Actiune in raspundere delictuala. Decizia nr. 1130/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1130/2015 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 02-11-2015 în dosarul nr. 1130/2015
Dosar nr._
(_ )
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI - SECȚIA A III A CIVILĂ
ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR.1130
Ședința publică de la 2.11.2015
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE - DOINIȚA M.
JUDECĂTOR - D. A. B.
JUDECĂTOR - C. G.
GREFIER - L. C.
* * * * * * * * * *
Pe rol fiind soluționarea recursului formulat de recurentul reclamant C. D., împotriva deciziei civile nr. 870 A din 25.06.2014, pronunțată de Tribunalul București - Secția a V a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata pârâtă AGENȚIA DE ȘTIRI A. NEWS.
Cauza are ca obiect – acțiune în răspundere delictuală.
La apelul nominal făcut în ședința publică, se prezintă recurentul reclamant C. D., personal, lipsind intimata pârâtă Agenția de Știri A. News.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier, care învederează împrejurarea că pricina a fost suspendată la data de 7.09.2015, pentru lipsa părților iar la data de 24.09.2015, recurentul reclamant a depus o cerere de repunere pe rol a cauzei, acordându-se termen la 2.11.2015.
Față de dispozițiile art.245 din Codul de procedură civilă, Curtea dispune repunerea pe rol a cauzei și acordă cuvântul asupra încadrării în drept a recursului, apreciind că vechiului cod de procedură civilă este cel care reglementează litigiul dedus judecății. Constatând cauza în stare de judecată acordă cuvântul asupra cererii de recurs.
Recurentul reclamant solicită respingerea excepției și admiterea recursului astfel cum a fost formulat și motivat; arată că, oricum, are dubii în privința profesionalismului probatoriului completului care a dispus, în mod greșit, suspendarea judecății în cauză și că soluția este nedreaptă.
CURTEA
Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București Secția a V-a civilă, sub nr._/3/18.04.2008, reclamantul C. D. a chemat în judecată pe pârâta Agenția De Știri „A. News”, solicitând instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța să fie obligată pârâta la plata sumei de 200.000 RON, reprezentând daune morale.
Prin sentința civilă nr.1839/27.10.2011, pronunțată de Tribunalul București Secția a V-a Civilă, instanța a admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei sector 1 București.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei sector 1 București la data de 11.01.2012, sub nr._ .
La data de 25.10.2012, reclamantul a depus la dosar cerere precizatoare.
Prin sentința civilă nr._/20.12.2012, pronunțată de Judecătoria Sector 1 București în dosarul nr._, a fost respinsă cererea precizată privind pe reclamantul C. D. și pe pârâta Agenția de Știri A. News, ca neîntemeiată.
Pentru a pronunța această hotărâre, instanța a reținut că, la data de 31.03.2003 a apărut articolul „Grenadierul” asasin la comandă în Occident. Reclamantul consideră că, prin conținutul acestui articol, i s-a adus atingere demnității, onoarei și dreptului la imagine având în vedere că acesta era prezentat opiniei publice drept un asasin plătit, implicat în activități de șantaj.
Instanța a analizat cererea formulată atât prin prisma temeiului de drept invocat de reclamant din dreptul național, respectiv răspunderea civilă delictuală, cât și prin prisma art. 10 al Convenției europene a drepturilor omului, incident în speță.
În temeiul art. 998 – 999 C.civ., răspunderea civilă delictuală este un raport juridic obligațional izvorând dintr-o faptă ilicită cauzatoare de prejudicii, în cadrul acestui raport persoana vinovată fiind obligată să repare daunele suferite de cealaltă parte. Așa cum rezultă din norma legală menționată mai sus, pentru angajarea răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie trebuie îndeplinite în mod cumulativ patru condiții: trebuie să existe un prejudiciu, fapta ilicită, o legătură de cauzalitate între faptă și prejudiciu și vinovăția autorului.
Astfel, potrivit art.998 C.civ. „orice faptă a omului care cauzează altuia un prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greșeală s-a ocazionat, a-l repara”, iar în baza art. 999 C.civ. „omul este responsabil nu numai de prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa, dar și de acela ce a cauzat prin neglijența sau imprudența sa.”.
Răspunderea delictuală leagă un raport între autorul unei conduite sociale latissimo sensu sau titularul unei situații, calități anume, și victima unui prejudiciu în legătură cu această conduită.
Cum potrivit art.998 cod civil, fapta ilicită, ca element al responsabilității, este propriu-zis fapta cauzatoare de prejudiciu, ea nu este un element distinct al responsabilității, ci subsumată, integrată chiar elementului cauzalității, care întemeiază reparațiunea și poate chiar responsabilitatea. Practic, ea este o componentă a conexiunii cauzale, fiind de fapt cauza însăși a prejudiciului.
Prin faptă ilicită se înțelege o acțiune sau inacțiune care a vătămat drepturile patrimoniale sau nepatrimoniale ale unei persoane, producând o dauna materiala (cuantificabila în mod obiectiv) sau morala (cuantificabila în mod subiectiv), iar prejudiciul se definește ca o vătămare a drepturilor patrimoniale sau nepatrimoniale suferita de o persoana ca urmare a faptei ilicite săvârșite de alta persoana. Indiferent de natura sa patrimoniala (evaluabila în bani) sau morala, prejudiciul trebuie să fie real, efectiv (în sensul de actual, cert), personal (în sensul de a afecta drepturile subiective din patrimoniul celui care se pretinde vătămat), iar nu unul prezumat, potențial.
Totodată, pentru a se angaja răspunderea unei persoane trebuie ca între fapta săvârșită de aceasta și prejudiciul suferit de victimă să existe un raport de cauzalitate, în sensul că acea faptă a provocat acel prejudiciu. Fără cauzalitate prejudiciul (chiar constatat) nu poate fi reparabil, însuși caracterul său injust fiind imprimat de faptul cauzării lui sociale, pe lângă acela că rezidă în leziunea unor interese demne de protecție – valori morale, materiale, economice, indiferent că sunt ori nu consacrate prin drepturi subiective. Ca atare, existența faptei ilicite poate fi reținută în cazul în care, încălcându-se normele dreptului obiectiv, sunt cauzate prejudicii dreptului subiectiv aparținând unei persoane.
În analiza faptei ilicite, instanța a reținut că sunt aplicabile în speță dispozițiile art.10 (prin care este garantată libertatea de exprimare) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale - cunoscuta și sub denumirea de Convenția Europeana a Drepturilor Omului, ale cărei dispoziții mai favorabile sunt aplicabile direct în dreptul român, potrivit art. 11 și 20 din Constituție. Este incidentă în prezenta cauza și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în materie, sistemul european de protecție având în vedere și aceasta sursa, ce completează Convenția, formând un . fiind totodată direct aplicabilă, inclusiv pentru dreptul intern român.
Încă de la prima sa hotărâre importantă în acest domeniu – în cauza Handyside c. Regatului Unit, 7.12.1976, Curtea Europeană a statuat că «libertatea de exprimare, consacrată în paragraful 1 al art.10, constituie unul din fundamentele esențiale ale unei societăți democratice, una din condițiile primordiale ale progresului ei ». Astfel, libertatea de exprimare, cum este văzută de Curtea Europeana a Drepturilor Omului de la cauza Lingens c. Austriei, este una din valorile esențiale într-o societate democratica, impusa de pluralismul politic, iar pe lângă informațiile neutre, inofensive, trebuie acceptate și cele ce acuza, șochează sau neliniștesc. În cadrul dreptului la libera exprimare trebuie operată o distincție între libertatea de informare și libertatea de opinie, ambele libertăți fiind în egala măsura protejate de art. 10 din Convenție.
Însă, în conformitate cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, dreptul garantat de art.10 nu este unul absolut, paragraful 2 al aceluiași articol permițând restrângerea exercitării acestuia în măsura în care folosirea libertății de exprimare, de opinie este îndreptată împotriva anumitor valori printre care și protecția reputației sau a drepturilor altora, fiind necesar să se realizeze un just echilibru între protecția dreptului la libera exprimare și dreptul la reputație al persoanei vizate, drept protejat de art. 8 din Convenție ca fiind un element al vieții private. Orice restricție adusă libertății de exprimare, de opinie trebuie să fie prevăzută de legea internă, să urmărească unul din scopurile legitime enumerate de paragraful 2 din acest articol și să fie necesară, într-o societate democratică, pentru atingerea acelor scopuri. Aceasta este exigența pluralismului, a toleranței și a spiritului de deschidere într-o societate democratică (Sunday Times c. Regatului Unit, 26.04.1979, Lingens c. Austriei, 25.03.1985).
Caracterul ilicit al faptei trebuie analizat și având în vedere obligațiile statornicite în Codul deontologic unic al jurnalistului potrivit căruia jurnaliștii au datoria să exercite dreptul inviolabil la libera exprimare în virtutea dreptului publicului de a fi informat (art.1.1.), să caute, să respecte și să comunice faptele – așa cum acestea pot fi cunoscute prin verificări rezonabile – în virtutea dreptului publicului de a fi informat (art.1.2.), să exprime opinii pe o bază factuală (art.1.3.), să semnaleze neglijența, injustiția și abuzul de orice fel (art.1.4.), în demersul său de a informa publicul, jurnalistul este dator să reflecte societatea în ansamblul și diversitatea ei, acordând acces în presă și opiniilor minoritare și individuale, publicul având dreptul să cunoască nu numai informațiile și ideile primite favorabil sau cu indiferență ori considerate inofensive, dar și pe acelea care ofensează, șochează sau deranjează (art.1.5) – art.1.
Conform jurisprudenței Curții europene, pentru a rezolva o cauză concretă, trebuie luate în considerare și alte elemente, legate de exemplu de calitatea specifică pe care o are autorul discursului, tipul discursului (domeniul vizat de acesta), persoana lezată (om politic, funcționar public, magistrat, persoană privată), posibilitatea de a folosi alte exprimări, mijlocul prin care a fost difuzat mesajul și impactul acestuia, locul unde a fost ținut discursul, precum și publicul țintă căruia îi era adresat acesta (Castells c. Spaniei, Murphy c. Irlandei, C. c. României). Aceasta pentru că libertatea de exprimare are o întindere variabilă, în funcție de conținutul mesajului transmis de titularul dreptului, precum și de valoarea legitimă pe care statul o invocă pentru a justifica necesitatea unei ingerințe.
De asemenea, Curtea a afirmat că libertatea de exprimare apără toate categoriile de informații obiective, pluraliste și toate creațiile și ideile originale, oricare ar fi forma, suportul sau finalitatea acestora.
Curtea a fundamentat necesitatea protejării libertății de exprimare în primul rând pe valoarea pe care aceasta o reprezintă ca mijloc pentru a asigura buna funcționare a unei societăți democratice. De aici decurge poziția privilegiată acordată liberei discutări a chestiunilor de interes general și în particular a libertății presei, atunci când aceasta intră în conflict cu alte valori apărate de stat.
În cauza D. împotriva României, Curtea a reținut că trebuie să se țină seama de un element important: rolul esențial al presei într-o societate democratică. Dacă presa nu trebuie să depășească anumite limite, îndeosebi în ceea ce privește reputația și drepturile celorlalți, precum și necesitatea de a împiedica divulgarea unor informații cu caracter confidențial, sarcina sa este, totuși, comunicarea, cu respectarea datoriilor și responsabilităților proprii, a informațiilor și ideilor referitoare la orice problemă de interes general. Mai mult, Curtea a accentuat că libertatea jurnalistică include, de asemenea, recurgerea la o anumită doză de exagerare, chiar de provocare. În aceste cazuri, marja de apreciere a autorităților naționale se circumscrie interesului unei societăți democratice de a permite presei să-și joace rolul indispensabil de „câine de pază” și să își exercite aptitudinea de a da informații cu privire la probleme de interes general.
Prin prisma celor expuse anterior, instanța a reținut că articolul în cauză, tratează un subiect de interes general, respectiv „atentatul de la Liceul Jean Monnet”, se citează: „...Surse din interiorul S.R.I și D.G.I.P.I (Direcția de Informații a MI) susțin că militarul C. conducea o bandă de raketi, compusă din moldoveni și români, care executa asasinate la comandă, atât în România, cât și în Occident. Din aceste dezvăluiri senzaționale, persistă și unele întrebări rămase fără răspuns cu privire la relația dintre C. și autorități, dar și cele două presupuse acte de terorism ale acestuia...”
Cu privire la discutarea unor astfel de chestiuni de interes public major, Curtea a arătat în jurisprudența sa că libertatea presei se bucură de o protecție sporită, limita criticii admisibile fiind mult mai largă.
Instanța a mai reținut distincția pe care o face Curtea între fapte și judecăți de valoare, arătând că “existența faptelor poate fi demonstrată, în timp ce adevărul judecăților de valoare nu este susceptibil de a fi dovedit” (Cauza Lingens c. Austriei, Hotărârea din 8 iulie 1986). Curtea a decis într-o jurisprudență constantă, că în timp ce materialitatea faptelor poate fi probată, judecățile de valoare ,,nu se pretează la demonstrarea exactității lor; mai mult, a pretinde o asemenea demonstrație aduce atingere însăși libertății de opinie, element fundamental al dreptului garantat de art. 10 din Convenție ( Oberschlick contra Austriei, Harlanova c. Lituaniei).
Instanța a considerat că majoritatea afirmațiilor făcute prin articolul menționat, sunt încadrabile în categoria judecăților de valoare, în concordanta cu deciziile Curții Europene a Drepturilor Omului.
Instanța a constatat ca reclamantul nu a făcut nici dovada existentei prejudiciului moral, jurnaliștii Agenției de Știri, acționând cu bună-credință, s-au conformat obligației obișnuite care le incumbă, de a verifica o declarație factuală.
Împrejurarea că pârâta a acționat cu bună-credință în exercitarea dreptului la liberă exprimare, circumstanțiat presei, de a informa publicul în probleme de interes general este de natură a exclude vinovăția acesteia.
