Pretenţii. Decizia nr. 168/2012. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 168/2012 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 27-01-2012 în dosarul nr. 168/2012
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI SECȚIA A IV-A CIVILĂ
Dosar nr._
DECIZIA CIVILĂ NR. 168R
Ședința publică de la data de 27.01.2012
CURTEA COMPUSĂ DIN:
PREȘEDINTE - Z. D.
JUDECĂTOR - C. M. S.
JUDECĂTOR - G. D.
GREFIER - D. L.
Pe rol soluționarea cererii de recurs formulată de recurenta-reclamantă G. V. împotriva sentinței civile nr. 466 din 16.03.2011 pronunțată de Tribunalul București Secția a IV-a civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul-pârât S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, cauza având ca obiect „ pretenții – despăgubiri Legea nr.221/2009”.
Dosarul a fost strigat la ordinea listei de recursuri și s-au efectuat două strigări.
La prima strigare a cauzei la apelul nominal făcut în ședința publică nu au răspuns părțile.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care;
Curtea, având în vedere lipsa părților, dispune lăsarea dosarului la sfârșitul listei de recursuri.
Reluându-se dosarul la ordinea listei de recursuri, la apelul nominal nu au răspuns părțile.
Curtea pune în discuție decizia în interesul legii nr.12/2011 pronunțată de către Înalta Curte de Casație și Justiție, reține cauza în pronunțare având în vedere că, prin motivele de recurs s-a solicitat judecarea cauzei în lipsă în conformitate cu dispozițiile art. 242 alin.2 din Codul de procedură civilă.
CURTEA
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București – Secția a IV-a Civilă sub nr._ , la data de 15.12.2009, reclamanta G. V., a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea paratului, ca in baza dispozițiilor art. 5 alin. 1 lit. a din Legea 221/2009, sa îi plătească suma de 290.000 EURO cu titlu de despăgubiri morale pentru cei 4 ani, 2 luni si 8 zile in care soțul reclamantei, G. N. fost deportat si i s-a stabilit domiciliu obligatoriu; cu cheltuieli de judecata.
În motivarea cererii, s-a arătat că în vederea punerii in executarea a Deciziei MAI nr. 200/1951, la data de 18 iunie 1951, întreaga familie a soțului printre care si el, a fost dislocata din localitatea de baștină Becicherul M.-T. in localitatea Pereții Noi Slobozia. Din adresa nr._ din 12.02.1991 rezulta ca soțul reclamantei, la data de 18 iunie 1951, prin Decizia MAI nr. 200/1951, a fost dislocat din localitatea de baștină, iar la data de 26.08.1955 i s-a ridicat aceste restricții.
In drept, au fost invocate dispozițiile art. 3 lit. e, art. 5 alin. 1, lit. a din Legea 221/2009, art. 112 C.proc.civ.
Pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice a depus la dosar note de ședință prin care a solicitat respingerea acțiunii.
Reclamanta G. V., a depus la dosar precizări având în vedere modificările survenite prin Deciziile Curții Constituționale în ceea ce pricește declararea ca neconstituțional art. 5 alin. 1 din Legea 221/2009, după investirea Tribunalul București cu o cerere întemeiată pe dispozițiile Legii 221/2009, prin care am solicitat obligarea Statului R. prin Ministerul Finanțelor Publice la plata sumei de bani cerute, reprezentând repararea pagubei suferite ca urmare a erorilor judiciare, a măsurilor abuzive la care am fost supus.
Datorită acestei situații, înțelege să precizeze acțiunea în sensul de a solicita a se avea în vedere la soluționarea cauzei următoarele temeiuri de drept: art. 20 din Constituția României; Rezoluția 1096 din 1996 a Consiliului Europei; Rezoluția 1481 din 2006 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei; Rezoluția nr. 40/34 din 29 noiembrie 1985; art. 5 CEDO.
Prin sentința civilă nr. 466 din 16.03.2011 pronunțată de Tribunalul București Secția a IV-a Civilă, s-a respins, ca neîntemeiată, acțiunea formulată de reclamanta G. V., în contradictoriu cu pârâtul S. R., Prin Ministerul Finanțelor Publice.
Analizând probele existente la dosarul cauzei, tribunalul a reținut următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a solicitat obligarea pârâtului la plata de daune morale în cuantum de 290.000 Euro, pentru măsura politică a strămutării soțului său G. N. din localitatea Becicheru M. în . în perioada 18.06._55.
Din adresa nr._/12.02.1991 emisă de Ministerul de Interne, rezultă că G. N., a fost dislocat împreună cu familia la data de 18.06.1951 prin decizia M.A.I. nr. 200/1951 în . pentru data când a încetat măsura nu se dețin documente 8 fila 3).
Din certificatul de deces rezultă că G. N. a decedat la data de 18.11.2005 (fila 4).
Prin Hotărârea nr. 1984/11.04.1991 emisă de Comisia pentru acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice conform Decretului-lege nr. 118/1990 soțului reclamantei G. N., i s-a recunoscut calitatea de persoană persecutată din motive politice, fiindu-i totodată acordate ca reparație și toate drepturile care decurg din această calitate, inclusiv o pensie lunară care a fost încasată până la data decesului (fila 5).
Prin decizia nr. 421/28.03.2002 emisă în baza OUG nr. 214/1999, lui G. N. i s-a recunoscut calitatea de luptător în rezistența anticomunistă (fila 6), în baza căreia i s-au conferit toate drepturile recunoscute persoanelor persecutate din motive politice, în baza Decretului nr. 118/1990.
Tribunalul a reținut că reclamanta nu a administrat probe din care să rezulte că reparația morală acordată de S. R. pentru prejudiciul suferit de soțul său nu este suficientă și rezonabilă, obligația revenindu-i potrivit art. 129 alin. 1C. proc.civ. coroborat cu art. 1169C.civ., cu atât mai mult cu cât efectele se produc și în prezent și în viitor, reclamantul primind și pensie suplimentară.
În decizia nr. 1558/2010 Curtea Constituțională reținea că: „aceste despăgubiri sunt menite a produce satisfacția morală a recunoașterii faptelor nelegale, a încălcărilor drepturilor omului, comise în perioada comunistă, iar nu a compensa în bani suferința persoanelor persecutate.”
Pe de altă parte, tribunalul a reținut că unul dintre motivele care au condus la declararea ca neconstituționale a dispozițiilor art. 5 lit. a din legea nr. 221/2009 a fost și acela că legea încalcă principiul „evitării paralelismului” din Legea nr. 24/2000, legiuitorul prevăzând în acte normative succesive reparații morale și materiale.
Astfel, Curtea reține că: „în domeniul acordării de despăgubiri pentru daunele morale persoanelor persecutate din motive politice în perioada comunistă - există reglementări paralele, și anume, pe de-o parte, Decretul - lege nr.118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, cu numeroase modificări și completări, și Ordonanța de urgență a Guvernului nr.214/1999 privind acordarea calității de luptător în rezistența anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracțiuni săvârșite din motive politice, persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive, precum și persoanelor care au participat la acțiuni de împotrivire cu arme și de răsturnare prin forță a regimului comunist instaurat în România, iar, pe de altă parte, Legea nr.221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.”
Așa fiind, tribunalul a apreciat că soțul reclamantei a beneficiat de o reparație morală și materială, acordată în baza altor legi speciale de reparație suficientă și echitabilă, iar reclamanta nu a administrat probe din care să rezulte o situație contrară, obligația revenindu-i potrivit art. 129 alin. 1 C.proc.civ. coroborat cu art. 1169C.civ.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului precum și Curtea Constituțională din România au apreciat că nu poate exista decât o obligație „morală” a statului de a acorda despăgubiri persoanelor persecutate în perioada comunistă.
Totodată, Curtea E.D.O. are o jurisprudență constantă în sensul că art.1 din Protocolul nr.1 la Convenție nu garantează dreptul de a dobândi un bun (Hotărârea din 23 noiembrie 1983 în Cauza V. der Mussele contra Belgiei, Hotărârea din 9 octombrie 2003 în Cauza Slivenko contra Letoniei, Hotărârea din 18 februarie 2009 în Cauza Andrejeva contra Letoniei). Referindu-se la problema restituirii bunurilor confiscate de către stat, aceeași Curte a stabilit că nu se poate interpreta că ar exista vreo obligație generală a statului de a restitui proprietăți care au fost expropriate înainte de ratificarea Convenției ori că ar exista posibilitatea impunerii unor restricții asupra libertății statelor de a stabili scopul și condițiile oricărei restituiri către foștii proprietari. (Hotărârea din 28 septembrie 2004 în Cauza Kopecký contra Slovaciei, Hotărârea din 4 martie 2003 în Cauza Jantner contra Slovaciei, Decizia asupra admisibilității din 13 decembrie 2005 în Cauza Bergauer și alții contra Cehiei). În materia reglementărilor privind reabilitarea, restituirea proprietăților confiscate sau acordarea de compensații pentru acestea, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că statele contractante au o largă marjă de apreciere în stabilirea măsurilor specifice de implementare a politicilor sociale și economice, a condițiilor de acordare a despăgubirilor (Hotărârea din 23 noiembrie 2000 în Cauza Ex-Regele Greciei și alții contra Greciei).
În ceea ce privește jurisprudența C.E.D.O. tribunalul a reținut, de asemenea, că în Cauza B. împotriva României, Curtea a statuat următoarele: „32. Curtea reafirmă imediat că Convenția nu impune statelor contractante nicio obligație specifică de a repara nedreptățile sau prejudiciile cauzate înainte de a ratifica Convenția (a se vedea, mutatis mutandis, Kopecky împotriva Slovaciei [GC], nr._/98, paragraful 35, CEDO 2004-IX).”
Pentru toate aceste motive, tribunalul a respins ca neîntemeiată acțiunea.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamanta G. V..
În motivarea recursului, a învederat că la data introducerii cererii de chemare în judecată, sub imperiul Legii nr. 221/2009, nemodificata prin Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 62/2010, s-a născut un drept la acțiune pentru a solicita despăgubiri neplafonate sub aspectul întinderii, astfel că legea aflata în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată este aplicabilă pe tot parcursul procesului, în sensul aplicării principiului neretroactivității este și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (Hotărârea din 8 martie 2006 privind Cauza BleGic v. Croatia, paragraful 81). ""
Legea trebuie interpretată în favoarea petiționarului în vederea atingerii scopului acesteia, respectiv de reparație și de îndreptare pe cât posibil a măsurilor abuzive luate prin încălcarea drepturilor fundamentale ale omului.
Reclamanta critică soluția, considerând că respingerea ca neîntemeiata a acțiunii nu poate fi incidentă în această lege specială și că se impunea acordarea unei sume de bani având în vedere măsurile abuzive la care a fost supus sotul acesteia în toată această perioadă
Totodată, un alt motiv este cel conform căruia, considerând că este un viciu al acestei sentințe, constând în aprecierea eronată a conținutului probelor ca și interpretarea temeiurilor de drept pe care reclamanta și-a întemeiat cererea, constituind motive de recurs în cadrul căruia să se reexamineze fondul cauzei și pronunțarea unei hotărâri temeinice și legale.
De altfel, legea prevede acordarea de drepturi și reafirmă în vederea asigurării unui cadru normativ complet și coerent, posibilitatea obținerii unor despăgubiri, care oricum puteau fi solicitate în virtutea dreptului de acces la justiție garantat de Codul Civil, de Constituția României, Rezoluția nr. 1096/1996 și de art. 5, 6 și 14 din CEDO, care primează.
Instanța de judecată trebuie să țină cont de dispozițiile internaționale, respectiv art. 5, 6 și 14 din CEDO si Rezoluția 1096 din 1996 a CE.
Potrivit dispozițiilor art.20 din Constituția României, intitulat "Tratatele internaționale privind drepturile omului": "Dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor vor fi interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și cu celelalte tratate la care România este parte. Dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile. "
Așadar, dacă instanțele de judecată constată că legile interne încalcă pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte, conținând dispoziții mai puțin favorabile decât acestea din urmă, sunt obligate să ignore aceste prevederi și să facă aplicarea celor din reglementarea internațională mai favorabilă.
Procedând astfel, instanțele de judecată nu fac altceva decât să respecte dispozițiile art.20 din Constituția României, precum și pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte.
În al doilea rând, constatarea Curții Constituționale a României, în cuprinsul deciziilor nr.58/21 octombrie 2010 si nr.1360/21 octombrie 2010, ambele publicate in M.Of. 1/15 noiembrie 2010, ca Legea nr.221/2009, art.5 alin 1, este similar Decretului-Lege nr. 118/1990, cu consecințele respective, nu împiedică instanțele de judecată să facă aplicarea dispozițiilor
Chiar dacă, în exercitarea atribuțiilor sale, Curtea Constituțională are posibilitatea raportării și la dispozițiile internaționale în materia drepturilor fundamentale ale omului, statuările acesteia, aflate în contradicție cu cele ale forurilor internaționale competente să interpreteze aceste prevederi, nu pot fi reținute de instanțele judecătorești sesizate cu soluționarea unui litigiu în care își găsesc aplicarea.
Pentru soluționarea justă a cauzei civile dedusă aprecierii judecătorești, recurenta apreciază că justiția este un factor esențial de echilibru și stabilitate socială în statul de drept, fiind necesară abordarea unitară, cu consecința sporirii eficienței actului de ie și de asigurare a compatibilității sistemului judiciar și implicit a practici românești, cu cele ale statelor UE.
Asigurarea caracterului unitar al practicii judecătorești este impus și de principiul constituțional al egalității cetățenilor în fața legii și implicit a autorității judecătorești, principiu fiind grav afectat dacă în aplicarea unuia și aceluiași prejudiciu cauzat, soluțiile instanțelor judecătorești ar fi diferite și chiar contradictorii.
Practica neunitară este sancționată de CEDO, iar jurisprudența divergentă, profundă și persistentă în timp, cu consecința afectării principiului siguranței juridice, definit ca dintre elementele fundamentale ale statului de drept, este de asemenea sancționată.
În ceea ce privește dovada abuzurilor suferite de sotul reclamantei, abuzuri dispuse, supravegheate si coordonate de persoane care au acționat în numele Statului, fiind expresia autorității statale, reclamanta consideră că S. este cel care trebuie să facă dovada caracterului licit al măsurii luate împotriva acesteia dar cred că sunt arhicunoscute uzurile comise.
Dacă valorile unui om nu pot fi prețuite în bani, atingerile aduse acestora se materializează în forme concrete, judecătorul având căderea să aprecieze intensitatea și gravitatea lor
În reaprecierea cuantumului daunelor morale, instanța ar fi trebuit să aibă în vedere existenta prejudiciului moral complex care este o consecință directă a măsurilor abuzive la care a fost supusă și nu a se limita sa-și motiveze respingerea cererii pentru deciziile Curții Constituționale.
În drept au fost invocate dispozițiile art. 299 – 316 Cod procedură civilă, art. 304 pct. 8 și 9.
În dovedirea susținerilor, a solicitat încuviințarea probei cu înscrisuri.
În faza procesuală a recursului, nu a fost administrat nici un mijloc de probă, având în vedere că recurenta, deși a solicitat proba cu înscrisuri, nu a depus nici un înscris.
Analizând recursul declarat din prisma motivelor de recurs invocate-existența temeiului juridic al cererii de chemare în judecată, existența unui bun sau a unei speranțe legitime, precum și încălcarea principiului unui proces echitabil, principiului nediscriminării și al dreptului la apărare- și, având în vedere decizia în interesul legii nr.12/2011 pronunțată de către Înalta Curte de Casație și Justiție, instanța de recurs constată că acesta este nefondat, pentru următoarele considerente:
Curtea constată că soluția pronunțată de tribunal este legală, având în vedere că, la data de 7 noiembrie 2011, anterior soluționării prezentului recurs, a fost publicată în Monitorul Oficial nr. 789 decizia în interesul legii nr. 12/2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul competent să judece recursul în interesul legii, în dosarul nr. 14/2011.
Prin această decizie, instanța supremă a stabilit că: „urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1.358/2010 și nr. 1.360/2010, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în Monitorul Oficial”.
În conformitate cu dispozițiile art. 3307 alin. 4 din Codul de procedură civilă, de la data publicării deciziei în interesul legii nr. 12/2011 în Monitorul Oficial, dezlegarea dată de instanța supremă problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanțe indiferent de faza procesuală în care se află litigiile.
Curtea constată că, prin decizia în interesul legii nr. 12/2011, instanța supremă a precizat faptul că toate considerentele expuse în motivarea deciziei sunt raportate nu numai la cadrul normativ intern, ci și la blocul de convenționalitate, reprezentat de textele Convenției europene a drepturilor omului și de jurisprudența instanței europene creată în aplicarea acestora, iar Înalta Curte de Casație și Justiție a concluzionat că efectele deciziilor nr. 1.358/2010 și nr. 1.360/2010 ale Curții Constituționale trebuie să își găsească aplicabilitatea asupra raporturilor juridice aflate în curs de desfășurare.
În motivarea deciziei în interesul legii s-a reținut că „efectele deciziilor Curtii Constitutionale se aplică asupra procedurilor jurisdictionale aflate in curs de desfasurare. S-a învederat că trebuie distinsa natura juridica a efectelor deciziilor Curtii Constitutionale si, respectiv, modalitatea in care se produc, in timp, aceste efecte. Astfel, s-a reținut, sub primul aspect — natura juridica a efectelor deciziilor Curtii Constitutionale. S-a menționat că desi nu poate fi vorba de o abrogare propriu-zisa a textului de lege, pentru ca cel care intervine nu este legiuitorul insusi, emitentul actului, ci organul jurisdictional, sesizat la un moment dat cu cenzura de neconstitutionalitate, consecintele declararii caracterului neconstitutional sunt similare celor produse de abrogare, in sensul ca actul normativ inceteaza sa mai aiba existenta juridica si deci sa mai constituie temei al pretentiilor in justitie. Din motive de securitate si de stabilitate a circuitului juridic, Constitutia Romaniei prevede ca efectele declararii neconstitutionale a actului (legi, ordonante, regulamente) se produc doar ex nunc.
Este vorba asadar de lipsirea efecteloractului declarat neconstitutional pentru viitor, in temeiul unei hotarari a instantei de jurisdictie constitutionala, hotarare cu caracter general obligatoriu si care se bucura de putere de lucru judecat.
În al doilea rând, fiind in prezența lipsirii de efecte a unui act care contravine legii fundamentale, se pune problema modalitatii in care se produce, in timp, aceasta lipsire de efecte, adica a felului in care se repercuteaza efectele deciziei Curtii Constitutionale asupra ordinii juridice, astfel cum este ea surprinsa la momentul adoptarii deciziei. Din punctul de vedere al dreptului tranzitoriu, art. 147 alin. (4) din Constitutie prevede ca decizia Curtii Constitutionale este general obligatorie, atat pentru autoritatile si institutiile publice, cat si pentru particulari, si produce efecte numai pentru viitor, iar nu si pentru trecut.
Cum este vorba de o norma imperativa de ordine publica, aplicarea ei generala si imediata nu poate fi tagaduita, deoarece altfel ar insemna ca un act neconstitutional sa continue sa produca efecte juridice, ca si cand nu ar fi aparut niciun element nou in ordinea juridica, ceea ce Constitutia refuza in mod categoric.
Imprejurarea ca deciziile Curtii Constitutionale produc efecte numai pentru viitor da expresie unui alt principiu constitutional, acela al neretroactivitatii, ceea ce inseamna ca nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv castigate sau situatiilor juridice deja constituite.
Aceasta presupune, referitor la problema analizata, in care este vorba de situatii juridice in curs de constituire (facta pendentia) in temeiul Legii nr. 221/2009 — avand in vedere ca dreptul la actiune pentru a obtine reparatia prevazuta de lege este supus evaluarii jurisdictionale — ca acestea sunt sub incidenta efectelor deciziilor Curtii Constitutionale, care sunt de imediata si generala aplicare.
Nu se poate spune ca, fiind promovata actiunea la un moment la care era in vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, inseamna ca efectele acestui act normativ se intind in timp pe toata durata desfasurarii procedurii judiciare, intrucat nu avem de-a face cu un act juridic conventional ale carui efecte sa fie guvernate dupa regula tempus regit actum.
Nu este vorba, in aceasta situatie, despre raporturi juridice determinate de parti, cu drepturi si obligatii precis stabilite, pentru a se aprecia asupra legii incidente la momentul la care acestea au luat nastere (lege care sa ramana aplicabila ulterior efectelor unor asemenea raporturi intrucat aceasta a fost vointa partilor)”.
Astfel, instanța de recurs constată că Înalta Curte a dezlegat problema de drept privind aplicabilitatea și efectele deciziilor Curții Constituționale, în sensul că acestea se aplică și situației de față, adică unui raport juridic în deplină desfășurare.
Astfel, criticile formulate de către recurent cu privire la existența temeiului de drept după pronunțarea deciziilor Curții Constituționale vor fi înlăturate în raport de considerentele menționate.
De asemenea, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut că „din punctul de vedere al aplicarii legii in timp, respectiv al supravietuirii sau nu a legii vechi, trebuie facuta distinctie intre situatii juridice de natura legala, carora li se aplica legea noua, in masura in care aceasta le surprinde in curs de constituire, si situatii juridice voluntare, care raman supuse, in ceea ce priveste validitatea conditiilor de fond si de forma, legii in vigoare la data intocmirii actului juridic care le-a dat nastere.
Astfel, prin derogare de la regimul de drept comun intertemporal, al aplicarii imediate a legii noi, efectele viitoare ale situatiilor juridice voluntare raman, in principiu, carmuite in continuare de legea contemporana cu formarea lor (in sensul ca atat drepturile patrimoniale, cat si obligatiile corelative ale partilor, configurate prin acordul lor de vointa, isi pastreaza intinderea, durata, modalitatile de exercitare si de executare stabilite la data perfectarii actului juridic).
Asadar, in cazul situatiilor juridice subiective — care se nasc din actele juridice ale partilor si cuprind efectele voite de acestea — principiul este ca acestea raman supuse legii in vigoare la momentul constituirii lor, chiar si dupa . legii noi, dar numai daca aceste situatii sunt supuse unor norme supletive, permisive, iar nu unor norme de ordine publica, de interes general.
Unor situatii juridice voluntare nu le poate fi asimilata insa situatia actiunilor in justitie, aflate in curs de solutionare la data intrarii in vigoare a Legii nr. 221/2009. Dimpotriva, acestea sunt asimilabile unor situatii juridice legale, in desfasurare, surprinse de legea noua inaintea definitivarii lor si de aceea intrand sub incidenta noului act normativ”.
Astfel, instanța supremă a reținut că raportul juridic născut în temeiul Legii nr.221/2009 reprezintă o situația juridică legală, iar nu voluntară, astfel încât i se aplică legea nouă, și nu legea veche în temeiul căreia a fost promovată.
Mai mult, s-a învederat „obligativitatea efectelor deciziilor Curtii Constitutionale pentru instantele de judecata”.
De asemenea, instanța supremă a apreciat că nu sunt incidente dispozițiile art.6 din Cedo și nici art.1 din Protocolul 1 la Cedo deoarece „lipsirea de fundament legal a dreptului prin interventia Curtii Constitutionale s-a facut in cadrul unui mecanism normal ., menit sa asigure, in cele din urma, preeminenta dreptului prin punerea de acord a reglementarii cu legea fundamentala” și nici dispozițiile art.14 privind discriminarea.
S-a învederat că „situatia de dezavantaj sau de discriminare in care s-ar gasi unele persoane (cele ale caror cereri nu fusesera solutionate de o maniera definitiva la momentul pronuntarii deciziilor Curtii Constitutionale) are o justificare obiectiva, intrucat rezulta din controlul de constitutionalitate, si rezonabila, pastrand raportul de proportionalitate dintre mijloacele folosite si scopul urmarit (acela de inlaturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate, care a condus instantele la acordarea de despagubiri de sute de mii de euro, . si nerezonabila a textului de lege lipsit de criterii de cuantificare — conform considerentelor deciziei Curtii Constitutionale). Izvorul *discriminarii” consta in pronuntarea deciziei Curtii Constitutionale si a-i nega legitimitatea inseamna a nega insusi mecanismul vizand controlul de constitutionalitate ulterior adoptarii actului normativ, ceea ce este de neacceptat ., in care fiecare organ statal isi are atributiile si functiile bine definite.
De asemenea, prin respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curtii Constitutionale se inlatura imprevizibilitatea jurisprudentei, care, in aplicarea unei norme incoerente, era ea insasi generatoare de situatii discriminatorii.
In acelasi timp nu poate fi vorba de o incalcare a principiului nediscriminarii nici din perspectiva art. 1 din Protocolul nr. 12 aditional la Conventia europeana a drepturilor omului, care garanteaza, . larga de protectie decat cea reglementata de art. 14, *exercitarea oricarui drept prevazut de lege, fara nicio discriminare, bazata, in special, pe sex, pe rasa, culoare, limba, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine nationala sau sociala, apartenenta la o minoritate nationala, avere, nastere sau oricare alta situatie”. In situatia analizata insa drepturile pretinse nu mai au o astfel de recunoastere in legislatia interna a statului, iar lipsirea lor de temei legal s-a datorat, asa cum s-a aratat anterior, nu interventiei intempestive a legiuitorului, ci controlului de constitutionalitate”.
În prezenta cauză, instanța de recurs învederează că sunt extrem de importante argumentele avute în vedere de către Înalta Curte de Casație și Justiție la pronunțarea deciziei nr.12/2011, deoarece o anumită interpretare nu ar trebui impusã judecãtorului printr-o dispoziție a legii, ci prin puterea de convingere rezultatã din acuratețea științificã și logica interpretãrii.
În completarea argumentele expuse de către Înalta Curte de Casație și Justiție, instanța de recurs menționează și cauza Slavov vs Bulgaria, prin care „reclamantul depusese cererea de acordare a compensației, după ce legea privind acordarea compensației fusese declarată neconstituțională”, iar Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut că dreptul la compensație nu se naște din lege, ci este condiționat de depunerea cererii și de aprobarea sa de către autoritățile administrative competente. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut că o lege declarată neconstituțională nu ar reprezenta o bază suficientă în sensul jurisprudenței CEDO pentru a se aprecia că reclamanții au o speranță legitimă.
Cu privire la aplicabilitatea Rezoluțiilor nr.1096/1996 și nr.1481/2006 ale Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, precum și Rezoluția nr.40/34/29.11.1985 a Adunării Generale O.N.U., instanța de recurs constată că acestea au un caracter declarativ, nefiind acte comunitare cu forță obligatorie, ci doar declarații de principii, prin care statele semnatare și-au asumat o datorie morală de a lua măsurile necesare pentru combaterea consecințelor negative ale regimului comunist. Declarațiile menționate nu pot constitui un temei de drept pentru promovarea unei acțiunii n despăgubiri împotriva unuia dintre statele semnatare, deoarece nu instituie nici un drept în favoarea persoanelor persecutate, și respectiv nicio obligația corelativă în sarcina statelor semnatare.
Având în vedere toate considerentele expuse, în conformitate cu dispozițiile art. 3307 alin. 4 din codul de procedură civilă și având în vedere și decizia în interesul legii nr. 12/2011 publicată în Monitorul Oficial, instanța de recurs va constata ca fiind neîntemeiate criticile formulate cu privire la existența temeiului legal și încălcărea dreptului la un proces echitabil, a principiului discriminării și a dreptului la apărare, și în conformitate cu art.312 din Codul de Procedură Civilă, va respinge, ca nefondat recursul declarat de reclamanta G. V. împotriva sentinței civile nr. 466/16.03.2011 pronunțată de Tribunalul București Secția a IV -a Civilă în contradictoriu cu intimatul – pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta G. V. împotriva sentinței civile nr. 466/16.03.2011 pronunțată de Tribunalul București Secția a IV -a Civilă în contradictoriu cu intimatul – pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 27.01.2012.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
D. Z. M. S. CroitoruDaniela G.
GREFIER
L. D.
Red. D.Z./27.02.2012
Tehnored. T.I./D.Z.
2 ex./01.02.2012
| ← Legea 10/2001. Decizia nr. 146/2012. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Obligaţie de a face. Decizia nr. 161/2012. Curtea de Apel... → |
|---|
