Pretenţii. Decizia nr. 844/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI

Curtea de Apel BUCUREŞTI - Sentințe și decizii civile / 2016

Decizia nr. 844/2015 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 08-09-2015 în dosarul nr. 844/2015

Dosar nr._

(_ )

ROMÂNIA

CURTEA DE APEL BUCUREȘTI

SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE

DECIZIA CIVILĂ nr.844

Ședința publică de la 08.09.2015

Curtea constituită din :

PREȘEDINTE - M. H.

JUDECĂTOR - G. S.

JUDECĂTOR - C. G.

GREFIER - S. R.

Pe rol fiind soluționarea recursului promovat de recurentul – reclamant P. D. G., împotriva deciziei civile nr. 426 A din data de 14.04.2014, pronunțate de către Tribunalul București - Secția a V-a Civilă, n dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații – pârâți MUNICPIUL BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL, M. FINANȚELOR PUBLICE, S. R. PRIN M. FINANȚELOR PUBLICE.

Obiectul pricinii – pretenții.

La apelul nominal făcut în ședință publică, se prezintă consilier juridic M. I., în calitate de reprezentant al intimatului – pârât MUNICPIUL BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL, în baza delegației pe care o depune, lipsind recurentul – reclamant P. D. G. și reprezentanții intimaților – pârâți M. FINANȚELOR PUBLICE, S. R. PRIN M. FINANȚELOR PUBLICE.

Procedura de citare este legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință ce învederează că prin serviciul registratură s-a depus la data de 03.09.2015, cerere de reexaminare a taxei judiciare de timbru, în cuantum de 6008 lei aferente recursului promovat și cerere de ajutor public judiciar sub forma scutirii, reducerii, eșalonării taxei judiciare.

Curtea pune în discuție revenirea asupra taxei de timbru, având în vedere obiectul prezentei cauze și temeiul său juridic.

Reprezentantul intimatului – pârât M. București prin Primarul General, având cuvântul susține că nu se opune măsurii revenirii asupra taxei judiciare de timbru.

Curtea dispune revenirea asupra taxei de timbru, constatând că este scutită cererea de recurs de plata taxei judiciare de timbru, în temeiul art. 15 lit.r din Legea nr. 146/1997 și art. 50 din Legea nr. 10/2001, condiție în care cererea de reexaminare va fi înaintată completului competent în soluționare, potrivit HCSM nr.387/2005.

În ceea ce privește cererea de ajutor public judiciar, față de constatările anterioare, apreciază că aceasta a rămas fără obiect, soluția prezentă asupra cererii de ajutor public judiciar putând fi contestată cu reexaminare în termen de 5 zile de la comunicare.

Reprezentantul intimatului – pârât M. București prin Primarul General, având cuvântul, susține că nu mai are alte cereri de formulat, probe de propus și administrat ori excepții de invocat.

Nemaifiind alte cereri de formulat, probe de propus și administrat ori excepții de invocat, Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea recursului.

Intimatul – pârât MUNICPIUL BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL, prin consilier juridic, având cuvântul, solicită respingerea recursului, ca nefondat și menținerea hotărârii atacate.

CURTEA

Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 14.06.2012, pe rolul Judecătoriei sectorului 1 București, sub numărul de dosar_ , reclamantul P. D. G. a solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună obligarea pârâților M. București prin Primarul General, Ministerul Finanțelor Publice și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, la plata contravalorii lipsei de folosință a imobilului compus din teren în suprafață de 248 mp și construcție corp A, corp B în suprafață construită desfășurată de 406 mp și suprafață utilă de 314,43 mp., situat în ., sector 1, pentru perioada_09, suma evaluată provizoriu de reclamant la 1000 lei, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea cererii, reclamantul a arătat că este proprietarul imobilului situat în București, ., sector 1, pentru care i s-au stabilit măsuri reparatorii în baza Dispoziției nr._/16.06.2009 și_/16.06.2009 emise de Primarul General al Municipiului București. Reclamantul a mai arătat că imobilul a fost preluat în mod abuziv de stat în baza Decretului nr. 92/1950, iar în urma preluării abuzive, reclamantul și autorii săi au fost lipsiți de un important atribut al dreptului de proprietate, respectiv exercițiul dreptului de folosință, astfel că pârâții, ce au preluat și posedat abuziv imobilul, au obligația de a restitui fructele imobilului de la data preluării acestuia. Reclamantul a mai arătat că prejudiciul nu poate fi considerat reparat prin restituirea bunului sau acordarea de măsuri reparatorii, întrucât acestea sunt insuficiente pentru repararea tuturor consecințelor violării dreptului de proprietate, impunându-se acordarea de despăgubiri bănești constând în lipsa de folosință pentru perioada în care proprietarului i s-a încălcat dreptul de proprietate.

În drept, au fost invocate prev. art. 480, 483-487, 998-999, 1073 Cod civ., art. 20, 41, 44 din Constituția României, art. 1 și 6 CEDO, art. 1 Protocolul 1 CEDO, art. 17 din Declarația Universală a Drepturilor Omului.

La dosarul cauzei, au fost atașate înscrisuri (f. 2-8).

Prin încheierea de la data de 17.01.2013, instanța a invocat din oficiu și a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților M. București prin Primarul General și Ministerul Finanțelor Publice, a invocat din oficiu și a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune al reclamantului pentru perioada_06, pentru considerentele reținute în încheierea de la acel termen (f. 71).

Sub aspect probatoriu, în cauza a fost administrată proba cu înscrisuri și proba cu expertiza tehnică specialitatea evaluarea proprietății imobiliare. Raportul de expertiză a fost depus la dosar la data de 26.02.2013, iar răspunsul la obiecțiuni la data de 03.06.2013 (f. 79, 101).

Prin sentința civilă nr._/10.10.2013, pronunțată de Judecătoria sectorului 1 București, în dosarul nr._ , s-a respins ca neîntemeiată cererea privind pe reclamantul P. D. G. și pârâtul S. R. PRIN M. FINANȚELOR PUBLICE; s-a respins cererea referitoare la lipsa de folosința pentru perioada 1950 – 15.06.2006, ca prescrisă; s-a respins cererea introdusă în contradictoriu cu M. BUCUREȘTI prin PRIMARUL GENERAL și M. FINANȚELOR PUBLICE, ca fiind formulată împotriva unor persoane lipsite de calitate procesuală pasivă.

Pentru a pronunța această hotărâre, analizând actele dosarului, instanța a reținut următoarele:

Imobilul situat în ., sector 1, a făcut obiectul Decretului nr. 92/1950 pentru naționalizarea unor imobile, în a cărui anexă la poziția 5936 este înscrisă P. V. (f. 24).

Prin dispoziția nr._/16.06.2009 a Primarului General al Municipiului București s-a propus acordarea de măsuri reparatorii în echivalent, pentru terenul în suprafață de 248 mp și pentru construcțiile corp A și corp B, în suprafață desfășurată de 406 mp și suprafață utilă de 314,43 mp, vândute în baza Legii nr. 112/1995, conform contractelor de vânzare-cumpărare nr._ și nr._, situate în București, ., sector 1, imposibil de restituit persoanei îndreptățite P. D. G. (f. 2-3).

Prin cererea de chemare în judecată, reclamantul a solicitat acordarea de despăgubiri pentru lipsa de folosință a imobilului pentru perioada cuprinsă între data preluării imobilului și data acordării măsurilor reparatorii.

Instanța de fond a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune al reclamantului pentru perioada_06, analizând pe fond doar pretențiile reclamantului aferente perioadei 16.06.2006 – 16.06.2009.

În soluționarea cererii, prima instanță a avut în vedere faptul că imobilul situat în București, ., sector 1, format din teren în suprafață de 248 mp și pentru construcțiile corp A și corp B, în suprafață desfășurată de 406 mp și suprafață utilă de 314,43 mp, nu au fost restituite reclamantului în natură, ci i-au fost acordate despăgubiri.

Astfel, prin faptul că imobilul nu a fost restituit reclamantului în natură, rezultă că nu a fost recunoscut retroactiv dreptul de proprietate al reclamantului asupra imobilului, ci doar dreptul de a beneficia de măsuri reparatorii cu privire la acesta.

În aceste condiții, în perioada 2006 – 2009, imobilul nu a fost în proprietatea reclamantului, astfel că acesta nu poate solicita despăgubiri pentru lipsa unui atribut al dreptului de proprietate, respectiv dreptul de folosință.

Totodată, instanță a reținut că potrivit art. 10 alin. 9 din Legea nr.10/2001, valoarea terenurilor, precum și a construcțiilor nedemolate preluate în mod abuziv, care nu se pot restitui în natură, se stabilește potrivit valorii de piață de la data soluționării notificării, stabilită potrivit standardelor internaționale de evaluare.

Legea a stabilit în mod expres modalitatea de dezdăunare pentru situații precum este și cea a reclamantului.

Rezultă că reclamantul a primit măsuri reparatorii în echivalent, prin raportare la valoarea de piață a imobilului de la data soluționării notificării, deci nu prin raportare la valoarea imobilului de la momentul preluării abuzive. În aceste condiții, prejudiciul cauzat de intervalul mare de timp scurs între momentul preluării abuzive și momentul soluționării notificării a fost reparat cu despăgubirile primite reclamantul având posibilitatea în prezent de a achiziționa un imobil cu caracteristicile celui preluat abuziv de stat în urmă cu peste 50 de ani.

Dacă reclamantul ar fi primit despăgubiri în anul 1950 pentru preluarea imobilului de către stat, acestea ar fi fost la valoarea de atunci a imobilului. În condițiile în care despăgubirile au fost acordate în anul 2009, acestea au fost stabilite la valoarea de piață din momentul acordării măsurilor reparatorii, astfel că reclamantul nu a suferit niciun prejudiciu.

Din aceste motive, instanța a respins cererea reclamantului, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentințe, în termen legal, a declarat apel reclamantul P. D. G., sentință pe care o consideră nelegală și netemeinică.

În motivarea căii de atac au fost învederate în esență, următoarele:

Apelantul arată că este proprietarul imobilului situat în București, ., pentru care i s-au stabilit măsuri reparatorii în baza Dispoziției nr._/16.06.2009 și_/16.06.2009 emise de Primarul General al Municipiului București.

Menționează că acest imobil a fost preluat în mod abuziv de către stat în baza Decretului nr. 92/1950, astfel încât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice are calitate procesuală pasivă în cauză.