Informarea și comunicarea, așa cum sunt transmise de jurnaliști prin presă, au o importanță decisivă pentru dezvoltarea persoanei și a societății. Ele sunt indispensabile pentru viața democratică, deoarece dacă se dorește ca democrația să se dezvolte complet, aceasta trebuie să garanteze cetățenilor participarea la problemele publice.
Pe baza acestor considerente, nefiind îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale, instanța a respins cererea precizată de reclamant ca neîntemeiată.
Prin decizia civilă nr. 870A din 25.06.2014, Tribunalul București Secția a V a Civilă a menținut soluția mai sus menționată consecință a respingerii apelului reclamantului ca nefondat.
Instanța de apel a avut în vedere, la pronunțarea deciziei sale, următoarele argumente:
La data de 30.03.2003, intimata-pârâtă Agenția de Presă A. News a publicat articolul intitulat „ Grenadierul face parte dintr-un raket care executa asasinate la comandă”. În cadrul acestui articol, s-a afirmat că, potrivit unor surse din interiorul Serviciului Român de Informații, apelantul-reclamant C. D. ar fi activat într-o echipă de rakeți, compusă din 2 români și 3 moldoveni, care executa asasinate la comandă, în Occident, în special în zona lumii interlope.
Prima instanță a reținut, în mod corect, că în cauză nu sunt întrunite condițiile necesare pentru angajarea răspunderii civile delictuale a intimatei-pârâte Agenția de Presă A. News.
Potrivit art. 998 C.civ. „Orice fapta a omului, care cauzează altuia un prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greșeala s-a ocazionat, a-l repara”, iar potrivit art. 999 C.civ. „ Omul este responsabil nu numai pentru prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa, dar și de acela cauzat prin neglijența sau imprudența sa”.
Din dispozițiile legale menționate rezultă că pentru angajarea răspunderii civile delictuale este necesară întrunirea cumulativă a următoarelor condiții: a) existența unei fapte ilicite, b) existența unui prejudiciu, c) existența raportului de cauzalitate dintre fapta ilicita și prejudiciu și d) existența vinovăției autorului prejudiciului.
Cu privire la prima dintre condițiile enumerate mai sus, în doctrină s-a arătat că fapta ilicită, ca element al răspunderii civile delictuale, este orice faptă a omului prin care, încălcându-se normele dreptului obiectiv, sunt cauzate prejudicii dreptului subiectiv aparținând altei persoane. Altfel spus, un comportament, acțiune sau inacțiune, devine fapt ilicit dacă vatămă un drept subiectiv ori cel puțin un interes legitim și serios al altei persoane.
În materia libertății de exprimare, fapta ilicită prezintă anumite particularități, deoarece posibilitatea omului de a-și exprima prin viu grai, prin scris, prin imagini, sunete sau prin orice alte mijloace de comunicare în public, opiniile, gândurile, credințele religioase si creațiile spirituale de orice fel este protejată atât la nivel intern, cât și internațional.
În acest sens, art.30 din Constituția României prevede că „(1) Libertatea de exprimare a gândurilor, a opiniilor sau a credințelor și libertatea creațiilor de orice fel, prin viu grai, prin scris, prin imagini, sunete sau prin alte mijloace de comunicare în public, sunt inviolabile”. A..6, 7 și 8 ale aceluiași articol stabilesc coordonatele juridice în cadrul cărora trebuie să se exercite libertatea de exprimare, arătând, printre altele că “ libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viața particulară a persoanei și nici dreptul la propria imagine”.
În temeiul art.21 din Constituia României, dispozițiile constituționale privind drepturile si libertățile cetățenilor trebuie să fie interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și cu celelalte tratate la care România este parte, iar în cazul existenței unor neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, se vor aplica cu prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile.
Libertatea de exprimare este garantată și de art.10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului (ratificată de Romania prin Legea nr. 30/1994): “ 1. Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie și libertatea de a primi sau de a comunica informații ori idei fără amestecul autorităților publice și fără a ține seama de frontiere. Prezentul articol nu împiedică statele să supună societățile de radiodifuziune, de cinematografie sau de televiziune unui regim de autorizare.”
De asemenea, art.19 din Declarația Universală a Drepturilor Omului prevede că orice persoană are dreptul la libertatea de opinie și de exprimare, ceea ce implică dreptul de a nu fi îngrădit în opiniile sale și dreptul de a primi și răspândi informații pe orice cale, fără luarea în considerare a frontierelor statale. Totodată, Pactul internațional privitor la drepturile civile și politice, în paragraful 1 al articolului 19 prevede că nimeni nu poate fi îngrădit în opiniile sale, iar paragraful doi al aceluiași text dispune că orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare, care cuprinde libertatea de a căuta, de a primi si de a răspândi informații și idei de orice fel, fără luarea în considerare a frontierelor statale, sub formă orală, scrisă, imprimată sau artistică, prin orice mijloace la alegerea sa.
Atât art.10 din Convenția Europeana a Drepturilor Omului, cât si par. 3 al art. 19 al Pactului, stabilesc ca exercițiul dreptului la libera exprimare trebuie făcut în anumite limite, mai ales atunci când acesta intră în conflict cu alte interese individuale sau colective. Astfel, potrivit par.2 al art.10 din Convenție “ Exercitarea acestor libertăți ce comportă îndatoriri și responsabilități poate fi supusă unor formalități, condiții, restrângeri sau sancțiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea națională, integritatea teritorială sau siguranța publică, apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor, protecția sănătății sau a moralei, protecția reputației sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informații confidențiale sau pentru a garanta autoritatea si imparțialitatea puterii judecătorești”. La fel, par.3 al art. 19 din Pact dispune ca exercițiul acestui drept comportă îndatoriri deosebite și responsabilități speciale, ceea ce înseamnă că acesta poate fi supus unor restricții care trebuie să fie expres prevăzute de lege, restricții care au ca scop respectarea drepturilor si reputației altor persoane sau sunt necesare pentru salvgardarea siguranței naționale, a ordinii publice, a sănătății sau a moralei publice.
Se impune, așadar, a se analiza dacă afirmațiile intimatei-pârâte sunt protejate de art. 30 din Constituția României si art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, respectiv dacă exercițiul libertății de exprimare s-a făcut cu respectarea îndatoririlor și responsabilităților intrinseci.
Curtea Europeana a Drepturilor Omului a subliniat de mai multe ori că libertatea de exprimare constituie unul din fundamentele esențiale ale unei societăți democratice, una din condițiile principale ale progresului acesteia și ale împlinirii fiecărei persoane ( Muller c. Elveția, hotărârea din 24. mai 1988). În continuare, Curtea a arătat că pluralismul ideilor este fundamentul societății moderne europene, motiv pentru care art. 10 protejează nu numai ideile neutre și informațiile brute, ci si acele idei și informații care șochează, neliniștesc sau ofensează populația sau o parte a acesteia (Handyside c. Marea Britanie, hotărârea din 7 decembrie 1976).
Convenția permite ingerința autorităților naționale în exercițiul dreptului la libera exprimare cu respectarea cumulativa a trei condiții: ingerința să fie prevăzută de lege, să vizeze unul dintre scopurile legitime expres menționate în art. 10 si să fie necesară într-o societate democratică.
Se constată de tribunal că primele două condiții enunțate mai sus sunt îndeplinite în cauza de față. Astfel, răspunderea civilă delictuală a autorului unei fapte ilicite este reglementată de dispozițiile art.998-999 din Codul Civil, normă de drept care respectă condițiile accesibilității și previzibilității; pe de altă parte, prin această reglementare se urmărește unul din scopurile legitime enumerate în art.10 paragraful 2 din C.E.D.O și anume protecția reputației și a drepturilor altora.
Cât privește cerința ca restrângerea libertății de exprimare să reprezinte o măsură necesară într-o societate democratică, Tribunalul a apreciat că aceasta nu este îndeplinită în prezenta speță.
Curtea de la Strasbourg a stabilit o . principii legate de interpretarea noțiunii de “măsură necesară într-o societate democratică”, aceasta fiind cel mai adesea determinantă pentru stabilirea unei concluzii de încălcare sau nu a Convenției.
Așa cum rezultă din jurisprudența Curții, analiza necesității unei măsuri ce afectează libertatea de exprimare, pentru a duce la concluzia compatibilității cu prevederile Convenției trebuie să evidențieze faptul că aceasta răspundea unei “nevoi sociale imperioase”, care a determinat adoptarea ei. De asemenea, motivele invocate de autoritățile naționale pentru a o justifica trebuie să fie pertinente și suficiente, iar măsura în cauză trebuie să fie proporțională cu scopul legitim urmărit.
Curtea a afirmat în mai multe cauze (cauza Barthold c.Germaniei, hotărârea din 25.03.1985; cauza Markt Intern Verlag GMBH și K. Beerman c.Germaniei, hotărârea din 20.11.1990; cauza Casado C. c.Spaniei, hotărârea din 24.02.1994) că, pentru a se determina proporționalitatea ingerinței, trebuie cântărite pe de o parte exigențele protecției interesului din cauză ( reputația și drepturile altuia) și, pe de altă parte, interesul publicării informațiilor respective, în vederea realizării unui just echilibru între cele două interese prezente, această operațiune urmând a se realizeze ținându-se cont de circumstanțele concrete ale cauzei.
În jurisprudența sa, Curtea a stabilit o importantă distincție între afirmarea unor fapte și cea a unor judecăți de valoare. Potrivit Curții “existența faptelor poate fi demonstrată, în timp ce adevărul judecăților de valoare nu poate fi dovedit”.
Curtea a afirmat în repetate rânduri că afirmațiile referitoare la fapte determinate, făcute în absența oricăror dovezi care să le susțină și care nu sunt susținute de chiar afirmațiile părții vătămate nu se bucură de protecția art.10 (cauza Nilsen și Johnsen c.Norvegiei, hotărârea din 25.11.1999). De asemenea, Curtea a arătat că se impune a fi verificat dacă ziariștii s-au conformat obligației obișnuite ce le incumbă, de a verifica o declarație factuală; această obligație semnifică faptul că aceștia trebuie să se întemeieze pe o bază factuală suficient de precisă și fiabilă care să poată fi considerată proporțională cu natura și forța afirmației lor, având în vedere că, cu cât afirmația este mai serioasă, cu atât baza factuală trebuie să fie mai solidă (cauza Pedersen și Baadsgard c.Danemarcei, hotărârea din 17.12.2004).
În ceea ce privește judecățile de valoare, Curtea a subliniat faptul că atunci când afirmațiile unui ziarist privesc exprimarea unor opinii sau aprecieri personale, acestea sunt protejate de art.10, cu condiția ca ele să se bazeze pe niște fapte adevărate sau să fie susținute de o argumentare logică a autorului lor.
Astfel cum rezultă din hotărârile Curții de la Strasbourg, atât în cazul faptelor, cât și în cazul judecăților de valoare, este necesară analiza atitudinii subiective a persoanei acuzate de săvârșirea delictului de presă, în raport atât cu adevărul afirmațiilor sale (dacă a cunoscut sau nu că acestea sunt false, precum și dacă a depus diligențele necesare, în circumstanțele date, pentru a verifica autenticitatea afirmațiilor), cât și cu scopul demersului jurnalistic (dacă a urmărit să informeze opinia publică asupra unor chestiuni de interes public, îndeplinindu-și astfel datoria de a răspândi informații și idei asupra unor subiecte de interes general, chiar dacă aceasta implică uneori în mod inerent afectarea reputației persoanei vizate sau a avut numai intenția de a afecta în mod gratuit reputația acesteia).
Aplicând principiile consacrate în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în speța de față, Tribunalul a constatat că antrenarea răspunderii civile delictuale a intimatei-pârâte nu este justificată, măsura solicitată privind obligarea acesteia la plata de despăgubiri civile nefiind proporțională scopului urmărit, ținând seama de circumstanțele particulare ale cauzei.
Analizând conținutului articolului incriminat, Tribunalul a reținut că intimata-pârâtă a acționat cu bună-credință, urmărind să informeze opinia publică asupra unui subiect de interes general, referitor la atentatul de la Liceul Jean Monnet. La momentul apariției articolului, apelantul-reclamant era cercetat într-un dosar penal, fiind bănuit de săvârșirea unor acte de terorism, interesul publicului cu privire la acest subiect fiind foarte ridicat.
În cuprinsul articolului, intimata-pârâtă nu a făcut altceva decât să reproducă afirmațiile unor angajați ai unei instituții publice (Serviciul Român de Informații), în sensul că apelantul-pârât ar fi făcut parte dintr-o echipă de rakeți care executa asasinate la comandă în Occident. Prin urmare, demersul agenției de presă pârâte s-a întemeiat, cu bună-credință, pe informațiile de care dispunea la momentul publicării articolului, informații provenind din surse credibile (angajați ai Serviciului Român de Informații). Împrejurările relatate au avut, așadar, o bază obiectivă, iar intenția intimatei-pârâte nu a fost aceea de a afecta imaginea apelantului-reclamant, ci de a atrage atenția opiniei publice asupra posibilității ca atentatul de la Liceul Jean Monnet să fie un caz de crimă organizată.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut, în mai multe cauze, faptul că libertatea jurnalistică cuprinde recurgerea la o anumită doză de exagerare, chiar de provocare și că ziariștii nu trebuie să fie obligați să dovedească întotdeauna adevărul afirmațiilor publicate, atunci când acționează cu bună-credință, bazându-se pe informații credibile (cauza Bladet Tromso și Stensaas c. Norvegiei, cauza D. c.România)
Tribunalul a constatat că, în cauză, nu se poate reține nici existența vreunui prejudiciu produs apelantului-reclamant, acesta nefăcând dovada că cele afirmate în cuprinsul articolului incriminat au avut consecințe negative asupra imaginii sale în societate, asupra reputației ori demnității sale. În opinia Tribunalului, imaginea apelantului-reclamant a fost afectată datorită faptului că, la momentul respectiv, era investigat pentru săvârșirea unor fapte de terorism (ulterior fiind condamnat definitiv pentru infracțiunile de care a fost acuzat), iar nu ca urmare a publicării articolului din 30.03.2003 de intimata-pârâtă.
Prin recursul declarat împotriva acestei din urmă hotărâri, reclamantul a susținut că, termenul rezonabil al procedurii judiciare a fost depășit deoarece, deși cauza a fost soluționată la data de 25.06.2014, comunicarea deciziei s-a realizat la data de 09.07.2015.
S-a mai susținut, în dezvoltarea motivelor de recurs, că, potrivit cu dispozițiile art. 488 alin. 4 și 8 din Noul cod de procedură civilă, se impune casarea deciziei civile recurată deoarece, în mod greșit, instanța de apel a considerat că fapta ilicită a pârâtei nu există; aceasta a difuzat în spațiul public un articol defăimător și acuzator fără acordul reclamantului și fără a i se acorda și dreptul la replică.
În cauză au fost încălcate, opinează recurentul, drepturile civile stipulate la art.71 alin.1 și 3 din Noul cod civil precum și ale art.72 alin.1 și 2 din Noul cod civil.
Prejudiciul de ordin moral rezultă din dreptul încălcat, fiind supus prezumției simple a celui chemat să judece cauza și din inexistența echilibrului între protecția dreptului la libera exprimare și dreptul la reparație al persoanei vizate, drept protejat de art. 8 din C.E.D.O. ca fiind un element al vieții private.
Intimata pârâtă a dat dovadă de lipsă de respect față de lege prin faptul că, deși a fost citată de mai multe ori, nu s-a prezentat niciodată la instanță și nici nu a depus întâmpinare. Instanța de judecată se erijează în apărător al intimatei depășindu-și atribuțiile puterii judecătorești.
În condițiile art.488 alin.4 din Noul cod de procedură civilă, recurentul reclamant solicită casarea deciziei deoarece prin pronunțarea acesteia i-a fost încălcat dreptul la un proces echitabil prevăzut de art. 6 și art. 10 din CEDO prin defăimarea în mod mincinos într-un moment de răscruce din viața recurentului când a fost arestat într-o altă cauză care nu avea legătură cu manipularea sistematică dusă de intimată prin mass-media.
În drept, recurentul a indicat dispozițiile art. 488 din Noul cod de procedură civilă.
La data de 07.09.2015, Curtea a dispus suspendarea judecății, în temeiul dispozițiilor art. 242 din codul de procedură civilă constatând că nici una din părțile din litigiu nu a solicitat în mod expres judecarea în lipsă. Dispoziția enunțată este expresia principiului disponibilității procesului civil astfel că, starea de detenție a recurentului nu justifică măsura instanței de a proceda la judecata, în lipsa părților, a cauzei în lipsa unei solicitări exprese a uneia dintre părți.
Cauza a fost repusă pe rol la data de 02.11.2015, fiind admisă cererea formulată de recurent. Abia prin cererea de la 23.09.2015, recurentul a solicitat în mod expres și judecata cauzei în lipsa părților.
Examinând cauza din perspectiva criticilor enunțate, Curtea a apreciat că recursul este nefondat pentru considerentele care urmează:
În mod prealabil analizei motivelor de recurs, Curtea arată că, deși recurentul a susținut, în memoriul de recurs, că motivarea în drept a recursului se încadrează în prevederile art. 488 din Noul cod de procedură civilă, această încadrare juridică va fi îndepărtată în condițiile prevăzute de dispozițiile art.129 din Codul de procedură civilă; Curtea are în vedere dispozițiile art. 3 din Legea nr.76/2012, potrivit cu care, dispozițiile noul cod de procedură civilă se aplică numai proceselor și executărilor silite începute după .(16.05.2014); judecata în prezenta cauză este supusă dispozițiilor vechiului cod de procedură civilă deoarece acțiunea a fost introdusă pe rolul instanțelor judecătorești la data de 18.04.2008, deci cu mult înainte de . noilor dispoziții de procedură civilă, dispoziții care nu pot retroactiva.
Tot ca și aspect prealabil, Curtea arată, de asemenea, că, în temeiul principiului ierarhiei căilor de atac, într-o cale de atac extraordinară, cum este și recursul, nu pot fi invocate în mod direct, omisso medio, critici care nu au fost susținute și în calea de atac ordinară. În această ipoteză au fost regăsite criticile relative la încălcarea dispozițiilor art. 71 alin. 1 și 3 și ale art. 72 alin. 1 și 2 din Noul cod de procedură civilă și la încălcarea dispozițiilor art. 6,8 și ale art. 10 din Convenția Europeană; susținerile menționate fiind invocate cu nesocotirea principiului enunțat devin inadmisibile și nu pot fi cercetate de instanța de recurs.
Singurele motive de recurs care pot fi însă încadrate de instanță, în condițiile prevăzute de dispozițiile art. 306 din Codul de procedură civilă, în prevederile art.304 pct.9 din Codul de procedură civilă, sunt cele care privesc modul în care instanța de apel a aplicat dispozițiile art. 998-999 din Codul civil la situația de fapt reținută în cauză și acelea referitoare la nerespectarea termenului rezonabil al procedurii-necomunicarea în termen a deciziei pronunțată de instanța de apel.
Nerespectarea dreptului la un proces rezonabil, în partea relativă la termenele lungi acordate în cauză, nefiind o critică susținută în apel, pentru aceleași considerente de mai sus, devine inadmisibilă pentru examenul de legalitate exercitat de către Curte.
În cauză, Curtea reține că, relativ la constatarea situației de fapt, stabilită până la momentul învestirii instanței de recurs, a dobândit un caracter definitiv fiind atributul celor două instanțe de fond. Curtea analizează, în recurs, doar dacă dispozițiile legale invocate în susținerea acțiunii au fost corect aplicate acestei situații de fapt. În contextul arătat, în mod corect, instanța de apel a stabilit că nu sunt întrunite cerințele cumulative ale existenței răspunderii civile delictuale, că echilibrul între interesul particular al recurentului-dreptul la imagine- și interesul opiniei publice de a fi informată, în cel mai scurt timp, în legătură cu subiecte de maximă preocupare, cum este și acela al siguranței naționale, a fost menținut și că nu există nicio ingerință în dreptul protejat de art. 8 din CEDO.
Instanțele de fond au făcut referire amplă la jurisprudența CEDO și la jurisprudența națională în materie, care sunt consecvente în a recunoaște exercițiul activității jurnalistice ca un deziderat într-o societate democratică în reglementarea consfințită chiar prin dispozițiile art. 10 din Convenție. Instanțele au arătat, în mod corect, că, recurentul nu a dovedit, din perspectiva contextului menționat, prejudiciul moral cauzat ce i-a fost cauzat(existența mandatului de executare a pedepsei închisorii face referire la faptele în legătură cu care, intimata a informat opinia publică-fila 37 dosar apel);de asemenea, din perspectiva dispozițiilor art. 998-999 din Codul civil(sub aspectul culpei în producea unui eventual prejudiciu) instanțele au menționat corect că informațiile au fost verificate de agenția de știri și deci, nu au fost difuzate cu scopul de a aduce atingere imaginii reclamantului ci cu scopul de informare promptă a opiniei publice în legătură cu un subiect de ordine publică. În cauză, recurentul nu a dovedit că ar fi solicitat, în scris, în condițiile prevăzute de dispozițiile art. 1-5 din Legea nr. 504/2002, intimatei dreptul la replică iar aceasta ar fi refuzat, în mod neîntemeiat, exercițiul acestui drept, astfel că, nici aceste susțineri formulate direct în recurs nu pot fi primite.
Potrivit cu dispozițiile art. 264 din Codul de procedură civilă, motivarea hotărârii se va face în termen de cel mult 30 de zile de la data redactării iar termenul menționat are natura juridică a unui termen de recomandare; la data de 25 iunie 2014, recurentul a primit copia dispozitivului deciziei civile iar comunicarea acesteia la data de 09.07.2015 nu i-a adus nicio vătămare în dreptul de a declara și motiva recursul de față.
Potrivit cu dispozițiile art. 85 din Codul de procedură civilă, judecătorul nu poate hotărî asupra unei cereri decât după citarea sau înfățișarea părților, afară numai dacă legea nu dispune altfel.
Or, atâta timp cât intimata a fost citată legal pentru termenele de judecată acordate în cauză, faptul neprezentării acesteia ori al depunerii unei întâmpinări în cauză, criticat de recurent, este alegerea părții în temeiul principiului disponibilității procesului civil cu privire la maniera de a-și exercita drepturile procesuale. Instanța de apel a analizat cauza din perspectiva susținerilor formulate în apel având în vedere și soluția pronunțată de prima instanță, context în care, în temeiul dispozițiilor art. 294 din Codul de procedură civilă, Curtea reține că nici susținerea relativă la depășirea atribuțiilor puterii judecătorești nu poate fi primită.
Prin urmare, având în vedere dispozițiile art. 312 din Codul de procedură civilă, Curtea a apreciat că recursul este nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul formulat de recurentul reclamant C. D., împotriva deciziei civile nr.870 A din 25.06.2014, pronunțată de Tribunalul București - Secția a V a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata pârâtă AGENȚIA DE ȘTIRI A. NEWS.
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședință publică azi, 02.11.2015.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
DOINIȚA M. D. A. B. C. G.
GREFIER
L. C.
Red.D.M.
Tehnored.D.M./cs
2 ex/25.11.2015
T.B.Secția a V-a Civilă – S.C.
- A.M.
Jud.sector 1 București - M.D.
| ← Legea 10/2001. Decizia nr. 1106/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Anulare act. Decizia nr. 1035/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
