Acţiune în constatare. Decizia nr. 10/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 10/2013 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 14-01-2013 în dosarul nr. 10/2013
Dosar nr._
(_ )
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECTIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR. 10-A
Ședința publică de la 14.01.2013
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE - M. C.
JUDECĂTOR - F. P.
GREFIER - RĂDIȚA I.
* * * * * * * * * *
Pe rol se află soluționarea cererii de apel formulată de apelantul-reclamant N. D., împotriva sentinței civile nr.343/22.02.2012, pronunțată de Tribunalul București – Secția a III a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații-pârâți F. M., MOTOTOLOEA F., M. C. G., A. M., A. C. R., S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL.
P. are ca obiect – revendicare imobiliară.
La apelul nominal făcut în ședința publică, se prezintă avocatul, I. Friedmann N., în calitate de reprezentant al apelantului-reclamant N. D., în baza delegației de substituire pe care o depune la dosar, eliberată de Baroul București, fiind prezent și mandatarul acestuia numitul C. V., legitimat cu C.I. . nr._, eliberată la data de 02.03.2009, consilier juridic M. I., în calitate de reprezentant al intimatului-pârât M. București, lipsind celelalte părți.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier, după care:
Părțile prin reprezentanți, având pe rând cuvântul, arată că nu mai au cereri prealabile.
Curtea, văzând că nu mai sunt cereri prealabile, constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul pe apelul declarat.
Având cuvântul, avocatul apelantului-reclamant, N. D., solicită admiterea apelului, desființarea sentinței apelate, dând eficiență dispozițiilor din cererea de revendicare; să se constate, pe de o parte, nevalabilitatea titlului statului, iar pe de altă parte, să se dea posibilitate apelantului-reclamant să beneficieze de apartamentul proprietatea sa, pierdut în mod abuziv.
Arată că este vorba despre un apartament la . și că prin acțiunea introductivă de instanță au solicitat să se constate nevalabilitatea titlului statului și revendicarea acestuia.
Astfel, instanța de fond a pronunțat o hotărâre nelegală, având în vedere modalitatea în care imobilul a plecat din proprietatea reclamantului, în condițiile în care primul act normativ, declarat ca fiind abrogat, odată cu evenimentele din 1989, a fost Decretul nr.223/1974.
Instanța de fond a tratat altfel situația din cauza de față, decât în conformitate cu legislația românească și cu obligațiile asumate de România, atât înainte, cât și după anul 1989, cu atât mai mult, cu cât dreptul de proprietate pierdut în condițiile Decretului nr.223/1974, este negat de o instanță românească.
Primul motiv de apel, vizează nepronunțarea expresă cu privire la primul capăt de cerere, ceea ce echivalează cu o denegare de dreptate, cât timp pentru imobilele preluate fără despăgubiri, în baza Decretului nr.223/1974, trebuia să se stabilească nevalabilitatea titlului statului.
Al doilea motiv de apel, vizează susținerile instanței cu privire la contractul de vânzare-cumpărare nr.7865/07.11.2007, încheiat în baza Legii nr.112/1995, în condițiile în care exista o interdicție de vânzare, apreciindu-se că s-au respectat dispozițiile legii, iar cumpărătoare a fost de bună credință.
Partea pârâtă care locuia în imobil, a putut să cumpere și să revândă, însă, toate aceste aspecte au fost făcute contrar legii.
S. R. nu avea dreptul să vândă acest imobil, pentru că Legea nr.112/1995 nu era aplicabilă în speță, întrucât acesta a fost preluat abuziv, fără titlu valabil.
Al treilea motiv de apel, vizează compararea de titluri, în urma căreia instanța de fond, în mod greșit a hotărât respingerea celui de al doilea capăt de cerere.
Solicită a se avea în vedere faptul că, apelantul-reclamant a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului prin acte necontestate, în timp de S. R., ca autor al pârâtei, nu a dobândit acest drept în mod valabil.
Cât privește cheltuielile de judecată, se obligă să le solicite pe cale separată.
Consilierul juridic al intimatului-pârât, M. București prin Primarul General, având cuvântul solicită respingerea apelului ca nefondat, menținerea ca legală și temeinică a sentinței apelate.
Referitor la primul capăt de cerere, în sensul că instanța a omis să se pronunțe sau nu, asupra nevalabilității titlului statului, în condițiile în care partea adversă a indicat ca și temei de drept prevederile art.6 din Legea nr.213/1998.
Arată că are anumite dubii, în sensul că acest articol ar reprezenta un temei de drept distinct într-o acțiune de revendicare.
În opinia sa, instanța de fond s-a pronunțat pe acțiunea de revendicare întemeiată pe art.480-481 Cod civil, atingând și această chestiune a nevalabilității titlului statului, respectiv, Decretul nr.223/1994.
Cât privește celelalte două capete de cerere din acțiunea introductivă, consideră că partea adversă trebuia să facă o notificare în temeiul Legii nr.10/2001 și atunci, orice procedură de înstrăinare a imobilului ar fi fost sistată.
Curtea reține cauza spre soluționare.
CURTEA,
Deliberând asupra apelului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București - Secția a III-a Civilă, la data de 21.12.2010, sub nr._, reclamantul N. D. a chemat în judecată pe pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, M. București prin Primarul General, F. M., M. F., M. C.-G., solicitând instanței ca, prin hotărâre judecătorească, să se constate că imobilul, proprietatea sa, situat în București, sectorul 5, Șoseaua Alexandriei nr.112, ., etaj 9, a fost preluat fără un titlu valabil de către S. R., și, ca o consecință a nevalabilității titlului statului, să se dispună obligarea pârâților să îi lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în București, Sectorul 5, Șoseaua Alexandriei nr. 112, ., etaj 9.
Prin sentința civilă nr.343/22.02.2012, Tribunalul București - Secția a III-a Civilă a respins, ca neîntemeiată, acțiunea formulată de reclamant, reținând în considerentele hotărârii că titlul de proprietate invocat de către reclamant îl reprezintă contractul pentru construirea de locuințe proprietate personală nr.9767/19.01.1971 încheiat cu fostul Consiliu Popular al Municipiului București, în timp ce titlul pârâtei F. M. este reprezentat de contractul de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr.112/1995 sub nr.7865/18.05.2007, prin care aceasta a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului din litigiu, imobil pe care l-a vândut ulterior pârâților M. F. și M. C.-G., încheindu-se contactul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.182/24.01.2008 la B.N.P.A. „M. G. O. și A. A. Jean”.
Totodată, tribunalul a constatat că pârâții M. F. și M. C.-G. au încheiat cu pârâții A. M. și A. C. R. o promisiune de vânzare-cumpărare a imobilului din litigiu.
Întrucât atât reclamantul, cât și pârâții pretind a avea dreptul de proprietate asupra imobilului, prezentând câte un titlu, tribunalul a procedat la compararea titlurilor pentru a stabili care dintre ele este preferabil (superior), deci care dintre ele justifica în plan probatoriu apartenența dreptului la unul sau altul dintre patrimonii.
Din acest punct de vedere, tribunalul a reținut că, potrivit art.46 alin.2 din Legea nr.10/2001 (în prezent art.45), actele juridice de înstrăinare, chiar având ca obiect imobile preluate de stat fără titlu, sunt valabile dacă au fost încheiate cu buna credință.
În speța dedusă judecații, la data încheierii contractului de vânzare cumpărare, ce constituie titlul de proprietate al pârâților cumpărători, aceștia au fost de buna-credința, în sensul ca au avut credința ca au contractat cu adevăratul proprietar, respectiv S. R..
Tribunalul a apreciat că în prezenta cauză doar pârâta F. M. a dobândit bunul în baza Legii nr.112/1995, ceilalți pârâți fiind dobânditori de la o persoană fizică și nu de la statul român, astfel încât cu atât mai mult nu poate fi vorba de o rea-credință a pârâților la dobândirea bunului.
Așadar, în cauză este aplicabilă și teoria validității aparenței în drept, care presupune întrunirea cumulativa a următoarelor condiții: actul încheiat sa fie un contract oneros și cu titlu particular, contractantul sa fie de buna-credința și, în plus, sa existe o eroare . privire la calitatea de vânzător a transmițătorului.
În prezenta cauză este evident că actul încheiat (vânzare-cumpărare) este un act cu titlu particular și cu titlu oneros, iar pârâții au fost de bună-credință deoarece nu exista nici o proba contrară, în favoarea pârâților operând prezumția de buna-credința, principiu general al dreptului civil desprins din interpretarea art.1899 alin. 2 Cod civil, art.486 și art.487 Cod civil.
În sfârșit, condiția erorii comune și invincibile presupune că titularul aparent al dreptului creează tuturor convingerea legitima ca este titularul dreptului respectiv și ca situația respectivă este reala, astfel incit orice persoana cu o prezenta și diligenta normala ar fi perfectat contractul fără să aibă îndoieli cu privire la eventuala valabilitate a contractului de vânzare-cumpărare.
În concluzie, tribunalul a reținut că pârâții au fost de bună-credință la dobândirea imobilului, motiv pentru care a apreciat că titlul pârâților este pe deplin valabil și legal, având preferința față de titlul reclamantului.
Totodată, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a recunoscut că, în situația în care nu a fost admisă o acțiune în constatarea nulității absolute a unui contract de vânzare-cumpărare în baza Legii nr.112/1995, fostul chiriaș beneficiază de un drept de proprietate actual în sensul convenției și nu poate fi deposedat de bunul său (vezi hotărârea R. Contra României).
Distinct de toate aceste susțineri, tribunalul a constatat că, potrivit art.18 lit. c) din Legea nr.10/2001, măsurile reparatorii se stabilesc numai în echivalent în situația în care imobilul a fost înstrăinat cu respectarea dispozițiilor legale.
Așadar, în raport de situația de fapt arătată în cele ce preced, tribunalul a apreciat că acțiunea formulată, astfel cum a fost precizată și completată, este nefondată, întrucât, indiferent de considerentele arătate de către reclamant prin acțiune, acesta nu are decât posibilitatea acordării de despăgubiri în baza Legii nr.10/2001 (art.18 lit.c), cu condiția formulării unei notificări și nu beneficiază de restituirea în natură a imobilelor, atâta timp cât imobilul a fost înstrăinat cu respectarea dispozițiilor legale.
Prin această normă juridică, deși este recunoscută existența dreptului de proprietate, i se închide persoanei îndreptățite la beneficiul măsurilor reparatorii calea obținerii unei reparații în natură imposibil de aplicat din punct de vedere juridic, din moment ce dreptul fusese anterior înstrăinat unui terț.
În opinia tribunalului, prin această dispoziție legală, având în vedere necesitatea asigurării stabilității circuitului juridic civil, se statuează obligativitatea menținerii situației juridice create în mod valabil în aplicarea dispozițiilor Legii nr.112/1995 și se instituie indirect un criteriu de preferință în favoarea persoanelor, ce au dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului în baza art.9 din Legea nr.112/1995, criteriu aplicabil la soluționarea acțiunii în revendicare.
Cu alte cuvinte, voința legiuitorului de a menține situația juridică, ce a fost creată în mod valabil în aplicarea Legii nr.112/1995 și de a repara exclusiv prin echivalent prejudiciul cauzat prin preluarea abuzivă a imobilului, constituie un criteriu de preferință în beneficiul pârâților, dintre care pârâta F. M., autoarea inițială, a dobândit imobilul în conformitate cu prevederile art.9 din Legea nr.112/1995, superior vechimii și transmisiunii legale a titlului de proprietate de care s-a prevalat reclamantul.
Așadar, în speța dedusă judecății, dispozițiile art. 18 lit. c din Legea nr.10/2001 se constituie într-un impediment la restituirea în natură a imobilului și într-un motiv de respingere a acțiunii formulate pe fondul pretențiilor deduse judecății, fără însă ca Legea nr.10/2001 să atragă inadmisibilitatea acțiunii formulate.
Mai mult decât atât, prin Legea nr.1 din 30 ianuarie 2009 pentru modificarea și completarea Legii nr.10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 publicată în Monitorul Oficial nr.63 din 3 februarie 2009, s-a prevăzut în mod expres că nu se restituie în natură, ci doar în echivalent, imobilele care au fost înstrăinate în baza Legii nr.112/1995 pentru reglementarea situației juridice a unor imobile cu destinația de locuințe, trecute în proprietatea statului, cu modificările ulterioare, cu respectarea condițiilor cerute de lege (art.7 alin.1 ind.1).
Totodată, Tribunalul a reținut că, prin Decizia nr.33/09.06.2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, care este obligatorie pentru instanțe, conform art. 329 alin. 3 Cod procedură civilă, s-a stabilit prioritatea titlului de proprietate al chiriașului în sensul că legea specială nr.10/2001 are prioritate, lege care prevede doar posibilitatea acordării de despăgubiri reclamantului și condiționat de existența unei notificări, nu și posibilitatea restituirii în natură.
A considera ca, în aceasta situație, mai poate fi admisa o acțiune în revendicare căreia să-i fie aplicate regulile de drept comun, ce presupun o comparare de titluri, ar însemna a eluda intenția legiuitorului, care a înțeles sa dea preferința titlului cumpărătorului prin derogare de la regulile de drept comun.
Este indiscutabil ca proprietarul se poate adresa și instanței pentru a cere restituirea imobilului de la fostul chiriaș devenit proprietar, insa o asemenea acțiune nu poate fi admisa, deoarece situației de fapt reținute nu-i este aplicabil temeiul de drept invocat, respectiv regulile create de practica în temeiul art. 480 C.civ., care implica o comparare a titlurilor după un alt criteriu de preferința și anume verificarea titlurilor autorilor părților, ceea ce, în speța, ar fi defavoarea celui care a cumpărat de buna-credința în temeiul Legii nr. 112/1995, încrezându-se în aparenta statului de proprietar, ceea ce ar fi contra opțiunii legiuitorului.
În acest sens sunt și prevederile exprese ale art.6 alin.2 din Legea nr.213/1998, potrivit căruia bunurile preluate de stat fără un titlu valabil pot fi revendicate de foștii proprietari sau succesorii acestora doar dacă nu fac obiectul unei legi speciale de reparație. Un astfel de caracter îl are și Legea nr.10/2001, care a înțeles sa reglementeze toate situațiile juridice în legătura cu regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 în care, din diverse cauze, proprietarii deposedați abuziv nu au intrat în stăpânirea acestora, astfel ca, după data de 14.02.2001, persoanele îndreptățite la retrocedarea în natura sau prin echivalent au fost obligate sa se conformeze condițiilor, procedurii și termenelor stabilite prin acest act normativ, sub sancțiunea pierderii dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii sau în echivalent.
Existând două categorii de norme juridice, care reglementează aceleași relații sociale, respectiv cele născute în legătura cu dreptul de proprietate, în mod firesc nu se vor mai aplica normele cu caracter general ale Codului civil, ci cele cu caracter special ale Legii nr.10/2001, care privesc numai regimul juridic al imobilelor preluate abuziv de stat. Este evident că legea nu reglementează posibilitatea acțiunilor în revendicare în condițiile dreptului comun paralel și în contradicție cu procedura revendicării speciale pe care o prevede expres singura acțiune permisă.
Prin urmare, analizând acțiunea în revendicare formulata de către reclamant, astfel cum aceasta a fost completată și precizată, instanța a constatat că, în cazul acestor imobile, legea nu mai permite aplicarea regulilor create de literatura de specialitate și de practica judecătorească pornind de la prevederile art.480 cod civil privind compararea titlurilor de proprietate invocate de către cele doua părți și restituirea imobilului de la posesorul neproprietar, ci a impus folosirea de către fostul proprietar deposedat abuziv numai a procedurii instituite de acest act normativ pentru restituirea efectiva a imobilului sau, după caz, pentru stabilirea unor masuri reparatorii prin echivalent.
Împotriva acestei hotărâri, în termen legal, a declarat apel reclamantul solicitând admiterea apelului așa cum a fost formulat, modificarea în tot a sentinței apelate, iar pe fondul cauzei, admiterea acțiunii precizate și completate.
În motivarea apelului reclamantul arată că nepronunțarea expresă cu privire la primul capăt al cererii introductive de instanță echivalează cu o denegare de dreptate în condițiile în care a solicitat analizarea titlului statului din perspectiva Legii nr.213/1998 (art. 6).
Prin cererea introductivă de instanță, în primul capăt, a solicitat instanței de judecată sa constate că imobilul (apartamentul nr.57) situat în București, Sectorul 5, Șoseaua Alexandriei nr.112, ., etaj 9, a fost preluat fără un titlu valabil de către S. R., preluare care s-a făcut în baza Decretului nr.223/1974 și fără nici un fel de despăgubire.
Privitor la acest capăt de cerere, instanța de fond nici nu s-a pronunțat, însă a respins acțiunea de plano. Or, stabilirea de către instanță a nevalabilității titlului statului are drept consecință stabilirea cu efect retroactiv a faptului că dreptul de proprietate asupra bunului care face obiectul acțiunii nu a ieșit niciodată din patrimoniul reclamantului.
Totodată, arată că a solicitat restituirea imobilului în baza art.480 din Codul civil, pentru că S. R. nu are un titlu care să legitimeze preluarea câtă vreme Decretul nr.223/1974 a fost un act normativ abuziv. Acest decret contravenea Constituției din 1965 (art. 36) care ocrotea dreptul de proprietate personală și respectiv prevederilor art.481 (ca lege organică) potrivit cărora nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa fără o justă și prealabilă dezdăunare. De asemenea, Decretul nr.223/1974 era contrar Declarației Universale a Drepturilor Omului adoptată de Adunarea Generală a O. la 10 decembrie 1948 la care România era parte semnatară.
Față de cele de mai sus, este evident ca se impunea admiterea primului capăt de cerere al acțiunii.
Al doilea motiv de apel invocat de reclamant vizează susținerile instanței de fond cu privire la contractul de vânzare-cumpărare nr.7865/7 noiembrie 2007, încheiat în baza Legii nr.112/1995 între S. R. - în calitate de vânzător și F. M. - cumpărătoare - având ca obiect apartamentul nr.57, de la adresa mai sus-arătată.
În mod greșit instanța de fond a apreciat că la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare dintre S. R. și F. M., s-au respectat dispozițiile Legii nr.112/1995, iar cumpărătoarea a fost de bună-credință.
A arătat în cererea introductivă de instanță ca a dobândit imobilul în litigiu prin Contractul de vânzare-cumpărare nr. 9767/19 aprilie 1971 încheiat cu Consiliul Popular al Municipiului București - Oficiul pentru Construirea de Locuințe Proprietate Personală. Prin Decizia nr.1387/18 septembrie 1986, în baza Decretului nr.223/1974, imobilul a trecut fără plată în proprietatea Statului. Ulterior, în baza Legii nr.112/1995 acesta i-a fost vândut lui F. M. - pârâtă în cauza de față.
În mod greșit, instanța de fond a apreciat ca fiind valabil titlul pârâtei F. M., titlu reprezentat de contractul de vânzare-cumpărare nr.7865/7 noiembrie 2007, fiindcă statul nu a dobândit niciodată în mod legal un drept asupra imobilului în litigiu, drept pentru care, S. R. nu avea dreptul să vândă acest imobil, cu atât mai mult cu cât Legea nr.112/1995 indicată ca temei juridic al contractului nu era aplicabilă imobilului în litigiu, acesta fiind preluat fără titlu valabil.
Neavând un drept de proprietate asupra imobilului, statul nu putea înstrăina un astfel de drept, întrucât nu putea înstrăina mai mult decât avea în patrimoniu, respectiv o posesie fondată printr-o măsură abuzivă.
Față de cele de mai sus, buna-credință la cumpărare a pârâtei F. M. nu mai are nici o relevanță, ci poate fi invocată într-o eventuală acțiune în constatarea nulității absolute a - contractului său de vânzare-cumpărare și în consecință, pentru a obține prețul actualizat al apartamentului așa cum prevede Legea nr.1/2009.
În ceea ce privește cel de al treilea motiv de apel care vizează compararea de titluri în urma căreia, instanța de fond, în mod greșit respins acțiunea în revendicare în condițiile în care apelantul arată că a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului prin acte necontestate, în timp ce S. R., ca autor al pârâtei, nu a dobândit dreptul de proprietate în mod valabil, preluarea imobilului fiind realizată prin abuz. De aceea, titlul invocat de către reclamant este mai bine caracterizat și mai eficient din punct de vedere juridic decât titlul pârâtei.
În drept, apelantul –reclamant a invocat dispozițiile art.282 și următoarele din Codul de procedură civilă.
La data de 25.06.2012, reclamantul N. D. a depus prin serviciul registratură al instanței, motive suplimentare de apel prin care invocă greșita aplicare a legii, anume a temeiului de drept al acțiunii, arătând că temeiul de drept invocat de apelant, respectiv art.480 și 481 din Codul civil, Legea nr.213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, Convenția europeană a drepturilor omului, a fost ignorat de instanța de fond care a analizat acțiunea sub aspectul - exclusiv al Legii nr.10/2001 - nu și al revendicării pe dreptul comun.
Articolul 480 din Codul civil a fost invocat de apelant ca și temei principal de drept, potrivit principiului disponibilității. Acest principiu de drept este esențial, iar instanța nu se poate substitui reclamantului, astfel încât este evident că instanța de fond nu a soluționat cauza.
Un alt motiv de apel vizează analizarea acțiunii în revendicare, a bunului imobil preluat de stat fără drept prin Decretul nr.223/1974, astfel că hotărâre a pronunțată este lipsită de fundament juridic.
Consecințele Decretului nr.223/1974 trebuiau să fie înlăturate de instanță, menținerea efectelor acestui act normativ abuziv fiind de natură să-i încalce dreptul de proprietate, drept pe care nu l-a pierdut niciodată.
Prin Decizia nr.5 din 20 noiembrie 2000 pronunțată de Curtea Supremă de Justiție, Secțiile Unite, în recursul în interesul legii, privind admisibilitatea acțiunilor în revendicare a imobilelor trecute în proprietatea Statului prin Decretul nr.223/1974, s-a stabilit: "... prin acțiunea în revendicare de drept comun, foștii proprietari pot să reclame în fața instanțelor judecătorești încălcarea în orice mod a dreptului lor de proprietate asupra locuințelor deținute de chiriași. De aceea, persoanele care consideră că în - perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 au fost deposedate nelegitim de proprietățile lor imobiliare - inclusiv în baza Decretului nr.223/1974 - pot cere în justiție pe calea acțiunii în revendicare recunoașterea dreptului lor de proprietate asupra acestor bunuri și, ca urmare, restituirea lor".
Totodată, arată că decizia nr.33/2008 a Secțiilor Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție nu conține prevederi exprese care să interzică promovarea unei acțiuni în revendicare în scopul redobândirii unui imobil preluat abuziv de Stat, în perioada 1945-1989 astfel că, instanța de fond a pronunțat o hotărâre nefondată și contrară legii.
Întrucât nu a verificat titlul statului și a concluzionat în mod greșit că pretinsa buna-credință - în nici un fel dovedită, în cauză - ar avea vreo influență în cazul unei revendicări, instanța de fond a făcut o motivare străină de natura pricinuii.
Intimații, deși legal citați nu au formulat întâmpinare în condițiile stabilite de art.289 alin.2 Cod procedură civilă.
Examinând sentința civilă apelată prin prisma criticilor formulate ți în conformitate cu prevederile art.295 alin.1 Cod procedură civilă, Curtea reține următoarele:
Titlul apelantului din prezenta cauză pe care își întemeiază acțiunea în revendicare este reprezentat de contractul pentru construirea locuințelor proprietate personală nr.9767/19.01.1971 încheiat cu fostul Consiliu Popular al Municipiului București (filele 33-34 dosar fond), imobilul fiind preluat în proprietatea statului prin decizia nr.1387/18.09.1986, în baza Decretului nr.223/1974.
Prin contractul de vânzare - cumpărare nr.N7865/18.10.2007 încheiat în baza Legii nt.112/1995, dreptul de proprietate asupra apartamentului în litigiu a fost dobândit de intimata F. M., care la rândul său a înstrăinat apartamentul în litigiu prin contractul de vânzare - cumpărare autentificat sub nr.182/24.01.2008 de BNP M. G. O. și A. A. Jean către intimații M. F. și M. C. G..
De asemenea, din extrasul de carte funciară depus la dosar, rezultă că apartamentul în litigiu face obiectul unui antecontract de vânzare - cumpărare încheiat între intimații M. F. și C. G. și intimații A. M. și A. C. R., aceștia din urmă fiind introduși în cauză, în calitate de pârâți, la cererea apelantului – reclamant, prin încheierea din 14.09.2011.
Curtea mai reține că, apelantul – reclamant a formulat notificare în temeiul Legii nr.10/2001 care a fost transmisă Primăriei Municipiului București prin intermediul B.E.J. S. D., nesoluționată până la data sesizării instanței de fond, întrucât, din cuprinsul adresei nr.1602/AS/15.06.2011 (fila 45 dosar fond) rezultă că respectiva notificare nu figurează înregistrată la Primăria Municipiului București.
Fiind vorba de un imobil trecut în proprietatea statului în perioada de referință a Legii nr.10/2001, Curtea apreciază că în mod corect instanța de fond a reținut incidența în cauză a legii speciale de reparație, dispozițiile acestei legi aplicându-se prioritar în raport cu dreptul comun, respectiv cu dispozițiile art.480-481 din Codul civil, invocate de reclamant în acțiune.
Sub acest aspect, Curtea apreciază că nu a existat un refuz al instanței de a pronunța o soluție cu privire la valabilitatea titlului statului și prin aceasta nu s-a produs o restrângere a dreptului de acces la justiție, câtă vreme Legea nr.10/2001, în accepțiunea de lege specială, are ca obiect de reglementare regimul juridic al unei imobile preluate abuziv în perioada 06.03.1945 – 22.12.1989, iar Înalta Curte de Casație și Justiție, în recursul în interesul legii pronunțat, a statuat în mod explicit că legea specială se referă atât la imobilele preluate de stat cu titlu, cât și la cele preluate fără titlu.
În cazul în care un litigiu fundamentat pe prevederile dreptului comun se referă la un bun imobil ce face parte din categoria imobilelor al căror regim este stabilit de legea specială de reparație – Legea nr.10/2001 – titularul acțiunii nu poate valorifica pretenții referitoare la constatarea nevalabilității titlului statului, întrucât legea specială de reparație acordă caracter abuziv tuturor preluărilor pe care statul le-a efectuat în perioada de referință a legii, fie că ar corespunde unei preluări cu titlu valabil, fie că ar corespunde unei preluări cu titlu nevalabil, instituind măsuri reparatorii identice pentru ambele cazuri.
În ceea ce privește nevalabilitatea contractului încheiat în baza Legii nr.112/1995, Curtea reține că Legea nr.10/2001, ca lege specială de reparație, reglementează clar situația în care fostul proprietar sau moștenitorii acestuia pot beneficia de restituirea în natură a imobilului preluat de stat și înstrăinat apoi chiriașilor, în baza Legii nr.112/1995.
Potrivit articolului 18 coroborat cu articolul 46 din lege apelantul - reclamant, aflat într-o astfel de situație, putea beneficia de restituirea în natură a imobilului doar în ipoteza în care ar fi solicitat instanței, în termen legal constatarea nulității contractelor de vânzare - cumpărare ale intimaților - pârâți, iar în urma admiterii unei astfel de acțiuni imobilul ar fi reintrat în patrimoniul statului.
Prin neformularea unei astfel de acțiuni, titlurile intimaților - pârâți s-au consolidat și îi îndreptățesc pe aceștia la păstrarea posesiei asupra apartamentelor achiziționate în baza Legii nr.112/1995 și cu bună - credință, cum în mod corect a reținut și instanța de fond.
Soluția este legală, fiind pronunțată atât în aplicarea corectă a principiilor privind prioritatea legii speciale în concurs cu legea generală și securitatea raporturilor juridice civile, cât și cu respectarea deciziei nr.33/2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii.
Este adevărat că în considerentele acestei decizii, obligatorie pentru instanțele naționale, s-a reținut că existența Legii nr.10/2001 nu exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acțiune să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul articolului 1 din Protocolul nr.1 adițional și trebuie să i se asigure accesul la justiție.
Apelantul - reclamant nu se află însă în nici una din aceste situații de excepție, neavând „un bun” în sensul Convenției (o hotărâre judecătorească anterioară prin care i s-a recunoscut dreptul de a păstra imobilul sau o speranță legitimă, dedusă din dispozițiile legii speciale, unită cu o jurisprudență constantă pe acest aspect), iar accesul la justiție îi este asigurat prin contestația reglementată de legea specială, în condițiile în care a susținut că a formulat și notificare.
În ceea ce privește critica greșitei nesoluționări a acțiunii în revendicare, prin acordarea priorității Legii nr.10/2001 în raport cu dispozițiile dreptului comun în materie (motivele 3,4, și 5 din apel), Curtea, în acord cu instanța de fond, apreciază că dispozițiile legii speciale se aplică prioritar în raport cu dreptul comun.
Aceasta întrucât, acțiunea în revendicare promovată după . Legii nr.10/2001, deși admisibilă în garantarea principiului liberului acces la justiție, pentru recunoașterea și valorificarea pretinsului drept de proprietate, trebuie însă analizată pe fond și din perspectiva dispozițiilor Legii nr.10/2001 ca lege specială derogatorie sub anumite aspecte(în ceea ce privește criteriile de comparație a titlurilor aflate în conflict) de la dreptul comun.
A considera altfel și a aprecia că există posibilitatea pentru reclamant, de a opta între aplicarea Legii nr.10/2001 și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv, Codul civil, ar însemna încălcarea principiului specialia generalibus derogant și o judecare formală a cauzei, în care instanța să dea preferabilitate titlului mai vechi, făcând totală abstracție de efectele create prin aplicarea legii speciale.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că exigențele art.1 din Protocolul adițional nr.1 și principiul securității raporturilor juridice trebuie respectate atât în cazul fostului proprietar, cât și în cel al cumpărătorului de bună-credință, că prin restituirea bunurilor preluate de către stat trebuie să fie evitată insecuritatea raporturilor juridice și că în cazul în care restituirea în natură a bunului preluat abuziv de către stat nu mai este posibilă, când, spre exemplu, cum este situația din prezenta cauză, titlul subdobânditorului nu a fost anulat, urmează ca fostului proprietar să-i fie plătite despăgubiri.
Ideea reținută în jurisprudența instanței de contencios european, jurisprudență la care reclamantul face referiri în dezvoltarea motivelor de apel, este aceea că încercarea instanțelor de atenuare a consecințelor anumitor încălcări ale dreptului de proprietate cauzate de fostul regim comunist nu trebuie să creeze noi neajunsuri disproporționate, iar persoanele care și-au dobândit cu bună-credință bunurile nu trebuie să fie aduse în situația de a suporta ponderea responsabilității statului care a confiscat în trecut aceste bunuri( a se vedea cauza Pincova și Pinc contra Republicii Cehe, cauza R. c. României).
Decizia nr.33/2008 dată de ICCJ în interesul legii a fost interpretată și aplicată corect la circumstanțele cauzei de către instanțele anterioare, în sensul că, în ipoteza concursului între legea specială și cea generală, acest act normativ consacră prioritatea acțiunii în revendicare de drept comun numai în măsura în care nu se aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice, situație care însă nu se regăsește în speță.
Astfel, prin legea nouă sunt reglementate toate cazurile de preluare abuzivă a imobilelor din perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, ce intră sub incidența acestui act normativ indiferent dacă preluarea s-a făcut cu titlu valabil sau fără titlu valabil, fiind vizată inclusiv restituirea acelor imobile a căror situație juridică și-ar fi putut găsi dezlegarea până la data intrării sale în vigoare, în temeiul art.480 și 481 Cod civil.
Obiectul de reglementare al Legii nr.10/2001 face din acest act normativ o lege specială față de Codul civil, care constituie dreptul comun al acțiunii în revendicare, singurul aspect care interesează în aplicarea principiului specialia generalibus derogant fiind existența unei norme speciale și a unei norme generale cu același domeniu de reglementare, situație în care aplicarea normei speciale este obligatorie, indiferent de rezultatul pe care aceasta îl determină.
Legea nr.10/2001 a suprimat, practic, posibilitatea recurgerii la dreptul comun în cazul ineficacității actelor de preluare a imobilelor naționalizate și, fără să diminueze accesul la justiție, a perfecționat sistemul reparator, subordonându-l, totodată, controlului judecătoresc prin norme de procedură cu caracter special.
Numai persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ, precum și cele care, din motive independente de voința lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale, au deschisă calea acțiunii în revendicarea bunului litigios, afară de cazul când acesta a fost cumpărat cu bună-credință și cu respectarea dispozițiilor Legii nr.112/1995 de către chiriași.
Or, așa cum deja s-a reținut mai sus, reclamantul nu se găsește în niciuna din situațiile de excepție ce ar justifica posibilitatea de a recurge la acțiunea în revendicare, neavând un „bun” în sensul Convenției, iar accesul la justiție îi este asigurat prin contestația reglementată de legea specială, în condițiile în care a susținut că a formulat și notificare.
Soluția se impune justificat și de faptul că referitor la exercițiul aceluiași drept nu se poate accepta existența unui tratament juridic discriminatoriu și inegal cu privire la aceeași categorie de persoane care se adresează justiției și care invocă împrejurări de fapt și de drept similare, urmărind același scop, respectiv, retrocedarea unor bunuri.
Cu alte cuvinte, nu este de admis ca în cadrul aceleiași categorii de persoane, anume aceea a proprietarilor deposedați abuziv de stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, unii să își poată valorifica drepturile numai în cadrul legii speciale de reparație, iar alții să poată acționa în justiție pe cale separată, nelimitat și în același scop, de a obține retrocedarea bunului, fapt contrar principiului stabilității și securității raporturilor juridice.
Dealtfel chiar reclamantul, în susținerea motivelor de apel, face referiri când la dreptul comun în materie, când la dispozițiile Legii nr.10/2001, în baza căreia a arătat, pe parcursul judecării cauzei, că a formulat și notificare.
În cadrul acțiunii în revendicare deduse judecății, toate părțile au exhibat câte un titlu: reclamantul a invocat titlul de proprietate constând în contractul pentru construirea locuințelor proprietate personală nr.9767/19.01.1971, în raport de care nu deține însă o hotărâre judecătorească de recunoaștere a dreptului de proprietate ori o „speranță legitimă”, iar pârâții contractele de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr.112/1995, a căror valabilitate nu a fost contestată de reclamant în instanță.
În lipsa unei hotărâri care să constate nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr.112/1995, titlurile pârâților s-au consolidat, îndreptățindu-i pe aceștia la păstrarea posesiei asupra apartamentelor achiziționate în baza acestei legi și cu bună-credință, astfel cum în mod corect a constatat instanța de fond, determinând ca titlul de care se prevalează aceștia să fie mai caracterizat.
Curtea reține de asemenea că, art.6 din Convenție garantează fiecărei persoane „dreptul la un tribunal”, adică dreptul ca o instanță judiciară să soluționeze orice contestație privitoare la drepturile și obligațiile sale, însă Curtea Europeană a Drepturilor Omului a admis că acest drept nu este absolut, că este compatibil cu limitări implicite și că statele dispun în această materie de o anumită marjă de apreciere.
În același timp, instanța de contencios european a statuat că această problemă trebuie examinată într-un context mai larg, și anume acela al obstacolelor sau impedimentelor de drept ori de fapt care ar fi de natură să altereze dreptul la un tribunal chiar în substanța sa.
Legea nr.10/2001 prevede obligativitatea parcurgerii procedurii administrative prealabile pe care o reglementează, ceea ce nu conduce la privarea de dreptul la un tribunal, pentru că împotriva deciziei/dispoziției emise în procedura administrativă legea prevede calea contestației la instanță, căreia i se oferă o jurisdicție deplină, după cum există posibilitatea de a supune controlului judecătoresc toate deciziile care se iau în cadrul procedurii Legii nr.10/2001, inclusiv refuzul persoanei juridice de a emite decizia de soluționare a notificării, astfel încât este pe deplin asigurat accesul la justiție.
Existența Legii nr.10/2001, derogatorie de la dreptul comun, cu consecința imposibilității utilizării unei reglementări anterioare, nu încalcă art.6 din Convenție în situația în care calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului pretins este una efectivă.
Prin imposibilitatea de a recurge la acțiunea în revendicare de drept comun ulterior apariției Legii nr.10/2001 nu se aduce atingere nici art.1 din Protocolul adițional nr.1 la Convenție, norma arătată garantând protecția unui bun actual aflat în patrimoniul persoanei interesate sau a unei speranțe legitime cu privire la valoarea patrimonială respectivă.
Curtea Europeană a apreciat însă, că simpla solicitare de a obține un bun preluat de stat nu reprezintă nici un bun actual și nici o speranță legitimă, situație în care se constată că, în mod corect, instanța de fond a respins acțiunea în revendicare.
Pentru aceste considerente, în temeiul dispozițiilor art.312 alin.1 Cod procedură civilă, apelul va fi respins ca nefondat, fiind menținută ca legală și temeinică sentința civilă apelată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, apelul declarat de apelantul – reclamant N. D. cu domiciliul ales la mandatar C. V. V. în București, ., ., împotriva sentinței civile nr.343/22.02.2012, pronunțată de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații-pârâți F. M. cu domiciliul în București, Șoseaua Alexandriei, nr.112, ., ., sector 5, MOTOTOLOEA F. și M. C. G. ambii cu domiciliul în Pitești, ., județul Argeș, A. M. și A. C. R. ambii cu domiciliul în București, Șoseaua Alexandriei, nr.112, ., ., sector 5, S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE cu sediul în București, ., sector 5 și cu M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL cu sediul în București, Splaiul Independenței, nr.291-293, sector 6.
Cu drept de recurs în termen de 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședință publică, azi 14.01.2013.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR
M. C. F. P.
GREFIER
RĂDIȚA I.
Red. M.C.
Tehnored.C.S.
10 ex/25.03.2013
T.B.Secția a III-a Civilă - C.P.
| ← Partaj judiciar. Decizia nr. 1125/2012. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Revendicare imobiliară. Decizia nr. 35/2013. Curtea de Apel... → |
|---|