Prin Dispoziția Primarului General nr._/16.06.2009 și nr._/1606.2009 s-au stabilit măsuri reparatorii, recunoscându-se astfel retroactiv dreptul de proprietate al reclamantului asupra imobilului. Imobilul fiind preluat de către stat în mod evident fără titlu valabil, rezultă că reclamantul nu a pierdut niciodată dreptul de proprietate asupra imobilului din cauză, existând în patrimoniul reclamantului un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la CEDO, act normativ ce face parte din dreptul intern încă din anul 1994.

Având în vedere faptul că actul de preluare abuzivă a statului, respectiv Decretul nr. 92/1950 contravenea dispozițiilor Constituției în vigoare la acea dată, art. 480 Cod civil, tratatelor internaționale la care România era parte prin Declarația Universală a Drepturilor Omului și art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 la CEDO, statul nu era titularul dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu, ci exercita o posesie nelegitimă.

În urma preluării abuzive a imobilului de către stat, reclamantul și autorii săi au fost lipsit de un important atribut al dreptului de proprietate și anume exercițiul dreptului de folosință, inclusiv pentru perioada neprescrisă 16.06._09.

Întrucât pârâții au preluat și posedat abuziv imobilul în litigiu, au obligația de a restitui fructele imobilului de la data preluării acestuia. M. București prin Primarul General este cel care a exercitat posesia imobilului în litigiu pe care l-a închiriat și ulterior l-a vândut, culegând și fructele acestui imobil, astfel încât are calitate procesuală pasivă în cauză.

Prejudiciul creat reclamantului constă tocmai în lipsirea acestuia de exercițiul concret al dreptului de folosință pentru imobilul preluat abuziv de stat prin Decretul nr.92/1950, care a fost evaluat de expertul tehnic judiciar P. I. C..

Preluarea și deținerea abuzivă a bunului a generat imposibilitatea reclamantului și a autorilor săi de a se bucura de bunul imobil care le aparținea și de care au fost lipsiți de o perioadă foarte mare de timp, parații asumându-și riscul de a păstra un bun pentru care nu justifică dreptul de proprietate, în timp ce reclamantul și autorii săi au fost lipsiți de exercițiul folosinței bunului, ca atribut important al dreptului de proprietate, dar și de valorificarea concretă a tuturor beneficiilor materiale pe care folosința unui bun o poate asigura titularului dreptului, inclusiv posibilitatea de a ceda această folosință către un terț contra unei sume de bani.

Prejudiciul creat reclamantului și a autorilor acestuia nu se poate considera reparat prin restituirea bunului solicitat sau a măsurilor reparatorii, deoarece simpla restituire a bunului revendicat sau aplicarea de măsuri reparatorii sub formă de despăgubiri nu este suficientă pentru repararea tuturor consecințelor violării dreptului de proprietate suferite de proprietarul deposedat de bunul său, impunându-se acordarea de despăgubiri bănești constând în lipsa de folosință pentru perioada în care proprietarului i s-a încălcat dreptul de proprietate.

Pentru aceste motive, a solicitat admiterea apelului, schimbarea în parte a sentinței civile nr._/10.10.2013 pronunțate de Judecătoria sectorului 1 București, în dosarul civil nr._ și pe fond, admiterea acțiunii, omologarea raportului de expertiză întocmit în cauză de expertul P. I. C. și obligarea paraților la plata sumei din raportul de expertiză, respectiv 790.656 RON, reprezentând contravaloarea lipsei de folosință a imobilului pentru perioada 16.06._09 și a cheltuielilor de judecată.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 282 - 298 Cod procedură civilă, art. 480, art. 483-487, art. 998-999, art. 1073 Cod civil, art. 20, art. 41, art. 44 din Constituția României, art. 1 și 6 din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, art. 1 din Protocolul nr. 1 al CEDO, art. 17 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, precum și orice alte dispoziții legale în materie.

Prin decizia civilă nr.426 A/14.04.2014, Tribunalul București - Secția a V-a Civilă a respins ca nefondat apelul formulat de apelantul-reclamant.

Examinând sentința apelată, prin prisma motivelor invocate și a dispozițiilor legale incidente, tribunalul a apreciat apelul declarat ca fiind nefondat.

Situația de fapt a fost corect reținută de către instanța de fond, fiind emisă în favoarea apelantului-reclamant Dispoziția nr._/16.06.2009 a Primarului General al Municipiului București, prin care s-a propus acordarea de măsuri reparatorii în echivalent, pentru terenul în suprafață de 248 mp și pentru construcțiile corp A și corp B, în suprafață desfășurată de 406 mp și suprafață utilă de 314,43 mp, vândute în baza Legii nr. 112/1995, conform contractelor de vânzare-cumpărare nr._ și nr._, situate în București, ., sector 1, imposibil de restituit persoanei îndreptățite P. D.-G..

Motivele de apel se circumscriu împrejurării că apelantul-reclamant este proprietarul imobilului situat în București, ., imobil preluat în mod abuziv de către stat în baza Decretului nr. 92/1950, iar prin emiterea dispoziției menționate a fost recunoscut în mod retroactiv dreptul de proprietate al acestuia asupra imobilului din cauză, fiind îndreptățit la obținerea contravalorii lipsei de folosință.

Criticile au fost nefondate.

Tribunalul a constatat că nu se poate aprecia că în situația în care imobilul nu a fost restituit în natură apelantului-reclamant, i s-ar fi recunoscut acestuia retroactiv dreptul de proprietate asupra imobilului, având în vedere că prin Dispoziția nr._/16.06.2009 a Primarului General al Municipiului București, nu s-a stabilit în favoarea apelantului-reclamant un drept la restituirea imobilului, ci o creanță constând în despăgubirile prevăzute de Legea nr. 10/2001.

Dreptul de folosință este un atribut al proprietății, iar atunci când proprietarul este lipsit de exercițiul acestui drept are posibilitatea de a cere repararea prejudiciului suferit de către persoana care a folosit bunul.

În aplicarea acestui principiu, art. 16 alin. 2 din Legea nr. 10/2001 a prevăzut dreptul proprietarului căruia i s-a restituit un bun a cărui afectațiune de interes public s-a menținut pentru o perioadă limitată de timp, de a primi o chirie stabilită prin hotărâre de guvern. Folosirea termenului de „chirie" este improprie, cât timp între părți nu se încheie un contract de locațiune, această sumă reprezentând despăgubirea ce acoperă lipsa de folosință a imobilului.

În speță, prin soluționarea pe cale administrativă a notificării formulate în temeiul Legii nr. 10/2001, nu s-a recunoscut dreptul de proprietate al apelantului-reclamant asupra imobilului, ci doar dreptul la acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, neputându-se aprecia prin urmare că acesta, în calitate de proprietar, ar fi fost privat de folosința bunului său.

S-a mai susținut în motivarea căii de atac, faptul că imobilul fiind preluat de către stat în mod evident fără titlu valabil, rezultă că reclamantul nu a pierdut niciodată dreptul de proprietate asupra imobilului din cauză, existând în patrimoniul său un bun în sensul art.1 din Protocolul nr. 1 la CEDO, act normativ ce face parte din dreptul intern încă din anul 1994.

Tribunalul a reținut că în cauza A. și alții contra României (Hotărârea din 12 octombrie 2010), s-a arătat că existența unui „bun actual” în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu, dacă, printr-o hotărâre judecătorească definitivă și executorie, instanțele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului.

S-a constatat că în cauză, nu există o recunoaștere a calității de proprietar al imobilului în persoana apelantului-reclamant, criticile fiind, prin urmare, nefondate.

S-a susținut și calitatea procesuală pasivă a pârâtului M. București prin Primarul General, pentru motivul că acesta a exercitat posesia imobilului în litigiu pe care l-a închiriat și ulterior l-a vândut, culegând și fructele acestui imobil.

Tribunalul a apreciat că prima instanță a stabilit corect cadrul procesual în cauză, recunoscând legitimarea procesuală pasivă a Statului R. prin Ministerul Finanțelor Publice, având în vedere că imobilul s-a aflat în patrimoniul Statului, fiind preluat prin Decretul nr. 92/1950 pentru naționalizarea unor imobile.

Față de considerentele expuse, în temeiul art. 296 Cod procedură civilă, apelul formulat a fost respins ca nefondat.

Împotriva deciziei instanței de apel a declarat recurs reclamantul P. D. G., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie pentru următoarele motive:

Recurentul – reclamant arată că este proprietarul imobilului situat în București, ., sector 1, pentru care i s-au stabilit măsuri reparatorii în baza Dispoziției nr._/16.06.2009 și_/16.06.2009 emise de Primarul General al Municipiului București.

Prin Dispoziția Primarului General nr._/16.06.2009 și_/16.06.2009, s-au stabilit măsuri reparatorii, recunoscându-se astfel retroactiv dreptul de proprietate al reclamantului asupra imobilului. Imobilul fiind preluat de către stat în mod evident fără titlu valabil rezultă că reclamantul nu a pierdut niciodată dreptul de proprietate asupra imobilului din cauză, existând în patrimoniul reclamantului un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr.1 Ia CEDO, act normativ ce face parte din dreptul intern încă din anul 1994.

Având în vedere faptul că actul de preluare abuzivă al statului, respectiv Decretul nr. 92/1950 contravenea dispozițiilor Constituției în vigoare la acea dată, art. 480 Cod civil, tratatelor internaționale la care România era parte prin Declarația Universală a Drepturilor Omului și art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 Ia CEDO, statul nu era titularul dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu, ci exercita o posesie nelegitimă.

Decizia civilă nr. 426/14.04.2014 pronunțată de Tribunalul București – Secția a V-a Civilă este nelegală și netemeinică deoarece:

Imobilul fiind preluat de către stat în mod evident fără titlu valabil rezultă că reclamantul nu a pierdut niciodată dreptul de proprietate asupra imobilului din cauză, existând în patrimoniul reclamantului un bun în sensul art.1 din Protocolul nr.1 la CEDO, act normativ ce face parte din dreptul intern încă din anul 1994.

Prin Dispozițiile Primarului General nr._/16.06.2009 și nr._/16.06.2009, s-au stabilit măsuri reparatorii, recunoscându-se astfel retroactiv dreptul de proprietate al reclamantului asupra imobilului.

Întrucât parații au preluat și posedat abuziv imobilul în litigiu, au obligația de a restitui fructele imobilului de la data preluării acestuia. M. București prin Primarul General este cel care a exercitat posesia imobilului în litigiu pe care l-a închiriat și ulterior l-a vândut, culegând și fructele acestui imobil, astfel încât are calitate procesuală pasivă în cauză.

Prejudiciul creat reclamantului și a autorilor acestuia nu se poate considera reparat prin restituirea bunului solicitat sau a măsurilor reparatorii, deoarece simpla restituire a bunului revendicat sau aplicarea de măsuri reparatorii sub forma de despăgubiri nu este suficientă pentru repararea tuturor consecințelor violării dreptului de proprietate suferite de proprietarul deposedat de bunul sau impunându-se acordarea de despăgubiri bănești constând în lipsa de folosință pentru perioada în care proprietarului i s-a încălcat dreptul de proprietate.

Pentru aceste motive, recurentul - reclamant solicită admiterea recursului, modificarea deciziei civile nr. 426/14.04.2014 pronunțate de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă, admiterea apelului, schimbarea în parte a sentinței civile nr._/10.10.2013 și pe fond, admiterea acțiunii, omologarea raportului de expertiză întocmit în cauză de expertul P. I. C. și obligarea paraților la plata sumei din raportul de expertiză, respectiv 790-656 RON, reprezentând contravaloarea lipsei de folosință a imobilului pentru perioada 16.06._09 și a cheltuielilor de judecată.

Intimații pârâți nu au formulat întâmpinare, deși aveau această obligație procesuală potrivit art. 308 Cod Procedură Civilă.

În recurs, nu s-a administrat proba cu înscrisuri, potrivit art. 305 Cod Procedură, depunându-se la dosar, doar practică judiciară în sensul acordării de daune interese pentru contravaloarea lipsei de folosință a imobilelor naționalizate de statul comunist.

Curtea de Apel București s-a constatat legal sesizată și competentă material să soluționeze prezentul recurs, date fiind prevederile art. 3, art. 299 Cod de procedură civilă.

Examinând în continuare, sentința recurată, prin prisma motivelor de recurs invocate, în limitele cererii de recurs, potrivit art. 316 Cod procedură civilă în referire la art. 295 din același act normativ, Curtea apreciază recursul promovat, ca fiind fondat, pentru următoarele considerente:

A. În privința cererii de chemare în judecată formulate în contradictoriu cu pârâtul intimat Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice:

I. Sub un prim aspect preliminar, hermeneutica dispozițiilor art. 480 cod civil 1865 (aplicabile cauzei în temeiul art.103 din Legea nr. 71 din 3 iunie 2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, conform căruia „Obligațiile născute din faptele juridice extracontractuale sunt supuse dispozițiilor legii în vigoare la data producerii ori, după caz, a săvârșirii lor”), relevă faptul că atributele proprietății, conferă titularului (proprietarului): dreptul de a poseda bunul, ca expresie a aproprierii și stăpânirii bunului (ius possidendi), dreptul de a se servi (uza) personal de bun, în acord cu natura și destinația acestuia (ius utendi sau usus) împreună cudreptul de a culege fructele (ius fruendi - fructus), ca elemente componente ale folosinței bunului, precum și dreptul de a dispune material și juridic de bun (ius abutendi - abusus) fie distrugându-l, fie înstrăinându-l.

Din analiza exegetică a elementelor menționate ale conținutului juridic al dreptului de proprietate, rezultă că aceste atribute, deci inclusiv folosința, subzistă atât timp cât există dreptul de proprietate asupra bunului. Dacă dreptul de proprietate dispare, ca de exemplu, în situația în care obiectul său material este distrus, atunci vor înceta și aceste atribute ale dreptului de proprietate. În consecință, ulterior dispariției bunului, despăgubirile solicitate pentru lipsirea de unul dintre aceste elemente componente, nu vor mai fi datorate, dispărând însăși cauza juridică a lor, față de care ele reprezintă un accesoriu.

De exemplu, în situația în care construcția – obiect material al dreptului de proprietate, a fost demolată, nu se poate acorda contravaloarea lipsei de folosință, pentru perioada ulterioară demolării.

Aceeași natură juridică, de cauză de încetare/dispariție a dreptului de proprietate în/din patrimoniul titularului, are și instituția preluării abuzive de către statul comunist, în perioada tristă de referință, urmată de acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, reglementată de către Legea 10/2001. Cu alte cuvinte, acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, confirmă pierderea dreptului de proprietate în perioada comunistă, măsurile reparatorii reprezentând o despăgubire pentru pierderea înregistrată în trecut, de către fostul titular al dreptului de proprietate.

Concluzia evocată rezultă în mod lipsit de echivoc, din cuprinsul prevederilor fostului art. 2 al. 2 din Legea 10/2001, conform căruia: „Persoanele ale căror imobile au fost preluate fără titlu valabil își păstrează calitatea de proprietar avută la data preluării, pe care o exercită după primirea deciziei sau a hotărârii judecătorești de restituire, conform prevederilor prezentei legi”. Textul legal recunoștea așadar, păstrarea calității de proprietar, deci inclusiv a dreptului de proprietate și independent de exercitarea atributelor proprietății, doar în situația imobilelor care erau restituite, evident în natură, proprietarilor sau moștenitorilor acestora.

Ulterior, acest text a fost abrogat prin Legea 1/2009, devenind aparent incertă, subzistența calității de proprietar chiar și în privința acestor persoane îndreptățite, cărora li se restituie imobilele în natură.

Nu mai puțin, dispozițiile speciale ale art. 40 din Legea 10/2001 conform cărora: „Nerespectarea obligației prevăzute la art. 25 alin. (5) atrage obligația deținătorului căruia îi revine această obligație de a plăti noului proprietar o sumă calculată pe zi de întârziere, reprezentând contravaloarea lipsei de folosință a imobilului restituit” și aleart. 25 al.5 din lege, potrivit cărora: „Proprietarii cărora, prin procedurile administrative prevăzute de prezenta lege, le-au fost restituite în natură imobilele solicitate vor încheia cu deținătorii actuali ai acestora un protocol de predare-preluare, în mod obligatoriu, în termen de 30 de zile de la data rămânerii definitive a deciziei/dispoziției de restituire, termen după care, dacă protocolul nu a fost semnat, se va încheia în prezența executorului judecătoresc un proces-verbal de constatare unilaterală a preluării imobilului” sunt evocatoare în același sens. Ele dau dreptul la despăgubiri echivalente contravalorii lipsei de folosință, doar în situația restituirii în natură a bunului și doar în ipoteza menționată de aceste prevederi legale.

Transpunând raționamentul expus în paragrafele anterioare, pe întregul plan al Legii 10/2001, rezultă așadar, că atunci când se atestă preluarea abuzivă a imobilului de către stat, dar se acordă măsuri reparatorii prin echivalent și nu se restituie bunul în natură, din diverse motive (distrugerea sa, afectarea de utilități publice), se confirmă practic, pierderea dreptului de proprietate asupra bunului, din patrimoniul persoanei îndreptățite sau după caz, al autorului său, la momentul preluării abuzive din perioada comunistă. Această pierdere are ca efect din punct de vedere juridic - în temeiul regimului juridic de drept comun al proprietății, expus în primele paragrafe - printre alte consecințe, și imposibilitatea fostului titular al dreptului de proprietate, de a obține contravaloarea lipsei de folosință a bunului, pentru intervalul ulterior expolierii de către statul comunist.

În același sens, s-a pronunțat și practica judiciară (a se vedea în acest sens, Deciziile nr. 2779/ 2008 și nr. 2655/29.04.2010 ale Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secția Civilă și de Proprietate Intelectuală).

II. Pe de altă parte, în temeiul și al argumentelor evocate, Curtea de apel înțelege să realizeze distincție între pe de o parte, dreptul la contravaloarea lipsei de folosință a bunului preluat abuziv, ulterioare preluării, drept care subzistă, așa cum arătam anterior, doar în situația în care bunul este restituit ulterior în natură către vechiul proprietar și pe de altă parte, dreptul la despăgubiri pentru prejudiciul cauzat prin neacordarea într-un termen rezonabil, a unei juste despăgubiri, potrivit și jurisprudenței anterior menționate.

Dacă în privința bunurilor restituite în natură, în baza Legii 10/2001, cele două drepturi se confundă, sub aspectul obiectului lor material, prejudiciul cauzat prin lipsa remedierii situației proprietarului lipsit de bunul său putând fi echivalată cu contravaloarea lipsei de folosință a bunului, cu toate acestea, în privința bunurilor care nu se restituie în natură, situația este diferită.

Astfel, așa cum arătam în finalul punctului I., în această din urmă ipoteză, confirmându-se implicit dispariția dreptului de proprietate din patrimoniul titularului său, la momentul preluării bunului de către stat, prejudiciul respectiv nu va mai fi echivalent cu contravaloarea lipsei de folosință, deoarece folosința nu mai aparținea de drept, fostului titular al dreptului.

În această din urmă ipoteză, prejudiciul pentru lipsa îndelungată a unei despăgubiri (incluzându-se aici, și perioada îndelungată a nesoluționării notificării), ar putea fi reprezentat de dobânda legală calculată de la data corespunzând unui termen rezonabil, la care despăgubirea ar fi trebuit acordată sau de un alt prejudiciu, de această dată cu condiția ca persoana îndreptățită să realizeze dovada existenței sale, a întinderii lui și a raportului de cauzalitate existent, în condițiile art. 998-999 Cod Civil (a se vedea în acest sens, Decizia nr. 2014/24 februarie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secția Civilă și de Proprietate Intelectuală).

Concluzia prezentei instanțe este confirmată în parte, și de prevederile interne ale art. 40 din Legea 10/2001 care astfel cum s-a arătat la punctul I, impun acordarea contravalorii lipsei de folosință, ca și prejudiciu, doar în situația menționată, a restituirii în natură a imobilului și în ipoteza menționată, textul fiind special, neputându-se astfel, asimila contravaloarea lipsei de folosință, cu prejudiciul suferit, și în alte cazuri.

III. Aplicând toate aceste considerente cu caracter doctrinar, la speța dedusă judecății, Curtea constată că obiectul prezentei cauze, astfel cum l-a reafirmat recurentul încă de la începutul motivelor de recurs, precum și în finalul recursului promovat, îl reprezintă obligarea la repararea prejudiciului cauzat exclusiv de lipsa de folosință a imobilului în perioada 16.06._09.

Deoarece procesul civil este guvernat de principiul disponibilității, instanța fiind ținută de limitele învestirii astfel cum au fost impuse de părți, potrivit prevederilor imperative ale art. 129 al. 6 Cod Procedură Civilă, Curtea nu se poate pronunța în prezentul cadru procesual, decât asupra acestui prejudiciu invocat de parte, respectiv contravaloarea lipsei de folosință, recurentul nesolicitând la fond, despăgubirea pentru vreun alt fel de prejudiciu în afara celui decurgând din lipsa de folosință.

Or, Curtea constată exclusiv din perspectiva intimatului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, că întrucât prin Dispozițiile administrative nr._ și nr._ din 16.06.2009 ale Primarului Municipiului București, s-a propus acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, pentru imobilul construcție, în prezent ea nefiind restituită în natură, atunci în virtutea argumentelor ilustrate în paragrafele anterioare, nu se poate acorda contravaloarea lipsei de folosință pentru acest imobil.

Aserțiunea asimilării de către recurent, a preluării imobilului de către Stat fără un titlu valabil, cu existența unui bun în patrimoniul său, potrivit art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, este nefondată.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat prin inter alia, Hotărârea din 12 mai 2009 în Cauza Ernewein și alții împotriva Germaniei și prin Hotărârea din 2 februarie 2010 în Cauza K. și Iouri Kiladze contra Georgiei, că dispozițiile Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale nu impun statelor membre nici o obligație specifică de a repara nedreptățile sau daunele cauzate de predecesorii lor.

Potrivit jurisprudenței instanței de contencios european, dreptul de proprietate care s-ar fi aflat inițial în patrimoniul (autorului) reclamantului nu este garantat de prevederile art. 1 din Protocolul adițional al Convenției Europene a Drepturilor Omului. Principiul în acest domeniu a fost stabilit de Comisia Europeană încă din anii 1970: „S. de a vedea renăscută supraviețuirea unui vechi drept de proprietate care este de mult timp imposibil de exercitat în mod efectiv nu poate fi considerată ca un «bun» în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1” (decizia X., Y., Z. împotriva Germaniei din 4 octombrie 1977).

În alte cauze, instanța europeană a considerat că, în măsura în care cel interesat nu îndeplinește condițiile esențiale pentru a putea redobândi un bun trecut în proprietatea statului sub regimul politic anterior, există o diferență evidentă între „simpla speranță de restituire”, oricât ar fi ea de îndreptățită din punct de vedere moral, și o „speranță legitimă”, de natură mult mai concretă, bazată pe o dispoziție legală sau pe o decizie judiciară (CEDH, 28 septembrie 2004, Kopecky împotriva Slovaciei).

În același sens, în cauza Brezny și Brezny împotriva Slovaciei din 4 martie 1996, în care reclamanții au susținut că fuseseră lipsiți de proprietatea lor în condiții contrare art. 1 din Protocolul nr. 1, întrucât statul refuzase să le restituie proprietățile confiscate în 1973 și 1976 pe motiv că nu îndeplineau una din condițiile impuse de legea națională pentru a putea beneficia de restituire – dovada cetățeniei slovace, Comisia a declarat că procedura contestată de reclamanți nu se referă la „bunuri existente” și că aceștia acționau numai ca solicitanți. În concluzie „Reclamanții, care fără îndoială au sperat că li se vor restitui bunurile confiscate, nu au demonstrat că sunt titularii vreunui drept de a obține repararea prejudiciului”.

Reținând și că astfel, prevederile Legii nr. 10/2001 - pe care se întemeiază „bunul” sau „speranța legitimă” în sensul Convenției, care condiționează recunoașterea pretinsului vechi drept de proprietate al reclamantului de îndeplinirea procedurii reglementate de acest act normativ și de obținerea unei dispoziții administrative sau a unei hotărâri judecătorești de restituire în natură a bunului, nu sunt contrare art. 1 din Protocolul nr. 1, se constată că nici invocarea dispozițiilor art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția europeană a drepturilor omului nu este de natură să conducă la o altă soluție în prezenta cauză.

În considerarea tuturor acestor elemente, Curtea apreciază că soluția instanțelor de respingere a cererii formulate în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, este fondată, impunându-se păstrarea soluției.

B. În privința cererii de chemare în judecată formulate în contradictoriu cu pârâtul intimat M. București prin Primarul General:

I. Sub un prim aspect, Curtea observă că într-adevăr, Legea 10/2001 cu toate modificările sale ulterioare, este deficitară în a reglementa problema prejudiciului cauzat prin lipsirea persoanelor îndreptățite, de folosința bunurilor preluate în mod abuziv de către statul român, în perioada comunistă și care li se restituie ulterior.

Astfel cu excepția prevederilor art. 40 din Lege, care reglementează un anumit caz de acordare către proprietari, a contravalorii lipsei de folosință a imobilului restituit, legiuitorul român nu a înțeles să reglementeze în procedura specială, acest aspect important.

În același sens, în cadrul jurisprudenței sale, Curtea de la Strasbourg a constatat că: „În afară de aceasta, nici Legea nr. 10/2001 și nici Legea nr. 247/2005 care o modifică, nu țin seama de prejudiciul cauzat ca urmare a unei lipse a despăgubirii pentru o perioadă îndelungată de către persoanele care, la fel ca și reclamantul, s-au aflat în imposibilitatea de a beneficia de bunurile lor restituite în temeiul unei hotărâri definitive (a se vedea, mutatis mutandis, P. citată anterior, § 34)” (Cauza Katz împotriva României – hotărârea din 20 ianuarie 2009 (nepublicată) / paragraful 24).

De asemenea, în cadrul Cauzei P. împotriva României – Hotărârea din 16 februarie 2006 (publicată în Monitorul Oficial nr.783 din 15 septembrie 2006, în cadrul paragrafului 34, Curtea notează că „la 22 iulie 2005 a fost adoptată Legea nr. 247/2005, care modifică Legea nr. 10/2001. Această nouă lege acordă persoanelor aflate în aceeași situație ca și reclamanta, cel puțin teoretic, dreptul de a primi o despăgubire la nivelul valorii de piață a imobilului care nu mai poate fi restituit.

Totuși, în speță, în baza noii legi nu s-a reușit, până în prezent, să se acorde în mod efectiv o despăgubire. Părțile nu au furnizat informații asupra perspectivelor unei proceduri întemeiate pe noua lege. În plus, această reglementare nu ia în considerare prejudiciul suferit de către persoanele care au fost în acest mod private de bunurile lor, înainte de . legii, din cauza absenței îndelungate a oricărei despăgubiri”.

Tocmai de aceea, Curtea prezentă apreciază că temeiul juridic al unei astfel de cereri precum prezenta, nu poate fi decât întradevăr, art. 998 – 999 Cod Civil, dispoziții de drept comun, referitoare la angajarea răspunderii civile delictuale, afirmate de recurent atât prin cererea de chemare în judecată, cât și prin motivele sale de recurs.

II. Calitatea procesuală pasivă presupune existența unei identități între persoana pârâtului și cel despre care se pretinde că este obligat în raportul juridic dedus judecății, deci persoana căreia titularul dreptului poate să-i pretindă o anumită conduită, fără de care dreptul nu se poate realiza.

Prin încheierea de ședință din data de 17.01.2013 (fila 71 dosar fond), judecătoria a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului M. București prin Primarul General, cu motivarea că potrivit art. 3 din Decretul nr. 92/1950, imobilul a trecut în proprietatea Statului.

Or, Curtea observă că faptele ilicite reclamate de către reclamant, prin cererea sa de chemare în judecată, reafirmate și prin motivele de apel și recurs promovate în cauză, ca fiind generatoare ale prejudiciului reclamat, sunt constituite de „preluarea și deținerea abuzivă a bunului” (fila 1 dosar fond).

Or, dacă în privința celor două fapte menționate, imputate intimatului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, aserțiunile instanțelor devolutive relative decelării calității sale procesuale pasive prin raportare la Decretul nr. 92/1950, sunt corecte, ele nefiind de altfel, contestate de nici o parte procesuală, totuși, în privința pârâtului M. București prin Primarul General, în raport de fapta ilicită invocată, de deținere a bunului, trimiterea la decretul comunist de expoliere este eronată, în condițiile în care actul normativ respectiv viza preluarea imobilului, faptă ilicită de executare uno ictu, în timp ce deținerea reprezintă un fapt juridic distinct, continuu.

Întrucât intimatul M. București este cel care, prin prestatorul său de servicii ., a înstrăinat parțial, imobilul litigios, fapt care rezultă din cuprinsul Dispoziției administrative nr._ din 16.06.2009 a Primarului Municipiului București (fila 7 dosar fond), rezultă că el a deținut imobilul pe care l-a înstrăinat ulterior, astfel încât, în raport de această faptă ilicită reclamată, de deținere a bunului imobil, se conturează calitatea sa procesuală pasivă, cum în mod corect a invocat recurentul prin motivele sale de recurs, fapt care impune admiterea prezentei căi de atac și reformarea deciziei în sensul precizat.

Pentru ansamblul acestor considerente, în temeiul art.312 Cod de procedură civilă, Curtea va admite recursul formulat de recurentul – reclamant P. D. G., împotriva deciziei civile pe care o va modifica în tot în sensul că va admite apelul formulat de apelantul-reclamant P. D. G., împotriva sentinței civile nr._/10.10.2013, pronunțate de Judecătoria sectorului 1 București pe care o va anula în parte și va trimite cauza instanței de apel pentru a evoca fondul pricinii în contradictoriu cu pârâtul M. BUCUREȘTI prin PRIMARUL GENERAL, în temeiul art. 297 al. 1 Cod Procedură Civilă, întrucât părțile nu au solicitat în apel, trimiterea cauzei spre rejudecare, primei instanțe de judecată. Va păstra celelalte dispoziții ale sentinței.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul formulat de recurentul – reclamant P. D. G., împotriva deciziei civile nr.426 A/14.04.2014, pronunțate de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă, în contradictoriu cu intimații – pârâți M. BUCUREȘTI prin PRIMARUL GENERAL, M. FINANȚELOR PUBLICE și S. R. prin M. FINANȚELOR PUBLICE.

Modifică în tot decizia civilă recurată.

Admite apelul formulat de apelantul-reclamant P. D. G., împotriva sentinței civile nr._/10.10.2013, pronunțate de Judecătoria sectorului 1 București.

Anulează în parte sentința civilă apelată.

Trimite cauza instanței de apel pentru a evoca fondul pricinii în contradictoriu cu pârâtul M. BUCUREȘTI prin PRIMARUL GENERAL.

Păstrează celelalte dispoziții ale sentinței.

IREVOCABILĂ.

Pronunțată în ședință publică, azi 08.09.2015.

PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR

M. H. G. S. C. G.

GREFIER

S. R.

Red.M.H.

Tehdact.R.L./M.H.

2 ex./TB-S.5 – C.M.F.; A.M.B.

Jud.S.1 – R.F.

← Conflict de competenţă. Decizia nr. 932/2015. Curtea de Apel...		Legea 10/2001. Decizia nr. 1106/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI →

Pretenţii. Decizia nr. 844/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Comentarii despre Pretenţii. Decizia nr. 844/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI