a folosinței bunurilor, care urmărește un scop de interes general, și că sistemul astfel creat de către autoritățile naționale nu este criticabil în sine. Cu toate acestea, după ce a examinat și a identificat dispozițiile defectuoase și lacunele din OUG nr.40/1999, Curtea a statuat și că a sancționa proprietarii impunându-le o obligație atât de apăsătoare ca aceea de a păstra foștii chiriași ai statului in imobilul lor timp de mai mulți ani, fără nicio posibilitate concretă și reală de a percepe o chirie, constituie o sarcină deosebită și exorbitantă de natură să rupă justul echilibru între protecția dreptului persoanei la respectarea bunurilor sale si exigențele interesului general.
În contextul acestor hotărâri ale CEDO în cauze identice cu cea prezentă în mod legal instanța de apel a decis ca aceste hotărâri CEDO au putere de lucru judecat în fața instanțelor naționale, în temeiul art. 46 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
A susținut intimata-pârâtă-reclamantă nu poate fi reținută apărarea recurenților conform căreia, instanțele române nu au obligația de a aplica hotararile CEDO la spețele interne si ca ar fi trebuit soluționata cauza în baza dreptului intern, chiar dacă, menționează intimata, aceste norme încălca normele europene.
Cu referire la cea de-a doua critică adusă deciziei recurate, repectiv nelegala obligare la plata contravalorii lipsei de folosință, intimata a arătat că recurenții nu au invocat în concret nicio încălcare a legii.
În drept, întâmpinarea a fost întemeiată pe dispozițiile Legii nr.10/2001 rep. si art. 115 si urm. Cod procedură civilă, precum și pe jurisprudența CEDO.
Cererea de recurs a fost legal timbrată cu taxă judiciară de timbru în cuantum de16 lei; s-au aplicat timbre judiciare în valoare de 0,30 lei.
În faza procesuală a recursului nu s-au administrat probe noi cu referire la aspectele invocate prin cererea de recurs. S-au depus înscrisuri, conform mențiunilor cuprinse în practicaua deciziei cu referire la executarea dispoziției de evacuare care, în limita criticilor formulate, nu face obiectul controlului judiciar în recursul pendinte.
Examinând decizia recurată prin prisma criticilor și apărărilor formulate, înscrisurile de la dosar și dispozițiile legale incidente în speță, Curtea reține că recursul nu este fondat și urmează să-l respingă pentru următoarele considerente :
Prin Legea nr.30/1994, publicată în M.Of. nr.135/31 mai 1994, România a ratificat Convenția Europeană a Drepturilor Omului, asumându-și obligația de a respecta prevederile acesteia, precum și interpretarea dată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului acestei Convenții, în limitele prevăzute de art.46, care prevede că “Înaltele părți contractante, se angajează să se conformeze hotărârilor definitive ale Curții, în litigiile în care ele sunt părți”.
Potrivit art.11 alin. 2 din Constituția României, tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern. Este și cazul Convenției europene pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale ratificată de România prin Legea nr. 30/1994, care a devenit parte integrantă a sistemului român de drept și care a dobândit astfel aplicabilitate directă. Conform art.20 alin.2 din Constituția României „Dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile”. Invocarea unei eventuale contrarietăți între o normă internă privitoare la un drept protejat de Convenție și dispozițiile acesteia, pe temeiul art. 20 alin. 2 din Constituție, se poate face în fața instanțelor judecătorești, pe baza principiului liberului acces la justiție consacrat de disp. art. 21 din Constituție.
În ceea ce privește prevederile Convenției și ale protocoalelor sale adiționale, interpretarea și aplicarea acestora se face prin raportare la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.
Hotărârile pronunțate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, dincolo de efectele inter partes, au și un efect erga omnes, ca o consecință a autorității de lucru interpretat de care se bucură, în condițiile în care potrivit art. 32 din Convenție, misiunea specifică a instanței europene este interpretarea și aplicarea prevederilor acesteia; eficacitatea dreptului european al drepturilor omului nu ar putea fi variabilă potrivit calificărilor pe care acestea le-ar primi în sistemele de drept naționale ale statelor contractante, ci jurisprudența Curții constituie un instrument de armonizare a regimurilor juridice naționale ale drepturilor omului ale statelor contractante prin luarea în considerare a standardului minim de protecție dat de prevederile Convenției.
În cauza de față, recunoașterea judiciară a dreptului de proprietate asupra apartamentului nr.29 din imobilul situat în București, ., ., sector 4 face ca intimata-pârâtă-reclamantă să fie titulara unui bun, în înțelesul autonom al noțiunii, astfel cum a fost acesta conturat în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, respectiv, « (…) Noțiunea "bunuri" poate acoperi atât "bunurile actuale", cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în virtutea cărora reclamantul poate pretinde că are cel puțin o "speranță legitimă" de a beneficia efectiv de un drept de proprietate. (…)” (vezi cauza CEDO P. împ. România, hotărârea din 1 decembrie 2005, par. 64-65)”.
Prin urmare, aceasta se bucură de protecția oferită de art.1 Protocolul 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Așa cum au reținut instanțele de fond și apel, contractul de închiriere nr.795/27.01.2000 a fost prelungit în temeiul OUG nr.8/2004, pe o durată de cinci ani.
Restituirea imobilului către intimată s-a făcut prin Dispoziția nr._/14.04.2010, a Primarului General al Municipiului București, emisă în executarea deciziei civile nr.380/04.06.2009, pronunțate de Curtea de Apel București Secția a IV-a Civilă, în dosarul nr._, iar potrivit legislației interne, recurenții ar fi avut vocația la reînnoirea contractului de închiriere până la încheierea unui nou contract cu intimata.
Curtea reține că nu sunt fondate susținerile recurenților în sensul că prelungirea contractului de închiriere ar fi operat pe o durată de cinci ani întrucât OUG nr.40/1999 și OUG nr.8/2004 prevăd un termen de cinci ani pentru contractele de închiriere a spațiilor cu destinația de locuință deținute de stat, în vreme ce, în ipoteza în care bunul este redobândit de foștii proprietari sau de moștenitorii acestora sunt instituite reguli speciale, respectiv cele prevăzute de art.10 și 11 din OUG nr.40/1999.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constat însă în cauza R. și S. contra României că deși sistemul reglementat de OUG nr.40/1999 se circumscrie sferei reglementării folosirii bunurilor și urmărea la data adoptării prin măsurile de urgență impuse, un scop de interes general, respectiv protecția locatarilor în fața crizei de locuințe, acesta implică riscul de a impune locatorului o sarcină excesivă în privința posibilității de a dispune de bunul său.
Curtea a reținut, de asemenea că Statul Român avea obligația de a aplica proceduri sau mecanisme legislative previzibile și coerente, în sensul de a prevede garanții pentru punerea lor în practică iar incidența lor asupra dreptului de proprietate al locatorului să nu fie arbitrar ori imprevizibil, astfel că a fost încălcat art.1 din Protocolulul 1 la Convenție.
Așa cum s-a arătat deja, hotărârile pronunțate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauzele în care România este parte, au caracter obligatoriu, iar nu facultativ.
Încălcarea dreptului de proprietate al intimate-pârâte-reclamante, cu consecința înlăturării reglementării dispozițiilor OUG nr.40/1999 au fost corect reținute de instanțele de fond și apel, având în vedere că deși nu există o identitate totală între situațiile de fapt din speță și din cauza sus-menționată, există aceeași cauză de încălcare a dispozițiilor Convenției, respectiv prevederile sus-menționate care instituie o sarcină specială și exorbitantă intimatei-pârâte-reclamante. Astfel, deși a fost recunoscută prin hotărâre judecătorească proprietar al imobilului, acesta nu s-ar putea bucura de unul din prerogativele esențiale ale dreptului său de proprietate și anume de dreptul de folosință și nici nu ar avea posibilitatea de a obține echivalentul lipsei de folosință la valoarea de piață.
Cu referire la criticile privitoare la soluția de obligare la contravaloarea lipsei de folosință, Curtea reține, sub un prim aspect, că în apel nu au fost formulate critici privitoare la împrejurarea că această obligație a fost stabilită într-o altă monedă decât aceea națională în care partea realizează venituri, astfel că, sub acest aspect, critica apare ca fiind formulată omisso medio.
Criticile prin care recurenții solicită determinarea acestei obligații de plată în funcție de prevederile OUG nr.40/1999 sunt nefondate având în vedere considerentele anterioare prin care s-a constatat inaplicabilitatea în speță a dispozițiilor acestuia act normativ și împrejurarea că determinarea contravalorii lipsei de folosință s-a făcut potrivit dreptului comun în funcție de valoarea de piață a prejudiciului suferit de intimată prin restrângerea atributului folosinței.
Pentru toate aceste considerente, reținând că în cauză nu sunt incidente motivele de recurs prevăzute de art.304 pct.5, 7 și 9 Cod procedură civilă, invocate formal de recurenți, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin.1 Cod procedură civilă, Curtea va respinge recursul, ca nefondat.
În temeiul dispozițiilor art. 316, 298 și 274 alin.1 Cod procedură civilă, Curtea îi va obliga pe recurenți la 1800 lei către intimată, cu tiltu de cheltuieli de judecată în recurs, reprezentând onorariu de avocat, conform chitanței nr.190/18.10.2012 eliberate de Cabinetul de Avocat B. E.-D..
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul formulat de recurenta-reclamantă-pârâtă T. NUȚA și de recurenții –pârâți T. I., T. A. - I. și T. V. - A., împotriva deciziei civile nr.732 A/29.06.2012, pronunțate de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă, în contradictoriu cu intimata – pârâtă – reclamantă G. V..
Obligă pe recurenți la 1.800 lei cheltuieli de judecată către intimată.
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședință publică, azi 08.01.2013.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
M. V. L. D. S.-G. P.
GREFIER
E. C.
Red.S.G.P.
Tehdact.R.L./S.G.P.
2 ex./18.02.2013
TB-S.4 – D.I.T.; M.I.L.
Jud.S.4 – G.L.
| ← Legea 10/2001. Decizia nr. 1/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Legea 10/2001. Decizia nr. 6/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
