Legea 10/2001. Decizia nr. 1106/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI

Comentarii

0

Decizia nr. 1106/2015 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 27-10-2015 în dosarul nr. 1106/2015

Dosar nr._

(_ )

ROMANIA

CURTEA DE APEL BUCUREȘTI SECȚIA A III A CIVILĂ

ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE

DECIZIA CIVILĂ NR.1106

Ședința publică din 27.10.2015

Curtea constituită din:

PREȘEDINTE - I. S.

JUDECĂTOR - C. G.

JUDECĂTOR - M. H.

GREFIER - N. - C. I.

Pe rol se află soluționarea recursului formulat de recurenții –reclamanți K. G. (născută B.) G. M., . SA și recurentul-pârât M. București prin Primar G. împotriva sentințelor civile nr.1718 din 09.10.2013 și nr.1036 din 18.09.2014 ambele pronunțate de Tribunalul București Secția a V a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații-pârâți S. R. prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor și P. G. al Municipiului București.

Cauza are ca obiect: acțiune civilă în temeiul Legii nr.10/2001.

La apelul nominal făcut în ședința publică, se prezintă avocat Toia P., în calitate de reprezentant al recurentei-reclamante K. G. (născută B.) G. M., în baza împuternicirii avocațiale nr._ din 21.10.2015 emise de Baroul București, ce o depune la dosar și consilier juridic M. I., în calitate de reprezentant al recurentului-pârât M. București prin Primar G., în baza delegației ce o depune la dosar, lipsind celelalte părți.

Procedura de citare este legal îndeplinită.

Se face referatul cauzei de către grefier, învederându-se obiectul și stadiul procesual al dosarului, modalitatea de îndeplinire procedurii de citare, după care:

Curtea acordă cuvântul asupra probelor.

Părțile, prin reprezentanți, arată că nu au alte probe în afara celor depuse deja la dosarul cauzei

Nemaifiind alte cereri de formulat, probe de propus și administrat ori excepții de invocat, Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea recursului.

Recurenta-reclamantă K. G. G. M., prin avocat, solicită admiterea recursului promovat împotriva sentinței civile nr.1718/09.10.2013, modificarea în parte a acesteia în sensul admiterii cererii de obligare a pârâtului M. București prin Primar G. la transmiterea dosarului administrativ aferent notificării nr.229/04.06.201 către Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor, în raport de dispozițiile art.21 din Legea nr.165/2013 precum și admiterea în întregime a cererii de obligare a M. București la plata cheltuielilor de judecată, conform chitanțelor depuse la dosarul cauzei, față de faptul că toate plățile au fost efectuate de . SA pentru recurenta-reclamantă K. G. G. M., în baza convenției și a actului adițional încheiat între acestea.

De asemenea solicită admiterea recursului promovat împotriva sentinței civile nr.1036 din 18.09.2014 pronunțată de Tribunalul București Secția a V a Civilă, prin care a fost soluționată cererea de completare și lămurire a sentinței civile nr.1718 din 09.10.2013, arătând în susținere că potrivit art.35 alin.3 din Legea nr.165/2013 se impune ca în cuprinsul dispozitivului să fie menționată atât suprafața terenului, identificată prin expertiza specialitatea topografie efectuată în cauză cât și a construcțiilor, astfel cum rezultă din contractele de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr.112/1995.

Solicită acordarea cheltuielilor de judecată, reprezentând onorariu de avocat, potrivit chitanței nr.1357/21.10.2015, ce o depune la dosar.

Recurentul-pârât M. București prin Primar G., prin consilier juridic, solicită admiterea recursului promovat împotriva sentinței civile nr.1718/09.10.2013, astfel cum a fost formulat, modificarea sentinței recurate, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată, dat fiind faptul că nu există un refuz nejustificat de soluționare a notificării.

Solicită respingerea cererilor de recurs formulate de reclamanta K. G. (născută B.) G. M. împotriva sentințelor civile nr.1718/09.10.2013 și nr.1036/18.09.2014, ca nefondate.

Recurenta-reclamantă K. G. (născută B.) G. M. depune concluzii scrise și solicită respingerea recursului promovat de pârâtul M. București prin Primar G., ca nefondat.

Curtea reține cauza în pronunțare.

CURTEA,

Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București – Secția a V a Civilă la data de 30.11.2011, reclamanții K. G. (născută B.) G.-M. și S.C. R. G. INVEST S.A., prin reprezentant legal Director G. C. au chemat în judecată pe pârâții M. BUCUREȘTI prin P. G. și personal P. G., S. R. prin Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor (CCSD), pentru ca în contradictoriu cu aceștia și pe baza probelor administrate la dosar, să se pronunțe o hotărâre, prin care să se soluționeze pe fond, în conformitate cu Legea nr.10/2001, notificarea transmisă prin B. „T. G." sub nr. 229/04.06.2001 privind imobilul situat în București, ., sector 1, compus din teren în suprafață de 731 mp și construcție în suprafață utilă de 260 mp în sensul de a constata calitatea reclamantei K. G. (născută B.) G.-M. de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii în echivalent stabilite potrivit valorii de piață de la momentul soluționării datorită imposibilității restituirii în natură; obligarea M. București să transmită imediat și direct către CCSD dosarul aferent notificării nr. 229/04.06.2001 însoțit de hotărârea judecătorească ce se va pronunța în prezenta cauză; obligarea STATULUI R. prin Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor (CCSD) să înregistreze dosarul transmis de M. București, obligarea pârâtului M. BUCUREȘTI în solidar cu P., la plata unei despăgubiri pentru repararea prejudiciului cert actual creat datorită refuzului nejustificat de a soluționa notificarea prin emiterea unei dispoziții, despăgubire care se va determina prin expertiză tehnică și care se compune din:

a) prejudiciu efectiv reprezentat de diferența între valoarea de piață a imobilului la data la care trebuia soluționată notificarea nr. 229/04.06.2001, respectiv la 26.01.2011 și valoarea de piață de la momentul soluționării,

b) câștigul nerealizat reprezentând dobânda legală aplicată la suma menționată la pct.a) calculată de la momentul soluționării prezentei cereri și până Ia momentul transmiterii dosarului către CCSD; Totodată, s-a solicitat obligarea Municipiului București la plata cheltuielilor de judecată ocazionate cu prezentul proces.

În motivarea cererii reclamanții au precizat că, prin notificarea transmisă prin executor judecătoresc sub nr. 229/04.06.2001 către Primăria Municipiului București, notificare ce face obiectul, dosarului nr._, autoarea reclamantei, G. E., a solicitat despăgubiri în echivalent pentru imobilul compus din teren în suprafață de 735 mp și construcția cu 3 apartamente - aproximativ 240 mp -, situat în București, ., sector 1, preluat în mod abuziv.

La data dobândirii imobilului, respectiv anul 1919, V. B. era căsătorită cu C. B., de care a divorțat în anul 1921, conform extractului de pe registrul de căsătoriți din anul 1912, mențiune făcută în anul 1921.

Ulterior, V. B. s-a recăsătorit cu C. T., decedat în anul 1941, conform extrasului din registrul de morți pe anul 1941. Astfel, în anul 1943, la data înscrierii imobilului în Cartea Funciară, aceasta figura văduva C. T. V..

C. V. a fost proprietara imobilului din București, ., dreptul de proprietate fiind dobândit prin înscrierea în cartea funciară, conform Procesului Verbal de Carte Funciară nr._/14.01.1943, regimul dobândirii dreptului de proprietate fiind supus Decretului - Lege nr. 115/1938 pentru unificarea dispozițiilor cu privitoare la cărțile funciare care a instaurat efectul constitutiv de drepturi al înscrierii (art. 17).

Autoarea C. V. a stăpânit aceste 3 apartamente până în anul 1950, când, prin Decretul Consiliului de Stat nr. 92/1950 imobilul a fost expropriat și trecut în mod abuziv în proprietatea statului.

Reclamanții au menționat faptul că, pe terenul în suprafață de 731 mp a existat o construcție formată din 4 apartamente, din care 1 apartament a fost distrus în totalitate la bombardament, celelalte 3 apartamente fiind trecute în proprietatea statului în baza Decretului nr. 92/1950.

Imobilul a fost înstrăinat în baza Legii nr. 112/1995, actele de vânzare-cumpărare fiind perfectate de S.C. ROMCONFORT S.A. și S.C. ROMVIAL S.A, neexistând chiriași în imobil.

În urma exproprierii nu s-au încasat despăgubiri și nici în baza Legii nr. 112/1995, așa cum reiese din adresa nr._/11.11.2002 a C.G.M.B. - A.F.I. și din declarația pe proprie răspundere privind despăgubirile autentificată sub nr. 807/07.07.2009 la BNP M. M..

Ulterior, în anul 1964, C. V. a decedat, întocmindu-se certificatul de calitate de moștenitor nr.12/12.02.2002, conform căruia a rămas moștenitoare G. A., în calitate de fiică pentru întreaga masă succesorală.

În anul 1994 a decedatei G. A., întocmindu-se certificatul de moștenitor cu nr. 1298/1995, conform căruia autoarea reclamantei G. E. a rămas unica moștenitoare, în calitate de fiică.

La data de 10.05.2011 a decedat G. E. și a fost întocmit certificatul de moștenitor testamentar nr. 120/08.09.2011 la BNP M. ȘURUB A. și Asociații, conform căruia unic moștenitor legal a rămas reclamanta K. G.-M. în calitate de legatar cu titlu universal, revenindu-i întreaga masă succesorală.

S.C. R. G. INVEST SA potrivit contractului de cesiune de drepturi autentificat sub nr.2039/12.10.2011 este proprietar asupra cotei de 28% din drepturile la măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul situat în București, ., sect. 1, pentru care s-a formulat în baza Legii nr.10/2001 notificarea transmisă prin executor judecătoresc sub nr.229/04.06.2001 care face obiectul dosarului înregistrat la Primăria Municipiului București cu nr._.

Notificarea contractului de cesiune de drepturi a fost comunicată primăriei sub nr.158/24.10.2011 de Biroul Executorului Judecătoresc T. G..

Conform adresei nr._/6229/ind SU/24.10.2007 terenul se află într-o zonă reglementată din punct de vedere urbanistic, incintă împrejmuită parțial construită, fiind imposibil de restituit.

Reclamanta a arătat că, în conformitate cu dispozițiile Legii 10/2001, la data de 26.11.2010, a depus la dosar toate documentele pe care le-a anexat în original sau, după caz, în copie legalizată, prin care a făcut dovada: calității de proprietară a imobilului la momentul preluării abuzive, preluarea abuzivă, continuitatea dreptului de proprietate până la momentul preluării abuzive, situația juridică a imobilului, situația juridică a despăgubirilor, situația urbanistică, solicitând expres pârâtului emiterea Dispoziției în sensul art. 25 alin.l din Legea nr.10/2001.

Pârâtul M. București a refuzat să respecte termenul imperativ de 60 de zile de la data solicitării emiterii dispoziției prevăzut de art. 25 alin 1 și 26 din Legea 10 /2001 și a pct. 25 din H.G 250/2007, și nu a emis dispoziția în termenul de 60 de zile de la data depunerii adresei mele de solicitare și a declarației mele că nu mai am alte acte de depus, respectiv 26.01.2011. Pârâtul avea obligația înlăuntrul acestui termen să o fi informat cu privire la situația în care, fundamentarea și emiterea dispoziției cu privire la imobilul în discuție, ar fi fost condiționate de depunerea și a altor probe, iar lipsa unei asemenea solicitări, reprezintă o confirmare a faptului că dosarul este complet, iar în termenul de 60 de zile pârâta era obligată să emită decizia/dispoziția motivată.

Sesizarea instanței pentru a tranșa asupra dreptului pretins de către persoane îndreptățite la restituire s-a datorat atitudinii culpabile a primarului care, învestit cu notificare în anul 2001 și cu cererea de emitere a dispoziției formulată la 26.11.2010, nu a procedat la soluționarea acesteia, nesocotind flagrant dispozițiile art. 22 din Legea nr. 10/2001. Fiind în culpă cu nesoluționarea notificării pe o perioadă care depășește cu mult durata oricărui termen rezonabil, primarul se află oricum în întârziere de drept, înaintea învestirii instanței (potrivit art. 1079 alin. (1) pct. 3 din Vechiul cod civil în vigoare la aceea dată, există o asemenea situație când obligația trebuia îndeplinită într-un anumit termen, pe care debitorul 1-a lăsat să treacă). Lipsa de diligentă a primarului ca reprezentant al unității deținătoare creează un raport din solidaritate între unitate și primar, solidaritate care era fundamentată pe dispozițiile art. 1000 alin.3 din vechiul Cod civil, instituție preluată prin dispozițiile art. 1373 din Codul Civil actual, precum și în baza art. 16 din Legea nr.554/2004 a contenciosului administrativ.

Reclamanta a arătat că M. București îi încalcă și dreptul la un proces echitabil, privind soluționarea în termen rezonabil a notificării, principiu consacrat prin art. 6, paragraful 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a Libertăților fundamentale la care România a devenit parte.

. caz, lipsa oricărui răspuns din partea Municipiului București echivalează cu refuzul restituirii imobilului, iar un asemenea refuz nu poate rămâne necenzurat, pentru că „nici o dispoziție legală nu limitează dreptul celui care se consideră nedreptățit de a se adresa instanței competente, ci dimpotrivă, însăși Constituția prevede la art, 21 alin(2), că nici o lege nu poate îngrădi exercitarea dreptului oricărei persoane de a se adresa justiției pentru apărarea intereselor sale legitime. In acest context, se impune ca instanța de judecată să evoce fondul în condițiile prevăzute de art. 297 alin 1 Cod proc.civ. și să constate, pe baza materialului probator administrat, dacă este sau nu întemeiată cererea de restituire în natură sau de acordare de despăgubiri, pronunțând o hotărâre care să țină Ioc de dispoziție", și nu doar să oblige pârâtul la emiterea dispoziției, în acest ultim caz fiind obligată să mă reîntorc în faza aceleiași proceduri care m-a trimis în fața instanței judecătorești.

Acest punct de vedere 1-a exprimat ICCJ- Secțiile Unite, prin Decizia XX/19 martie 2007, prin care a fost admis recursul în interesul legii, privind aplicarea dispozițiilor art.26 alin 3 din Legea 10/2001, conform căreia „Instanța de judecată este competentă să soluționeze pe fond nu numai contestația formulată împotriva deciziei/dispoziției de respingere a cererilor (...) ci și acțiunea persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate""" motivat de faptul că „în îndeplinirea atribuției de a verifica dacă sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate a cererii de acordare a măsurii reparatorii prin restituirea în natură a imobilului, judecătorul are a chibzui și asupra eficienței soluției pe care o adoptă, în timp ce retrimiterea cauzei la unitatea deținătoare a imobilului ar putea conduce la prelungirea nejustificată a procedurii de restituire.

In conformitate cu dispozițiile art. 10 din legea specială, restituirea în natură este o măsură reparatorie prevalentă față de măsurile reparatorii prin echivalent.

Atunci când este imposibil ca imobilul să fie restituit în natură, măsurile reparatorii se stabilesc în echivalent, astfel cum este stipulat de art. 1 alin 2 din Legea 10/2001, constând fie în compensare cu alte bunuri sau servicii, fie în despăgubiri cu acordul persoanei îndreptățite. Cuantumul măsurilor reparatorii se va stabili în funcție de valoarea de piață a imobilului la momentul soluționării notificării, potrivit standardelor de internaționale de evaluare, conform art. 10 și 11 din Legea 10/2001, și a H.G. nr.250/2007 privind aprobarea Normelor Metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001.

Obligația de transmitere a dosarului este prevăzută de dispozițiile art. 16 alin.1, 2, 21 și 22 cap. V, titlul VII din Legea 247/2005.

Din formularea respectivelor norme rezultă că dispozițiile autorităților publice locale „se centralizează la nivelul Prefecturilor", acest lucru implicând obligația respectivelor autorități de a transmite respectivele dispoziții, însoțite de actele doveditoare, către Prefectură. In absența unui termen care să fie prevăzut de legea specială, se aplică termenul general de 30 de zile prevăzut de art. 2 lit. h din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ.

Instanța civilă este competentă conform art. 17 din C. proc. civilă deoarece obligația de transmitere a notificării către autoritatea administrativă superioară reprezintă o obligație accesorie obligației principale, respectiv aceea de a soluționa notificarea. Art. 17 instituie ceea ce se cheamă prorogare legală de competență, în cazul nostru instanța civilă având competența să judece un capăt de cerere care în mod normal ar intra în competența instanței de contencios administrativ. Un astfel de capăt de cerere prezintă de altfel și o legătură de conexitate cu capătul de cerere privind soluționarea pe fond a notificării (art. 164 C. proc. civ.)

Argumente cu privire la necesitatea transmiterii dosarului direct către CCSD, evitarea procedurii de transmitere a dosarului către Prefectură:

- controlul de legalitate exercitat de un judecător este superior celui ce ar putea fi exercitat de către prefect deoarece are loc cu respectarea tuturor garanțiilor prevăzute de lege pentru ocrotirea dreptului la un proces corect și echitabil: accesul liber la justiție, imparțialitatea magistratului, contradictorialitatea, egalitatea de tratament, dreptul la apărare, dreptul la un recurs efectiv.

- nu este admisibil și s-ar afecta cu consecințe deosebit de grave securitatea juridică dacă prefectul ar putea reforma, prin mijloace care ar decurge din interpretarea eronată a legi, o hotărâre judecătorească care se bucură de autoritate de lucru judecat. Un control al prefectului asupra legalității unei hotărâri judecătorești, chiar nedefinitive, ar reprezenta o gravă imixtiune care ar rupe principiul separației puterilor în stat.

- omisiunea statului de a crea proceduri administrative clare și eficiente cu privire la soluționarea notificărilor este culpa exclusivă a acestuia, instanțele de judecată având plenitudinea de competență de a înlătura de la aplicare acele norme care ar conduce la prelungirea procedurilor administrative dincolo de limitele unui termen rezonabil sau care ar produce încălcări ale ordinii și securității juridice.

La judecata cererii cu numărul 3 reclamanții au renunțat la termenul din19.09.2012.

Cererea cu numărul 4 a fost disjunsa la termenul din_, formându-se pentru judecata acesteia un dosar nou.

In drept, reclamanta și-a întemeiat cererea pe dispozițiile legii 10/2001, Decizia 33/2008 a ÎCCJ, Decizia XX a ÎCCJ, art. 1 din Primul Protocol Adițional CEDO, art. 25, art.6 din CEDO, art. 16 cap V, Titlul VII din Legea nr. 247/2005, art. 1073 din vechiul Cod civil, art. 1523 alin. 2 lit. a, art. 1373 C. Civ. și celelalte acte normative menționate în cuprinsul cererii.

În dovedirea acțiunii, reclamanta a solicitat proba cu acte și expertiză inclusiv expertiză evaluatoare a despăgubirilor în conformitate cu Standardele Internaționale de Evaluare, precum și orice alt mijloc de probă, necesar justei soluționări a cauzei.

Reclamanta a depus cererea în 4 exemplare la care a anexat documente în copie conformă cu originalul respectiv: notificarea nr. 229/04.06.2001; actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 8414/07.05.1919 la Tribunalul I., Secția notariat; procesul-verbal de Carte Funciară nr._/14.01.1943 eliberată de Arhivele Naționale Istorice Centrale; mențiune din opisul alfabetic de inscripții și transcripții litera R urban din anii 1912-1920 la Tribunalul I., Secția Notariat; certificatul de calitate de moștenitor nr. 12/12.02.2002 întocmit după defuncta C. V. la BNP M. M.; certificatul de moștenitor nr. 1298/19.06.1995 întocmit după defuncta G. A. la Notariatul de Stat al Sectorului 3, București; certificat de moștenitor testamentar nr. 120/08.09.2011 întocmit după G. E.; adeverința de rol fiscal nr._/24.08.2009 a Primăriei Sectorului 1, Direcția Impozite și Taxe Locale; adresa nr. 20D/628/C.Z./A/07.05.2008 a Secretariatului Guvernului, și Decretului nr. 92/1950; adresa nr. 1433/10.04.2008 a S.C. ROMCONFORT S.A.; adresa nr. 3380/27.10.2008 a S.C. ROMVIAL S.A.; adresa nr. 299/23.02.2010 S.C. ROMVIAL S.A., însoțită de schițele anexă a actelor de vânzare-cumpărare încheiate; adresa nr. 936/21.01.2010 a Administrației Fondului Imobiliar; adresa nr._/11.11.2002 a C.G.M.B. - A.F.I. declarația pe proprie răspundere privind despăgubirile autentificată subV nr. 3655/2002 la BNP M. M.; declarația pe proprie răspundere privind despăgubirile autentificată sub nr. 731/22.11.2010 la BNP N. T.; declarația de notorietate autentificată sub nr._/25.08.1994 la Notariatul de Stat Local al Sectorului 1 București; adresa nr._/6229/indSU/24.10.2007 a Primăriei Municipiului București, Direcția Urbanism și Amenajarea Teritoriului; adresa nr. 3784/1991/07.11.2007 a Primăriei Municipiului București, Direcția Investiții; certificat emis de Consiliul Local al Municipiului București, Direcția Generală de Urbanism și Amenajarea Teritoriului; fișa imobilului bombardat; jurnalul nr._/11._ de radiere a ipotecii; extras din registrul de morți T. C.; certificat de naștere B. A.; certificat de căsătorie GEROGESCU C. cu B. A.; extras din reg de căsătoriți N. V. și T. C.; certificat de deces G. A.; certificat de deces G. E.; certificat de moarte C. V.; extract din registrul de căsătoriți pe anul 1912 B. C. și B. V.; pașaport DR K. B. G.-M.; testament autentificat sub nr. 1223/28.11.2003 la BNP I. M. și G. C.; Adresa nr._/05.10.2010 a Primăriei Sector 1 București; planuri topografice cu suprapunere cadastrală, privind imobilul ce a fost situat în București, ., sector 1, eliberate de Primăria Municipiului București, Direcția Evidență Imobiliară și Cadastrală; cererea și somația de emitere dispoziție; Procura specială autentificată la data de 10.09.2011 de notar Bernd Herbst în Norderstedt, Germania; Adresa nr._/28.09.2011 de completare dosar la Primăria Municipiului București, Contractul de cesiune de drepturi nr.2039/12.10.2011 și Notificarea nr.158/24.10.2011,împuterniciri avocațiale.

La termenul de judecată din data de 19.09.2012, în raport de precizarea acțiunii formulată de reclamante, s-a dispus restrângerea cadrului procesual pasiv în sensul că în cauză are calitate de pârât numai M. București prin Primar G..

La data de 16.10.2012, ca urmare a adresei emisă de către instanță, a fost comunicat de către Primăria Municipiului București copia dosarului administrativ nr._/2001.

În cadrul probatoriului s-a dispus efectuarea unei expertize topografice, raportul de expertiză fiind depus la data de 04.02.2013 iar la termenul de judecată din data de 05.06.2013 au fost încuviințate obiecțiunile formulate de reclamante și ca urmare a adresei emisă de către instanță, la data de 13.09.2013, expertul a depus răspunsul la obiecțiuni.

Prin sentința civilă nr. 1718/09.10.2013 Tribunalul București - Secția V-a Civilă a admis în parte acțiunea formulată de reclamantele K. G.. (născută B.) G.-M., a constatat calitatea de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii a reclamantei persoană fizică – moștenitor al titularului dreptului de proprietate și a reclamantei persoană juridică, cesionar de drepturi litigioase, în condițiile Legii 165/2013, pentru imobilul din București, ., sector 1 și, pe cale de consecință a obligat pârâta la plata sumei de 624 lei – cheltuieli de judecată către . SA, respingând acțiunea în rest, ca neîntemeiată.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că prin contractul intitulat “act de vânzare” autentificat in 7 mai 1919 E. N. vândut lui V. C B. „imobilele din București,.”. In procesul verbal din 14 ianuarie 1943 pentru înscrierea in cartea funciara provizorie a imobilului, imobilul - teren in suprafața de 731 mp si casa cu parter apare înregistrat in proprietatea lui C. T. V.. Imobilul apare la adresa Sebasyopol nr. 22, dar actul de proprietate menționat este contractul 8414/1919, amintit anterior, iar potrivit adresei 2707/2011 a Direcției Patrimoniu Serviciul cadastru din cadrul Primăriei București – fila 114, adresa de la nr. 24 a devenit nr. 22 pe .> Potrivit înscrisurilor din dosarul de fiscal, ca si contribuabil pentru impunerea veniturilor proprietarilor clădite este înregistrata la nivelul anului 1950 V. C C.. Potrivit adresei Secretariatului G. al guvernului nr. 20D/628/C.Z./ A - fila 35 imobilul a fost nationalziat prin Decretul 92/1950, fiind preluat de la C. T V., astfel ca i se aplica dispozițiile art. 2 lit. a din Legea 10/2001, fiind imobil preluat abuziv, aflat in deținerea unității administrativ teritoriale si supus restituirii in natura sau in echivalent.

Având in vedere ca prin notificarea 229/4 iunie 2001 adresata Municipiului Bucuresti, G. E., autoarea reclamantei potrivit certificatului de moștenitor 120/8 septembrie 2011 a solicitat restituirea imobilului, iar notificarea nu a fost soluționată Tribunalul a verificat temeinicia cererii de restituire.

Notificatoarea este moștenitoare G. A., decedat in7.02.1994, potrivit certificatului de calitate de moștenitor 1298/19 iunie 1995– fila 27, aceasta din urma, moștenitoare a lui C. V., potrivit certificatului de calitate de moștenitor nr.12/12.02.2002 – fila 165, astfel ca dovedește calitatea prevăzuta de art.4 alin.2 din Legea nr.10/2001.

Prin contractele de vânzare cumpărare nr. 722/1997, nr. 193/1996, nr. 863/1996, nr. 1327/1997, nr. 446/1998, 97/2000 si 213/1997 – filele 42-53- si 240 au fost vândute de PMB prin ., respectiv, . in temeiul Legii 112/1995 apartamentele din imobilul din București, .– potrivit si adresei SCRom Vial – fila 41. Odată cu apartamentele (si cota indiviza din părțile comune) s-a vândut si terenul de sub construcție, aferent apartamentelor. De aceea, pentru aceasta parte din imobil - ce face obiectul contractelor de vânzare – cumpărare se vor stabili masuri reparatorii prin echivalent – masuri compensatorii in conditiile Legii 165/2013, potrivit disp. art. 1 alin. 2, 7 alin. 1 indice 1 si alin. 5 din Legea 10/2001.

Potrivit disp. art. 7.3 din norma metodologica de aplicare a Legii 10/2001 prin teren aferent imobilelor înstrăinate în temeiul Legii nr. 112/1995 – exceptat de la restituirea in natura - se înțelege terenul pe care este amplasată construcția, respectiv amprenta construcției, cât și terenul din împrejurimile construcției necesar bunei utilizări a acesteia indiferent de categoria de folosință. Potrivit raportului de expertiza – filele 212-218 construcțiile ocupa la sol o suprafața, de 296,15de mp, terenul având din măsurători 708,70mp. Terenul de 414, 51 mp este curtea imobilului. F. de modul in care sunt amplasate construcțiile și față de faptul ca folosirea apartamentelor vândute presupune accesul in curte, tribunalul retine ca tot terenul este exceptat de la restituirea in natura.

Cererea de obligare a Municipiului București la înaintarea dosarului către CCSD – in condițiile aplicării Legii 165/2013, către Secretariatul Comisiei Naționale, potrivit art.21 din aceasta lege – a fost respinsa, având în vedere că interesul în formularea acestei cereri nu este actual. Nu poate fi anticipata acțiunea pârâtului Municipiului București, pentru a fi necesara intervenția instanței la acest moment. Cat privește obligația de transmitere a dosarului către Prefectura in temeiul art. 31 alin. 3 din Legea 165/2013, pe care reclamanta o considera nejustificata in condițiile in care dispoziția de restituire este emisa ca urmare a unei hotărâri judecătorești, Tribunalul a reținut ca aceasta obligație subzistă in prezenta cauza. Nu exista nicio dispoziție legala in sensul celor invocate de reclamanta, iar a aprecia un alt curs al procedurii decât cel reglementat prin lege înseamnă a adaugă la lege.

Cererea formulata de reclamanta . SA a fost admisa având în vedere ca prin contractul de cesiune din12.10.2011– filele10-11, reclamanta a vândut acestei reclamante cota de 28% din drepturile ce fac obiectul acțiunii.

Cererea de obligare la plata cheltuielilor de judecata formulata de reclamanta K. G. M. a fost respinsă având in vedere ca in dovedirea acestei cereri a fost depusa o chitanța ce atesta primirea onorariului de avocat de la . SA, iar nu de reclamanta, care a formulat acțiunea. Aceleași considerente privesc si parte din plata onorariului de expert, plătit de . in întregime

Potrivit disp. art. 274 alin. 3 c.p.civ., a fost obligată pârâta la plata sumei de 624 de lei către reclamanta . SA – cheltuieli de judecata constanta in onorariul plătit avocatului si parte din onorariu achitat pentru efectuarea expertizei.

Prin cererea înregistrata in 30.06.2014, reclamantele K. G. (născută B.) G.-M., și . SA au solicitat completarea si lamurirea dispozitivului sentinței civile nr.1718/09,10.2013 pronunțată de Tribunalul București în dosarul mai sus rubricat pronunțată în contradictoriu cu M. BUCUREȘTI prin P. G..

In motivare au arătat următoarele

Prin hotărârea judecătorească menționat instanța a constatat calitatea de persoană fizică a reclamantelor, în condițiile Legii nr.165/2013, pentru imobilul din ., sector 1, omițând să precizeze întinderea dreptului de proprietate.

De asemenea, apreciază că prin soluția instanței nu se clarifică aspectul legat de obligația Primăriei de a emite dispoziția de acordare a măsurilor reparatoriii

1. Completarea dispozitivului sub aspectul întinderii dreptului de proprietate

Prin cererea de chemare în judecată au solicitat soluționarea notificării nr. 229/04.06.2001 privind imobilul situat în București, ., sector 1, compus din teren în suprafață de 731 mp și construcție în suprafață utilă de 260 m.p.

Prin notificare amintită, G. E., autoarea reclamantei K. G.. G. M., a solicitat despăgubiri în echivalent pentru imobilul compus din teren în suprafață de 735 mp șl construcția cu 3 apartamente - aproximativ 240 mp situat în București, ., sector 1, preluat în mod abuziv.

Conform procesului verbal de carte funciară nr._/1943, suprafața terenului era de 731 m.p. imobilul a fost preluat prin Decretul Consiliului de Stat nr. 92/1950 iară a se specifica suprafața terenului sau a construcțiilor.

Prin expertiza tehnică topografică efectuată de expert Ainitei M., s-a constatat că suprafața terenului este de 708,70 mp. (și nu 730 cat este în petit, din care 414,51 liber de construcție și diferența de 294,19 mp ocupată de construcții (deși în considerente, apreciază că în mod eronat a fost trecută suprafața de 296,15 mp la fila 6, ultimul aliniat).

Suprafața utilă a construcțiilor nu a făcut obiectul unei expertize, dar având în vedere că toate apartamentele au fost înstrăinate în baza Legii nr. 112/1995, respectiv prin contractele de vânzare cumpărare nr.722/1997, 193/1996, 863/1996, 1327/1997, 446/1998, 97/2000 și 213/1997, suprafața utilă este reprezentată de suma suprafețelor utile a apartamentelor înstrăinate.

Potrivit art. 35 alin. 3 din Legea nr. 165/2013, pe care instanța a avut-o în vedere la soluționarea cauzei, instanța judecătoreasca se pronunța asupra existentei si întinderii dreptului de proprietate.

Astfel, raportat la cele de mai sus, solicita a preciza în dispozitiv pentru ce suprafață de teren și construcție se acorda măsurile reparatorii precum și, în ceea ce privește construcția, dacă se acordă pentru tot imobilul înstrăinat prin contractele de vânzare cumpărare nr. 722/1997, 193/ 1996, 813/1996, 1327/1997, 446/1998, 97/2000 și 213/1997 încheiate în baza Legii nr. 112/1995, cu părțile de folosință comună aflata în proprietate comună forțată și perpetuă.

2. Lămurirea dispozitivului sub aspectul obligației Municipiului București de a emite dispoziție în baza sentinței civile pronunțate în prezenta cauză.

Prin acțiunea ce a făcut obiectul dosarului de fața, au solicitat soluționarea notificării datorat refuzului pârâtei.

în respingerea capătului de cerere subsidiar, privind obligarea paratei la transmiterea dosarului către Prefectură, instanța argumentează că în prezenta cauză această obligație subzistă, fiind obligatoriu de urmat procedura reglementată de lege (pag.7, finalul aliniatului 1).

Pe cale de consecință, dacă se apreciază de instanță că este obligatorie de urmat calea transmiterii dosarului către Prefectură, pentru exercitarea controlului de legalitate, este de presupus/interpretat că pârâta urmează a emite dispoziție prin care să ia act de constarea instanței, căci numai dispoziția poate fi supusă controlului de legalitate prevăzut de art. 21 (3) din Legea nr. 165/2013.

Or, având în vedere că reclamantele au solicitat soluționarea notificării, procedură care, administrativ, se finalizează prin emiterea dispoziției, apreciaza că pentru ca hotărârea instanței să aibă o finalitate conformă cu scopul urmărit prin promovarea prezentei cauze, se impune a se completa dispozitivul instanței cu această mențiune, pentru a nu fi lăsați la latitudinea pârâtei care se poate prevala că nu are nici o obligație de a emite dispoziție și de a le tergiversa iarăși pe perioade nelimitate. Prezentul proces a fost declanșat tocmai de pasivitatea pârâtului M. București. Prin exprimarea actuală a dispozitivului se înțelege că pârâtul nu are nici o obligație de a face ceva, de vreme ce doar li s-a constatat dreptul în contradictoriu cu acesta. O hotărâre judecătorească este de imediată aplicare, însă, în cauza de față suntem în prezenta unei hotărâri care doar le constată dreptul, care nu este susceptibilă de a fi adusă la îndeplinire pe cale de executare silită și, ca atare, sunt lipsite de mijloacele legale de a-si vedea soluționată notificarea prin emiterea dispoziției.

Inexistența acestei obligații în cuprinsul dispozitivului face ca accesul reclamantelor la justiție să nu fie efectiv, dacă urmare a neemiterii dispoziției de către pârâtă, ar fi obligate să parcurgă alte etape judiciare și administrative. Având în vedere că pârâtul nu a procedat la soluționarea notificării timp de 10 ani, este puțin probabil ca din proprie inițiativă acesta să procedeze la înaintarea dosarului autorității competente pentru faza administrativă superioară.

Totodată, au solicitat judecarea cauzei în lipsă

Prin sentința civilă nr. 1036/18.09.2014 Tribunalul București - Secția V-a Civilă a respins, ca neîntemeiată cererea formulată de reclamantele . SA si K. G. (născută B.) G.-M. în contradictoriu cu pârâtul M. BUCUREȘTI PRIN P. G. reținând că instanța s-a pronunțat asupra cererii privind notificarea in temeiul Legii 10/2001, reținând concluziile raportului de expertiza si situația imobilului. Masurile reparatorii privesc imobilul astfel cum a fost identificat in acest raport, in considerente făcându-se trimitere clara la concluziile acestei probe. Tribunalul a reținut întemeiată susținerea privind eroarea suprafeței de teren ocupata de construcții, care este 294, 19 mp, iar nu 296, 15 mp. Cu privire însa la cererea de menționarea a suprafețelor in dispozitiv si a precizării privind părțile de folosința . dispozițiile art.21 din legea 165/2001 potrivit cu care punctele se calculează in funcție de toata documentația care a stat la baza emiterii deciziei - in acest caz a pronunțării sentinței, nefiind necesara menționarea in dispozitiv a suprafețelor. Diferențele dintre suprafețele din notificare sau din înscrisuri nu impun vreo lămurire, fiind clar constantă în confuziile raportului de expertiză. Dispunând asupra cererii privind apartamentele, sentința se refera in mod clar la părțile comune.

Punctul doi al cererii înregistrate in 5.12.2013 se refera la efectul dispoziției de „constatare” Soluționând notificarea, instanța s-a pronunțai asupra drepturilor in temeiul legii 10/2001, fără a considera că este necesară emiterea unei dispoziții - act de care prezenta hotărâre ține loc. Asupra cererii de înaintare a dosarului instanța s-a pronunțai, respingând-o pentru considerentele cuprinse în hotărâre - care se refera la înaintarea dosarului, iar nu a unei dispoziții. Controlul de legalitatea se refera la dispoziție, dar instanța a apreciat ca dispoziția legala (art. 21 alin. 3, iar nu art. 31 alin. 3 din Legea nr.165/2013 cum din eroare s-a menționai) se refera la o procedura de transmitere a dosarului către Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor.

Împotriva acestor hotărâri, au declarat recurs la data de 23.06.2014 pârâtul M. București prin P. G., iar la 30.06.2014 și, respectiv 15.07.2015 reclamanta K. G.. (născută B.) G. M., care au fost înregistrate pe rolul Curții de Apel București - Secția a III-a Civilă și pentru cauze cu minori și de familie la data de 05.08.2015.

În motivarea recursului său formulat împotriva sentinței civile nr.1718/09.10.2013, recurenta – reclamantă a arătat următoarele:

Cu privire la respingerea cererii principale privind obligarea Municipiului București prin P. G. de a trimite dosarul aferent notificării nr.229/04.06.2001 direct către Comisia Naționala pentru Compensarea Imobilelor, În temeiul art. 304 pct. 9 cod proc. Civ și art.21 din Legea nr.165/2013 și art.6 paragraful 1 din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a libertăților Fundamentale), apreciem că instanța de fond făcând o greșita aplicare a dispozițiilor legale.

Potrivit art.21 menționat, entități le investite de lege cu soluționarea notificării vor transmite dispoziția cu dosarul aferent către Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor, după efectuarea controlului de legalitate de către Prefect.

Dispozițiile art.16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, astfel cum a fost modificat și completat prin OUG nr.81/2007, au fost abrogate în timpul judecății, fiind înlocuite de prevederile art.21 din Legea nr.165/2013 care statuează însă aceeași procedură, fără modificări de fond ori de formă.

In speța prezentă însă, controlul de legalitate cu privire la calitatea subsemnatelor reclamante de persoane îndreptățite la măsuri reparatorii în echivalent, pentru imobilul preluat abuziv, cât și la dreptul de proprietate asupra imobilului și faptul că acesta nu poate să fie restituit în natură, s-a realizat de instanța judecătorească competentă, în urma controlului de legalitate, fiind verificată și constatată întinderea dreptului de proprietate, calitatea de moștenitoare, preluarea abuzivă, imposibilitatea restituirii în natură, adică toate condițiile cerute de Legea nr.10/2001 pentru acordarea de măsuri reparatorii.

Conform dispozițiilor art.21 alin.1 al Legii nr.165/2013, în prezent abrogate, Dispoziția (și nu hotărârea judecătorească) și dosarul administrativ aferent va fi înaintat de pârâtă, Comisiei Naționale pentru Compensarea Imobilelor.

Argumentul instanței de fond că cererea noastră este .prematură este netemeinic pentru următoarele motive:

Prin drept subiectiv civil înțelegem posibilitatea recunoscută de legea civilă subiectului activ de a avea o anumită conduită în raport cu dreptul său, de a pretinde o conduită corespunzătoare de la subiectul pasiv și de a apela la forța coercitivă a statului în caz de nevoie. Dreptul subiectiv civil/interesul legitim trebuie să fie recunoscut și ocrotit de lege, să fie exercitat cu bună credință și în limitele sale externe (materiale și juridice) și interne (potrivit cu scopul economic și social), și să fie actual.

Prin urmare, cerința ca dreptul/interesul să fie actual se analizează raportat la data punerii în mișcare a acțiunii, lipsa acestei cerințe atrăgând respingerea cererii ca prematură.

In speța de față, investirea instanței cu cererea noastră de chemare în judecată ce a avut ca obiect soluționarea notificării și transmiterea dosarului către CNCI sau, în subsidiar către Prefectura Municipiului București, a avut drept cauză refuzul acestei entități de a soluționa notificarea. Ori, în contextul legii nr.10/2001, procedura administrativă în fața Municipiului București, când se emite dispoziția, se finalizează la data la care este transmis dosarul către Prefectura Municipiului București. Aceste atribuții ale pârâtei, în fața refuzului de soluționare, trebuie suplinite de către instanța judecătorească, ceea ce determină ca în speța de față, soluția instanței să acopere toate aspectele procedurii administrative.

Apreciază că dreptul la un proces echitabil și soluționarea cauzei într-un termen rezonabil (art.6 paragraful 1 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a libertăților Fundamentale) rămâne iluzoriu dacă, după parcurgerea acestei etape, am fi nevoiți să parcurgem o nouă procedură judiciară pentru a obliga pârâtul să purceadă la transmiterea dosarului către CNCI sau Prefectură, după cum veți aprecia.

În plus, atitudinea pârâtului care a refuzat soluționarea ani de zile și care, nici măcar după ce a fost pus în întârziere prin prezenta cerere, nu a procedat la soluționarea notificării, naște o prezumție puternică că nu va proceda de bună voie la transmiterea dosarului, prezumție care dovedește interesul nostru în a formula o astfel de cerere.

Ceea ce am urmărit prin cererea noastră nu este depășirea unor termene prescrise de lege (deși pârâtul este de drept în întârziere cu privire la soluționarea notificării, și atunci în raport de ce termene se apreciază prematuritatea?) ci statuarea unei proceduri de soluționare a notificării în contextul în care procedura administrativă nu a fost finalizată prin emiterea unei dispoziții ci prin pronunțarea unei hotărâri judecătorești. Ori în atare situație, având în vedere că Legea nr.165/2013 are în vedere o procedură determinată de emiterea unei dispoziții, și nu de soluționarea pe cale judecătorească, este firesc ca în situația de față, pentru ca cererea noastră să aibă o finalitate, să fie reglementată și procedura de urmat după emiterea unei hotărâri judecătorești.

Deși prin dispozitiv nu este prevăzută obligația pârâtei de a emite dispoziție, instanța a apreciat că subzistă în cauză obligația de transmitere a dosarului către Prefectură pe motiv că nu există nici o dispoziție în acest sens. Într-adevăr, există o procedură reglementată legal pentru situația emiterii dispoziției, iar situația refuzului de soluționare a fost statuată, în lipsă de normă, prin Decizia nr.XX/2007 dată în interesul legii de către ICCJ. Procedura de care vorbește instanța este una recunoscută de lege pentru notificările soluționate administrativ, ori noi suntem în situația în care, instanța a preluat atribuțiile pârâtului, și așa cum am arătat mai sus, dacă sunt din nou lăsată la voința pârâtului de a transmite dispoziția, dreptul la un proces echitabil și soluționarea într-un termen rezonabil (art.6 paragraful 1 din Convenția (Europeană) pentru Apărarea Drepturilor Omului și a libertăților Fundamentale) rămâne iluzoriu.

Prin sentința civilă recurată cu prezentul recurs, instanța de fond a reținut culpa procesuală a pârâtului M. București prin P. G. și personal P. G., constatând calitatea de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii a reclamatei pentru persoană fizică - moștenitor al titularului dreptului de proprietate și a reclamantei persoană juridică - cesionar de drepturi litigioase, în condițiile Legii nr.165/2013; pentru imobilul din București, ., sector 1, admițând în parte cererea de acordare a cheltuielilor de judecată, obligând pârâta la plata sumei de 624 lei, cheltuieli de judecată de către se R. G. INVEST SA, și respingând restul acțiunii ca neîntemeiată.

Acțiunea de față, a avut ca obiect cererea principală și cererea accesorie celei principale prin care a solicitat obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată, întemeiată pe dispozițiile art. 274 Cod procedură civilă.

Instanța de fond, a admis în parte cererea accesorie, motivat de faptul că, deși sunt îndreptățiți la acordarea cheltuielilor de judecată, în raport de soluția pronunțată pe capătul principal de cerere, reclamanta persoană fizică, nu a făcut dovada suportării acestora cu prezentul litigiu, din înscrisurile depuse în acest sens nerezultând că atât onorariul de avocat cât și onorariul achitat pentru efectuarea expertizei, provin în întregime de la . SA, și nu de la reclamanta, care a formulat acțiunea. Astfel, instanța a dispus obligarea pârâtei la plata sumei de 624 lei, cheltuieli de judecată către . SA, reprezentând o cota de 28% din cheltuielile de judecată, raportat la cota subscrisei R. G. INVEST din drepturile litigioase, ce fac obiectul prezentei cauze.

Soluția pronunțată este nelegală, astfel că în temeiul art.304 pct.9, coroborat cu art.304¹, urmează să admiteți recursul, să modificați în parte sentința atacată, în sensul obligării pârâtei la plata în întregime a cheltuielilor de judecată, atât din etapa de fond cât și cele ocazionate cu prezentul recurs.

Conform pct. 1.1. lit. g) din contractul de mandat autentificat sub nr.2040/2011 de BNP F. M. și Asociații, "S.C. R. G. Invest SA va efectua toate demersurile legale pentru recuperarea cheltuielilor de judecată ... ". Contractul de mandat este subsidiar contractului de prestări servicii de consultanță, asistență și intermediere imobiliară nr. 2870/22.08.2007, modificat și completat prin actul adițional nr. 628/04.10.2011 încheiat între părți, astfel că, potrivit Cap. III,

Pct. 3.1 din actul adițional nr. 628/04.10.2011, mandatarul . SA a suportat plata cheltuielilor aferente și a taxelor legale generate de obținerea hotărârilor judecătorești mai sus amintite pentru toate etapele procesului. Ca urmare, onorariul de avocat încasat conform chitanțelor existente la dosarul cauzei, a fost achitat integral de mandatar, . SA, pentru și în numele subsemnatei, eu fiind îndreptățit la recuperarea acestor cheltuieli.

Astfel, vă rugăm să observați că în mențiunile convenției Încheiată Între subsemnata K. G.. G.-M. și R. G. INVEST SA, respectiv actul adițional nr.628/04.10.2011, la Cap. III, art. 3.3.9 se stipuleaza în mod clar și direct faptul că toate cheltuielile de judecată, efectuate de către . SA, vor fi returnate acesteia de către subsemnata K. G.. G.-M..

Atâta vreme cât mențiunile din contractul de asistență juridică, se referă la recuperarea cheltuielilor de judecată ce urmează a fi obținute pentru imobilul notificat În temeiul Legii 10/2001 și dezvoltarea motivelor cererii, se referă la imobilul notificat în baza Legii 10/2001, pentru care am solicitat emiterea dispoziției de acordare de măsuri reparatorii, se prezumă că suma achitată ca onorariu este pentru acest dosar.

Mai mult decât atât, contractul de prestări servicii, depus la dosar, se referă la imobilul notificat și la același număr de înregistrare a notificării, astfel că toate aceste înscrisuri, fac dovada deplină a faptului că onorariu a fost achitat pentru acest dosar.

În aceste condiții, instanța de fond, nu a dat eficiență dispozițiilor 328 și 329 Cod proc. civ., potrivit cărora partea care îi profită prezumția, trebuie să dovedească faptul cunoscut, vecin și conex, pe care se întemeiază aceasta, precum și faptul că aceste prezumții au puterea de a naște probabilitatea faptului pretins.

Prin urmare, la dosarul cauzei există contractul de asistență juridică din care rezultă că acesta a fost încheiat pentru subsemnatul în calitate de client și că se referă la recuperarea cheltuielilor de judecată care vizează un imobil notificat în baza Legii 10/2001, acesta fiind un fapt cunoscut.

De asemenea, împuternicirea avocațială a fost emisă în baza contractului de asistență juridică, iar contractul de prestări servicii, este încheiat pentru același imobil la care face referire notificarea.

Așadar, instanța a avut la îndemână posibilitatea de a trage concluzia că onorariul de avocat achitat conform chitanțelor de plată, pornind de la faptele cunoscute, de a lămuri aceste necunoscute, dacă au fost percepute în acest mod, după depunerea concluziilor.

Prin respingerea onorariului plătit avocatului, subsemnata aș fi în imposibilitate de a-și recupera integral cheltuielile de judecată, deși nu m-as aflăm în culpă procesuală.

Astfel, recurenta – reclamantă solicită admiterea recursului și să modificarea în parte a sentinței civile apelate, în sensul celor arătate mai sus.

În motivarea recursului formulat împotriva sentinței civile nr.1036/18.09.2014, recurenta – reclamantă a arătat că prin cererea de completare a dispozitivului sentinței civile nr.1718/09.19.2013, sub aspectul întinderii dreptului de proprietate, a solicitat ca in dispozitivul sentinței civile prin care s-a soluționat notificarea nr.229/04.06.2001, sa se arate in concret suprafața terenului aferent imobilului situat in București, sector 1, ., cit si a construcțiilor existente la data preluării abuzive și care au fost vândute de stat in temeiul Legii nr. 10/2001, conform contractelor de vânzare-cumpărare existente in dosarul de fond.

Prin sentința civila nr.1036/18.09.2014, prima instanța a respins cererea de completare, ca neîntemeiată, apreciind ca instanța s-a pronunțat pe cererea de soluționare a notificării nr. 229/2001, reținând concluziile raportului de expertiza si situația imobilului.

Instanța a apreciat ca raportat la dispozițiile art.21 din Legea nr.165/2013, potrivit cărora punctele de despăgubire se calculează in funcție de toata documentația care a stat la baza emiterii dispoziției, nu este necesar ca in dispozitivul sentinței să se menționeze suprafețele imobilului, acestea decurgând din înscrisurile doveditoare.

Sentința civila nr.1036/18.09.2014 este nelegala pentru următoarele motive:

Prin cererea de chemare în judecată am solicitat soluționarea notificării nr.229/04.06.2001 privind imobilul situat în București, ., sector 1, compus din teren în suprafață de 731 mp și construcție în suprafață utilă de 260 mp. Prin notificare, G. E., autoarea reclamantei K. G.. G. M., a solicitat despăgubiri în echivalent pentru imobilul compus din teren în suprafață de 735 mp și construcția cu 3 apartamente - aproximativ 240 mp -, situat în București: ., sector 1, preluat în mod abuziv.

Conform procesului verbal de carte funciară nr._/1943, suprafața terenului era de 731 mp.

Imobilul a fost preluat prin Decretul Consiliului de Stat nr. 92/1950 fără a se specifica suprafața terenului sau a construcțiilor.

Prin expertiza tehnică topografică efectuată de exp. A. M., s-a constatat că suprafața terenului este de 708,70 mp (și nu 730 cat este în petit, din care 414,51 liber de construcție și diferența de 294.19 mp ocupată de construcții.

Suprafața utilă a construcțiilor nu a făcut obiectul unei expertize, dar având în vedere că toate apartamentele au fost înstrăinate în baza Legii nr.112/1995, respectiv prin contractele de vânzare cumpărare nr.722/1997, 193/1996, 863/1996, 1327/1997, 446/1998, 97/2000 și 213/1997, suprafața utilă este reprezentată de suma suprafețelor utile a apartamentelor înstrăinate.

Potrivit art.35 alin.3 din Legea nr.165/2013, pe care instanța a avut-o în vedere la soluționarea cauzei, instanța judecătorească se pronunță asupra existentei și întinderii dreptului de proprietate, referitor la imobilul solicitat prin notificare.

Astfel, raportat la cele de mai sus, apreciază ca se impune admiterea cererii de lămurire a dispozitivului, in sensul de a se preciza în dispozitivul sentinței civile nr.1718/09.10.2013, pronunțata de Tribunalul București - Secția a V-a Civila, suprafața terenului aferent imobilului din București, sector 1, ., de 708,40 mp și a construcției pentru care se acordă măsurile reparatorii, de 259,04 mp. suprafața utila, precum și, în ceea ce privește construcția, dacă se acordă pentru tot imobilul înstrăinat prin contractele de vânzare cumpărare nr.722/1997, 193/1996, 863/1996, 1327/1997, 446/1998, 97/2000 și 213/1997 încheiate în baza Legii nr.112/199S, cu părțile de folosință comună aflată în proprietate comună forțată și perpetuă.

In acest sens, solicită a preciza și dacă instanța omologhează raportul de expertiză întocmit de expert. tehnic Alnitei M..

In concluzie solicită admiterea recursului si modificarea in parte a sentinței civile nr. 1306/18.09.2014, pronunțata de Tribunalul București - Secția a V-a Civila, in sensul admiterii cererii de lămurire a dispozitivului sentinței civile nr.1718/09.10.2013, conform celor arătate mai sus.

În motivarea recursului său, recurentul – pârât M. București prin P. G. a arătat că hotărârea pronunțată este lipsită de temei le al ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii – motiv prevăzut de dispozițiile art.304 pct.9 Cod procedură civilă.

Potrivit notificării nr.229/2001,prin care autoarea reclamantei G. E. a solicitat restituirea prin masuri reparatorii constând in despăgubiri bănești pentru imobilul situat in .,sector 1.

Potrivit adresei Secretariatului G. al guvernului nr.20D/628 imobilul a fost naționalizat prin decretul nr.92/1950.

Unitatea deținătoare este singura abilitată de legiuitor să emită decizie sau dispoziție de măsuri reparatorii prin echivalent sau de restituire în natură.

Prin dispozițiile art.33 alin.1 din Legea 165/2013, entitățile investite de lege au obligația de a soluționa cererile formulate potrivit Legii nr.10/2011 republicata cu modificările si completările ulterioare, înregistrate si nesoluționate până la data intrării în vigoare a prezentei legi si de a emite decizie de admitere sau de respingere a acestora după cum urmează:

a) in termen de 12 luni, entitățile investite de lege care mai au de soluționat un număr de până la 2.500 de cereri;

b) in termen de 24 luni, entitățile investite de lege care mai au de soluționat un număr cuprins intre 2.500 si 5000 de cereri;

c) in termen de 36 luni, entitățile investite de lege care mai au de număr de peste 5.000 de cereri.

2) termenele prevăzute la alin.1 curg de la data de 1 ianuarie 2014.

Constată ca pentru soluționarea notificării, s-a instituit un nou termen în sarcina unității deținătoare, altul decât cel stabilit prin art.25.1 din legea nr.î0/2001 mai mult prin art.32.1 din Legea nr.165/2013 se instituie un termen de decădere in procedura administrativa de 90 zile in care persoanele care se considera îndreptățite pot completa cu înscrisuri dosarele depuse la entitățile investite de lege.

Mai mult prin dispoziția art.4 din legea nr.165/2013,dispozițiile prezentei legi se aplica cererilor formulate si depuse in termen legal, la entitățile investite de lege, nesoluționate până la data intrării in vigoare a prezentei legi, cauzelor in materia restituirii imobilelor preluate abuziv, aflate pe rolul instanțelor, precum si cauzelor aflate pe rolul Curții Europene a Drepturilor Omului suspendate in temeiul Hotărârii pilot din 12 octombrie 2010 pronunțata in cauza M. A. împotriva României, la data intrării in vigoare a prezentei legi.

Conform art.1 alin.1 și al.2, art.4, art.16 și art.50 lit. b din Legea nr.165/2013 M. București urmează să fie obligat să emită dispoziția, în sensul art.1 al.2, respectiv compensarea prin puncte pentru imobilul în litigiu.

Prin art.4 al Legii nr.165/2013 se arată în mod expres ca aceasta lege este aplicabilă și cauzelor în materia restituirii imobilelor preluate abuziv aflate pe rolul instanțelor de judecata, la data intrării in vigoare a prezentei legi, respectiv 16.05.2013.

Art. 50 lit. b menționează expres faptul ca «orice dispoziție referitoare la evaluarea imobilelor potrivit standardelor internaționale de evaluare si măsura reparatorie a compensării cu alte bunuri sau servicii oferite in echivalent, prevăzute in Legea nr.10/2001, republicata, cu modificările si completările ulterioare se abroga în ceea ce privește acordarea masurilor reparatorii solicită să se observe ca, legea nu stabilește o ierarhie între tipurile de masuri reparatorii prin echivalent pe care le reglementează si nu acorda preferabilitate in vreun caz concret despăgubirii persoanei deposedate de bunul sau in modalitate a compensării cu alte bunuri sau servicii oferite in echivalent de către entitatea investită cu soluționarea notificării.

Din modalitatea de reglementare a masurilor reparatorii prin echivalent, se înțelege ca legiuitorul a lăsat la exclusiva apreciere a entității investite cu soluționarea notificării a oportunității sale de a-si oferi bunurile ori serviciile de care dispune in schimbul bunurilor solicitate in procedura Legii nr.l0/2001, republicata, atunci când restituirea în natura nu este dorita de solicitant sau este imposibil de asigurat, potrivit legii. Prin notificarea formulata reclamanta nu a solicitat acordarea de bunuri sau servicii în compensare.

Se observa de asemenea ca legiuitorul nu a obligat in niciun fel unitatea deținătoare de a despăgubi în acest mod persoana deposedata nici măcar atunci când aceasta deține in patrimoniul sau astfel de bunuri ori poate asigura prestarea de servicii ce ar putea fi oferite in schimb si ca echivalent al bunurilor preluate, pentru care restituirea in natura nu poate fi asigurata, după cum nu a fost obligat nici notificatorul sa accepte, peste voința sa, o astfel de modalitate reparatorie.

In speța nu exista o oferta ferma din partea pârâtului de acordare de bunuri si servicii, oferta care sa aibă un obiect clar determinat ori determinabil si disponibil.

In temeiul art.274 Cod pr.civ. instanța a obligat recurentul - pârât la plata cheltuielilor de judecata in cuantum de 624 lei, deși in opinia sa instituția recurentă – pârâtă nu datorează aceste cheltuieli.

Astfel potrivit art.274 alin.1 cod pr.civ. "partea care cade in pretenții va fi obligata la cerere, sa plătească cheltuielile de judecata".

In ceea ce privește obligația instituției recurente de a suporta cheltuielile de judecata in cuantum de 624 lei consideră că în cauza nu sunt îndeplinite dispozițiile art.274 alin.1 Cod de procedura Civila.

Având in vedere cele arătate, solicită admiterea recursului așa cum a fost formulat, modificarea sentinței civile recurate, în sensul respingerii cererii de chemare in judecată ca neîntemeiată.

In drept, au fost invocate dispozițiile art. 304 pct.9 Cod procedură civilă.

Constatându-se legal învestită și competentă să soluționeze calea de atac promovată, Curtea, analizând actele și lucrările dosarului și hotărârea atacată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale aplicabile, apreciază recursul ca nefondat pentru următoarele considerente:

Având în vedere că în materia legii10/2001,astfel cum a fost modificată prin legea 202/2010, prima instanță pronunță o sentință nesusceptibilă de apel, recursul exercitat, deși își păstrează caracterul de cale de atac extraordinară, de reformare, în virtutea dispozițiilor art 304 indice 1 cod procedură civilă, permite instanței să examineze cauza sub toate aspectele de fapt și drept, bineînțeles în limita criticilor formulate de partea recurentă și nu doar sub aspectul motivelor de nelegalitate, așa cum stabilesc prevederile art 304 cod procedură civilă. Pe cale de consecință, instanța este îndrituită să analizeze și să reaprecieze materialul probator administrat în cauză, în măsura în care este necesar pentru cenzurarea motivelor de recurs cu care a fost învestită.

Recurentul pârât M. București și-a întemeiat aspectele critice invocate pe dispozițiile art 304 pct 9 cod procedură civilă, astfel că instanța va proceda la examinarea lor din această perspectivă.

În privința acestui motiv de reformare, Curtea pornește în analiza sa de la dispozițiile procesuale invocate, reținând că acest motiv de recurs conține două ipoteze și anume situația în care hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal precum și ipoteza în care hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii. Suntem în situația în care hotărârea este lipsită de temei legal, atunci când din modul în care este redactată hotărârea nu se poate determina dacă legea a fost sau nu corect aplicată, de unde se deduce că lipsa de temei legal, la care face referire legiuitorul nu trebuie confundată cu încălcarea legii sau cu nemotivarea. Altfel spus, instanța de recurs este în situația de evalua dacă hotărârea nu este motivată în drept sau dacă în legislația în vigoare la data pronunțării hotărârii nu există un text de lege( de drept material) care să justifice soluția pronunțată. În cea de-a doua ipoteză, hotărârea este considerată a fi dată cu încălcarea sau cu aplicarea greșită a legii, în cazul în care instanța recurs la dispozițiile legale incidente, dar le-a încălcat în litera sau spiritul lor sau le-a aplicat eronat, cu precizarea că, în măsura în care nu se pot încadra în alte motive de recurs, acest motiv de critică include în mod excepțional și nerespectarea normelor procesual civile. Deși textul art 304 pct 9 cod procedură civilă face referire doar la normele legale, s-a statuat, atât în literatura de specialitate cât și în practica judiciară, faptul că intră sub incidența acestui motiv de reformare și situația în care soluția recurată a fost pronunțată cu nesocotirea unor principii juridice sau alte reguli de drept, create pe cale jurisprudențială sau doctrinară, care împreună conturează regimul juridic al instituției sau categoriei juridice respective.

Prin cererea de recurs, în esență, pârâtul susține că cererea reclamanților având ca obiect soluționarea pe fond a notificării a fost formulată prematur față de dispozițiile art 33 din legea 165/2013, faptul că nu există o ierarhie a tipurilor de măsuri reparatorii care se pot acorda în temeiul legii 10/2001, precum și sub aspectul cheltuielilor de judecată la plata cărora a fost obligat de către instanța de fond.

În privința primului motiv de recurs, problema care se ridică în cauză, dată fiind modificarea legislativă intervenită în cursul procesului prin adoptarea Legii nr. 165/2013, este aceea a aplicării legii în timp.

Astfel, la data introducerii cererii de chemare în judecată, sub imperiul Legii nr. 10/2001, era născut, ca urmare a refuzului nejustificat al persoanei notificate de a răspunde la notificare, un drept al reclamantului de a se adresa instanței de judecată pentru ca aceasta să soluționeze pe fond notificarea (posibilitate recunoscută cu putere obligatorie conform art. 330⁷ alin. 4 Cod de procedură civilă Înalta Curte de Casație și Justiție prin deciziile în interesul legii nr. IX din 20 martie 2006 și nr. XX din 19 martie 2007), iar Legea nr. 165/2013 nu constituie norme de procedură pentru a se invoca principiul aplicării sale imediate, ci este un act normativ care cuprinde dispoziții de drept material, astfel că legea aflată în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată este aplicabilă pe tot parcursul procesului, în sensul aplicării principiului neretroactivității fiind și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (Hotărârea din 8 martie 2006 privind Cauza Blecic v. Croația, paragraful 81). Un asemenea raționament a fost expus de Curtea Constituțională în cuprinsul deciziei nr. 1.354 din 20 octombrie 2010 (pct. 4) și poate fi avut în vedere mutatis mutandis și în prezenta cauză.

Într-adevăr, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a admis că puterea legiuitoare poate adopta reglementări cu efect retroactiv în materie civilă; preeminența dreptului și noțiunea de proces echitabil exclud însă orice ingerință a puterii legiuitoare într-un proces deja existent în vederea influențării soluționării litigiului de către puterea judiciară, cu excepția cazului în care există motive extrem de importante de interes general (Zielinski, Pradal, Gonzales și alții împotriva Franței, hotărârea din 28 octombrie 1999).

Singurul motiv acceptat până acum de Curte, când intervenția legislativă a corespuns unei „evidente și imperioase justificări a interesului general” a fost „umplerea unui vid juridic”, adică îndreptarea unei situații create printr-o eroare sau lacună a legiuitorului. În aceste cazuri, Curtea a considerat că intervenția a fost previzibilă, era de așteptat și reclamanții nu puteau pretinde că ar fi avut un drept de a beneficia de situația astfel creată (cauza Eeg-Slachthuis Verbis împotriva Belgiei, hotărârea din 10 noiembrie 2005). În același sens, în cauza Gigli Construzioni împotriva Italiei, hotărârea din 1 aprilie 2008), Curtea nu a constatat o încălcare a principiului egalității armelor, reținând că „intervenția legiuitorului avusese ca scop înlăturarea unei erori de tehnică legislativă”.

O asemenea situație excepțională este incidentă în cauză - în contextul în care Fondul „Proprietatea” s-a dovedit a fi nefuncțional - numai în privința abrogării dispozițiilor referitoare la măsurile reparatorii prin echivalent constând în despăgubiri acordate în condițiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005, care au fost înlocuite prin compensarea prin puncte, în condițiile Legii nr. 165/2013, nu însă și în privința celorlalte aspecte reglementate de Legea nr. 10/2001. În acest sens trebuie interpretat, sistematic și rațional, art. 4 din Legea nr. 165/2013.

Curtea are, totodată în vedere și dispozițiile art. 109 alin. 2 Cod procedură civilă, care constituie sediul legal al excepției de prematuritate și care stabilesc că „În cazurile anume prevăzute de lege, sesizarea instanței competente se poate face numai după îndeplinirea unei proceduri prealabile, în condițiile stabilite de acea lege”.

În primul rând, în lumina considerentelor de ordin teoretic expuse anterior, analiza incidenței în cauză a prevederii legale anterior menționate se face în funcție de legea în vigoare la momentul introducerii cererii de chemare în judecată. Or, Legea nr. 165/2013 a intrat în vigoare la data de 20.05.2013, iar reclamantul a sesizat instanța în prezenta cauză la data de 30 11 2011.

În al doilea rând, Curtea are în vedere regulile de drept tranzitoriu stabilite de art. 6 noul Cod civil și de Legea nr. 71/2011 de punere în aplicarea Legii nr. 287/2009 privind Codul civil.

Potrivit art. 6 alin. 2 noul Cod civil (art. 3 din Legea de punere în aplicare): „Actele și faptele juridice încheiate ori, după caz, săvârșite sau produse înainte de . legii noi nu pot genera alte efecte juridice decât cele prevăzute de legea în vigoare la data încheierii sau, după caz, a săvârșirii ori producerii lor.”

Textul instituie o regulă tranșantă: actele și faptele trecute (facta praeterita) nu pot genera decât efectele juridice prevăzute de legea în vigoare la momentul încheierii, ori, după caz, al săvârșirii sau producerii lor, fie că este vorba despre efectele produse înainte de . legii noi - ceea ce se admitea și în trecut, ca regulă stabilită de practica judiciară și de literatura de specialitate și este impus de principiul constituțional al neretroactivității legii noi - fie că este vorba despre efectele produse după . legii noi, ceea ce constituie un element de noutate și, totodată, o infirmare legislativă a teoriei adoptate anterior, potrivit căreia în baza principiul aplicării imediate a legii noi legea noua se aplică, în principiu, și efectelor viitoare ale situațiilor juridice anterior născute sau modificate.

Dimpotrivă, art. 6 alin. 5 noul Cod civil (art. 5 alin. 1 Legea nr. 71/2011) consacră ideea că legea nouă se aplică doar actelor, faptelor și situațiilor juridice viitoare, încheiate, respectiv produse sau săvârșite în viitor, cu precizarea că noțiunea de „situație juridică” nu semnifică (și) „efectele juridice viitoare ale situațiilor juridice trecute”, astfel cum se admitea în vechea teorie a aplicării imediate a legii civile noi.

Cu alte cuvinte, în privința efectelor viitoare ale situațiilor juridice (acte, fapte) trecute, Codul civil din 2009 a preferat, ca regulă, soluția ultraactivității legii în vigoare la data nașterii situației juridice.

Pe cale de consecință, ar exista retroactivitate ori de câte ori legea nouă atașează de un fapt (act) trecut o altă consecință juridică decât cea prevăzută de legea veche, fie și numai pentru viitor, și aceasta indiferent dacă legea nouă: - adaugă un efect juridic nou (o sancțiune nouă), neprevăzut de legea în vigoare la data ivirii situației juridice (încheierea actului, săvârșirea faptului etc.); - modifică un efect juridic al respectivului act (fapt), atașând consecințe juridice diferite de cele instituite de legea veche; - suprimă, în tot sau în parte, efectele juridice ale actului (faptului), fie și numai pentru viitor, atașând, iarăși, consecințe diferite (mai „reduse”) decât cele instituite de legea nouă.

Singurele materii în care legiuitorul s-a îndepărtat de la principiile menționate, care pot fi privite și ca o expresie a „ultraactivității legii vechi”, sunt cele enunțate de art. 6 alin. 6 noul Cod civil (art. 5 alin. 2 Legea nr. 71/2011): „Dispozițiile legii noi sunt de asemenea aplicabile și efectelor viitoare ale situațiilor juridice născute anterior intrării în vigoare a acesteia, derivate din starea și capacitatea persoanelor, din căsătorie, filiație, adopție și obligația legală de întreținere, din raporturile de proprietate, inclusiv regimul general al bunurilor, și din raporturile de vecinătate, dacă aceste situații juridice subzistă după . legii noi”. În aceste materii, aplicarea imediată a legii civile noi constituie o exigență impusă de egalitatea dintre cetățeni, ca și de nevoia de previziune și uniformitate a raporturilor juridice în conținutul cărora intră drepturi reale. Este vorba, ca o notă comună, despre situații juridice legale, extracontractuale, în cadrul cărora necesitatea protejării unei previziuni legitime a părților fie nu există, fie are un caracter mai atenuat, ea cedând în orice caz față de exigențele aplicării imediate și unitare a legii civile noi.

Din această perspectivă, se constată că la expirarea termenului prevăzut de art. 25 (art. 21 în varianta inițială) din Legea nr. 10/2001, de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare potrivit art. 23 (art. 22 în varianta inițială) - ca situație juridică -, s-a născut - ca efect al acesteia - dreptul persoanei care a formulat notificarea de a se solicita instanței examinarea acesteia pe fond. Acest drept câștigat instantaneu de notificator - corelativ obligației entității notificate care intră în conținutul răspunderii civile, de a se supune hotărârii instanței fără să mai emită o dispoziție, care are titlu de sancțiune - nu poate fi înlăturat prin nicio dispoziție legală ulterioară.

Concluzia contrară ar însemna că Legea nr. 165/2013 ar reglementa, în sensul negării (suprimării) dreptului notificatorului de a se adresa instanței la expirarea termenelor sus menționate, efecte pe care situația juridică (în concret, faptul juridic) constând în nesoluționarea notificării le-a produs înainte de . și deci ar fi retroactivă, ceea ce nu poate fi admis întrucât contravine art. 6 alin. 2 noul Cod civil.

Și de această dată, interpretarea sistematică a art. 4 din Legea nr. 165/2013, prin prisma regulilor instituite de art. 6 noul Cod civil, conduce la înlăturarea tezei susținute de recurentul pârât.

Mai mult decât atât, art. 33 din Legea nr. 165/2013 - act normativ adoptat în executarea obligațiilor ce decurg din hotărârea pilot pronunțată la 12 octombrie 2010 de Curtea de la Strasbourg în cauza A. împotriva României - interpretat teleologic, nu face decât să reitereze obligația entităților învestite de lege de a soluționa într-un termen rezonabil cererile formulate potrivit Legii nr. 10/2001, fixându-le anumite limite în timp maxime, ca măsură adoptată de S. R. în îndeplinirea obligațiilor asumate prin Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului. Astfel, instanța europeană de contencios al drepturilor omului a arătat că: „ S. pârât trebuie, așadar, să garanteze prin măsuri legale și administrative adecvate respectarea dreptului de proprietate al tuturor persoanelor aflate într-o situație similară celei a reclamantelor (…). Aceste obiective ar putea fi atinse, de exemplu, prin modificarea mecanismului de restituire actual, cu privire la care Curtea a constatat anumite lipsuri, și prin implementarea urgentă a unor proceduri simplificate și eficiente, întemeiate pe măsuri legislative și pe o practică judiciară și administrativă coerentă, care să poată menține un just echilibru între diferitele interese în cauză. (…). Curtea ia act cu interes de propunerea avansată de Guvern în planul său de acțiune ce vizează stabilirea unor termene constrângătoare pentru toate etapele administrative. O astfel de măsură, cu condiția să fie realistă și dublată de un control jurisdicțional efectiv, ar putea avea un impact pozitiv asupra eficienței mecanismului de despăgubire”.

De aceea, acest text de lege nu poate fi interpretat tocmai în defavoarea persoanelor ale căror drepturi Curtea Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului a dispus să fie protejate prin măsuri interne.

Pe cale de consecință, în considerarea tuturor aspectelor învederate în cele ce preced, Curtea reține că adoptarea unei interpretări contrare ar fi de natură să încalce principiul neretroactivității legii, ceea ce ar conduce la încalce dreptul notificatorilor la un proces echitabil, astfel cum este consacrat de dispozițiile art 6 din CEDO.

Totodată, trebuie reținut că această chestiune a fost tranșată de către instanța supremă, pe calea unui recurs în interpretarea legii, prin decizia civilă nr 88/2014, prin care s-a statuat că dispozițiile art. 4 teza a doua din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România sunt constituționale în măsura în care termenele prevăzute la art. 33 din aceeași lege nu se aplică și cauzelor în materia restituirii imobilelor preluate abuziv, aflate pe rolul instanțelor la data intrării în vigoare a legii.

În privința celei de-a doua critici, relativă la neinstituirea unei ierarhii a măsurilor reparatorii prin echivalent, Curtea reține că acest motiv de recurs este nefondat, față de soluția primei instanțe, aceea a acordării masurilor în condițiile legi 165/2013, precum și față de faptul că reclamanții nu au înțeles să conteste legalitatea și temeinicia sentinței tribunalului sub aspectul stabilirii acestei modalități de reparare.

În completarea acestei argumentații, Curtea are în vedere că, a intrat în vigoare legea 165/2013, care prin dispozițiile art 16 a statuat asupra măsurilor reparatorii care se pot acorda în cazul în care restituirea în natură nu este posibilă( situație care se regăsește în prezenta cauză), în sensul că se instituie o unică modalitate de despăgubire prin echivalent, care îmbracă forma măsurilor compensatorii, sub formă de puncte, stabilite în condițiile aceste legi. În ceea ce privește modalitatea în care dispozițiile acestui act normativ urmează să fie aplicate, Curtea reține că legiuitorul a tranșat această chestiune prin dispozițiile art 4, care consacră principiul aplicării directe și mediate a noi legi, atât în privința notificărilor nesoluționate de către entitățile învestite potrivit legii cu rezolvarea acestor cereri, cât și cauzelor în această materie, aflate pe rolul instanțelor de judecată, precum și celor aflate pe rolul Curții Europene a Drepturilor Omului, suspendate în temeiul hotărârii pilot pronunțate în cauza M. A.. În privința conformității cu legea fundamentală a dispozițiilor art 4 din actul normativ anterior menționat, Curtea Constituțională as-a pronunțat prin decizia nr 88/2014, în sensul că aceste prevederi legale sunt considerate constituționale în măsura în care termenele prevăzute la art. 33 din aceeași lege nu se aplică și cauzelor în materia restituirii imobilelor preluate abuziv, aflate pe rolul instanțelor la data intrării în vigoare a legii.

Dispozițiile legii 165/2013, sub aspectul naturii măsurilor reparatorii alternative retrocedării în natură, au suferit modificări aduse prin legea 368/2013, care statuează în art I faptul că în situația în care restituirea în natură a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist nu mai este posibilă, măsurile reparatorii în echivalent care se pot acorda sunt compensarea cu bunuri oferite în echivalent de entitatea învestită cu soluționarea cererii formulate în baza Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările și completările ulterioare, măsurile prevăzute de Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și Legea nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole și celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 și ale Legii nr. 169/1997, cu modificările și completările ulterioare, precum și măsura compensării prin puncte.

Pe cale de consecință, inclusiv pentru acțiunile în curs de soluționare, vizând imobile ce fac obiectul acestei legi, indiferent că este vorba de contestații formulate în temeiul prevederilor art 26 din legea 10/2001 sau de cereri ce au ca obiect soluționarea pe fond a notificării, în temeiul deciziei civile nr 20/2007 a instanței supreme, pronunțată în recurs în interesul legii, se vor aplica prevederile noii legii, în sensul că persoanele( reclamanții, în speță) îndreptățite vor primi măsuri reparatorii în echivalent, care se vor stabili în condițiile legii 165/2013. Potrivit prevederilor art 21 alin 6 din acest act normativ, evaluarea mobilului se realizează de către Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor i ce face obiectul deciziei se face prin aplicarea grilei notariale valabile la data intrării în vigoare a legii de către Secretariatul Comisiei Naționale și se exprimă în puncte, un punct având valoarea de un leu.

În privința ultimei critici, referitoare la cheltuielile de judecată acordate de prima instanță, Curtea, pornind de la dispozițiile art 274 cod procedură civilă, potrivit cărora partea care cade în pretenții trebuie să suporte cheltuielile de judecată ale părții adverse, proporțional cu pretențiile admise, constată că prin nesoluționarea notificării în termenul legal, nici măcar într-un termen rezonabil, în accepțiunea jurisprudenței CEDO, pârâtul se află în culpă procesual pentru declanșarea prezentului litigiu.

Pe cale de consecință, în temeiul prevederilor art 274 cod procedură civilă, trebuie recunoscut dreptul reclamatei la recuperarea cheltuielilor de judecată, constând în onorariu de avocat și în onorariu de expert.

În ceea ce privește recursul reclamanților, declarat împotriva sentinței de fond, Curtea constată din examinarea cererii de recurs, ca sunt formulate două critici referitoare la respingerea capătului de cerere privind trimiterea directă a dosarului administrativ aferent notificării la CNCI, precum și la neacordarea cheltuielilor de judecată solicitate de reclamanta persoană fizică, ambele aspecte critice fiind întemeiate pe dispozițiile art 304 pct 9 cod procedură civilă.

Având în vedere că semnificația juridică a acestui motiv de reformare a fost explicitată în cele ce preced, Curtea, evidențiind deplina aplicabilitate a aspectelor teoretice deja expuse, apreciază că nu se impune reluarea acestora.

În ceea ce privește primul motiv de recurs, relativ la obligarea pârâtului, în calitate de unitate deținătoare, la trimiterea directă și imediată a dosarului aferent notificării reclamantei formulate în baza legii speciale, Curtea reține că cerința respectării avizului de legalitate vizează situația în care calitatea de persoană îndreptățită la măsuri reparatori prin echivalent este stabilită de către unitatea deținătoare prin dispoziție motivată, Primăria Municipiului București fiind obligată în această ipoteză să trimită dosarul administrativ instituției Prefectului pentru exercitarea controlului de legalitate, impus de normele legale.

În cazul în care, indiferent de temeiul investirii, în sensul că indiferent că este vorba de o contestație introdusă în temeiul prevederilor art 26 alin 3 din legea 10/2001 sau de o acțiune având ca obiect soluționarea pe fond a notificării, în temeiul deciziei civile nr 20/2007, pronunțate de instanța supremă în recurs în interesul legii, organul judiciar este cel care verifică și statuează asupra îndeplinirii cumulative a cerințelor impuse de dispozițiile art 2, 3 și 4 din legea 10/2001, concluzionând că persoana care a formulat notificarea are calitatea de persoană îndreptățită să obțină măsuri reparatori prin echivalent, în condițiile legii speciale, Curtea apreciază că nu se mai impune exercitarea controlului de legalitate de către Prefect, dosarul administrativ putând fi trimis direct Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, actuala Comisie Națională pentru Compensarea Imobilelor, potrivit dispozițiilor legii 165/2013.

Această soluția își găsește justificarea în garanțiile pe care le presupune tranșarea irevocabilă a chestiunilor anterior menționate de către o instanță de judecată, precum și în rațiuni de celeritate, prin raportare și la deficiențele funcționale ale sistemului reparatoriu instituit de legea 10/2001, sub aspectul timpului efectiv necesar pentru foștii proprietari de a obține o reparație echitabilă.

Faptul că noua lege a menținut soluția din reglementarea anterioară, referitoare la necesitatea de a obține avizul prefectului, în urma exercitării controlului de legalitate de către acesta, potrivit prevederilor art 21 alin 3 din legea 165/2013, nu este de natură să conducă la o altă concluzie, deoarece aceste dispoziții legale vizează situația în care notificarea este soluționată în cadrul etapei administrative, astfel că dispozițiile autorităților administrației publice locale trebuie supuse controlului de legalitate al prefectului anterior înaintării la Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor.

În ipoteza în care persoanele îndreptățite formulează acțiune în instanță, prin care cer soluționarea pe fond a notificării, prevalându-se de cele statuate de instanța supremă prin decizia civilă nr 20/2007, Curtea apreciază că, și după . legii 165/2013, pentru identitate de rațiune, soluția anterior argumentată, se impune a fi menținută, deoarece toate elementele de fapt și de drept au fost tranșate în cadrul procedurii judiciare, cu toate garanțiile necesare pentru respectarea dreptului la un proces echitabil, consacrat de dispozițiile art 6 din CEDO.

În finalul acestei argumentației, Curtea se limitează să sublinieze că scopul pentru care legiuitorul a impus necesitatea obținerii avizului instituției prefectului a fost acela de a asigura actelor emise de primărie un control de legalitate, control care în ipoteza unei acțiuni directe, întemeiată de decizia civilă nr 20/2007 a instanței supreme este realizat de către organul judiciar, hotărârea acestui impunându-se atât unității deținătoare cât și prefectului cu putere de lucru judecat, astfel că exercitarea controlului de legalitate de către prefect, subsecvent, celui efectuat deja de instanță apare ca fiind complet inutilă.

De asemenea, Curtea notează faptul că dispozițiile art 16 din legea 247/2005, titlul VII sunt respectate, soluția de trimitere a dosarului administrativ aferent notificării către direct Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, actuala Comisie Națională pentru Compensarea Imobilelor, potrivit dispozițiilor legii 165/2013 fiind în deplină concordanță cu exigențele impuse de acest text de lege, în sensul că predarea dispoziției( pe care Primăria Mun București o va emite în temeiul hotărârii judecătorești) către Secretariatul CCSD, actuala CNCI, se face pe bază de proces verbal, însoțită fiind de întreaga documentației aferentă, în speța de față, soluția purtând și girul organul judiciar, sub aspectul legalității și al temeiniciei. Din această perspectivă, Curtea apreciază că avizul de legalitate al prefectului apare ca inutil în aceste condiții, astfel cum s-a învederat în cele ce preced iar centralizarea la nivelul instituției prefectului, prevăzută de dispozițiile art 16 alin 2 indice 1 din legea 247/2005, titlul VII, actualmente prevăzută de dispozițiile 21 alin 1 și 3 din legea 165/2013, constituie o cerință legală care poate fi și trebuie să fie respectată, o astfel de soluție neinterferând în nici un fel cu celelalte obligații legale ale unității deținătoare și neconstituind un impediment în calea îndeplinirii acestora.

În privința celui de-al doilea motiv de recurs Curtea reține următoarele:

Așa cum reiese din motivarea sentinței recurate, motivul pentru care tribunalul a respins ca nefondată cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de reclamanta persoană fizică constă în faptul că din chitanțele de plata a onorariului de avocat reiese că sumele au fost achitate de . SA și nu de către reclamantă, Din examinarea conținutului contract de mandat, Curtea constată că, societatea de consultanță, în calitate de mandatar, s-a obligat, printre alte responsabilități asumate, să facă toate demersurile legale pentru recuperarea cheltuielilor de judecată avansate în vederea îndeplinirii mandatului, în condițiile în care clauzele contractuale au recunoscut posibilitatea mandatarului de a angaja avocați, experți și alți consultanți de specialitate. Aceste aspecte au primit clarificări prin actele adiționale care s-au încheiat la contractul de mandat, în sensul că prin convenția nr 628/04 10 2011, s-a specificat faptul că societatea mandatară poate angaja avocați ai UNBR, pentru soluționarea cererii de chemare în judecată( având ca obiect acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent pentru imobilul notificat și stabilirea valorii de piață a acestora, cu recuperarea cheltuielilor de judecată ocazionate de acest proces) și va suporta costurile aferente, constând în onorarii de avocat, taxe de timbru, onorarii experți, precum și alte costuri impuse de derularea procedurii judiciare, potrivit celor stabilite prin contractul de mandat.

Interpretând coroborativ dispozițiile contractuale cu cele ale convenției completatoare, Curtea constată că obiectul mandatului acordat societății de consultanță cuprinde, pe lângă împuternicirea de a efectua toate demersurile legale pentru obținerea măsurilor reparatorii reglementate de sistemul legii 10/2001 și împuternicirea de a angaja avocați, în vederea asigurării unei asistențe juridice calificate, inclusiv de a avansa costurile aferente unei astfel de asistențe. Pe cale de consecință, plata onorariului de avocat de realizată de societate mandatară a fost efectuată în numele și pe seama reclamantului, astfel, că acesta este îndreptățit să recupereze aceste sume, sub forma cheltuielilor de judecată de la partea adversă din proces, în condițiile impuse de dispozițiile procesuale. Prin urmare, având în vedere că pârâtul nu și-a îndeplinit obligația legală de soluționare a notificării, Curtea, dând eficiență prevederilor art 274 cod procedură civilă, apreciază că se impune obligarea pârâtului M. București prin P. G. la plata sumei de 1600 lei cu titlu de cheltuieli de judecată aferente judecății în primă instanță, reprezentând onorariul integral de avocat și de expert

În ceea ce privește recursul formulat de reclamanți împotriva sentinței prin care s-a soluționat cererea completare și lămurire a dispozitivului hotărârii de fond, Curtea îl apreciază ca întemeiat pentru următoarele considerente:

Prin sentința civilă nr 1718/2013 s-a constatat calitatea reclamanților de persoane îndreptățite la măsuri reparatorii în temeiul legii 165/2013 pentru imobilul notificat, identificat exclusiv prin indicarea adresei poștale. Având în vedere că dreptul care se reconstituie foștilor titulari, fie prin retrocedare în natură, fie prin acordarea unei reparații prin echivalent, este chiar dreptul de proprietate, care, potrivit clasificării drepturilor subiective este calificat ca fiind un drept real principal, aflat într-o strânsă legătură cu bunul care formează obiectul său, Curtea constată că pentru o corectă individualizare a măsurilor reparatorii se impune identificarea exactă a imobilului sub toate aspectele. Pornind de la aceste premise și constatând că în faza judecății de fond s-a realizat doar o expertiză topografică, Curtea apreciază că se impune administrarea de probe suplimentare pentru identificarea corpurilor de construcție care au fost preluate abuziv din proprietatea reclamantei. Pentru fundamentarea acestei concluzii, Curtea are în vedere faptul că planul de amplasament al imobilului, realizat de expertul topograf relevă existența a 4 corpuri de clădire, în condițiile în care în notificarea se face vorbire de 3 apartamente, ca de altfel și în anexa decretului 92/1950 (specificând existența a 3 apartamente preluate de stat prin naționalizare). În egală măsură, Curtea are în vedere și faptul că din procesul verbal întocmit în anul 1944, după bombardament, rezultă cu claritate că inițial imobilul a fost format din 4 apartamente, unul fiind distrus complet, iar restul fiind avariate. Existența a 4 apartamente în componența inițială a imobilului este confirmată și de procesul verbal de carte funciară întocmit în anul 1940. Din această perspectivă, se pune problema identificării fizice, prin constatări de specialitate în teren, a celor 3 apartamente, respectiv corpuri de clădire, care au făcut obiectul preluării abuzive și care implicit reprezintă obiectul măsurilor reparatorii prin echivalent, în condițiile în care s-au perfectat contracte de vânzare cumpărare în temeiul legii 112/1995, necontestate pe calea judiciară. Un alt argument ce pledează în sensul necesității suplimentării probatoriului, prin administrarea unei expertize construcții, constă în faptul că s-au încheiat 6 contracte în baza legii 112/1995, ceea ce, probabil se datorează recompartimentării spațiului de locuit, aspect care de asemenea, trebuie clarificat.

Pe cale de consecință, Curtea reține că se impunea ca prima instanța să aducă sentinței de fond toate aceste clarificări privind construcția, în cadrul cererii de lămurire a dispozitivului formulată de reclamanți, alături de menționarea în dispozitiv a terenului, cu coordonatele de identificare ce rezultă din expertiza topografică efectuată de tribunal.

Raportându-se la decizia civilă nr 14/2013, pronunțată de instanța supremă în recurs în interesul legii, Curtea constată că, fiind incompatibilă cu natura recursului efectuarea expertizei, se impune casare sentinței atacate cu reținere în vederea administrării acestei probe.

Pentru toate aceste considerente, față de dispozițiile art 312 cod procedură civilă, Curtea va respinge recursul pârâtului, va admite recursul reclamanților împotriva sentinței de fond, pe care o va modifica în sensul obligării pârâtului să trimită direct și imediat dosarul aferent notificării către CNCI, va admite recursul declarat împotriva sentinței de completare a dispozitivului, pe care o va casa cu reținere în vederea efectuării probei cu expertiză construcții, potrivit celor evidențiate în cele ce preced.

Va obliga recurentul pârât să plătească reclamanților suma de 300 lei cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs, cu aplicarea prevederilor art 276 cod procedură civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge, ca nefondat, recursul formulat de recurentul-pârât M. BUCUREȘTI PRIN P. G. împotriva sentinței civile nr.1718/09.10.2013 pronunțată de Tribunalul București - Secția V-a Civilă, în dosarul nr._ .

Admite recursul formulat de recurenta-reclamantă K. G. (născută B.) G.-M. împotriva sentinței civile nr.1718/09.10.2013 pronunțată de Tribunalul București - Secția V-a Civilă în dosarul nr._ .

Modifică în parte sentința, în sensul că:

Admite în tot acțiunea formulată de reclamnată.

Obligă pârâta să transmită imediat și direct către CCSD dosarul aferent notificării însoțit de hotărârea judecătorească pronunțată în cauză.

Obligă pârâta să plătească reclamantei suma de 1800 lei cu titlu de cheltuieli de judecată în fond.

Menține celelalte dispoziții ale sentinței.

Admite recursul formulat de recurenta-reclamantă K. G. (născută B.) G.-M. împotriva sentinței civile nr.1036/18.09.2014 pronunțată de Tribunalul București - Secția V-a Civilă în dosarul nr._

Casează sentința civilă recurată și reține cererea de completare spre rejudecare.

Acordă termen la 12.01.2016, cu citarea părților. Obligă recurentul-pârât să plătească recurentei - reclamante suma de 300 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs, conform art.276 Cod procedură civilă.

IREVOCABILĂ.

Pronunțată în ședință publică azi, 27.10.2015.

PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR

I. S. C. G. M. H.

GREFIER

N. C. I.

Red. I.S.

Tehnored.C.S./I.S.

2 ex

T.B.Secția a V-a Civilă – L.P.

← Pretenţii. Decizia nr. 844/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI		Actiune in raspundere delictuala. Decizia nr. 1130/2015. Curtea... →

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Excepţie de neconstituţionalitate. Decizia nr. 540/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI Anulare act. Decizia nr. 1134/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI Conflict de competenţă. Decizia nr. 932/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI Pretenţii. Decizia nr. 844/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI Actiune in raspundere delictuala. Decizia nr. 1130/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI Anulare act. Decizia nr. 1035/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI Acţiune în constatare. Decizia nr. 480/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI Expropriere. Decizia nr. 474/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI