Acţiune în constatare. Decizia nr. 1119/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1119/2015 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 11-11-2015 în dosarul nr. 1119/2015
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI – SECȚIA A IV CIVILĂ
Dosar nr._
DECIZIA CIVILĂ NR. 1119R
Ședința publică de la 11 noiembrie 2015
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE - S. T.
JUDECĂTOR - P. F.
JUDECĂTOR - A. V.
GREFIER - G.-M. V.
**************
Pe rol pronunțarea asupra recursului formulat de recurenții-intervenienți S. D. și S. I. împotriva deciziei civile nr.2533A/01.07.2015 pronunțată de Tribunalul București – Secția a III-a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul-reclamant P. S. C., intimații-pârâți N. (R.) V. și R. P. D. și intimata-intervenientă A. M., cauza având ca obiect „acțiune în constatare”.
Dezbaterile asupra cauzei au avut loc în ședința publică de la 6 noiembrie 2015, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, ce face parte integrantă din prezenta decizie, când, Curtea având nevoie de timp pentru a delibera și pentru a da posibilitate părților să depună concluzii scrise, a amânat pronunțarea la 11 noiembrie 2015.
CURTEA
Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București la data de 24.06.2004, sub nr.l03001299/2004 reclamantul N. A. Rene a chemat în judecată pe pârâții R. P. D. și N. V., solicitând pronunțarea unei hotărâri judecătorești, prin care să se constate calitatea de coproprietari a părților asupra terenului din .. 45 A, sector 1, reclamantul cu o cotă de 1/2, iar pârâții, împreună cu cealaltă cotă de ½ ; să se dispună ieșirea din indiviziune. prin atribuirea terenului reclamantului.
În motivarea cererii, reclamantul a arătat, în fapt, că este unicul moștenitor al defunctelor N. C. și T. M., moștenitoare la rândul lor ale părinților Balbeleu (Balbareu/Balbarean) E. și Balbeleu (Balbareu/Balbarean) I..
A mai arătat reclamantul că soții Balbeleu (Balbareu/Balbarean) E. și I. au dobândit un drept de coproprietate asupra fâșiei de teren ce formează obiectul prezentului litigiu, printr-un act de vânzare-cumpărare, încheiat la data de 5.04.1907, iar pârâții R. P. D. și N. V., sunt frați și singurii moștenitori ai părinților lor O. R. și O. S., care la rândul lor au avut un drept de coproprietate asupra fâșiei de teren ce formează obiectul prezentului litigiu, printr-un act de vânzare-cumpărare, încheiat la 22.09.1945.
La termenul de judecată din 16.12.2004, terții S. D. și I. au formulat cerere de intervenție voluntară principală, solicitând ca hotărârea ce se va pronunța să se constate existența unui drept de servitute in favoarea acestora, cote de 50 % împreună cu pârâta A. M. . S-a formulat si cerere de chemare in judecată a reclamantului N. A. Rene, prin care s-a solicitat obligarea acestuia la plata unor despăgubiri în cuantum de 60.000.000 rol.
La termenul de judecată din 5.05.2005 a fost introdus în cauză în locul reclamantului, urmare a încheierii unui contract de cesiune de drepturi litigioase,numitul P. S..
La termenul de judecată din 15.12.2005 au fost respinsă cererea de intervenție voluntară principală cât și cererea de chemare în judecată formulate de S. D. și S. I. ca inadmisibile.
În cauză a formulat cerere de intervenție voluntară principală A. M., cerere care a fost respinsă prin încheierea de la termenul din 06.02.2006, când prima instanță a pus în discuție din oficiu excepția lipsei calității procesuale pasive.
Prin sentința civilă nr.3281/24.02.2006 Judecătoria Sectorului 1 București a admis excepția lipsei calității procesuale pasive și a respins cererea formulată de reclamantul P. S. C. în contradictoriu cu pârâții R. P. D. și N. V., ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală; a luat act că pârâții nu au solicitat cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut că, față de dispozițiile art. 797 cod civil și 6737 Cod procedură civilă, la sistarea stării de indiviziune trebuie să participe obligatoriu toți coindivizarii, sub sancțiunea inopozabilității actului de împărțeală față de coindivizarul care nu a fost prezent. Starea de coproprietate dă naștere unui raport juridic indivizibil, care pe plan procesual generează un caz de coparticipare procesuală necesară.
Construcția dobândită de soții R. O. și M. S. prin actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 46 826 din 22.09.1945 la Tribunalul I., secția notariat, devenită, ca efect al deschiderii succesiunii lui R. O. la data de 25 august 1973, coproprietatea în cote părți egale de 50% a pârâtei N. V. și a mamei sale M. S., a fost înstrăinată lui Tințu T., prin contractul de vânzare-cumpărare, autentificat sub nr. 101 din 6.01.1977 la fostul Notariat de Stat Local al sectorului 7, București.
La încheierea acestui act juridic, întreaga suprafață de teren, de 958,72 mp, ce a format obiectul actului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 46 826 din 22.09.1945 la Tribunalul I., secția Notariat, deci inclusiv cota-parte ideală și abstractă din dreptul de proprietate asupra fâșiei de teren de 100 mp, ce formează obiectul prezentului litigiu, ce s-a aflat în patrimoniul soților R. O. și M. S., a trecut de drept în proprietatea statului, conform art. 30 alin. 2 din Legea nr. 58/1974.
A reținut instanța că nesolicitând ieșirea din indiviziune și în contradictoriu cu statul român, se impune admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive.
Împotriva acestei sentințe au declarat apel atât reclamantul P. S. C., cât și intevenienții S. D. și S. I..
Prin decizia civilă nr. 853A din 02.06.2008, Tribunalul București – Secția a V-a Civilă a admis apelurile formulate de reclamantul P. S. C. și de intervenienții S. D. și S. I., împotriva sentinței civile nr. 3281/24.02.2006 pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București, a desființat sentința apelată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.
Pentru a decide astfel, examinând sentința prin prisma criticilor formulate, tribunalul a reținut următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată s-a solicitat de către reclamant sistarea stării de indiviziune asupra unei fâșii de teren, cu suprafața de 100 mp. având dimensiunile de aproximativ de 3 m lungime spre stradă, 2795 m lungime, spre fund și câte 33 metri liniari, în stânga și în dreapta, grevată de un drept de servitute de trecere, ce permite accesul spre .>
Instanța de fond după ce a apreciat că starea de coproprietate dă naștere unui raport juridic indivizibil, care pe plan procesual generează un caz de coparticipare procesuală necesară, la sistarea stării de indiviziune trebuind să participe obligatoriu toți coindivizarii, a admis excepția lisei calității procesuale pasive si a respins acțiunea pentru lipsa acestei calități.
Este incontestabil că dispozitivul sentinței este vădit în neconcordanță cu considerentele care susțin acest dispozitiv, care face imposibil de verificat motivele de apel formulate.
Astfel, din conținutul considerentelor rezultă că pârâții au calitate procesuală pasivă, însă nu au fost chemați în judecată toți coproprietarii, înțelegând aici și statul, aspect care ar influenta admisibilitatea cererii formulate și nu lipsa calității procesuale pasive.
Pe de altă parte, dispozitivul sentinței consacră lipsa calității procesuale pasive a pârâților, situație care vine în contradicție cu cele reținute în considerentele acesteia. Sub acest aspect, prima instanță a omis să se pronunțe asupra calității de proprietar.
În ceea ce privește cererea de intervenție a numiților S. D. și S. I., față de faptul că aceștia invocă existenta unui drept de servitute pretins a fi exact terenul asupra căruia e ieșirea din indiviziune că aceștia justifică un interes în primirea în principiu a cererii, existând o legătură suficientă care să justifice rezolvarea împreună a cererilor.
Conform art. 295 Cod procedură civilă, instanța de apel trebuie să verifice, în limitele cererii de apel, stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță ori, motivarea confuză și contradictorie a sentinței, neconcordanțele între dispozitiv și considerente echivalează cu nemotivarea hotărârii ceea ce impune admiterea apelurilor și desființarea sentinței apelate cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe, aceasta pentru a nu lipsi părțile de un grad de jurisdicție.
Prin sentința civilă nr._/2014, pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București în Dosarul nr._, a fost respinsă ca neîntemeiată excepția lipsei de interes, invocata din oficiu cu privire la cererea de intervenție în interes propriu formulata de A. M., a fost admisă excepția inadmisibilității cererii principale formulate de reclamantul P. S. C., a fost admisă excepția inadmisibilității cererii formulata de intervenienții în interes propriu S. D. și S. I. având ca obiect constatarea existentei unui drept de servitute, a fost respinsă cererea principala formulată de reclamant P. S. C., în contradictoriu cu pârâții R. P. D. și N. R. V., ca inadmisibila, a fost respinsă cererea formulata de intervenienții în interes propriu S. D. și S. I., având ca obiect constatarea existentei unui drept de servitute ca inadmisibila, s-a constatat ca cererea de intervenție în interes propriu formulata de A. M. a rămas fara obiect, au fost compensate cheltuielile de judecata, s-a dispus disjungerea cererii având ca obiect obligarea reclamantului la plata sumei de 60.000.000 lei reprezentând despăgubiri și s-a dispus formarea unui alt dosar cu termen de judecata la data de 29.09.2014, cu citarea parților.
În faza rejudecării în fond, prin încheierea din data de 03.12.2009, Judecătoria Sectorului 1 București a încuviințat în principiu cererile de intervenție în interes propriu formulate de terții S. D., S. I. și A. M., instanța considerând că terții intervenienți au justificat interesul de a interveni în cauza de față și că invocă un drept în strânsă legătură cu cererea de chemare în judecată, luând în considerare la luarea acestei măsuri procesuale decizia de casare nr. 853/A/2.06.2008 și obiectul acestor cereri de chemare în judecată, prin care terții au înțeles să supună analizei instanței propriul drept de coproprietate asupra terenului ce se cere a fi partajat prin cererea de chemare în judecată.
După punerea în discuția părților a excepțiilor lipsei calității procesuale active, lipsei calității procesuale pasive a pârâților R. P. D. și N. V. și a inadmisibilității cererii de chemare în judecată, prin încheierea din data de 09.12.2009, instanța de fond, analizând cu prioritate excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului P. S., a admis-o prin raportare la patrimoniul numitului N. A.-Rene, care a figurat inițial în calitate de reclamant în cauză și care a înțeles să înstrăineze dreptul său de proprietate asupra terenului, ca drept analizat în cauza de față, în favoarea reclamantului P. S..
Prin sentința civilă nr.4882 din 18.03.2010, Judecătoria Sectorului 1 București a admis în parte cererea de intervenție în interes propriu formulata de S. I. și S. D. și s-a admis în parte cererea de intervenție în interes propriu formulata de A. M..
S-a constatat ca terenul aflat la limita proprietăților nr.45 și 45 A din . 1, București, teren care are spre .., lungime de 33 m.l, și lățime în spate de 2,85 m, este supus regimului juridic al coproprietății forțate și perpetue potrivit convenției părților.
S-a constatat ca intervenientei A. M. ii revine cota de 1/4 și intervenienților S. I. și S. D. cota de 1/2.
Prin aceeași sentință s-a respins cererea de obligare a reclamantului la plata sumei de 6.000 lei, formulata de către intervenienții S. I. și S. D., ca neîntemeiată.
S-a respins cererea de chemare în judecata privind pe reclamantul P. S. C., ca fiind introdusa de o persoana fara calitate procesuala activa.
S-a respins ultimul capăt de cerere privind atribuirea terenului în litigiu din cererea de intervenție formulată de A. M., ca rămas fără obiect.
Reclamantul a fost obligat la plata sumei de 3334,2 lei, către intervenienții S. I. și S. D., cu titlu de cheltuieli de judecata.
Prin decizia civilă nr. 1120A/20.12.2011 a Tribunalului București, Secția a IV a Civilă, s-au admis apelurile declarate de apelantul-reclamant P. S. C., și de apelanții-intervenienți în interes propriu S. D. și S. I. împotriva sentinței civile nr. 4882/18.03.2010, pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București în dosarul nr._ (nr. în format vechi_/2004), în contradictoriu cu intimații-pârâți R. P.-D. și N. (R.) V., s-a desființat sentința apelată și s-a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță.
Prin decizia civilă nr. 886R/24.04.2013 a Curții de Apel București – Secția a IV a Civilă, s-a respins ca nefondat recursul declarat de recurenții intervenienți S. D. și S. I. împotriva deciziei civile nr. 1120A/20.12.2011 pronunțată de Tribunalul București – Secția a IV a Civilă, în contradictoriu cu intimatul reclamant P. S. C. și intimații pârâți N. V. și R. P. D..
Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut următoarele:
Cu privire la excepția inadmisibilității cererii principale formulate de reclamantul P. S. C. și exceptia inadmisibilitatii cererii formulata de intervenienții în interes propriu S. D. și S. I. având ca obiect constatarea existentei unui drept de servitute, s-a reținut că prin actul de vânzare autentificat sub nr.4017/19.04.1906 de Tribunalul I., transcris sub nr.2326/1906, Generalul V. Z. a cumpărat de la A. Osz imobilul situat în București, ..55, precum și cota de ½ din dreptul de proprietate asupra ulicioarei ce desparte proprietățile vânzătorului și cumpărătorului, situate la aceeași adresă poștală, ulicioară ce comunică cu . lungimea de 33,70 m, lățimea la stradă de 3 m și lățimea în fund de 2,85 m.
Prin acest contract de vânzare-cumpărare, vânzătorul A. Osz și cumpărătorul Generalul V. Z. au convenit că ulicioara reprezentând drumul de acces la cele două imobile proprietatea lor, este rezervată exclusiv celor două proprietăți, fără ca vreunul dintre ei să o poată suprima și nici a cere și obține împărțirea ei, fiind obligați a o poseda în devălmășie pentru totdeauna.
Prin actul de vânzare autentificat sub nr.3279/05.04.1907 de Tribunalul I., Generalul V. Z. a transmis cumpărătoarei Balbareu E. dreptul de proprietate asupra imobilului situat în București, ..55, precum și cota de ½ din dreptul de proprietate asupra ulicioarei, dobândite de la A. Osz.
Conform adresei nr.3117/12.11.2001, emisă de S.C. Proiect București S.A., adreselor nr.6706/10.08.2001 și nr.1953/11.02.2002, emise de Direcția Impozite și Taxe Locale a Sectorului 1 București și adresei nr.2760/563/28.01.2002, emisă de Primăria Municipiului București – Direcția Patrimoniu, Evidență Proprietăți, cadastru – Serviciul Nomenclatură Urbană (filele 8-11 dosar fond 1), imobilul care în prezent are nr.45 A pe . purtat nr.55 pe . a aparținut lui E. Balbareu.
Printr-un șir de succesiuni legale și testamentare, potrivit certificatelor de moștenitor și actului de partaj voluntar depuse în dosarul de fond, dreptul de proprietate asupra imobilului situat în București, ..45 A, precum și cota de ½ din dreptul de proprietate asupra drumului de acces, dobândite de la A. Osz, s-au transmis de la E. Balbareu reclamantului inițial N. A.-Rene.
Potrivit actului de partaj voluntar autentificat sub nr.6267/24.12.1965 de Notariatul de Stat al Raionului „16 Februarie” București, imobilul situat în București, ..45 A, este compus din teren în suprafață de 402 m.p. și următoarele construcții: un apartament situat pe partea stângă a construcției din față, compus din vestibul, hol, două camere, baie, oficiu, W.C. și bucătărie; un apartament situat pe partea dreaptă a construcției din față, compus din terasă, două camere, hol, vestibul; o cameră la pod situată deasupra bucătăriei apartamentului situat în partea din stânga a construcției din față și un corp de clădire situat spre fundul terenului, opus străzii, compus din parter și etaj. Imobilul în această compunere a devenit proprietatea lui N. A.-Rene, plus cota de ½ din dreptul de proprietate asupra drumului de acces.
Prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.6993/10.09.1971 de Notariatul de Stat Local al Sectorului 7 București, N. A.-Rene a vândut lui G. T. corpul din fundul proprietății din imobilul situat în București, ..45 A, compus din parter și etaj, format din două camere, casa scării, WC și debara, împreună cu cota indiviză de 80 mp din suprafața totală de 402 mp.
Acest imobil s-a transmis în proprietatea apelantei-interveniente A. M., în calitate de legatară universală a defunctului G. T., potrivit certificatului de moștenitor nr.68/13.06.2000, eliberat de B.N.P. S. C.-D..
Prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 6992 din 10.09.1971 de Notariatul de Stat Local al Sectorului 7 București, N. A.-Rene a vândut lui C. I., căsătorit cu C. V., apartamentul nr.2 din față, pe partea dreaptă de la . imobilul situat în București, ..45 A, compus din două camere, hol, vestibul și terasă, împreună cu cota-parte indiviză de teren de 121 mp. din suprafața totală de 402 mp.
Dreptul de proprietate asupra imobilului cumpărat de C. I. de la N. A.-Rene, s-a transmis apelantei interveniente A. M. prin contractul de întreținere autentificat sub nr._/06.07.1994 de Notariatul de Stat Local al Sectorului 1 București, încheiat cu C. V., în calitate de coproprietar și moștenitor al defunctului C. I..
Prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 4652 din 25.11.2002 de B.N.P. B. N., N. A.-Rene a vândut soților P. S. și P. D. P. dreptul de proprietate asupra apartamentului din față, pe partea stângă a imobilului situat în București, ..45 A, compus din terasă, vestibul, două camere, baie, hol, bucătărie, hol, WC, la parter, casa scării și o cameră la etaj, precum și asupra cotei indivize de ½ din terenul aferent în suprafață de 402 mp, cumpărătorii intabulându-și dreptul de proprietate astfel dobândit, la data de 02.12.2002.
În consecință, dreptul de proprietate asupra imobilului situat în București, ..45 A, fost nr.55, precum și cota de ½ din dreptul de proprietate asupra drumului de acces, ce au fost cumpărate de Generalul V. Z. în anul 1906, a aparținut din data de 25.11.2012 reclamantului P. S. C. și soției acestuia, P. D. P., în devălmășie, ca bun comun dobândit în timpul căsătoriei, precum și intervenientei în interes propriu A. M..
În actul inițial de vânzare autentificat sub nr.4017/19.04.1906 părțile au convenit ca ulicioara reprezentând drumul de acces la cele două imobile proprietatea lor, sa fie rezervată exclusiv celor două proprietăți, fără ca vreunul dintre ei să o poată suprima și nici a cere și obține împărțirea ei, fiind obligați a o poseda în devălmășie pentru totdeauna, iar dobânditorii ulteriori ai imobilului cumpărat de Generalul V. Z. de la A. Osz sunt succesori cu titlu particular ai acestuia, astfel ca, deși nu au participat la încheierea actului juridic civil, sunt totuși îndrituiți nu numai să profite de efectele actului respectiv, dar și ținuți sa suporte efectele acestuia.
Prin urmare, aceștia pot exercita drepturile, dar sunt și ținuți sa execute obligațiile autorului lor și care decurg din actul de vânzare autentificat sub nr.4017/19.04.1906, cu privire la coproprietatea asupra drumului de acces, astfel încât nu pot suprima această coproprietate prin actele juridice pe care le încheie .
Considerentele instanței de apel din cadrul deciziei civile nr. 1120A/20.12.2011, menținute ulterior de către instanța de recurs au fost reținute cu caracter obligatoriu cu privire la problemele de drept dezlegate, în raport de dispozițiile art. 315 Cod procedură civilă Cu aceasta ocazie, s-a stabilit că având în vedere și dispozițiile art.1325 și art. 489 și urm. Cod civil, dreptul de proprietate asupra bunului principal, reprezentând terenul în suprafață de 402 mp, ce a aparținut Generalului V. Z. în temeiul actului de vânzare autentificat sub nr.4017/19.04.1906, nu poate fi transmis, prin succesiune sau prin convenție, decât împreună cu cota-parte corespunzătoare din dreptul de proprietate asupra drumului de acces, indiferent dacă partea din imobilul înstrăinat are sau nu acces la . consecință, s-a apreciat ca susținerea intervenienților A. M., S. D. și S. I., în sensul că reclamantul P. S. C. nu a dobândit o dată cu cota-parte de ½ din dreptul de proprietate asupra terenului în suprafață de 402 mp și cota-parte de ¼ din dreptul de proprietate asupra drumului de acces, întrucât nu este menționată în contract, este nefondată, cu atât mai mult cu cât, potrivit dispozițiilor art. 970 alin. 2 Cod civil, convențiile obligă nu numai la ceea ce este expres într-însele, dar la toate urmările ce echitatea, obiceiul sau legea dă obligației, după natura sa.
S-a considerat că legitimitatea procesuala activa a reclamantului P. S. C. rezultă cu prisosință din conținutul contractului de cesiune de drepturi litigioase autentificat sub nr.146/02.03.2005 de B.N.P. D. M., prin care reclamantul inițial N. A.-Rene a cesionat lui P. S. C. drepturile litigioase din prezenta cauză, în scopul stingerii creanței pe care cesionarul o are împotriva cedentului și care izvorăște din antecontractul de vânzare-cumpărare încheiat între părți la data de 26.10.2002, prin care cedentul s-a obligat să vândă cesionarului cota-parte de ½ din dreptul de proprietate asupra aleii de acces în litigiu.
Rezultă cu claritate din conținutul contractului de cesiune de drepturi litigioase și din poziția procesuală exprimată de cesionarul P. S. C., care și-a însușit cererea de chemare în judecată și a invocat în proces un drept propriu de coproprietate asupra drumului de acces în litigiu, că voința părților a fost aceea de a se recunoaște reclamantului P. S. C. cota-parte din dreptul său de proprietate asupra drumului de acces, părțile contractante având reprezentarea că prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.4652/25.11.2002 de B.N.P. B. N., cumpărătorul P. S. C. nu a dobândit și cota-parte din acest drept.
Împrejurarea că părțile contractului de cesiune de drepturi litigioase au interpretat eronat contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.4652/25.11.2002 de B.N.P. B. N., nu este de natură a lipsi pe reclamantul P. S. C. de legitimarea procesuală activă, câtă vreme acesta este titularul cotei de ¼ din dreptul de proprietate asupra drumului de acces, iar contractul de cesiune de drepturi litigioase nu poate fi avut în vedere decât împreună cu contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.4652/25.11.2002 de B.N.P. B. N..
Pe de altă parte, prin acte succesive de înstrăinare, încheiate cu formalitățile prescrise de lege și prin moștenire, dreptul de proprietate asupra imobilului proprietatea lui A. Osz, situat în București, ..55, precum și cota de ½ din dreptul de proprietate asupra drumului de acces susmenționat, s-au transmis lui Marcelle S., care, prin actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr._/22.09.1945 de Tribunalul I., a înstrăinat cumpărătorilor S. R. și O. R., imobilul situat în București, ..45, fost nr.55, compus din teren în suprafață de 958 mp și construcții, în această suprafață de teren intrând și terenul comun cu proprietatea Balbean în suprafață de 100 mp, afectați dreptului de trecere spre . de acces descris mai sus). În contract se menționează că fâșia de teren având laturile din dreapta și din stânga de 33 m, lățimea dinspre stradă de cca 3 m și cea dinspre fund de 2,95 m, a fost stăpânit în comun cu doamna Balbarean și servește exclusiv pentru trecere, vânzătoarea transmițând cumpărătorilor toate drepturile asupra acestei fâșii de teren, astfel cum le-a avut de la autorii săi.
Prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 101 din 06.01.1977 de Notariatul de Stat Local al Sectorului 7 al Municipiului București, N. V., moștenitoare a defunctului O. R. și M. (fostă R.) S. au înstrăinat lui Tințu T. construcția situată în București, ..45 și dreptul de servitute de trecere spre stradă asupra drumului de acces descris anterior, terenul în suprafață totală de 958,72 mp, pe care se află construcția, trecând în proprietatea statului în baza art.30 alin.2 din Legea nr.58/1974.
Totodată, în baza adresei DITL nr. 6706/10.08.2001 (f. 11 vol. 1), se retine ca în temeiul Deciziei nr. 350/15.02.1977 a Consiliului Popular al Sectorului 7, pe data de 06.01.1977, terenul în suprafața de 958.72 mp, situat în .. 45, a trecut în proprietatea statului, în baza art. 30 alin. 1 din Legea nr. 58/1974, fiind administrat de ICRAL Giulești. în conformitate cu art. 30 alin. 2 din Legea nr. 58/1974, pe aceeași dată, s-a atribuit proprietarei, folosința terenului în suprafață de 100 mp, diferența de teren de 858,72 mp urmând a fi închiriată de ICRAL Giulești. S-a reținut de asemenea, ca pe actul de dobândire se menționează ca exista un drept de servitute spre . are spre . lungime, spre fund circa 2.95 m lungime și în stânga și în dreapta cate 33 m lungime.
Prin sentința civilă nr.5607/05.06.1995, rectificată prin încheierea din 27.11.2000, ambele pronunțate de Judecătoria Sectorului 1 București, irevocabile, s-a constatat că între defuncta Tințu T., în calitate de vânzătoare și A. M., în calitate de cumpărătoare, a intervenit vânzarea-cumpărarea imobilului situat în București, ..45, sectorul 1, compus din construcție și teren în suprafață de 958,72 mp.
Prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1427 din 30.06.2003 de B.N.P. S. C.-D., intervenienta A. M. a vândut intervenienților S. D. și S. I. imobilul situat în București, ..45, sectorul 1, compus din teren în suprafață de 958,72 mp și construcție locuință și magazii, menționându-se în contract că . face pe drumul de acces din . lungimea de 33,70 m, lățimea la stradă de 3,01 m și lățimea la . 2,85 m, drum ce se învecinează cu imobilul situat în București, ..45A și care servește numai pentru . a vânzătoarei A. M..
Din cele expuse mai sus rezultă că în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.101/06.01.1977 de Notariatul de Stat Local al Sectorului 7 al Municipiului București, Tințu T. nu a dobândit cota de ½ din dreptul de proprietate asupra drumului de acces în litigiu, ci doar un drept de servitute asupra aleii de acces și un drept de folosință asupra suprafeței de 100 mp aferentă construcției cumpărate, atribuit prin decizia nr.350/15.02.1977 a Consiliului Popular al Sectorului 7 București, întregul teren în suprafață de 958,72 mp, ce include și cota-parte de ½ din dreptul de proprietate asupra aleii de acces, trecând în proprietatea statului în baza art. 30 alin. 2 din Legea nr. 58/1974. Acest aspect este relevat și în adresa nr. 6706/10.08.2001, emisă de Direcția Impozite și Taxe Locale a Sectorului 1 București. (fila 11 dosar fond 1).
Astfel, în baza Legii nr. 58/1974 privind sistematizarea teritoriului și a localităților urbane și rurale, precum și Legea nr. 59 privitoare la fondul funciar, terenurile au fost scoase din circuitul civil general, singura lor modalitate de dobândire recunoscută fiind moștenirea legală.
Mai mult, în caz de înstrăinare a construcției, terenul aferent acesteia trecea ope legis în proprietatea statului, iar dobânditorul construcției dobândea terenul pe care era situată în folosință, pe durata existenței acesteia, în limitele stabilite prin detaliile de sistematizare, limite care nu puteau excede 250 mp.
Este rațiunea pentru care actualul art. 36 alin. 3 din Legea nr. 18/1991 dispune că terenurile atribuite în folosință, pe durata existenței construcțiilor dobânditorilor acestora, ca efect al preluării terenurilor aferente construcțiilor, în condițiile dispozițiilor art. 30 din Legea nr. 58/1974 cu privire la sistematizarea teritoriului și a localităților urbane și rurale, trec în proprietatea actualilor titulari ai dreptului de folosință a terenului, proprietari ai locuințelor.
Astfel, sub imperiul Legii nr. 58/1974, din moment ce înstrăinarea terenurilor poate fi făcută numai prin moștenire legală, ele nu se puteau dobândi prin testament sau prin uzucapiune și nici nu se puteau constitui dezmembrăminte asupra lor, cu excepția unor situații speciale de constituire a dreptului de superficie.
În consecință, Tințu T. putea transmite intervenientei A. M. numai dreptul de proprietate asupra construcției, nefiind proprietara terenului în suprafață de 958,72 mp, ce include și . căreia exista un drept de proprietate comună al statului cu proprietarii imobilului situat în București, ..45A. Terenul preluat de stat în baza art. 30 alin.2 din Legea nr.58/1974 face obiectul art.36 alin. 3 din Legea nr.18/1991 republicată și intervenienții nu au făcut dovada că au solicitat constatarea dreptului de proprietate în temeiul legii speciale. Pentru terenul reprezentând . T. a cumpărat cu act autentic în anul 1977 doar dreptul de servitute de la vânzătorii N. V. și M. (fostă R.) S..
În ceea privește opozabilitatea efectelor sentinței civile nr. 5607/05.06.1995, rectificată prin încheierea din 27.11.2000, ambele pronunțate de Judecătoria Sectorului 1 București, irevocabile, faptul că o hotărâre a declarat existența dreptului de proprietate în patrimoniul reclamantului nu înseamnă că acesta poate fi opus tuturor de o manieră incontestabilă; dreptul rezultat dintr-o dezbatere judiciară, indiferent de natura sa, este demonstrat incontestabil doar inter partes. Aceasta întrucât, este vorba de opozabilitatea actului – care se manifestă în aceiași termeni, fara deosebire de conținutul substanțial al acestuia – și nu de opozabilitatea proprie a dreptului real.
Efectele inopozabilității hotărârii constau în posibilitatea recunoscuta terțului, de a ignora hotărârea ce i se opune sau a o considera neavenită, care se va răsfrânge insă numai asupra terțului care a acționat (ori care s-a apărat), având în vedere relativitatea efectelor hotărârii obținute de acesta. Intre părți, hotărârea va continua să-și producă efectele (in virtutea aceluiași principiu al relativității), numai că executarea acesteia va trebui să aibă loc de așa manieră încât sa nu prejudicieze pe terțul care tocmai a reușit sa-i înlăture opozabilitatea.
Prin urmare, actul jurisdicțional, (ca orice act juridic, în general) produce pe lângă efecte obligatorii între părți, întemeiate pe principiul relativității și efecte de opozabilitate față de terți. Ca element nou apărut în ordinea juridică și în cea socială, hotărârea nu poate fi ignorată de către terți, sub motiv că nu au participat în procesul finalizat prin adoptarea ei. Față de aceștia însă, hotărârea se va opune cu valoarea unui fapt juridic și cu valoarea unui mijloc de proba (respectiv de prezumție simplă).
Reclamantul a făcut dovada unei alte realități juridice decât cea reținută prin hotărârea judecătoreasca de mai sus, astfel încât să poată opună cu succes intervenienților S. inopozabilitatea actului jurisdicțional de mai sus.
Proba contrară administrată de către reclamant în speță s-a realizat prin înscrisurile atașate la dosar și a rezultat din incidența în speță a principiului conform căruia nimeni nu poate transmite sau constitui mai multe drepturi decât are el însuși. Prin urmare, având în vedere dispozițiile legale incidente la acea vreme în materia circulației juridice a terenurilor, rezulta ca Tințu T. nu putea transmite intervenientei A. M. dreptul de proprietate asupra terenului în suprafață de 958,72 mp întrucât acesta nu se afla în patrimoniul sau, în baza art. 30 alin. 1 din Legea nr. 58/1974, fiind relevanta în acest sens și Decizia nr. 350/15.02.1977 a Consiliului Popular al Sectorului 7.
Așadar, odată cu încheierea contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 101/06.01.1977, dreptul de proprietate asupra terenului în suprafața de 958 mp a trecut în proprietatea statului în baza art. 30 alin. 2 din Legea nr. 58/1974.
Dovada dreptului de proprietate privata asupra acestei suprafețe de teren și implicit a cotei de ½ din suprafața de 100 mp reprezentând drum de acces se poate realiza doar prin înscrisul prevăzut de art. 36 alin. 6 din Legea nr. 18/1991, respectiv ordinul prefectului de atribuire în proprietate a acestui teren.
Faptul că sentința civilă nr. 5607/05.06.1995 a fost pronunțată în contradictoriu cu paratele CLMB și Administrația Financiară Sector 1 nu conferă acesteia opozabilitate erga omnes, cu excluderea admisibilității probei contrare de către eventualii terți prejudiciați și nici nu poate fi opusă acestora ca un act de atribuire a proprietății terenului de către stat, întrucât nu este ca atare prevăzut de lege. Potrivit dispozițiilor art. 35 alin. 1 din Legea nr. 18/1991, conform cărora terenurile proprietatea statului sunt acele suprafețe intrate în patrimoniul său în conformitate cu prevederile legale existente până la data de 1 ianuarie 1990 și înregistrate ca atare în sistemul de evidență al cadastrului funciar general și în amenajările silvice, iar potrivit art. 36 alin. 1 din același act normativ, terenurile aflate în proprietatea statului, situate în intravilanul localităților și care sunt în administrarea primăriilor, la data prezentei legi, trec în proprietatea comunelor, orașelor sau a municipiilor, urmând regimul juridic al terenurilor prevăzute de art. 26.
Pe de altă parte, în raport de susținerile intervenienților S., în cuprinsul Deciziei nr. 350/1977, apare menționat că întreaga suprafață de teren de 958.72 mp, care include și cota de ½ din dreptul de proprietate asupra drumului de acces a trecut în proprietatea statului, în baza art. 30 alin. 1 din Legea nr. 58/1974, iar atribuirea de teren în folosință nu se referă exclusiv la terenul de sub construcție, din moment de art. 30 alin. 3 din Legea nr. 58/1974 face trimitere la dispozițiile art. 8 și 17 din lege. Astfel, chiar dacă s-ar demonstra că suprafața de 100 mp atribuită în folosință nu ar fi cea reprezentând drum de acces, totuși nu se poate nega că, cota de ½ din drumul de acces nu ar aparține și în prezent statului, din moment ce nu s-a formulat nicio cerere de restituire în baza legii speciale pentru terenul ce a format obiectul deciziei nr. 350/1977. Totodată, nu se poate reține în baza adreselor emise de Primăria Municipiului București – Direcția Patrimoniu sub nr._/2798/10.03.2014 și nr._/5264/06.05.2014 dreptul de proprietate privată a unei persoane fizice asupra respectivei cote, în lipsa dovezilor privind dobândirea în mod legal a acesteia, în raport de cele reținute mai sus, iar pe de altă parte, neexercitarea în concret a atributelor dreptului de proprietate nu duce la pierderea acestuia decât în cazurile expres prevăzute de lege, probă care nu s-a administrat în speță.
C. de ½ din dreptul de proprietate asupra drumului de acces a rămas în proprietatea statului, ca urmare a aplicării dispozițiilor art. 30 alin. 2 din Legea nr. 58/1974 la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.101/06.01.1977 de Notariatul de Stat Local al Sectorului 7 al Municipiului București și neformulării unei cereri de restituire întemeiată pe dispozițiile art. 36 din Legea nr. 18/1991.
Totodată, față de considerentele de mai sus și contractele de vânzare-cumpărare autentificate sub nr. 910/17.09.2012 și nr. 678/05.07.2012 de către BNP F. N., cealaltă cota de ½ din dreptul de proprietate asupra drumului de acces aparține reclamantului P. S. C. și soției acestuia P. D. P..
În ceea ce privește cererea principală, instanța a avut în vedere dispozițiile art. 47 Cod procedură civilă, conform cărora mai multe persoane pot fi împreună reclamante sau pârâte dacă obiectul pricinii este un drept sau o obligațiune comună ori dacă drepturile sau obligațiile lor au aceeași cauză.
Textul citat reglementează litisconsorțiul sau coparticiparea procesuală care, în conformitate cu poziția părților, poate fi activă, pasivă sau mixtă. Deși, în principiu, în funcție de rolul voinței părților în formarea sa, coparticiparea procesuală are un caracter facultativ, sunt situații în care, datorită naturii litigiului, coparticiparea procesuală este obligatorie sau necesară. Este cazul, exempli gratia, proceselor privitoare la sistarea stării de indiviziune, litigiu unde trebuie să participe toți coproprietarii, întrucât, în caz contrar, partajul este nul (art. 797 Cod civil). Așadar, având în vedere că legea materială impune obligativitatea participării la partaj a tuturor coproprietarilor, aceasta determină în planul dreptului procesual existența unei coparticipări procesuale obligatorii.
Însă, având în vedere că cererea de partajare a aleii de acces nu a fost formulată și în contradictoriu cu cel ce s-a dovedit a fi titularul celeilalte cote de ½ din dreptul de proprietate al acesteia, instanța a admis excepția inadmisibilității cererii principale formulate de reclamantul P. S. C., cerere care a fost respinsă astfel ca inadmisibilă.
În ceea ce privește cererea de intervenție formulata de S. D. și S. I., instanța a constatat că prin decizia civilă nr. 1120A/20.12.2011 pronunțată în apel și menținută de instanța de recurs, s-a reținut că aceștia au solicitat să se constate că sunt titularii unui drept de servitute asupra drumului de acces, dobândit prin contractul de vânzare-cumpărare încheiat cu A. M., neexistând nici o precizare ulterioară formulată în scris, potrivit dispozițiilor art. 82 Cod procedură civilă, cu privire la modificarea obiectului cererii de intervenție. De asemenea, s-a reținut că precizarea formulată verbal de intervenienții S. D. și S. I. în ședința publică din 11.03.2010, la termenul de dezbateri în fond, la interpelarea instanței cu privire la obiectul cererii de intervenție, în sensul că solicită să se constate, în principal, că sunt coproprietari asupra aleii de acces, iar, în subsidiar, că bunul este grevat de un drept de servitute, nu îndeplinește cerințele art. 82 și art. 132 alin. 1 și 2 Cod procedură civilă, având în vedere că cererea precizatoare trebuia să fie formulată în scris, la prima zi de înfățișare după admiterea în principiu a intervenției, această precizare constituind o completare a cererii de intervenție, prin adăugarea unui nou capăt de cerere, iar completarea sau modificarea cererii de sesizare a instanței nu se poate face verbal, cu ocazia dezbaterilor în fond.
Prin urmare, s-a reținut ca intervenienții S. D. și S. I. nu au pretins prin cererea de intervenție formulată cu respectarea dispozițiilor procedurale un drept de coproprietate, ci un drept de servitute de trecere pe drumul de acces, soluție menționată și de către instanța de recurs.
Astfel, față de obiectul cererii de intervenție, în raport de caracterul indivizibil al acestui dezmembrământ al dreptului de proprietate (conform căruia servitutea grevează întregul fond aservit și profită întregului fond dominant), că, dacă imobilul aservit aparține mai multor proprietari, nu se poate constitui o servitute, decât cu acordul tuturor coproprietarilor, ceea ce înseamnă că o astfel de cerere nu poate fi soluționată decât în contradictoriu cu toți coproprietarii.
Prin urmare, având în vedere că statul s-a dovedit a fi titularul cotei de ½ din dreptul de proprietate asupra drumului de acces, solicitarea intervenienților având ca obiect constatarea existenței unui drept de servitute este inadmisibilă pentru lipsa coparticipării procesuale pasive obligatorii a tuturor coproprietarilor terenului ce se pretinde a fi fond aservit, motiv pentru care a admis excepția inadmisibilității cererii formulată de intervenienții în interes propriu S. D. și S. I. având ca obiect constatarea existenței unui drept de servitute și a respins aceasta cerere ca inadmisibilă.
În ceea ce privește cererea de intervenție în interes propriu formulată de A. M., instanța a respins excepția lipsei de interes, invocată din oficiu, întrucât această condiție de exercițiu a acțiunii civile presupune ca titularul dreptului la acțiune să pretindă un folos practic prin exercitarea acesteia la data introducerii cererii, iar interesul acesteia a fost justificat la acel moment procesual, dată fiind calitatea sa de proprietar al imobilului situat în București, Sector 1, .. 45 A, sector 1, compus din construcție C1 – parter, C2 – parter + 1 etaj și teren în suprafață de 201 mp, în raport de care s-a apreciat și admisibilitatea în principiu a cererii sale de intervenție. Însă, având în vedere că prin încheierea contractelor de vânzare-cumpărare autentificate sub nr. 678/2012 și nr. 910/17.09.2012 de către BNP F. N. a operat nu numai transferului dreptului de proprietate al intervenientei în patrimoniul reclamantului cât și transmiterea calității procesuale a acesteia, pretenția sa dedusă judecății prin formularea cererii de intervenție (constatarea unui drept de servitute pe terenul ce face obiectul litigiului, constatarea faptului că această suprafață de teren este coproprietate forțată și perpetuă conform destinației și atribuirea către aceasta a drumului de acces, pentru situația în care se va aprecia că ieșirea din indiviziune este admisibilă) a rămas fără obiect. Pe de altă parte, nu poate fi reținută susținerea conform căreia mențiunile referitoare la intervenienta A. M. din cuprinsul sentinței civile nr. 4882/18.03.2010 au rămas definitive și irevocabile ca urmare a neformulării apelului de către aceasta, întrucât din cuprinsul dispozitivului deciziei civile nr. 1120A/20.12.2011, menținut în recurs, rezultă că s-a desființat sentința apelată în totalitate, iar nu în parte, ceea ce ar fi presupus, în rejudecare și soluționarea cererii de intervenție formulată de A. M..
În temeiul art. 274 – 276 Cod procedură civilă și având în vedere soluția pronunțată atât cu privire la cererea principală cât și cu privire la cererile incidentale, instanța a dispus compensarea cheltuielilor de judecată.
Pe de altă parte, având în vedere că prin decizia civilă nr. 1120A/20.12.2011, s-a reținut în privința cererii în pretenții formulată de intervenienții S. împotriva reclamantului că verificarea îndeplinirii condițiilor răspunderii civile delictuale a reclamantului, prevăzute de art. 998-999 Cod civil, impune a se stabili în prealabil dacă intervenienții au sau nu un drept de servitute de trecere asupra drumului de acces, instanța a dispus disjungerea cererii având ca obiect obligarea reclamantului la plata sumei de 60.000.000 lei reprezentând despăgubiri și formarea unui alt dosar având un astfel de obiect.
Împotriva acestei sentințe civile, în termen legal au formulat apel, reclamantul P. S. C. și intervenienții S. D. și S. I..
Prin cererea sa de apel, apelantul reclamant P. S. C. a criticat soluția cu privire la cheltuielile de judecată, solicitând ca urmare a admiterii apelului obligarea intervenienților la plata acestor cheltuieli.
A arătat astfel, că instanța de fond a procedat la compensarea cheltuielilor de judecată în baza art. 276 Cod procedură civilă, reținând că partea adversă nu a căzut în pretenții.
Prin sentința civilă apelată s-a admis excepția inadmisibilității cererii de intervenție formulată de intervenienții S. D. și S. I., iar în raport de admiterea acestei excepții, intervenienții sunt considerați căzuți în pretenții.
Prin apelul lor, intervenienții S. D. și S. I., au solicitat admiterea cererii, schimbarea sentinței apelate, respingerea excepției de inadmisibilitate a acțiunii, iar pe fond admiterea cererii de intervenție.
Prin decizia civilă nr. 2533A din 01.07.2015, Tribunalul București – Secția a III-a Civilă a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelanții-intervenienți S. D. și S. I. împotriva sentinței civile nr._/14.07.2014 pronunțate de Judecătoria Sectorului 1 București, în contradictoriu cu apelantul-reclamant P. S. C., intimata-intervenientă A. M. și intimații-pârâți R. P. D. și N. V. și a admis apelul formulat de apelantul-reclamant P. S. C. împotriva aceleiași sentințe civile în contradictoriu cu apelanții-intervenienți S. D. și S. I. intimata-intervenientă A. M. și intimații-pârâți R. P. D. și N. V.. Totodată, a schimbat în parte sentința civilă apelată în sensul că a înlăturat mențiunea compensării cheltuielilor de judecată și a obligat intervenienții S. D. și S. I. la plata către reclamant a sumei de 5000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată la fond și a obligat apelanții-intervenienți S. D. și S. I. la plata către apelantul-reclamant P. S. C., a sumei de 5000 lei reprezentând cheltuieli de judecată în apel.
Pentru a decide astfel, tribunalul a reținut următoarele:
Cu titlu prealabil tribunalul reține că niciuna dintre părți nu a criticat soluția instanței în ceea ce privește respingerea ca inadmisibilă a cererii principale și ca lipsită de obiect a cererii de intervenție în interes propriu formulată de A. M..
De asemenea, a constatat că este necesar, față de motivele invocate de părți, a analiza mai întâi apelul formulat de intervenienți și ulterior, în funcție și de soluția dată acestui apel, și apelul formulat de reclamant.
Astfel, în ceea ce privește apelul formulat de intervenienți, cu titlu prealabil tribunalul a reținut că această cauză se află în al treilea ciclu procesual după ce în primele două cicluri procesuale instanța de control judiciar a desființat hotărârea și a trimis cauza spre rejudecare, ultima rejudecare fiind dispusă prin decizia civilă nr. 1120A/20.12.2011 pronunțată de Tribunalul București – Secția a IV-a Civilă și menținută de Curtea de Apel București.
Prin deciziile de trimitere, au fost tranșate definitiv problemele legate de admisibilitatea în principiu a cererilor de intervenție și de calitatea procesuală activă a reclamantului P. S. C., astfel că tribunalul a înlăturat criticile invocate de apelanții intervenienți referitoare la calitatea reclamantului întrucât soluția dată excepției lipsei calității procesuale active a intrat în puterea lucrului judecat și nu mai poate face obiect de analiză în faza procesuală a apelului.
De asemenea, s-a reținut faptul că, prin hotărârea de trimitere, s-a stabilit și cadrul procesual sub aspectul obiectului cererii de intervenție formulată de apelanții intervenienți S. D. și S. I., reținându-se cu putere de lucru judecat faptul că aceștia au investit legal instanța cu o cerere în constatarea unui drept de servitute, iar nu și cu o cerere în constatarea calității de proprietar asupra drumului ce reprezintă . imobilul intervenienților apelanți.
Așa fiind și criticile referitoare la omisiunea instanței de fond de a se pronunța cu privire la capătul de cerere privind constatarea dreptului de proprietate au fost înlăturate de tribunalul.
În ceea ce privește limitele cu care instanța de fond a fost învestită, tribunalul a constatat că prin decizia civilă nr. 1120/20.12.2011 s-a stabilit situația de fapt ca urmare a analizării actelor de proprietate și a transmisiunilor succesive privind dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu – drum de acces – precum și ce anume urmează instanța de fond să analizeze cu ocazia rejudecării.
Astfel, hotărârea de trimitere, hotărâre care potrivit dispozițiilor art. 297 alin. 1 teza finală și dispozițiilor art. 315 alin. 1 Cod procedură civilă, ca urmare a respingerii recursului și menținerii hotărârii instanței de apel, este obligatorie pentru judecătorul fondului fiind ținut de dezlegarea dată problemelor de drept și de necesitatea administrării unor probe.
În acest sens, s-a constatat că judecătorul fondului avea de stabilit cadrul procesual corect, având în vedere că din înscrisurile depuse la dosar și din cererea de intervenție formulată de intervenienta A. M., rezultă că și P. D. P. este titular codevălmaș al cotei de ¼ din dreptul de proprietate asupra drumului de acces, dobândită împreună cu reclamantul P. S. C. prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 4652/25.11.2002 de B.N.P. B. N., aceasta nefiind parte în proces. Instanța de fond trebuia să examineze susținerile reclamantului cu privire la calitatea statului de titular al cotei de ½ din dreptul de proprietate asupra drumului de acces, întrucât prin decizia de desființare a sentinței pronunțate în primul ciclu procesual nu s-a tranșat acest aspect, ci numai s-a stabilit că există contradicție între considerente și dispozitiv în privința excepției admise de instanță, astfel încât în rejudecarea în fond prima instanță trebuia să lămurească această chestiune. Totodată, trebuia să se stabilească cine este titularul cotei de ½ din dreptul de proprietate asupra drumului de acces, respectiv statul sau intervenienții S. D. și S. I., deoarece stabilirea dreptului de servitute asupra bunului nu se poate realiza decât în contradictoriu cu toți coproprietarii.
Totodată, având în vedere că, atât prin cererea de chemare în judecată, cât și prin cererea de intervenție formulată de intervenienta A. M., s-a soliciat partajul asupra drumului de acces, trebuia examinată excepția inadmisibilității cererilor prin prisma lipsei coparticipării procesuale obligatorii impuse de art. 797 Cod civil, invocată de reclamantul P. S. C..
În ceea ce privește intervenție formulată de intervenienta A. M., tribunalul a constatat că nu s-au formulat critici asupra soluției dată de instanță acestei cereri, astfel că nu a analizat soluția instanței și din perspectiva omisiunii de a o introduce în cauză pe P. D. P..
Tribunalul a respins și criticile apelanților intervenienți cu privire la măsura instanței de a disjungere capătul de cerere privind obligarea reclamantului la plata despăgubirilor, având în vedere că aceasta reprezintă o măsură administrativă, lăsată la latitudinea judecătorului fiind luată pentru o mai bună administrare a justiției. Măsura disjungerii unor capete de cere și judecarea lor în cadrul unor dosare separate, nu are, în sine, aptitudinea de a crea prejudicii efective părților, acestea urmând să-și valorifice drepturile în cadrul noului dosar înființat.
De altfel, această măsură a fost luată chiar în lumina deciziei instanței de control judiciar care a stabilit că pentru verificarea îndeplinirii condițiilor răspunderii civile delictuale a reclamantului, prevăzute de art. 998-999 Cod civil, s-a impus, în prealabil, a se verifica dacă intervenienții au sau nu un drept de servitute de trecere asupra drumului de acces.
Referitor la soluția instanței de respingere ca inadmisibilă a capătului de cerere formulat de intervenienți privind dreptul de servitute, motivat de lipsa litisconsorțiului obligatoriu, tribunalul a constatat că analiza efectuată de instanța de fond asupra situației de fapt este corectă și în limitele stabilite de instanța de trimitere.
Astfel, s-a reținut din actele depuse la dosar, că proprietarul cotei de ½ din drumul de acces, este Statul Român potrivit Deciziei nr. 350/15.02.1977.
Pentru a ajunge la această concluzie s-a reținut (din analiza actelor de proprietate anterioare), că întreg terenul aparținând la nivelului anului 1977 vânzătoarei N. V. era în suprafață de 958,72 mp, incluzând și drumul de acces care avea o suprafață de 100 mp și asupra căruia avea un drept de coproprietate forțată și perpetuă în procent de 50%.
Potrivit Deciziei nr. 350/15.02.1977, întreg terenul în suprafață de 958,72 mp a trecut în proprietatea statului și în administrarea ICRAL Giulești, în baza art. 30 alin. 2 din Legea nr. 58/1974.
Prin același decret s-a constituit un drept de folosință asupra unei suprafețe de 100 mp și s-a prevăzut posibilitatea închirierii diferenței de teren de 858,72 mp de către cumpărătorii construcției, respectiv de către Tințu T..
Nu are relevanță, sub aspectul admisibilității acțiunii prin raportare la cadrul procesual pasiv – privind dreptul de servitute – dacă suprafața de teren de 100 mp, dată în folosința cumpărătoarei Tințu T., se afla sub construcție sau reprezenta drumul de acces ce face obiectul prezentei acțiunii, având în vedere că pentru a se stabili existența unui drept de servitute este necesar a fi chemați toți titularii dreptului de proprietate.
Nici sentința civilă nr. 5607/1995 și nici actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1427/30.06.2003 nu pot constitui în favoarea apelanților intervenienți mai multe drepturi decât a avut Tințu T.. De altfel, în chitanța de mână datată 20.06.1987, care a stat la baza pronunțării sentinței civile nr. 5607/1995 s-a prevăzut înstrăinarea construcției și a grădinii, fără să se menționeze suprafața de teren și fără să se menționeze dreptul pe care îl avea asupra acestui teren.
Cum cota de ½ din suprafața de 100 mp reprezentând drumul de acces, se află încă în proprietatea statului, în mod corect instanța de fond a admis excepția inadmisibilității acțiunii privind stabilirea unui drept de servitute pe acest teren.
Pentru toate aceste motive, tribunalul a respins ca nefondat apelul formulat de apelanții intervenienți S. D. și S. I..
În ceea ce privește apelul formulat de reclamantul P. S. C., vizând cheltuielile de judecată, tribunalul a reținut că prin sentința apelată instanța de fond a procedat la compensarea în totalitate a cheltuielilor de judecată.
S-a reținut că cererea de chemare în judecată formulată de apelantul-reclamant s-a judecat în contradictoriu cu pârâții R. P. D. V. și N. R. V., iar nu și în contradictoriu cu intervenienții S. D. și S. I..
Prin urmare, apelantul, prin respingerea ca inadmisibilă a cererii sale principale a căzut în pretenții față de pârâții R. P. D. V. și N. R. V. nu și față de intervenienții S. D. și S. I..
Pe de altă parte, cererea de intervenție în interes propriu formulată de S. D. și S. I. s-a judecat în contradictoriu cu reclamantul din acțiunea principală, respectiv cu P. S. C. și cu A. M..
Astfel, față de soluția de respingere ca inadmisibilă a pretenției ce a făcut obiectul cererii de intervenție în interes propriu, intervenienții au căzut în pretenții, în sensul art. 274 Cod procedură civilă, față de P. S. C. și cu A. M..
Rezultă că instanța nu putea proceda la compensarea cheltuielilor de judecată, cererea reclamantului nevizând stabilirea vreunui drept în contradictoriu cu intervenienții.
Pentru aceste motive, precum și prin raportare la soluția dată de tribunal apelului intervenienților, apelul apelantului-reclamant P. S. C. este fondat.
În ceea ce privește cuantumul acestor cheltuieli de judecată, tribunalul a constatat că prin chitanța nr._/26.04.2013 s-a făcut dovada achitării sumei de 5000 lei cu titlu de onorariu avocat, chitanță ce se află la fila 228 din dosarul de fond.
Pentru toate aceste motive, tribunalul a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelanții-intervenienți S. D. și S. I., a admis apelul formulat de apelantul-reclamant P. S. C. și a schimbat în parte sentința civilă apelată în sensul că, înlăturând mențiunea compensării cheltuielilor de judecată, a obligat intervenienții la plata către reclamant a sumei de 5000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată la fond.
În baza art. 274 Cod procedură civilă, reținând culpa procesuală a apelanților-intervenienți, tribunalul i-a obligat pe aceștia la plata sumei de 5000 lei către apelantul-reclamant P. S. C., reprezentând cheltuieli de judecată în apel, onorariu avocat, conform chitanței nr._/22.04.2014.
Împotriva deciziei tribunalului au formulat recurs intervenienții S. D. și S. I., solicitând admiterea recursului formulat, modificarea în tot a deciziei recurate, admiterea apelului formulat de ei, respingerea excepției de inadmisibilitate a acțiunii și cererii de intervenție, respingerea apelului formulat de către reclamantul P. S. C., menținerea sentinței civile nr. 4882/18.03.2010 pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București ca fiind legală și temeinică și obligarea intimatului-reclamant la plata cheltuielilor de judecată.
Recurenții-intervenienți au invocat ca temei de drept dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 Cod procedură civilă, susținând următoarele:
Soluția pronunțată este nelegală, pentru următoarele considerente:
Acțiunea principală a fost formulată de reclamant și tot acesta (după ce s-a constatat de către instanța de fond că nu are calitate procesuală activă), a invocat în apel inadmisibilitatea acțiunii sale și a cererii de intervenție pentru lipsa litisconsorțiului obligatoriu în sensul că nu a chemat în judecată pe soția sa și Statul Român.
Recurenții-intervenienți arată că sunt proprietari – conform contractului de vânzare-cumpărare încheiat în anul 2003 – ai imobilului situat în București, .. 45, sector 1, compus din teren în suprafață de 958,72 mp și construcția situata pe acesta.
În fapt și în drept, menționează că sunt titularii dreptului de proprietate privind terenul de 958,72 mp, în sensul că terenul pe care îl dețin cu titlu de proprietate are, în realitate, din măsurători, suprafața de 958,72 mp, astfel cum rezultă din cadastru și din raportul de expertiză extrajudiciară depus la dosar, iar suprafața de teren de 100 mp aferentă aleii de acces este în plus raportat la terenul proprietatea lor. Prin urmare, terenul în suprafață de 958,72 mp proprietatea lor în fapt și în drept, nu include suprafața de 100 mp aferentă aleii de acces.
Prin decizia nr. 350/1977 terenul de 958,72 mp a trecut în proprietatea statului și aceeași suprafață s-a constatat prin sentința civilă nr. 5607/1995 a Judecătoriei Sectorului 1 București că a fost proprietatea autoarei lor A. M. și în prezent a lor, însă, imobilul proprietatea lor compus din teren de 958,72 mp nu face obiectul prezentei judecăți.
. a trecut niciodată în proprietatea Statului Român, pentru a se putea invoca de către acesta vreun drept și pentru ca Statul Român să stea în proces ca parte, în raport de care se poate stabili dreptul de proprietate al reclamantului și intervenienților sau dreptul de servitute în favoarea intervenienților.
În mod greșit tribunalul a analizat și concluzionat cât privește dreptul Statului Român cu privire la cota de 1/2 din alee prin raportare la Decizia nr. 350/1977.
Din analiza suprafețelor: 1) teren trecut în proprietatea statului (958,72 mp) și 2) suprafața obiect al titlului lor de proprietate (958,72 mp), rezultă că . nu face parte din terenul proprietatea lor.
Instanța a reținut greșit că terenul de 958,72 mp includea și drumul de acces de 100 mp la nivelul anului 1977, dar asupra căruia N. V. avea un drept de coproprietate forțată și perpetuă în procent de 50 %.
Motivarea este lipsită de sens juridic, ori N. V. era proprietara suprafeței de teren de 958,72 mp în care se includea suprafața de 100 mp aferentă aleii, ori avea un drept de coproprietate forțată și perpetuă în procent de 50 % pe alee, variantele reținute în motivare se exclud.
Cu alte cuvinte, tribunalul a reținut că N. V. la momentul vânzării – 1977, era proprietar pe suprafața de 958,72 mp în care se includea suprafața de 100 mp aferentă aleii, dar, în același timp, avea și un drept de coproprietate forțată și perpetuă asupra aleii de 50 %.
Este evident că actele juridice, în succesiunea lor nu au fost analizate, înțelese și reținute corect de către instanța de apel.
Recurenții-intervenienți arată că, dacă s-ar reține ca fiind corectă concluzia instanței, ar rezulta indubitabil că ei sunt coproprietari ai cotei de 1/2 din . Statul Român pe cealaltă cotă de 1/2.
Tribunalul a motivat că nu are relevanță, sub aspectul admisibilității acțiunii, dacă suprafața de teren de 100 mp, dată în folosință prin decizia nr. 350/1977 cumpărătoarei Tantu T., autoarea lor, se afla sub construcție sau este drumul de acces obiect al prezentei cauze, fiind necesar să fie chemați toți titularii dreptului de proprietate.
Adevărat, pentru stabilirea unui drept de servitute trebuiesc chemați în judecată toți titularii dreptului de proprietate. Pentru asta, trebuiesc cunoscuți titularii dreptului de proprietate și în raport de înscrisuri, analizate corect, să se stabilească cu certitudine care sunt toți titularii dreptului de proprietate privind . decizia dată de Curtea de Apel București a fost respins recursul și menținută decizia Tribunalului București prin care prezenta cauză a fost trimisă la fond spre a se stabili cadrul procesual corect, indicându-se instanței de fond să stabilească dacă Statul Român poate invoca vreun drept de proprietate cu privire la alee și în ipoteza că invocă și dovedește vreun asemenea drept, să se respingă cererile ca fiind inadmisibile întrucât Statul Român nu a fost citat în calitate de parte și nu este îndeplinit litisconsorțiul obligatoriu.
Pe cale de consecință, instanța de fond și tribunalul trebuiau să stabilească care sunt părțile care pot invoca un drept de proprietate cu privire la alee, dacă Statul Român invocă un asemenea drept și dacă instanța constată că acesta este titular de drepturi și nu a fost chemat în judecată, să se pronunțe pe inadmisibilitate.
La fond s-au făcut numeroase demersuri la instituțiile statului (la solicitarea lor) și din răspunsurile date de acestea rezultă indubitabil că Statul Român nu invocă niciun drept cu privire la alee și nici nu a depus documente din care s-ar putea concluziona în acest sens.
Așa fiind, Statul Român nu avea calitate de parte în cauză și, prin urmare, faptul că nu a fost chemat în judecată este corect astfel că acțiunea și cererea de intervenție nu erau inadmisibile, conducând la respingerea excepției de inadmisibilitate.
Or, având decizia obligatorie în raport de care trebuia să stabilești care sunt titularii dreptului de proprietate, dacă statul este sau nu proprietar pe suprafața de 100 mp reprezentată de alee, motivarea lipsei de relevanță privind locul situării și proprietatea asupra terenului de 100 mp, este una greșită, nelegală și care dovedește necunoașterea dosarului.
Astfel fiind, recurenții-intervenienți solicită să se constate că instanțele au interpretat greșit actul juridic dedus judecății reprezentat, în esență, de Decizia nr. 350/1977, schimbându-i înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic, fapt care a atras pronunțarea unei soluții nelegale. În baza interpretării greșite s-a ajuns la concluzia nelegală că Statul Român este titularul unui drept de coproprietate de 1/2 din . lipsa prezenței sale în calitate de parte a atras admiterea greșită a excepției privind inadmisibilitatea cererii de chemare în judecată și a cererii de intervenție (art. 304 pct. 8 Cod procedură civilă).
Din conținutul Deciziei nr. 350/1977 rezultă indubitabil că a trecut în proprietatea statului în baza legii și ca urmare a vânzării, întreaga suprafață de teren de 958,72 mp, în care nu este inclusă . în mod greșit reține tribunalul în sentința criticată.
Din actul de proprietate al autoarei lor A. M., cât și din titlul lor de proprietate – contract de vânzare-cumpărare, rezultă că ei sunt proprietari ai suprafeței de teren de 958,92 mp, din măsurători 950 mp, situată în .. 45, sector 1, suprafață de teren în care nu este inclusă suprafața de 100 mp, aferentă aleii de acces, care este obiectul prezentei cauze.
Prin urmare, este neimportant că Tintu T. putea transmite doar dreptul de proprietate asupra construcției, câtă vreme rezultă indubitabil din înscrisurile menționate că . a trecut niciodată în proprietatea statului fie ca rezultat al înstrăinării din 1977, fie datorită altei împrejurări.
Tribunalul a schimbat înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al actului juridic susținând în mod greșit ca urmare a vânzării din anul 1977, . trecut în proprietatea statului și ca o consecință, instanța trebuia să citeze în calitate de parte și reprezentantul Statului Român.
Recurenții-intervenienți arată că . a trecut niciodată în proprietatea statului, aceasta s-a transmis de la data constituirii atât prin înstrăinări succesive, cât și pe cale de moștenire, urmând ca în prezent să reprezinte accesoriul dreptului de proprietate pe care ei îl au pentru imobilul de la nr. 45, dobândit de la autorii lor, drept urcând până la momentul constituirii acestei alei de acces.
Este evident că suprafața de 100 mp aferentă aleii de acces nu este inclusă în suprafața de 958,72 mp din titlul lor de proprietate, pentru că ei au în mod real în proprietate suprafața de 958,72 mp (din acte și din măsurători) fără a intra în această suprafața și . interpretat instanța de apel.
Dacă ar fi să achiesăm la punctul de vedere al instanței de apel, ar însemna că ei ar trebui să aibă în mod real suprafața de 858,72 mp, ceea ce nu corespunde adevărului, nici cât privește actele și nici cât privește suprafața reală din măsurători.
Dintr-o analiză corectă a Deciziei nr. 350/1977 și din adresa nr. 6706/2001 emisă de DITLSI București rezultă că la data de 06.01.1977 "terenul în suprafața de 958,72 mp, situat în București, .. 45, a trecut în proprietatea statului în baza art. 30 alin. 1 din Legea nr. 58/1974 ca urmare a înstrăinării construcției aflată pe acest teren, astfel cum rezultă din actul de înstrăinare nr. 101/1977, … art. 2. În conformitate cu art. 30 alin. 2 din Legea nr. 58/1974: pe data de 6.01.1977 se atribuie tov. Tintu T., dobânditorul construcției situată în .. 45, sector 7, folosința terenului în suprafață de 100 mp pe toată durata construcției", deci terenul de sub construcție.
Niciodată suprafața de 100 mp aferentă aleii de acces nu a trecut în proprietatea statului cum în mod greșit a reținut instanța de apel.
De asemenea, învederează recurenții-intervenienți, instanțele au aplicat greșit dispozițiile legale referitoare la litisconsoțiul obligatoriu câtă vreme nu s-a dovedit că statul este titularul dreptului de coproprietate asupra cotei de 1/2 din . care a condus la greșita admitere a excepției de inadmisibilitate a celor două cereri.
Cât privește admiterea apelului formulat de reclamantul P. S. C., recurenții-intervenienți solicită să se constate că decizia este nelegală și să se dispună admiterea recursului, respingerea apelului și menținerea soluției de fond ca fiind sub acest aspect legală.
Prin apelul formulat, reclamantul a solicitat instanței să-i oblige la plata cheltuielilor ocazionate de soluționarea cauzei la fond în cuantum de 5.000 lei, urmând să schimbe sentința care dispunea compensarea cheltuielilor de judecată.
Sub aspectul stabilirii compensării cheltuielilor de judecată, recurenții-intervenienți solicită să se constate că soluția fondului este una legală prin raportare la soluția pronunțată, respectiv respingerea ambelor cereri ca fiind inadmisibile.
De asemenea, solicită să se constate că nu au căzut în pretenții față de reclamant, că instanța a respins cererea lor ca inadmisibilă și că prin apelul formulat nu au contestat drepturile reclamantului ci au susținut drepturile lor.
Față de faptul că soluția pronunțată este una dată pe excepție și instanța nu a soluționat cauza pe fondul său, că nu au contestat drepturile reclamantului, că acesta a invocat inadmisibilitatea propriei sale acțiuni, solicită să se constate că soluția este una nelegală.
Mai mult decât atât, solicită să se constate că onorariul stabilit este unul foarte mare raportat la valoarea litigiului (s-a judecat inadmisibilitatea acțiunii reclamantului, invocată chiar de către reclamant) iar activitatea apărătorului a fost una limitată la formularea întâmpinării și susținerea concluziilor pe fond.
Având în vedere situația concretă, soluția este și una imorală, reclamantul a fost acela care a inițiat litigiul, el nu și-a îndeplinit obligația de a chema în judecată toți titularii dreptului de proprietate și tot el a invocat inadmisibilitatea propriei acțiuni iar, în final, pentru toată această activitate solicită și achitarea unor onorarii exagerat de mari.
Pe cale de consecință, recurenții-intervenienți solicită admiterea recursului pe acest aspect, respingerea apelul reclamantului și menținerea soluției fondului privind compensarea cheltuielilor de judecată.
De asemenea, cu privire la cheltuielile de judecată în cuantum de 5.000 lei acordate în apel, solicită respingerea cererii pentru aceleași considerente.
Recurenții-intervenienți menționează că nu au căzut în pretenții față de reclamant, au susținut cererile privitoare la dreptul lor și nu au contestat drepturile reclamantului.
În ipoteza în care se va aprecia întemeiată în parte cererea lor, solicită să se diminueze apreciabil cuantumul onorariului de avocat, atât la fond cât și în apel, urmând să se țină seama de criteriile legale, respectiv valoarea litigiului și munca efectiv depusă de apărător și să se aibă în vedere că în apel nu s-a formulat întâmpinare iar cauza a avut 2 termene de judecată, astfel că onorariul de 5.000 lei este unul nejustificat de mare.
In urma analizei actelor si lucrarilor dosarului, a deciziei recurate, prin prisma si a motivelor de recurs invocate, Curtea retine urmatoarele:
Este corecta dezlegarea instantei de apel privind situatia juridica a terenului de 100 mp, in sensul ca, potrivit deciziei nr. 350/1977, ½ din aceasta suprafata a trecut in proprietatea statului, aceasta situatie rezultand chiar din cuprinsul contractului de vanzare-cumparare incheiat la 20.09.1945 intre Marcelle S., in calitate de vanzatoare si S. R. si O. R., in caliate de cumparatori . Se mentioneaza in cuprinsul contractului ca terenul ce se instraineaza are o suprafata de 958 mp, supratata in care intra terenul de 100 mp, aflat in comun cu proprietatea Balbean . Se mentioneaza totodata ca aceasta suprafata de teren de 100 mp a fost stapanita in comun cu dna Balbean, servind exclusiv pentru trecere .
Aceeasi situatie rezulta si din adresa nr. 6706/ 10.08.2001 emisa de Directia Impozite si Taxe locale .
De asemenea, in cuprinsul contractului de vanzare - cumparare nr. 101/1977, incheiat intre N. V. si Tintu T., se mentioneaza ca terenul in suprafata totala de 958 mp trece in proprietatea statului, conform art. 30 alin 2 din Lg. 58/1974 .
Prin urmare, Tintu T. nu putea transmite si dreptul de proprietate asupra terenului aferent constructiei, incluzand si dreptul de servitute asupra terenului in cauza, cata vreme terenul fusese preluat la momentul instrainarii, astfel cum s-a retinut mai sus .
In cauza partile nu au dovedit ca au formulat cerere de reconstituire a dreptului de proprietate, intemeiata pe dispozitiile art. 36 alin 2 din Lg. 18/1991, care fac referire si la restituirea terenurilor ce au fost preluate de stat conform art 30 din Lg. 58/1974 .
Dispozitiile art. 30 alin 2 fac trimitere si la prevederile art. 17 si 8 din lege, cat priveste atribuirea de teren in folosinta, pe durata existentei constructiei, iar in urma coroborarii acestor prevederi legale, rezulta ca legiuitorul nu a facut mentiune exclusiva cat priveste terenurile de sub constructie .
Mai mult, cata vreme prin Decizia nr. 350/1977 apare mentionat ca intreaga suprafata de teren de 958, 72 mp, care include si dreptul de proprietate . 100 mp, a trecut in proprietatea statului, Curtea apreciaza ca in mod corect a retinut instanta de apel ca fiind dovedita trecerea in proprietatea statului a cotei de ½ din dreptul de proprietate asupra drumului de acces .
Curtea apreciaza ca fiind nefondata critica formulata in sensul ca instanta de apel ar fi schimbat intelesul actului juridic prin care terenul a trecut in proprietaea statului, avand in vedere cele mai sus retinute, recurentii neputand produce dovada contrara .
Faptul ca statul roman nu invoca un drept propriu cu privire la alee ( astfel cum sustin recurentii ) sau ca nu a solicitat introducerea in cauza, nu este de natura sa conduca la concluzia ca o parte din terenul in litigiu nu a intrat in proprietatea acestuia, cata vreme din inscrisurile mentionate rezulta o situatie contrara .
Cat priveste critica ce vizeaza modul de stabilire a cheltuielilor de judecata, respectiv inlaturarea mentiunii compensarii acestora, de catre instanta de apel, Curtea o apreciaza ca fiind fondata, urmand sa o admita, avand in vedere urmatoarele considerente:
Prin SC nr._/ 2014 instanta de fond a respins atat cererea principala, formulata de reclamantul Popsecu S. C., cat si cererea de interventie, formulata de interveninetii S., ca inadmisibile . Prin urmare, in raport de solutia pronuntata pe cele doua cereri, Curtea apreciaza ca fiind temeinica si legala dezlegarea data de prima instanta pe acest aspect, in sensul compensarii cheltuielilor de judecata, partile fiind cazute in pretentii, in sensul dispozitiilor art. 274 C.pr.civila . Chiar daca prin actiunea formulata initial de reclamantul Negritescu A. Rene, acesta nu a chemat in judecata pe recurentii S., pozitia procesuala a acestuia, fata de cererea de interventie formulata de acestia, conduce la concluzia ca si reclamantul are calitatea de parte cazuta in pretentii, cu atat mai mult cu cat el a generat pornirea litigiului dintre parti, iar recurentii nu puteau formula cererea de interventie, decat in cadrul procesual creat de reclamant .
Prin urmare, Curtea apreciaza ca fiind neintemeiata solutia de obligare doar a intervenientilor la plata cheltuielilor de judecata catre reclamant, cata vreme cererea acestuia de chemare in judecata a fost respinsa, ca inadmisibila .
Pentru aceste considerente, Curtea, in temeiul dispozitiilor art. 312 C.pr.civila, raportat la dispozitiile art. 304 pct. 9 C.pr.civila urmeaza sa admita recursul formulat de recurentii intervenienti S., sa schimbe in parte decizia recurata, in sensul respingerii apelului formulat de apelantul P. S C. si inlaturarii obligatiei intervenientilor S. de plata a cheltuielilor de judecata in suma de 5000 lei catre reclamant, acestia nefiind in culpa procesuala .
Urmeaza sa mentina celelalte dispozitii ale deciziei recurate .
Curtea va respinge si cererile formulate in recurs, atat de catre reclamant, cat si de catre intervenienti, privind acordarea cheltuielilor de judecata, ca nefondate .
Astfel, cererea de acordare a cheltuielilor de judecata, formulata de intimatul reclamant este nefondata, cata vreme a fost admis recursul formulat de intervenienti si respinsa cererea de apel a acestuia, iar in ce-i priveste pe recurentii intervenienti, cererea de acordare a cheltuielilor de judecata este nedovedita, cat priveste onorariul de avocat, iar in ce priveste taxa de timbru achitata, aceasta a fost stabilita raportat la criticile formulate pe fondul pricinii, care au fost respinse in recurs.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul formulat de recurenții-intervenienți S. D. și S. I. împotriva deciziei civile nr. 2533A/01.07.2015 pronunțată de Tribunalul București – Secția a III-a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul-reclamant P. S. C., intimații-pârâți N. (R.) V. și R. P. D. și intimata-intervenientă A. M..
Schimbă în parte decizia recurată în sensul că respinge apelul formulat de reclamantul P. S. C. împotriva sentinței civile nr._/14.07.2014 pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București.
Înlătură obligația intervenienților S. D. și I. de plată a sumei de 5.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată către reclamantul P. S. C..
Menține celelalte dispoziții ale deciziei.
Respinge cererile de acordare a cheltuielilor de judecată formulate de recurenții-intervenienți și intimatul-reclamant, ca nefondate.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 11.11.2015.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
S. T. P. F. A. V.
GREFIER,
G.-M. V.
Red. ST
Tehnored. PS 2 ex.
24.11.2015
Jud. apel: E. M. S.
C. T.
| ← Partaj judiciar. Decizia nr. 943/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Legea 10/2001. Decizia nr. 549/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
