Pretenţii. Decizia nr. 26/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 26/2013 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 10-01-2013 în dosarul nr. 26/2013
Dosar nr._
(_ )
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III-A CIVILĂ
ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ nr. 26
Ședința publică de la 10.01.2013
Curtea compusă din :
PREȘEDINTE: I. S.
JUDECĂTOR: C. G.
JUDECĂTOR: M. H.
GREFIER: S. R.
Pe rol soluționarea recursului formulat de recurenții reclamanți L. G. și L. E. împotriva deciziei civile nr. 1069 A din data de 16.11.2011, pronunțate de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații pârâți S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice, și M. FINANȚELOR PUBLICE.
Obiectul cauzei – pretenții.
La apelul nominal făcut în ședință publică, se prezintă avocat M. M., în calitate de reprezentant al recurenților reclamanți L. G. și L. E., lipsind reprezentanții intimaților pârâți.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează că, la data de 31.05.2012, cauza a fost suspendată în temeiul dispozițiilor art. 242 pct. 2 Cod procedură civilă pentru lipsa părților, iar la 21.11.2012 recurenții reclamanți au formulat cerere de repunere pe rol.
Curtea, în urma deliberării, față de cererea de repunere pe rol și având în vedere temeiul suspendării, o apreciază întemeiată și o admite, dispunând repunerea pe rol a cauzei.
Recurenții reclamanți, prin avocat, având cuvântul, arată că nu mai au de formulat alte cereri.
Nemaifiind alte cereri de formulat, probe de administrat ori excepții de invocat, Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea recursului.
Recurenții reclamanți L. G. și L. E., prin apărător, solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat, modificarea în tot a hotărârii atacate, în sensul respingerii apelului ca fiind netemeinic și menținerea ca legală și temeinică a sentinței pronunțate de instanța de fond, Judecătoria Sectorului 1 București.
Solicită cheltuieli de judecată pe cale separată.
CURTEA,
Deliberând asupra recursului civil de față, costată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 16.07.2007 pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București sub nr._, reclamanții L. E. și L. G. au solicitat, în contradictoriu cu pârâtul S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice, obligarea acestuia la plata sumei de 3.361,743 lei, reprezentând contravaloarea achitată a contractului de vânzare cumpărare nr._ și actualizarea acestei sume cu indicele inflației, pentru perioada noiembrie 1998 - iulie 2007, cu cheltuieli de judecată.
La termenul din 19.09.2007, pârâtul a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive, apreciind că aceasta îi revine Primăriei Municipiului București, prin S.C. Rom Vial S.A., excepția prescripției dreptului material la acțiune, iar în subsidiar a cerut respingerea cererii ca neîntemeiată.
La data de 26.03.2010, reclamanții au formulat cerere de repunere pe rol a cauzei, suspendate anterior la termenul din 11.12.2007, precizându-și totodată acțiunea, învederând că are calitate de pârât Ministerul Finanțelor Publice, solicitând obligarea acestuia la plata sumei de 400.000 lei, reprezentând prețul de piață al imobilului situat în București, .-39, ., conform standardelor internaționale de evaluare, în conformitate cu prevederile art. 501 din Legea nr.1/2009.
Prin sentința civilă nr._/12.10.2010, Judecătoria Sectorului 1 București a respins excepțiile lipsei calității procesuale active și prescripției dreptului material la acțiune, a admis acțiunea precizată având ca obiect: pretenții, a obligat pârâtul la plata sumei de 203.000 lei către reclamanți, reprezentând valoarea de circulație a apartamentului nr. 71 situat în București, .-39, ., ., și a obligat pârâtul la plata sumei de 800 lei, reprezentând cheltuieli de judecată către reclamanți.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut, în urma precizării acțiunii, coroborat și cu motivarea în fapt și în drept a cererii de chemare în judecată, în forma inițială, că reclamanții au invocat ca temei juridic al pretențiilor dispozițiile Legii nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009.
În acest sens, susținerile pârâtei referitoare la răspunderea pentru evicțiune nu sunt incidente în cauză, fiind invocată o lege specială, Legea nr. 10/2001, derogatorie de la prevederile dreptului comun, adică de la prevederile Codului civil.
În subsidiar, instanța a reținut că primăria, structură funcțională aflată la dispoziția primarului, nu poate fi chemată în judecată ca atare, putând avea, eventual, calitate procesuală pasivă, așa cum a susținut la un moment dat pârâtul, unitatea administrativ teritorială. S.C. Rom Vial S.A. a fost mandatată pentru a încheia contractele de vânzare cumpărare în temeiul Legii nr. 112/1995, contract de mandat finalizat, astfel încât nu ar mai putea fi chemat în judecată în calitate de reprezentant al vânzătorului, ci eventual într-o calitate procesuală proprie, în calitate de pârât.
Raționamentul referitor la imposibilitatea statului de a modifica un raport de drept privat este judicios motivat, dar pornește de la o premisă eronată, neținând seama de faptul că justiția înseamnă aplicarea legii, iar stabilirea acesteia este de competența puterii legislative, una din cele trei puteri ale Statului. Aceasta este deplin competentă să stabilească prin norme speciale, așa cum este Legea nr. 10/2001 față de Codul civil, dispoziții derogatorii, în scopul actualizării cadrului normativ național și adaptării acestuia la cerințele realității, la cerințele sociale.
Nu se poate face confuzie între un raport juridic de drept privat, cu forță obligatorie numai între părțile contractante, și cadrul legal, deoarece acesta din urmă are forță obligatorie pentru toți destinatarii legii.
Ar fi absurd a încuraja opinia exprimată în speță, conform căreia modificarea sau adoptarea unei legi nu poate, în absența consimțământului creditorului, să conducă la o novație. Legiuitorul are obligația de a respecta normele juridice cu forță juridică superioară, nicidecum de a cere în prealabil consimțământul destinatarilor. De altfel, prevederile Legii nr. 10/2001 și cele ale Codului civil referitoare la novație sunt distincte, cu domenii diferite de aplicare, și nu se confundă.
Pentru aceste considerente, reținând exact faptul că Legea nr. 10/2001 îi conferă calitate procesuală Ministerului Finanțelor Publice, instanța a respins excepția lipsei calității sale procesuale pasive.
În motivarea excepției prescripției dreptului material la acțiune, pârâtul a susținut că aceasta a început să curgă la data rămânerii irevocabile a sentinței civile prin care s-a constatat nulitatea contractului de vânzare cumpărare, fiind împlinit termenul de 3 ani prevăzut de art. 3 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958.
Față de motivarea în drept a cererii de chemare în judecată și față de precizarea în drept a acțiunii, fiind invocat drept temei Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată, instanța a respins această excepție, deoarece termenul de prescripție a început să curgă la data intrării în vigoare a modificării Legii nr. 10/2001 prin Legea nr. 1/2009, aceasta din urmă constituind legitimarea în drept a pretențiilor reclamanților referitoare la valoarea de circulație a imobilului.
Pe fondul cauzei, instanța a reținut, în fapt, că reclamanții au achiziționat de la Primăria Municipiului București, prin S.C. ROM VIAL S.A., un imobil situat în București, .-39, ., ., sector 1, conform contractului de vânzare cumpărare nr._, al cărui preț l-au achitat integral la data de 26.11.1998, conform chitanței nr._ eliberate de Primăria Municipiului București – Departamentul Patrimoniului Imobiliar, Direcția Generală de Administrare a Fondului Imobiliar.
Prin sentința civilă nr._/08.09.1999 pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București, definitivă prin decizia civilă nr. 41A/11.01.2000 pronunțată de Tribunalul Municipiului București și irevocabilă prin decizia civilă nr. 2307/21.06.2000, s-a dispus anularea actului de vânzare cumpărare nr._, iar prin executare silită reclamanții au fost evacuați în anul 2006.
În speță sunt întrunite cerințele de aplicare ale art. 501 din Legea nr. 10/2001. Valoarea apartamentului a fost stabilită prin raportul de expertiză ca fiind de 203.000 lei.
Împotriva acestei sentințe, la data de 17.02.2011 a declarat apel, pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, în nume propriu și ca reprezentant al Statului R., prin Ministerul Finanțelor Publice, cererea fiind înregistrată pe rolul Tribunalului București - Secția a V-a Civilă la data de 21.02.2011.
Prin decizia civilă nr. 1069A/16.11.2011, Tribunalul București - Secția a V-a Civilă a admis apelurile, a schimbat sentința în sensul că a respins cererea de chemare în judecată ca neîntemeiată și a menținut dispozițiile privitoare la respingerea excepțiilor.
1. Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut, raportat la criticile apelantului, că într-adevăr, potrivit regulilor generale din materia contractului de vânzare-cumpărare, obligația de evicțiune revine vânzătorului (art. 1336 Cod civil), care în speță este Municipiul București.
Pe de altă parte, însă, contractele de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995 au o situație specială, ele neconstituind pentru unitatea deținătoare o expresie a libertății contractuale, ci executarea unei obligații legale exprese, cea corelativă dreptului chiriașului de a cumpăra, drept prevăzut de art. 9 alin. 1 din acest act normativ. Faptul că unitățile deținătoare acționau ca mandatari fără reprezentare ai vânzătorului rezultă și din împrejurarea că sumele încasate din aceste vânzări nu intrau în patrimoniul lor, ci într-un fond extrabugetar la dispoziția Ministerului Finanțelor, constituit prin dispozițiile art. 13 alin. 6 din Legea nr. 112/1995.
Tocmai de aceea, prin art. 50 alin. 3 din Legea nr. 10/2001 în forma în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată, deci ulterior modificării prin Legea nr. 1/2009, s-a stabilit că restituirea prețului actualizat plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările și completările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, respectiv restituirea prețului de piață al imobilelor, privind contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, care au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, se fac de către Ministerul Finanțelor Publice din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. 6 din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.
Acest text de lege este incident și în situația în care contractul încheiat de foștii chiriași nu a fost anulat, ci numai în urma comparării de titluri a fost considerat mai puțin preferabil. Tocmai de aceea norma juridică nu face referire la „anularea” acestor contracte, ci la „desființarea” lor, ceea ce include orice situație care le lipsește de efecte juridice.
La interpretarea gramaticală se adaugă argumentul de analogie. Nu există nicio rațiune care să justifice o diferență de tratament sub aspectul persoanei care trebuie să răspundă juridic pentru pierderea dreptului de proprietate de către cumpărători, între ipoteza în care contractul a fost anulat, în raport de cea în care contractul nu a fost anulat. În plus, nu este echitabil ca răspunderea să revină celui care și-a îndeplinit o obligație legală, ci celui care a dispus această măsură și cu atât mai mult în situația în care contractul nu a fost anulat, deci dispozițiile legale au fost respectate întocmai de către vânzător.
Prin dispozițiile art. 50 din Legea nr. 10/2001, a fost reglementat cu caracter de normă specială dreptul chiriașilor ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea sau eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările și completările ulterioare, au fost desființate, la restituirea despăgubirilor de la Ministerul Finanțelor Publice, motiv pentru care în astfel de situații este atrasă incidența normei speciale, fiind exclusă astfel de la aplicare - potrivit regulii general acceptate specialia generalibus derogant - norma generală, în speță, dreptul comun privind răspunderea exclusivă a vânzătorului pentru evicțiune.
Nu mai puțin, tribunalul a constatat că, potrivit O.U.G. nr. 221/2008, activitatea și structurile specializate pe domeniul economic au fost preluate de la M. Economiei și Finanțelor de către M. Economiei, iar activitatea și structurile specializate pe domeniul finanțelor au fost preluate de la M. Economiei și Finanțelor de către Ministerul Finanțelor Publice.
Prin urmare, din interpretarea sistematică a dispozițiilor Codului civil în materie de garanție pentru evicțiune și a art. 50 alin. 3 din Legea nr. 10/2001, s-a reținut că cel chemat să răspundă în calitate de pârât pentru despăgubirile reprezentând prețul de cumpărare actualizat sau, după caz, prețul de piață al imobilului (neincluzând valoarea îmbunătățirilor determinate de cheltuielilor necesare și utile) este Ministerul Finanțelor Publice.
În cauză, reclamanții au solicitat, inițial, obligarea Statului R., prin M. Finanțelor, la plata prețului de piață al imobilului, iar ulterior și-au precizat cererea, în sensul că pârât este Ministerul Finanțelor Publice. De aceea, corect s-a respins excepția lipsei calității procesuale pasive invocate (cu mențiunea că prima instanță, probabil, din eroare a respins excepția lipsei calității procesuale active).
2. În ceea ce privește fondul pretențiilor reclamanților, s-a reținut de către tribunal că aceștia nu sunt îndreptățiți a beneficia de dispozițiile art. 50 alin. 3, respectiv ale art. 501 din Legea nr. 10/2001.
Potrivit acestora, proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare. Restituirea acestui preț se face de către M. Economiei și Finanțelor.
În cauză, se observă însă că prin decizia civilă nr. 41 A/11.01.2000, Tribunalul București, Secția a III-a Civilă, a admis cererea de apel și a schimbat în parte sentința civilă nr._/08.09.1999 a Judecătoriei Sectorului 1 București, în sensul că a admis cererea reclamantului M. M. în parte și a constatat nulitatea contractului de vânzare-cumpărare nr. 236/02.06.1998, reținând că acțiunea în revendicare a fost formulată de reclamant încă de la data de 25.09.1996, iar contractul de vânzare-cumpărare s-a încheiat de pârâți abia la data de 02.06.1998, cu încălcarea dispozițiilor art. 1 alin. 6 din H.G. nr. 20/1996, așa cum a fost modificată și completată prin H.G. nr. 11/1997, deoarece procedura de vânzare era suspendată de drept. Hotărârea a fost menținută prin decizia civilă nr. 2307R/21.06.2000 pronunțată de Curtea de Apel București, Secția a IV-a Civilă.
Cum cele statuate prin hotărâri judecătorești nu mai pot fi ulterior combătute, opunându-se prezumția de lucru judecat reglementată de art. 1200 pct. 4 Cod civil, ce asigura securitatea juridică, tribunalul a apreciat că nu are posibilitatea de a reține o altă situație premisă, respectiv că reclamanții ar fi încheiat contractul de vânzare-cumpărare ce a fost anulat cu respectarea cerințelor Legii nr. 112/1995, pentru a proceda la stabilirea prețului de piață al imobilului, conform standardelor internaționale de evaluare, așa cum s-a solicitat.
Împotriva acestei decizii, la data de 10.01.2012 au declarat recurs reclamanții L. G. și L. E., cererea fiind înregistrată pe rolul Curții de Apel București - Secția a III-a Civilă și pentru Cauze cu Minori și de Familie la data de 05.03.2012.
În motivarea cererii lor, recurenții reclamanți au arătat că instanța de apel, analizând cererea Ministerului de Finanțe, a apreciat că în speță contractul de vânzare - cumpărare nr. 236/02.06.1998 a fost încheiat cu încălcarea Legii nr. 112/1995, însă, astfel cum rezultă din sentința civilă nr. 7126/30.05.1997, cererea fostului proprietar fusese respinsă și, în consecință, nu erau făceau aplicabile dispozițiile art. 1 din H.G. nr. 20/1996 completată cu H.G. nr. 20/1996, contractul de vânzare cumpărare fiind încheiat la data de 02.06.1998 fără a exista notificare formulată de către fostul proprietar în baza Legii nr. 112/1995 sau nr. 10/2001.
Buna-credința a recurenților reclamanți reiese din faptul că, deși au depus cererea de cumpărare în anul 1996, au cumpărat abia în 1998, perioada de timp în care nu au fost notificați de către fostul proprietar. Acțiunea de chemare în judecata împotriva acestora a fost promovată abia în septembrie 1998, cu doua luni după încheierea actului de vânzare cumpărare. În consecință, apreciază că la cumpărarea apartamentului au fost de bună credință, dând posibilitatea fostului proprietar să facă demersurile legale pentru a-i contacta.
Buna-credință reprezintă, conform definiției date de art. 1898 alin. 1 din Codul civil, „credința posesorului că cel de la care a dobândit imobilul avea toate însușirile cerute de lege spre a-i putea transmite proprietatea”. Astfel, în hotărârea nr. 4894/2003, Curtea Supremă de Justiție a considerat că buna-credință constă în convingerea cumpărătorilor că au încheiat un contract cu adevăratul proprietar, cu respectarea dispozițiilor legale în vigoare la momentul încheierii.
Reaua-credință a fost definită în literatura juridică română ca atitudinea unei persoane care îndeplinește un act sau un fapt ce contravine legii, fiind în același timp deplin conștientă de caracterul ilicit al conduitei sale (S. G., Gh. B., Gh. M., A. P. și I. U., Dicționar juridic, Editura Albatros, București, 1985).
O parte a instanțelor naționale a considerat că trebuie să i se ceară cumpărătorului să facă dovada că a îndeplinit diligențe rezonabile pentru a cunoaște situația juridică a imobilului. Pentru alte instanțe, buna-credință ar trebui să fie prezumată și obligația de a face dovada relei-credințe îi revine celeilalte părți. Jurisprudența constantă nu indică, așadar, nici cui îi aparține obligația de a proba buna-credință, nici care sunt circumstanțele pe care trebuie să le dovedească cel care o contestă.
Prin hotărârea nr. 510/2003, Curtea Supremă de Justiție a admis acțiunea în revendicare a fostului proprietar al unui imobil naționalizat, considerând că reaua-credință a cumpărătorului „nu părea să poată fi pusă la îndoială, dat fiind ( ... ) că acesta știa sau că ar fi putut ști că imobilul riscă să fie revendicat de către foștii proprietari, că ar fi putut sau chiar că ar fi trebuit să se informeze despre demersurile întreprinse de fostul proprietar în vederea obținerii bunului său și că pasivitatea să îi este imputabilă".
În plus, ea a precizat - în decizia nr. 4623/2002 - că dobânditorul ar fi trebuit să verifice, cel puțin, înainte de a încheia actul de vânzare, dacă imobilul a făcut obiectul unei cereri de restituire în temeiul Legii nr. 112/1995 sau al unei acțiuni în revendicare din partea fostului proprietar, fără de care buna sa credință putea fi pusă la îndoială.
Cu toate acestea, în Decizia nr. 3962/2003, Curtea Supremă de Justiție
a indicat că lipsa diligenței din partea unui chiriaș în vederea cunoașterii situației imobilului pe care avea să-l dobândească era lipsită de consecințe în
plan juridic.
În alte hotărâri instanța supremă a aplicat principiul enunțat la art.1899 alin. 2 din Codul civil, conform căruia buna-credință este prezumată, iar reaua-credință trebuie dovedită de cel care o invocă în favoarea sa, dar fără a acorda atenție demersurilor pe care dobânditorul le-a făcut sau nu înainte de a încheia cumpărarea unui bun care fusese naționalizat (de exemplu, hotărârile nr. 781/2003, nr. 5359/2003, nr. 1476/2004, nr. 2559/2004, nr. 3855/2004 și nr. 4229/2003).
„Este destul ca buna-credință să fi existat în momentul câștigării imobilului" (decizia civilă nr.136/RC din 02.02.2007).
Pentru a se constata reaua-credință trebuie să se dovedească în mod cert că reclamanții-cumpărători au fost de rea-credință. Reaua-credința nu se presupune, ea trebuia dovedită prin proba contrară, ce incumbă reclamantului în cadrul dosarului privind nulitatea absolută, față de prezumția de bună credință prevăzută de art. 1899 alin. 2 Cod civil.
O procedură care constată buna-credință a cumpărătorului la încheierea contractului de vânzare-cumpărare nu are niciun efect asupra existenței dreptului de proprietate al adevăratului proprietar. Hotărârile care nu au dispus anularea contractelor de vânzare-cumpărare nu au suprimat titlul de proprietate al reclamantului și nici nu au diminuat șansele acestuia de a obține posesia bunului în urma introducerii unei acțiuni în revendicare.
Constatarea bunei-credințe nu înseamnă nici negarea titlului reclamantului și nici confirmarea titlului cumpărătorului față de adevăratul proprietar.
În hotărârea Curții Europene pentru Apărarea Drepturilor Omului din cauza P. împotriva României, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 514 din 14.06.2006, se face o trecere în revistă a practicii judiciare din România în privința abordării conceptului de bună-credință (definiție și sarcina probei).
În drept, au fost invocate prevederile art. 304 pct. 8 și 9 Cod procedură civilă.
Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și în conformitate cu prevederile art. 304 Cod procedură civilă, Curtea reține următoarele:
I. Cu privire la temeiul de drept invocat de reclamanți prin cererea precizatoare depusă la data de 26.03.2010, Curtea reține că trebuie făcută pentru început o analiză cronologică a tipurilor de cereri puse de lege la dispoziția persoanelor ce au dobândit imobile în temeiul Legii nr. 112/1995 și ale căror contracte de vânzare cumpărare au fost desființate ulterior, în vederea reparării diminuării patrimoniilor acestora suferită astfel.
1. Până la adoptarea O.U.G. nr. 184/2002, prin aplicarea dreptului comun, puteau fi distinse două situații: a) cea în care contractul de vânzare cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995 a fost anulat, ca urmare a promovării de către fostul proprietar deposedat în mod abuziv a unei acțiuni cu acest obiect; b) contractul de vânzare cumpărare nu a fost anulat, dar în cadrul unei acțiuni în revendicare formulate de fostul proprietar deposedat în mod abuziv s-a dat câștig de cauză acestuia din urmă.
a). În primul caz, întrucât contractul de vânzare-cumpărare nu mai era în vigoare, fiind desființat prin constatarea nulității absolute a acestuia, se punea problema repunerii în situația anterioară, potrivit principiului restitutio in integrum ce guvernează efectele nulității, devenind incidentă astfel obligația de restituire a prestațiilor efectuate în temeiul contractului nul, ce reprezintă unul dintre principiile efectelor nulității actului juridic civil, fundamentat pe faptul juridic licit al îmbogățirii fără justă cauză.
Având în vedere că banii proveniți din vânzarea apartamentelor, potrivit art. 39 din Normele Metodologice pentru aplicarea Legii nr.112/1995 fuseseră virați într-un fond al Ministerului Finanțelor Publice, acestuia îi revenea obligația de restituire a prețului actualizat. Repunerea în situația anterioară presupune în mod firesc restituirea sumelor de bani de către persoana în al cărei patrimoniu au intrat, consecință a modului în care au fost reglementate prin lege raporturile juridice născute ca urmare a încheierii contractului de vânzare cumpărare, neexistând niciun argument logic care să constituie un impediment în a considera că repunerea în situația anterioară poate viza și alte persoane decât părțile contractului.
Este de remarcat și faptul că în asemenea situații, întrucât contractul de vânzare cumpărare nu mai este în vigoare, nu își mai produce nici efectele juridice (drepturile și obligațiile). De vreme ce obligația de garanție pentru evicțiune constituie un asemenea efect al contractului de vânzare cumpărare, odată cu anularea convenției încetează și aceasta.
Prin urmare, persoanele interesate puteau obține de la Ministerul Finanțelor Publice restituirea prețului actualizat.
b). În cel de-al doilea caz, potrivit regulilor generale din materia contractului de vânzare cumpărare, obligația de evicțiune, în temeiul căreia cumpărătorii evinși puteau obține restituirea prețului, dar și diferența între preț și sporul de valoare dobândit de lucru între momentul încheierii contractului și data producerii evicțiunii revenea vânzătorului (art. 1336 Cod civil), respectiv unității deținătoare.
2. Prin adoptarea O.U.G. nr. 184/2002, deci începând cu data de 21.12.2002, care a prevăzut că: „La articolul 51 se introduc alineatele (2) și (3) cu următorul cuprins: „(2) Cererile sau acțiunile în justiție privind restituirea prețului actualizat plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, sunt scutite de taxe de timbru. (3) Plata sumelor prevăzute la alin. (2) se face de către Ministerul Finanțelor Publice din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. 6 din Legea nr. 112/1995.", soluția legală este parțial diferită, în privința titularului obligației corelative de restituire a prețului actualizat în ipoteza în care contractul de vânzare cumpărare nu a fost anulat.
a). Astfel, în situația în care contractul de vânzare cumpărare a fost anulat, obligația de restituire a prețului actualizat revenea Ministerului Finanțelor Publice, astfel cum prevede expres textul de lege citat.
b). În cea de-a doua situație, textul derogă în schimb în parte de la dreptul comun, în sensul că pentru restituirea prețului actualizat - plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desființate - componentă a obligației de garanție pentru evicțiune, răspunderea nu mai revine cocontractantului, respectiv unității deținătoare, ci Ministerului Finanțelor Publice.
S-a avut în vedere împrejurarea că, în fapt, contractele de vânzare cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995 au o situație specială, ele neconstituind pentru unitatea deținătoare o expresie a libertății contractuale, ci executarea unei obligații legale exprese, cea corelativă dreptului chiriașului de a cumpăra, drept prevăzut de art. 9 alin. 1 din acest act normativ. Că unitățile deținătoare acționau ca mandatari fără reprezentare ai statului, rezultă și din împrejurarea că sumele încasate din aceste vânzări nu intrau în patrimoniul lor, ci într-un fond extrabugetar la dispoziția Ministerului Finanțelor constituit prin dispozițiile art. 13 alin. 6 din Legea nr. 112/1995.
Tocmai de aceea, prin art. 50 alin. 3 din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificat, s-a stabilit că restituirea prețului de piață al imobilelor, privind contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, care au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, se face de către M. Economiei și Finanțelor din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. 6 din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.
Acest text de lege este incident deci și în situația în care contractul încheiat de foștii chiriași nu a fost anulat, ci numai în urma comparării de titluri, a fost considerat mai puțin preferabil. Tocmai de aceea norma juridică nu face referire la „anularea” acestor contracte, ci la „desființarea” lor, ceea ce include orice situație care le lipsește de efecte juridice.
La interpretarea gramaticală se adaugă argumentul de analogie. Nu există nicio rațiune care să justifice o diferență de tratament sub aspectul persoanei care trebuie să răspundă juridic pentru pierderea dreptului de proprietate de către cumpărători între ipoteza în care contractul a fost anulat, în raport de cea în care contractul nu a fost anulat. În plus, nu este echitabil ca răspunderea să revină celui care și-a îndeplinit o obligație legală, ci celui care a dispus această măsură și cu atât mai mult în situația în care contractul nu a fost anulat, deci dispozițiile legale au fost respectate întocmai de către vânzător.
Prin dispozițiile art. 50 din Legea nr.10/2001 a fost reglementat cu caracter de normă specială dreptul chiriașilor ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările și completările ulterioare, au fost desființate, la restituirea prețului de la Ministerul Finanțelor Publice, motiv pentru care în astfel de situații este atrasă incidența normei speciale, fiind exclusă astfel de la aplicare, potrivit unei reguli de interpretare general acceptate ce nu poate fi înlăturată decât în ipoteza unor acte juridice care nu au forță juridică egală, norma generală, în speță, dreptul comun privind răspunderea exclusivă a vânzătorului pentru evicțiune.
Pe de altă parte, pentru restul elementelor ce constituie obligația de garanție a vânzătorului, între care și obligația de a plăti și diferența între preț și sporul de valoare dobândit de lucru între momentul încheierii contractului și data producerii evicțiunii, se aplica în continuare dreptul comun (art. 1336 Cod civil).
3. În prezent, ca urmare a modificării Legii nr. 10/2001 prin Legea nr. 1/2009, se face o nouă distincție, după cum contractele de vânzare cumpărare au fost încheiate cu eludarea sau cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1195, fără a mai prezenta deci importanță dacă acestea au fost anulate sau nu, soluția legală fiind deci diferită de cea prevăzută de Codul civil.
a). O primă categorie de cereri este cea privind restituirea prețului actualizat plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995 (art. 50 alin. 2).
b). Cel de-al doilea tip de cereri sunt cele având ca obiect restituirea prețului de piață al imobilelor, privind contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, care au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile (art. 50 alin. 21).
Este de precizat pentru început faptul că înțelesul vizat de legiuitor al termenului „eludare” este acela de „încălcare”, potrivit interpretării date de o jurisprudență constantă și de doctrină, în antiteză cu „respectarea” la care se face referire în alineatul următor, a prevederilor Legii nr. 112/1995. De altfel, chiar dacă eludarea legii ar viza numai situația în care fostul chiriaș a cumpărat imobilul în temeiul unui alt act normativ decât Legea nr. 112/1995, condiția sine qua non pentru ca acesta să aibă dreptul de a obține restituirea prețului de piață al imobilului este respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, iar nu simpla sa invocare drept temei care a stat la baza încheierii contractului de vânzare cumpărare.
Raportând, pe baza interpretării gramaticale, dispozițiile art. 50 alin. 2 și 21 din Legea nr. 10/2001 la ipoteza existenței unei hotărâri judecătorești prin care s-a soluționat o cerere de constatare a nulității absolute a contractului de vânzare cumpărare, rezultă că este posibil ca cererea să fi fost admisă de instanța care s-a pronunțat în acea cauză reținând încălcarea unor condiții ale actului juridic civil altele decât cele prevăzute cu caracter special în Legea nr. 112/1995, situație în care cumpărătorul are dreptul la restituirea prețului de piață al imobilului, după cum este posibil, în cazul simetric opus, ca cererea să fi fost respinsă, deși s-au constatat încălcări ale normelor speciale conținute de Legea nr. 112/1995, datorită reținerii bunei credințe a cumpărătorului la încheierea contractului, cauză specială de salvgardare a acestuia prevăzută de art. 45 (fost 46) alin. 2 din Legea nr. 112/1995, situație în care cumpărătorul ar avea dreptul la restituirea prețului actualizat.
Se constată astfel că legiuitorul a renunțat la corespondența tradițională care exista anterior modificării aduse Legii nr. 10/2001 prin Legea nr. 1/2009 între, pe de o parte, constatarea nulității contractului de vânzare cumpărare și restituirea prețului plătit de cumpărător și, pe de altă parte, existența unui contract de vânzare cumpărare în vigoare și restituirea prețului de piață al imobilului, în cadrul garanției pentru evicțiune.
Dacă se ține seama însă nu de interpretarea gramaticală, ci de cea istorico-teleologică, se impune concluzia că această schimbare de optică nu își găsește aplicare și în cel de-al doilea caz, când cererea a fost respinsă deși s-au constatat încălcări ale normelor speciale conținute de Legea nr. 112/1995, reținându-se buna credință a cumpărătorului la încheierea contractului. Menținerea contractului de vânzare cumpărare, prin derogarea de la dreptul comun al contractelor instituită prin art. 45 (fost 46) alin. 2 din Legea nr. 112/1995, reflectă preocuparea legiuitorului de a proteja interesele cumpărătorului, ceea ce implică și ideea că nu s-a urmărit dezavantajarea acestuia, inclusiv în planul restituirii prețului actualizat/restituirii prețului de piață al imobilului, în raport cu cadrul juridic general aplicabil instituit de Codul civil.
În fine, este de menționat că prin condițiile actului juridic civil înțelegem acele componente care trebuie sau pot să intre în structura actului juridic civil, deci elementele din care este alcătuit actul juridic civil. În funcție de vocația lor, condițiile actului juridic civil pot fi clasificate în condiții generale și condiții speciale; condițiile generale privesc toate actele juridice civile, iar condițiile speciale numai anumite acte juridice civile. Din această perspectivă, sintagmele „cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995” și respectiv „cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995” nu pot avea în vedere decât condițiile speciale (legate de valabilitatea obiectului, prin prisma caracterului licit al acestuia) prevăzute de actul normativ menționat pentru încheierea unui contract de vânzare cumpărare în temeiul său, respectiv în art. 9 cu referire la art. 1 și 2.
4. Prima problemă care s-a ridicat în cauză, dată fiind modificarea legislativă intervenite în cursul procesului prin adoptarea Legii nr. 1/2009, este aceea a aplicării legii în timp.
Astfel, la data introducerii cererii de chemare în judecată, sub imperiul Legii nr. 10/2001, modificată prin adoptarea O.U.G. nr. 184/2002, s-a născut un drept la acțiune pentru a obține repararea diminuării patrimoniilor reclamanților suferită ca urmare a desființării contractului de vânzare cumpărare încheiat în anumite condiții (expuse la pct. 1.2), iar Legea nr. 1/2009 nu constituie norme de procedură pentru a se invoca principiul aplicării sale imediate, ci este un act normativ care cuprinde dispoziții de drept material, astfel că, în principiu, legea aflată în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată este aplicabilă pe tot parcursul procesului, în sensul aplicării principiului neretroactivității fiind și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (Hotărârea din 8 martie 2006 privind Cauza Blecic v. Croația, paragraful 81). Un asemenea raționament a fost expus de Curtea Constituțională în cuprinsul deciziei nr. 1.354 din 20 octombrie 2010 (pct. 4) și poate fi avut în vedere mutatis mutandis și în prezenta cauză.
Într-adevăr, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a admis că puterea legiuitoare poate adopta reglementări cu efect retroactiv în materie civilă; preeminența dreptului și noțiunea de proces echitabil exclud însă orice ingerință a puterii legiuitoare într-un proces deja existent în vederea influențării soluționării litigiului de către puterea judiciară, cu excepția cazului în care există motive extrem de importante de interes general (Zielinski, Pradal, Gonzales și alții împotriva Franței, hotărârea din 28 octombrie 1999).
Singurul motiv acceptat până acum de Curte, când intervenția legislativă a corespuns unei „evidente și imperioase justificări a interesului general” a fost „umplerea unui vid juridic”, adică îndreptarea unei situații create printr-o eroare sau lacună a legiuitorului. În aceste cazuri, Curtea a considerat că intervenția a fost previzibilă, era de așteptat și reclamanții nu puteau pretinde că ar fi avut un drept de a beneficia de situația astfel creată (cauza Eeg-Slachthuis Verbis împotriva Belgiei, hotărârea din 10 noiembrie 2005). În același sens, în cauza Gigli Construzioni împotriva Italiei, hotărârea din 1 aprilie 2008), Curtea nu a constatat o încălcare a principiului egalității armelor, reținând că „intervenția legiuitorului avusese ca scop înlăturarea unei erori de tehnică legislativă”.
Asemenea situații excepționale sunt incidente în cauză, întrucât Legea nr. 1/2009 are menirea de a reglementa unitar materia specială a raporturilor juridice născute în urma desființării contractelor de vânzare cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, instituind și dispoziții mai favorabile cumpărătorilor, care pot obține restituirea prețului de circulație al imobilelor, dacă actul juridic a fost încheiat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, chiar dacă acesta a fost anulat.
II. În cadrul juridic prezentat anterior, trebuie stabilit dacă, în cauză, contractul de vânzare cumpărare intervenit între L. E. și L. G., pe de o parte, și Primăria Municipiului București, prin S.C. Herăstrău Nord S.A., pe de altă parte, sub nr. 236/2.06.1998, a fost încheiat cu eludarea sau, din contră, cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, neprezentând relevanță dacă dobânditorii au fost de bună sau rea credință la încheierea contractului, motiv pentru care nu vor fi analizate criticile formulate în legătură cu acest aspect.
Astfel, prin decizia civilă nr. 41A/11.01.2000 pronunțată de Tribunalul București – Secția a III-a Civilă în dosarul nr. 5453/1999 (rămasă irevocabilă prin respingerea recursului prin decizia nr. 2307 R/21.06.2000 pronunțată de Curtea de Apel București – Secția a IV-a Civilă în dosarul nr. 1500/2000), prin care s-a constatat nulitatea absolută a acestui contract de vânzare cumpărare, s-a reținut cu putere de lucru judecat că „Din cuprinsul sentinței civile nr. 7120/30.05.1997 pronunțată de Judecătoria sectorul 1 București, rămasă definitivă și irevocabilă și învestită cu titlu executor, a rezultat că acțiunea în revendicare a fost formulată de reclamant, în contradictoriu cu C.G.M.B. și S.C. Herăstrău Nord S.A., încă de la data de 25.09.1996, iar contractul de vânzare-cumpărare s-a încheiat de pârâți abia la 2.06.1998, neavând nici o relevanță în cauză că cererea de cumpărare s-a formulat anterior introducerii acțiunii în revendicare, deoarece potrivit dispozițiilor art. 1 alin. (6) din H.G. nr. 20/1996, așa cum a fost modificată și completată prin H.G. nr. 11/1997, procedura de vânzare era suspendată de drept. Potrivit dispoz. art. 9 din același act normativ contractelor de vânzare-cumpărare le sunt aplicabile dispozițiile legale privind nulitatea actelor juridice dacă au ca obiect imobilele care au fost preluate de stat cu nerespectarea prevederilor legale în vigoare la data respectivă sau care au intrat în posesia acestuia în condițiile inexistenței unei reglementări legale care să reprezinte temeiul juridic al constituirii titlului statului, cum s-a constatat în privința imobilului revendicat de reclamant prin hotărâre irevocabilă”.
Prin urmare, întrucât contractul de vânzare cumpărare nr. 236/2.06.1998 a fost încheiat cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995 (a art. 9 cu referire la art. 1 și având în vedere înțelesul dat sintagmei „cu titlu” la momentul încheierii contractului) și a normelor sale metodologice,reclamanții nu pot obține restituirea prețului de piață al imobilului, drept ce se naște într-o ipoteză diferită, aceea în care contractul de vânzare-cumpărare este încheiat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, conform art. 501 și art. 50 alin. 21 din același act normativ.
În aceste condiții, nu poate fi reținută incidența celui de-al nouălea motiv de recurs, care se referă la pronunțarea unei hotărâri lipsite de temei legal sau date cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii.
III. Cel de-al optulea motiv de recurs, prevăzut de art. 304 pct. 8 Cod procedură civilă, vizează interpretarea greșită a actului juridic dedus judecății, schimbarea naturii ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia. Or, în cauza de față, nu s-a pus problema existenței unui act juridic civil, unilateral sau bilateral, care să fi ridicat probleme de interpretare.
Față de aceste considerente, nereținând motivele de recurs invocate, Curtea urmează ca, în temeiul art. 312 Cod procedură civilă, să respingă recursul ca nefondat.
De asemenea, va lua act că recurenții și-au rezervat dreptul de a solicita cheltuielile de judecată pe cale separată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul formulat de recurenții reclamanți L. G. și L. E. împotriva deciziei civile nr. 1069 A din data de 1069 A din data de 16.11.2011, pronunțate de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice, și M. FINANȚELOR PUBLICE, ca nefondat.
Ia act că recurenții și-au rezervat dreptul de a solicita cheltuielile de judecată pe cale separată.
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședință publică, azi, 10.01.2013.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
I. S. C. G. M. H.
GREFIER
S. R.
Red. C.G.
Tehnored. C.S./C.G.
Ex.2/25.01.2013
T. B. Secția a V-a Civilă - R. M. V.
- J. B.
Jud. sectorului 1 B.. - C. N. G.
| ← Legea 10/2001. Decizia nr. 121/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Legea 10/2001. Decizia nr. 222/2012. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
