Actiune in raspundere delictuala. Decizia nr. 32/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI

Curtea de Apel BUCUREŞTI - Sentințe și decizii civile / 2016

Decizia nr. 32/2013 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 11-02-2013 în dosarul nr. 32/2013

Dosar nr._

(_ )

ROMANIA

CURTEA DE APEL BUCUREȘTI - SECȚIA A III A CIVILĂ

ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE

DECIZIA CIVILĂ NR.32 A

Ședința publică de la 11 februarie 2013

Curtea constituită din:

PREȘEDINTE - I. B.

JUDECĂTOR - DOINIȚA M.

GREFIER - L. C.

* * * * * * * * * *

Pe rol se află pronunțarea apelurilor formulate de apelanții-reclamanți T. S. R., C. M. D., C. N., C. E., C. L. și C. F., de apelanta-pârâtă . BUCUREȘTI, precum și de apelanții-intervenienți M. I. F., M. M. I. și M. E. M., împotriva sentinței civile nr. 673 din 24.10.2012, pronunțată de Tribunalul Teleorman - Secția Civilă în dosarul nr._ .

Cauza are ca obiect – acțiune în răspundere delictuală.

Dezbaterile în fond și susținerile orale ale părților au avut loc în ședința publică din data de 21 ianuarie 2013, fiind consemnate în încheierea de ședință de la această dată, care face parte integrantă din prezenta decizie; pentru a da posibilitate părților să depună note scrise și în vederea deliberării, Curtea a amânat pronunțarea cauzei la data de 28 ianuarie 2013, la 4 februarie 2013 și apoi la 11 februarie 2013, când a decis următoarele:

CURTEA

Asupra apelurilor civile de față, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la Tribunalul Teleorman, la data de 1. 02. 2012, reclamanții T. S. – R. și C. M.- D., în calitate de părți vătămate în urma accidentului de circulație din data de 23.07. 2011, C. N., C. E., C. L. și C. F., în calitate de părți civile în dosarul penal nr. 2582/P/2011 al Parchetului de pe lângă Judecătoria A., ca urmare a decesului numitului C. C., în același accident de circulație, au chemat în judecată pe pârâta G. Asigurări SA cu sediul în București, în calitate de asigurător de răspundere civilă, solicitând instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța, pârâta să fie obligată la plata sumei de 1.800.000 euro reprezentând daune materiale și morale, respectiv repararea prejudiciului cauzat prin accidentul de circulație din data de 23.07.2011 după cum urmează:

- 500.000 Euro (cinci sute de mii de Euro) în favoarea reclamantului T. S. – R., în calitate de parte vătămată reprezentând despăgubiri morale și materiale;

- 500.000 Euro (cinci sute de mii de Euro ) în favoarea numitei C. M.- D. în calitate de persoană vătămată reprezentând despăgubiri morale și materiale ;

- 250.000 Euro (două sute cincizeci de mii de Euro ) în favoarea numitei C. E. în calitate de mamă a persoanei decedate C. C., reprezentând despăgubiri morale și materiale;

- 250.000 Euro ( două sute cincizeci de mii de Euro) în favoarea numitului C. N. în calitate de tată al persoanei decedate C. C., reprezentând despăgubiri morale și materiale;

- 150.000 Euro ( o sută cincizeci de mii de Euro ) în favoarea numitei C. L. în calitate de soră a persoanei decedate C. C., reprezentând despăgubiri morale și materiale;

- 150.000 Euro ( o sută cincizeci de mii de Euro) în favoarea numitei C. F. în calitate de soră a persoanei decedate C. C., reprezentând despăgubiri morale și materiale.

Reclamanții T. S.- R. și C. M. – D. au solicitat de asemenea, stabilirea în favoarea lor a unei prestații lunare de 1000 euro pentru fiecare.

În conformitate cu art. 274 Cod procedură civilă, reclamanții au solicitat obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea acțiunii, reclamanții au arătat că pretențiile lor izvorăsc din accidentul rutier din data de 23.07.2011, provocat din culpa exclusivă a conducătorului auto B. V., care conducea autoturismul înmatriculat sub nr._, asigurat RCA cu polița emisă de societatea pârâtă.

Conform cercetărilor efectuate în dosarul penal nr. 2582/ P / 2011, în timp ce conducea autoturismul pe DE 70 în direcția A. - București însoțită de C. C., T. S. R. și C. M. – D., conducătorul auto Bisag V. s-a angajat în depășirea altui autovehicul, fără să se asigure și a pătruns pe contrasens, intrând în coliziune cu motocicleta Suzuki condusă regulamentar de D. C..

În urma accidentului a rezultat vătămarea gravă a numiților T. S. – R. și C. M. – D. și decesul numitului C. C. și în conformitate cu dispozițiile Legii 136/1995 și Ordinul CSA nr. 14 /2011, reclamanții au solicitat plata despăgubirilor reprezentând daune materiale și morale în cuantum de 1.800.000 euro plătibili în lei la cursul BNR din data de 24.07.2011 și a unor prestații periodice în favoarea reclamanților T. S. R. și C. M. D..

Au mai precizat reclamanții, că terțul prejudiciat are o acțiune directă împotriva asigurătorului în baza contractului de asigurare, care, pe de o parte, este o stipulație pentru altul, producându-și efectele în beneficiul unei terțe persoane, iar, pe de altă parte, transferă răspunderea juridică civilă din persoana asiguratului în persoana asigurătorului.

Conform legii și clauzelor contractuale, răspunderea civilă a făptuitorului este preluată în mod automat în limitele poliței de asigurare, de către societatea de asigurare, ocazie cu care se naște, în persoana persoanelor păgubite, un drept autonom împotriva asigurătorului.

Reclamanții au invocat dispozițiile art. 2223 și urm. cod civil potrivit cărora, asigurătorul se obligă să plătească o despăgubire pentru prejudiciul de care asiguratul răspunde potrivit legii față de terțele persoane prejudiciate și pentru cheltuielile făcute de asigurat în procesul civil, dispozițiile art. 1381 referitoare la obiectul reparației, art. 1388 – 1392 Cod civil.

Au mai precizat reclamanții că asigurătorul este chemat să răspundă pentru prejudiciile produse în calitate de asigurător de răspundere civilă, iar nu ca parte responsabilă civilmente sau garant al plății despăgubirilor civile, conform Deciziei nr. 1/ 28.03.2005 a ÎCCJ.

În drept, reclamanții și-au întemeiat cererea pe dispozițiile art.82 coroborat cu art. 112 și urm Cod procedură civilă, art. 274 Cod procedură civilă și art. 1381, 1387- 1392 și dispozițiile art. 2223- 2226 din Codul civil, Legea 136/ 1995 cu completările și modificările ulterioare, Ordinul 14 /2011 al CSA, Norma 5/ 2001, Legea 32/2000.

La data de 21.03. 2012 (f. 43 vol. I) reclamanții și-au precizat acțiunea, solicitând acordarea următoarelor sume:

1. daune materiale:

- 50.000 Euro (cinci zeci mii euro), echivalentul în lei la data plății în favoarea numitului T. S. R., reprezentând cheltuieli cu spitalizarea, transportul membrilor familiei la spital la acesta, însoțitorul permanent și tot ce a presupus ca și costuri în această perioadă, suportate de familia acestuia;

-20.000 Euro (două zeci mii euro) echivalentul în lei la data plății în favoarea numitei C. M.-D., reprezentând cheltuieli cu spitalizare, transportul membrilor familiei la spital la acesta, însoțitorul permanent și tot ce a presupus ca și costuri în această perioadă;

- 20.000 Euro (două zeci mii euro) echivalentul în lei la data plății în favoarea numitei C. E., reprezentând cheltuieli cu înmormântarea fiului acesteia C. C., pomenirile care au fost făcute și care urmează a fi efectuate conform tradiției;

- 10.000 Euro (zece mii euro) echivalentul în lei la data plății în favoarea numitei C. L., reprezentând venituri neîncasate în această perioadă, fiind stabilită în Italia, trebuind să renunțe la locul de muncă în această perioadă;

2. daune morale:

- 450.000 Euro (patru sute cinci zeci mii euro) echivalentul în lei la data plății în favoarea numitului T. S. R.;

- 480 000 Euro (patru sute opt zeci mii euro) echivalentul în lei la data plății în favoarea numitei C. M.-D.;

- 230.000 Euro (două sute trei zeci mii euro) echivalentul în lei la data plății în favoarea numitei C. E., mama persoanei decedate;

- 140.000 Euro (o sută patru zeci de mii de Euro) în favoarea numitei C. L. în calitate de soră a persoanei decedate C. C.;

- 250.000 Euro (două sute cincizeci de mii de Euro) în favoarea numitului C. N. în calitate de tată al persoanei decedate C. C. ;

- 150.000 Euro ( o sută cincizeci de mii de Euro) în favoarea numitei C. F. în calitate de soră a persoanei decedate C. C.).

Prin aceeași cerere, reclamanții au precizat că despăgubirile au fost solicitate ținând cont de dispozițiile art. 24 alin.2 din Ordinul 14/ 2011 și pentru anul 2011 limita de despăgubire pentru aceste riscuri a fost stabilită conform dispozițiilor menționate.

Potrivit Ordinului nr.14/2011, limitele de despăgubire stabilite de Comisia de supraveghere a Asigurătorilor sunt: a) pentru pagubele materiale produse în unul și același accident, indiferent de numărul persoanelor prejudiciate, limita de despăgubire se stabilește, pentru accidentele produse în anul 2011, la un nivel de 750.000 euro, echivalent în lei la cursul de schimb al pieței valutare la data producerii accidentului, comunicat de Banca Națională a României. Pentru accidentele produse începând cu anul 2012, limita de despăgubire pentru aceste riscuri se stabilește la un nivel de 1.000.000 euro echivalent în lei la cursul de schimb al pieței valutare la data producerii accidentului, comunicat de Banca Națională a României;

b) pentru vătămări corporale și decese, inclusiv pentru prejudicii fără caracter patrimonial produse în unul și același accident, indiferent de numărul persoanelor prejudiciate, limita de despăgubire se stabilește, pentru accidente produse în anul 2011, la un nivel de 3.500.000 euro, echivalent în lei la cursul de schimb al pieței valutare la data producerii accidentului, comunicat de Banca Națională a României. Pentru accidentele produse începând cu anul 2012, limita de despăgubire pentru aceste riscuri se stabilește la un nivel de 5.000.000 euro, echivalent în lei la cursul de schimb al pieței valutare la data producerii accidentului, comunicat de Banca Națională a României”.

Referitor la latura civilă, au precizat reclamanții că sunt întrunite elementele răspunderii civile delictuale, existând legătură de cauzalitate între fapta inculpatului și prejudiciului cauzat celor două familii, atât din perspectiva despăgubirilor civile, cât și a daunelor morale.

Societatea de asigurare răspunde pentru prejudiciile cauzate părților civile fiind evident faptul că decesul unei ființe dragi la o vârstă atât de fragedă, ceilalți doi reclamanți rămânând cu sechele pe viață, constituie un eveniment care a cauzat o suferință enormă părinților și familiilor acestora, acordarea de daune morale nefiind de natură să suplinească lipsa sa din familie, care este o pierdere incomensurabilă, însă sumele solicitate sunt de natură să aline pierderea suferită și să încerce să atenueze urmările faptei.

În opinia reclamanților, existența prejudiciului este de necontestat, pierderea suferită producând o traumă psihică profundă și ireversibilă.

La același termen din 21.03.2012 au formulat cerere de intervenție, intervenienții M. I. – F., M. M. - I. și M. E. – M., în calitate de părți civile ca urmare a accidentului rutier din data de 23.07.2011, urmare a decesului numitei D. E. G., solicitând obligarea pârâtei G. Asigurări SA București la plata sumei de 550.000 euro reprezentând daune materiale și morale și la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea cererii, intervenienții în nume propriu, au arătat că în urma accidentului, a rezultat și decesul numiților D. C. și D. E. G. - fiica, respectiv sora intervenienților - care se aflau pe motocicleta Suzuki cu nr. de înmatriculare_, condusă regulamentar de D. C..

Intervenienții au invocat același temei legal cu cel indicat în cererea introductivă și completatoare, precizând că și intervenienții, ca de altfel, și reclamanții, s-au adresat societății de asigurare, îndeplinind dispozițiile concilierii directe în condițiile art. 7201 Cod procedură civilă.

Cererea de intervenție a fost încuviințată, în principiu, în conformitate cu art. 52 alin. 1 Cod procedură civilă, prin încheierea din data de 25 aprilie 2012.

Pârâta a formulat întâmpinare la cererea de chemare în judecată formulată de către reclamanți, solicitând respingerea cererii de acordare a despăgubirilor materiale reprezentând cheltuieli de spitalizare, tratament, recuperare, ș.a, întrucât nu a fost probată respingerea cererii de acordare a prestațiilor lunare solicitată, dat fiind că nu există nici un temei legal pentru obligarea asigurătorului la plata acestora, reclamanții nefăcând dovada că îndeplinesc condițiile necesare pentru a fi încadrați în vreuna din ipotezele prevăzute de art. 49 pct. 1 din Ordinul CSA nr. 5/ 2010, respectiv faptul că realizau venituri la data accidentului sau se aflau în ultimul an de studii sau de calificare.

Cu privire la daunele materiale solicitate de reclamanții C. E. și C. L., pârâta a susținut că nu sunt probate cu documente justificative și a solicitat să fie respinse, iar cu privire la cererea de acordare a daunelor morale, a arătat că despăgubirile solicitate cu titlu de daune morale sunt excesive.

A arătat că, în contextul în care s-ar stabili o sumă nejustificat de mare ca fiind necesară pentru acoperirea prejudiciului moral, prin raportare la situația financiară a membrilor societății civile, în general, și a situației economie locale în particular, ecoul acestei „clemențe” a instanței de judecată ar genera o reacție negativă în rândul societății civile prin faptul că ar stimula o conduită imorală a oamenilor, care vor începe să vadă într-un eveniment tragic, o „latură profitabilă”, ceea ce este de natură a încălca moralitatea socială și de a afecta umanitatea membrilor societății.

În considerarea persoanei făptuitorului, a faptului că acesta a decedat în același eveniment rutier, a aspectului că prejudiciul s-a produs ca urmare a unei fapte săvârșite din culpă, pârâta a solicitat ca sumele ce vor fi acordate cu titlu de daune morale să fie simbolice.

În drept pârâta a invocat dispozițiile art. 115 și urm. Cod procedură civilă, Legea nr.136/1995, Ordinul CSA nr. 5/ 2010.

Prin sentința civilă nr.673/24.10.2012, Tribunalul Teleorman a admis, în parte, acțiunea formulată de reclamanții T. S.-R., C. M.-D., C. N., C. E., C. L. și C. F., împotriva pârâtei G. Asigurări SA București, astfel cum a fost precizată la data de 21.03.2012 (f.43); a obligat pe pârâtă să plătească reclamanților T. S.-R. și C. M.-D., câte 5.000 lei daune materiale și reclamanților C. E. și C. N., 10.000 lei cu același titlu; a obligat pe pârâtă la plata prestației periodice de 3.000 lei, lunar, in favoarea reclamantului T. S.-R. și 2000 lei, lunar, în favoarea reclamantei C. M.-D., de la pronunțarea sentinței până la încetarea stării de nevoie; a obligat pe pârâtă să plătească reclamanților daune morale după cum urmează: reclamanților T. S.-R. și C. M.-D., câte 450.000 lei, pentru fiecare, reclamanților C. E. și C. N., câte 500.000 lei, și reclamantelor C. L. și C. F., câte 300.000 lei; a admis, în parte, cererea de intervenție formulată de intervenienții M. I.-F., M. M.-I. și M. E.-M., împotriva aceleiași pârâte, pe care a obligat-o să plătească intervenienților, câte 500.000 lei, pentru fiecare, cu titlu de daune morale; a respins cererea pentru plata daunelor materiale, ca nedovedită.

Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că în ziua de 23.07.2011, pe DE 70, pe raza municipiului A., în sensul de mers A. – București, a avut loc un accident rutier soldat cu vătămarea corporală a reclamanților T. S. – R. și C. M. – D. și decesul numiților C. C., D. C., D. E. G. și B. V. - conducătorul autoturismului marca VW Golf cu număr de înmatriculare_ .

Prin rezoluția din 28.11.2011 a Parchetului de pe lângă Judecătoria A., s-a reținut că în accidentul de circulație au fost implicate autoturismul condus de B. V. și motocicleta marca Suzuki inmatriculată sub nr._ proprietatea lui D. C., condusă de acesta. B. V. era însoțită de C. C., T. S.- R. și C. M. – D., iar D. C. era însoțit de soția sa D. E. G..

Autoturismul condus de B. V. s-a angajat în depășirea altui autovehicul și a pătruns pe contrasens, intrând în coliziune frontală cu motocicleta condusă de D. C., accidentul producându-se din culpa exclusivă a conducătoarei autoturismului, B. V., însă datorită faptului că în urma accidentului s-a produs decesul acestuia, prin rezoluția menționată pronunțată în dosarul penal nr. 2582/P/2011 s-a dispus neînceperea urmăririi penale față de B. V..

Autoturismul condus de B. V. marca Volksvagen Golf, înmatriculată sub nr._ era proprietatea numitului L. N. și era asigurat la . București, cu Polița de asigurare de răspundere civilă auto RCA . /19 / A19 / PD, nr._, limita de despăgubire pentru vătămări corporale și deces fiind de 3 500 000 euro pentru anul 2011 și de 750.000 euro pentru pagube materiale.

Deși cel care conducea autovehiculul răspunzător de producerea accidentului este o altă persoană decât asiguratul, tribunalul a reținut că art. 51 din Legea 136/1995 prevede că asigurătorul acordă despăgubiri ”și în cazul în care cel care conducea vehiculul, răspunzător de producerea accidentului este o altă persoană decât asiguratul”.

Acțiunea reclamanților și intervenienților este exercitată în baza contractului de asigurare dovedit cu polița de asigurare de răspundere civilă auto RCA nr._, . /19 / PD, în cauză operând o răspundere civilă de natură contractuală, personală, societatea de asigurare G. Asigurări SA având calitatea de asigurător de răspundere civilă.

S-a reținut că, atât reclamanții, cât și intervenienții, au încercat soluționarea litigiului prin conciliere directă, prin convocarea la conciliere a pârâtei, în conformitate cu art. 7201 alin (1) Cod procedură civilă, cu adresa nr. E 940 din 30.01. 2012, căreia pârâta nu i-a dat curs, iar pe fond, s-a constatat, pe baza probelor administrate în cauză, că reclamanții T. S. – R. și C. M.- D. au fost vătămați grav în urma accidentului rutier din data de 23.07.2011, C. M. - D. prezentând leziuni traumatice, care au necesitat 80-90 zile îngrijiri medicale, care au pus în primejdie viața victimei dar care nu constituie infirmitate ( raportul de constatare medico – legală nr. 818/B/4.07. 2012 întocmit de Serviciul de Medicină Legală al Județului Teleorman ), iar T. S. – R. a prezentat leziuni traumatice care au necesitat același număr de îngrijiri medicale, i-au pus viața în primejdie și constituie infirmitate fizică permanentă (raport de constatare medico – legală nr. 817/B/4.07.2012).

S-a reținut, totodată, că decesul victimei C. C. a provocat un prejudiciu material și moral familiei acestuia, respectiv părinților, C. E. și C. N. și surorilor sale, C. L. și C. F., iar decesul victimei D. E. G., aflată pe motocicleta Suzuki implicată în accident, a produs un prejudiciu mamei acesteia, M. E. - M., fratelui M. I. – F. și sorei, M. M. - I., calitățile acestora de moștenitori ai victimelor accidentului fiind dovedite cu actele de stare civilă aflate la dosar.

În consecință, s-a apreciat că fapta ilicită a conducătorului auto B. V. a produs reclamanților T. S. – R. și C. M. – D., un prejudiciu material constând în cheltuieli de spitalizare, cheltuieli pentru procurarea medicamentelor, dar și un prejudiciu moral constând în suferința fizică provocată și infirmitatea fizică permanentă suferită de T. S. – R..

Deși reclamanții T. S. – R. a solicitat despăgubiri materiale în sumă de 50.000 euro, iar C. M.- D., daune materiale în cuantum de 20.000 euro, echivalentul în lei de la data plății, reprezentând cheltuieli de spitalizare, transportul membrilor familiei la spital, însoțitorul permanent, tribunalul a reținut că, martorii M. F. și C. D. F., audiați la cererea reclamanților, deși au arătat că aceștia au fost internați în Spital o perioadă lungă de timp, că s-au aflat în comă, (T. S. timp de 2 luni, iar C. M., 2 săptămâni), în prezent reclamantul T. S. având nevoie și de însoțitor, nu au precizat cuantumul cheltuielilor efectuate de familiile acestora în perioada în care au fost spitalizați, martorul M. F. indicând numai suma de_ lei vechi (_ lei noi) cu care i-a împrumutat pe soții C. pentru spitalizarea reclamantului T. S. și înmormântarea fiului lor, defunctul C. C.. Înmormântarea au făcut-o părinții defunctului, însă martorului M. F. i-a fost restituită o parte din bani, de către C. L., sora defunctului.

Depozițiile martorilor au fost apreciate de tribunal că se coroborează cu înscrisurile constând în bonuri fiscale, facturi fiscale, pentru cumpărarea de alimente și medicamente (f. 182 – 196), bilete de călătorie, efectuate de către reclamanți atât pentru înmormântarea defunctului C. C., cât și în perioada spitalizării celor două părți vătămate T. S.-R. și C. M.-D., și au fost înlăturate înscrisurile depuse de C. L. (f. 206 – 246 ) reținându-se că, deși sunt emise pe numele titularului C. L. (f. 229-246), nu se cunoaște valoarea lor juridică, nu rezultă dacă banii au fost trimiși în țară și nici destinația pe care au avut-o sumele indicate în aceste înscrisuri.

Prin urmare, în raport de depozițiile martorilor, de perioada îndelungată de spitalizare, intervențiile chirurgicale suportate în mod repetat, de efectele accidentului care au pus în primejdie viețile reclamanților T. S. – R. și C. M. – D., instanța de fond a apreciat că acestora li s-a produs un prejudiciu în cuantum de câte 5000 lei, la plata căruia se impune a fi obligată pârâta conform art. 998 și urm. Cod Civil și art. 48 – 58 din Legea 136/1995.

Din depozițiile acelorași martori instanța a reținut că defunctul C. C. a fost înmormântat de părinții săi, sora defunctului care este plecată în Italia, la muncă, restituind martorului M. F. o parte din banii împrumutați de martor, familiei defunctului, situație în care se impune ca pârâta să fie obligată să plătească reclamanților C. E. și C. N. suma de 10.000 lei, reprezentând cheltuieli de înmormântare și ocazionate de pomenirile ulterioare în temeiul dispozițiilor menționate mai sus. Sumele au fost stabilite în raport de probele administrate în cauză, reținându-se ca dovedite aceste sume, și nu cele solicitate de către reclamanți, înscriindu-se în limitele stabilite prin Ordinul CSA 1/ 3133/2006.

Instanța a apreciat că se impune obligarea pârâtei și la plata prestației periodice de 3000 lei euro în favoarea reclamantului T. S. – R., care a suferit o infirmitate fizică permanentă, și de 2000 lei în favoarea reclamantei C. M. - D., ambii reclamanți fiind minori, astfel cum rezultă din actele depuse la dosar (f.15 și 23 vol. I ), necesitând în continuare îngrijire și supraveghere medicală, trecând prin suferințe fizice de lungă durată, care au necesitat 80 -90 zile de îngrijiri medicale, operații chirurgicale repetate, T. S.-R. având în continuare nevoie de însoțitor, urmare a infirmității fizice dobândite, suferind astfel un prejudiciu nepatrimonial cert, ce se impune a fi reparat.

Tribunalul a considerat că sumele acordate reprezintă o compensație suficientă, de natură a corecta condițiile de viață ale reclamanților, cu atât mai mult cu cât reclamantul T. S. - R. este nevoit să suporte trauma unei infirmități fizice.

Deși prin cererea de intervenție formulată, intervenienții au solicitat daune materiale, tribunalul a apreciat că acestea nu au fost dovedite.

Cât privește despăgubirile pentru repararea prejudiciilor morale solicitate atât de reclamanți, cât și de intervenienți, instanța de fond a apreciat că acestea se impune a fi stabilite în raport cu consecințele suferite de părți, reținând că reclamanții C. E. și C. N. și intervenienta M. E. - M. au suferit un prejudiciu moral prin suferința resimțită prin pierderea fiului lor C. C., respectiv a fiicei D. E. G., iar pentru intervenienții M. I. – F. și M. M. – I. și reclamanții C. L. și C. F., suferința provine din pierderea sorei lor D. E. G., respectiv a fratelui lor C. C., cele două victime fiind sprijinul lor moral și material, încât pierderea le-a produs o traumă psihică profundă și ireversibilă.

Cât privește întinderea prejudiciului, tribunalul a constatat că aceasta nu poate fi cuantificată, însă se determină pe baza unor aprecieri subiective, suferința psihică a părinților care și-au pierdut fiul, respectiv fiica și a fraților care au rămas fără sprijin moral atât de necesar, neputând fi neglijată.

S-a apreciat de tribunal că repararea prejudiciului de ordin afectiv nu trebuie să se transforme într-un izvor de îmbogățire pentru familiile victimelor, cât și pentru victime, pretențiile acestora fiind exagerate, iar acordarea unor despăgubiri în cuantum de câte 450.000 lei reclamanților T. S. R. și C. M. – D., vătămați în urma accidentului produs, de câte 500.000 lei pentru părinții victimelor C. C. și D. E. G., respectiv C. E., C. N. și M. E. – M., câte 500.000 lei pentru fratele și sora victimei D. E. G. și anume intervenienții M. I. - F. și M. M. – I., care s-au aflat alături de mama lor M. E.-M. în momentul producerii accidentului și pierderea sorei le-a creat o traumă psihică profundă și ireversibilă și câte 300.000 lei pentru reclamantele C. L. și C. F., surorile victimei C. C., sunt suficiente pentru repararea prejudiciului nepatrimonial cauzat fiecăruia dintre aceștia, fiind de natură să mențină obligația de dezdăunare în limitele proporționalității și echității.

Despăgubirile se acordă de către asigurător în baza contractului de asigurare, pentru prejudiciile de care asigurații răspund față de terțe persoane păgubite prin accidente de vehicule, conform art. 49 din Legea 136/1995, despăgubirile fiind acordate și în cazul în care cel care conducea vehiculul, răspunzător de producerea accidentului, este o altă persoană decât asiguratul, astfel cum prevede art. 51 din lege, ca în cazul de față când accidentul s-a produs din culpa exclusivă a conducătorului auto B. V. care conducea autoturismul proprietatea numitului L. N., asigurat în baza poliței de asigurare de răspundere civilă auto RCA, ./19/A19/PD, nr._.

Prin urmare, în temeiul textelor citate și în limitele stabilite prin polița de asigurare, instanța de fond a obligat societatea pârâtă la plata despăgubirilor în favoarea reclamanților și intervenienților, atât în calitate de părți vătămate, cât și în calitate de părți civile în dosarul penal nr. 2582/P/28.11.2011 al Parchetului de pe lângă Judecătoria A..

Împotriva sentinței instanței de fond au declarat recurs reclamanții și intervenienții, și apel pârâta, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

La termenul de judecată din 21.01.2013, instanța a calificat căile de atac exercitate de părți ca fiind apel.

Prin motivele de apel formulate de apelanții reclamanți, s-a susținut că suma acordată de prima instanță, cu titlu de daune morale și materiale, este mult prea mică față de prejudiciul suferit de reclamanți, în urma accidentului de circulație menționat în acțiune și față de dispozițiile legale în materie, respectiv dispozițiile art.50 din Legea nr.136/1995 și art.24 alin.2 lit.d din Norma de aplicare a Ordinului CSA nr.5/2010, prin care s-a stabilit că limita de despăgubiri pentru vătămări corporale și decese este, pentru anul 2011, de 3.500.000 euro, stabilind și un minim de 750.000 euro.

S-a arătat că din probele administrate a rezultat culpa exclusivă în producerea accidentului a conducătorului autoturismului asigurat, prejudiciul cert suferit de reclamanți (material și moral), iar conform dispozițiilor art.3 și 9 din Legea nr.136/1995, acest prejudiciu se impunea a fi reparat în totalitate de către pârâtă, în calitate de asigurator.

Au fost invocate, pe lângă dispozițiile de drept intern cuprinse în art.1357 și urm. C.civ., dispozițiile art.19 din Rezoluția nr.75-7 din 14.03.1975 a Consiliului Europei și s-a arătat că sumele acordate de instanță cu titlu de despăgubiri morale nu au rolul de a compensa pierderea vieții persoanei dragi – lucru imposibil de altfel – ci doar de a repara echitabil suferința acestei pierderi, mai ales de a oferi o satisfacție compensatorie familiei victimei, satisfacție ce nu este asigurată prin sumele acordate de prima instanță.

Prin motivele de apel formulate de apelanții intervenienți, s-a criticat cuantumul despăgubirilor acordate acestor părți prin sentința apelată, dezvoltându-se în fapt și în drept aceleași motive cu cele ce se regăsesc în cererea de apel a apelanților reclamanți.

Prin motivele de apel formulate de apelanta pârâtă, s-a susținut că instanța de fond a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității, respectiv dispozițiile art.54 alin.1 din Legea nr.136/1995, care impuneau soluționarea acțiunii principale și a cererii de intervenție cu citarea obligatorie a persoanei răspunzătoare de producerea accidentului, în calitate de intervenient forțat.

S-a susținut de pârâtă că decesul conducătorului autoturismului asigurat, B. V., produs cu ocazia accidentului invocat în acțiune, impunea citarea în cauză a moștenitorilor acestuia, în calitate de intervenienți forțați.

În continuare, apelanta pârâtă a susținut că instanța de fond a admis probele solicitate de reclamanți și intervenienți cu nesocotirea dispoz.art.138 C.oroc.civ., ce prevăd sancțiunea decăderii pentru dovezile care nu au fost cerute, în condițiile art.112 și art.132 C.proc.civ.

A mai susținut că aceeași instanță a încălcat pârâtei dreptul la apărare prin respingerea ca neîntemeiată a cererii formulate prin întâmpinare, de a se solicita printr-o adresă Parchetului de pe lângă Judecătoria A. și de a se anexa la dosar dosarul de urmărire penală întocmit în legătură cu accidentul rutier din 23.07.2011 de către organele de cercetare penală.

S-a susținut de apelanta pârâtă că, deși vinovăția, din punct de vedere penal, este certă, există elemente care indică faptul că la agravarea vătămărilor corporale, respectiv producerea unor consecințe mai grave, precum decesul, au contribuit și faptele culpabile ale victimelor, care nu au respectat măsurile de siguranță impuse de lege, pe care putea și trebuia să le respecte pentru a evita sau reduce consecințele păgubitoare ale unui posibil accident rutier. Aceste împrejurări nu putea fi, însă, dovedite de pârâtă, decât în modalitatea în care judecătorul fondului ar fi admis cererea sa de atașare a dosarului de cercetare penală la dosarul cauzei.

În continuare, apelanta pârâtă a susținut că atât cererea principală, cât și cererea de intervenție sunt semnate de persoane care nu fac dovada calității de reprezentant al reclamanților, respectiv al intervenienților în nume propriu, fiind în opinia sa lovită de nulitate și neavând vocația necesară pentru învestirea instanței de judecată.

Pe fondul soluției pronunțată de instanța de fond, apelanta pârâtă a învederat prin motivele de apel că s-a dispus obligarea sa la plata unor prestații periodice, fără a se arăta în cuprinsul motivării și temeiul de drept al acestei dispoziții, instanța limitându-se în a consemna că „ambii sunt minori, necesită în continuare îngrijire și supraveghere medicală, trecând prin suferințe fizice de lungă durată și suferind astfel un prejudiciu nepatrimonial cert, ce se impune a fi reparat”. Pârâta consideră, însă, că nu s-a făcut dovada faptului că cei doi reclamanți obțineau venituri din muncă sau alte activități la data producerii accidentului, iar prejudiciul material ar avea caracter de continuitate.

În continuare, apelanta a susținut că pentru acordarea prestațiilor periodice, este necesar ca persoana vătămată prin accident să fi suferit o pierdere sau diminuare a capacității sale de muncă, fapt infirmat în cauză de cele două rapoarte de expertiză medico-legală, din care rezultă că pentru nici unul dintre reclamanți leziunile suferite nu impun încadrarea într-un grad de invaliditate, conform Legii nr.263/2010, acestea fiind vindecabile în urma a 80 – 90 zile îngrijiri medicale. Simpla existență a unei infirmități fizice permanente ce nu afectează capacitatea de muncă a reclamantului (cum a fi leziunile oculare suferite de reclamantul T. S. R.) nu sunt de natură a justifica, susține apelanta pârâtă, acordarea de prestații periodice, suferința cauzată prin aceasta compensându-se pe calea daunelor morale acordate.

În opinia apelantei pârâte, instanța nu putea acorda prestații periodice cu depășirea nivelului salariului minim pe economie, iar, pe de altă parte, din cuantumul prestațiilor periodice stabilite ar fi trebuit scăzută suma reprezentând drepturile de pensie de asigurări sociale de stat, după ce acestea ar fi fost stabilite de către autoritatea competentă, fapt omis însă de către instanța de fond.

Ca o ultimă critică privind obligarea asiguratorului la plata prestațiilor periodice către cei doi reclamanți, apelanta pârâtă a arătat că instanța de fond nu a avut în vedere dispozițiile legale privind cazurile în care asiguratorul RCA poate fi obligat la plata unor asemenea prestații periodice, pe care le-a invocat și prin întâmpinare. Au fost invocate în acest sens dispozițiile art.49 pct.1 din Ordinul CSA nr.5/2010, susținându-se că cei doi reclamanți nu se află în niciunul din cazurile prevăzute la lit.a, b și c din acest text de lege și nici nu s-a dovedit că ar necesita în continuare prestații medicale, care nu sunt suportate din fondurile asigurărilor sociale sau îngrijitor pe perioada incapacității de muncă, pentru a fi încadrate în celelalte cazuri prevăzute de lege.

Cu privire la cuantumul daunelor morale acordate de instanța de fond reclamanților și intervenienților, apelanta pârâtă a susținut că instanța de fond nu a avut în vedere toate împrejurările concrete de care se putea folosi la determinarea acestora, pentru fiecare dintre persoanele îndreptățite, iar, pe de altă parte, cuantumul exagerat în care au fost stabilite este de natură a genera o îmbogățire fără justă cauză a beneficiarilor și familiilor acestora, date fiind realitățile socio-economice ale societății în general, dar și condițiile concrete ale mediului social în care aceștia trăiesc.

S-a arătat că în anul 2011, s-au plătit cu titlu de despăgubiri morale în jur de_ lei, reprezentând aproximativ 20% din despăgubirile RCA, subliniindu-se faptul că acordarea de despăgubiri pentru daunele morale în dezacord cu nivelul suportabil al primelor de asigurare, în raport de veniturile nete ale conducătorilor auto obligați să se asigure și cu nivelul socio-economic al societății în general, riscă să blocheze sistemul RCA, care a fost constituit și funcționează ca un important mecanism social în beneficiul tuturor participanților la trafic.

S-a arătat că este necesar să se asigure în relația cu persoanele prejudiciate obiectivitatea și tratamentul nediscriminatoriu prevăzut de art.14 din C.E.D.O., iar pentru evidențierea efectelor complexe pe care acordarea unor daune exagerate le-ar putea avea asupra întregii societăți, a fost prezentată o analiză a despăgubirilor acordate prin diferite hotărâri judecătorești de instanțele din țară, susținându-se că despăgubirile acordate de instanța de fond prin sentința atacată în beneficiul fiecărei părți depășesc cu mult media pe țară a daunelor morale acordate victimelor accidentelor rutiere de către curțile de apel din România.

Apelanta pârâtă a arătat că la stabilirea cuantumului daunelor morale, instanța ar fi trebuit să țină seama și de faptul că persoanele decedate în accidentul invocat în acțiune aveau propria lor familie, alături de care trăiau separat de cea a victimelor indirecte (părinți, frați, surori), ceea ce ar fi impus o reducere a daunelor acordate, iar daunele morale acordate victimelor directe ale accidentului (T. S. R. și C. M. D.) nu puteau fi stabilite într-un cuantum legal, față de vătămările corporale concrete suferite. Ar fi trebuit, totodată, să nu se ajungă la o îmbogățire fără justă cauză a reclamanților și intervenienților, acest lucru nu se putea face decât prin raportarea nivelului despăgubirilor acordate la câștigurile reale ale fiecăreia dintre părțile beneficiare în parte, la nivelul de trai concret al acestora și la condițiile socio-economice ale comunei Clejani, în care aceștia trăiesc. Din probele administrate a rezultat că familiile victimelor aveau un nivel de trai foarte redus, or, în opinia apelantei pârâte, este de neconceput ca un astfel de nivel de trai și un venit mic să fie brusc înlocuit cu o sumă de bani foarte mare, ca cea acordată de instanța de fond.

S-a mai susținut că instanța de fond nu a fost preocupată de verificarea relațiilor de afecțiune existente anterior accidentului între defuncți și rudele acestora de gradul II, victime indirecte, iar daunele materiale au fost acordate în condițiile în care nu au fost probate cu documente justificative, ci doar cu martori.

Analizând probatoriile existente la dosar și criticile formulate în apel de părți, care stabilesc limitele devoluțiunii cauzei în prezenta cale de atac, Curtea va reține că apelurile sunt nefondate, pentru următoarele considerente:

Prin motivele de apel formulate de apelanta pârâtă s-au formulat împotriva sentinței instanței de fond o . critici de ordin procedural, ce se impun a fi analizate cu prioritate de instanța de apel, deoarece, dacă ar fi găsite întemeiate ar putea determina desființarea sentinței apelate și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe, făcând totodată de prisos analiza criticilor ce vizează fondul soluției pronunțată în primă instanță.

S-a susținut de apelanta pârâtă că sentința instanței de fond a fost pronunțată cu încălcarea formelor de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității, respectiv fără citarea succesorilor persoanei răspunzătoare de producerea accidentului – B. V..

Conform dispozițiilor art. 54 alin. 1 din Legea nr. 136/29.12.1995 privind asigurările și reasigurările în România, în cazul în care despăgubirile datorate de asigurător, în baza contractului de asigurare, se stabilesc prin hotărâre judecătorească, drepturile persoanelor păgubite prin accidente produse de vehicule aflate în proprietatea persoanelor asigurate în România se exercită împotriva asigurătorului de răspundere civilă, în limitele obligației acestuia, cu citarea obligatorie a persoanei/persoanelor răspunzătoare de producerea accidentului în calitate de intervenienți forțați.

Din probele administrate în cauză a rezultat că persoana vinovată de producerea accidentului invocat în acțiune a fost conducătorul auto B. V., care a și decedat cu această ocazie.

Textul legal mai sus menționat impunea soluționarea cererilor formulate în prezenta cauză cu citarea persoanei răspunzătoare de producerea accidentului, nefăcând vreo referire la succesorii acesteia.

Pe de altă parte, Curtea observă că la instanța de fond, apelanta pârâtă nu a solicitat citarea autorului accidentului sau a moștenitorilor săi și nu a administrat nici un fel de dovezi din care să rezulte existența unor persoane care au acceptat succesiunea rămasă de pe urma acestuia.

Conform dispozițiilor art. 105 alin. 2 Cod Procedură Civilă, actele îndeplinite cu neobservarea formelor legale se vor declara nule numai dacă prin aceasta s-a pricinuit părții o vătămare ce nu se poate înlătura decât prin anularea lor .

Soluționarea cauzei fără aplicarea corespunzătoare a dispozițiilor art. 54 alin. 1 din Legea nr. 136/29.12.1995 nu pricinuiește apelantei pârâte o vătămare care să nu poată fi înlăturată altfel decât prin desființarea sentinței instanței de fond, aceasta având posibilitatea legală și firească de a se îndrepta pe cale separată împotriva succesorilor persoanei vinovate, dacă va dovedi că aceștia există.

În continuare, apelanta pârâtă a susținut că instanța de fond a încuviințat și administrat probatoriile cu încălcarea dispozițiilor art. 138 Cod Procedură Civilă, admițând părților probe la al treilea termen de judecată și respingând nelegal solicitarea sa de decădere a acestora din dreptul de a mai solicita probe.

Potrivit dispozițiilor art. 112 și 115 Cod Procedură Civilă coroborat cu art. 167 Cod Procedură Civilă dovezile prin care părțile înțeleg să-și dovedească susținerile se solicită prin cererea de chemare în judecată sau prin întâmpinare și se administrează de instanță, dacă se apreciază că sunt necesare,utile și concludente dezlegării pricinii, înainte de începerea dezbaterilor asupra fondului.

Potrivit art. 138 Cod Procedură Civilă, probele care nu au fost solicitate de părți în condițiile mai sus menționate vor putea fi invocate în cursul judecății doar dacă: nevoia administrării lor ar reieși din dezbateri și partea nu o putea prevedea; dacă administrarea dovezii nu pricinuiește amânarea cauzei; când dovada nu a fost cerută în condițiile legii, din pricina neștiinței sau lipsei de pregătire a părții, care nu a fost asistată sau reprezentată de avocat.

Din actele dosarului instanței de fond rezultă că apelanții reclamanți au indicat în cuprinsul acțiunii dovezile pe care aceasta se sprijinea (acte, martori, expertize medico legale), iar probele au fost încuviințate de instanță la termenul de judecată din data de 25.04.2012. Conform încheierilor anterioare acest termen de judecată reprezenta în cauză și prima zi de înfățișare, definită de art. 134 Cod Procedură Civilă ca termen la care părțile, legal citate, pot pune concluzii. Este adevărat că au mai existat anterior, în cauză, două termene de judecată, respectiv la data de 22.02.2012 și la data de 21.03.2012, dar nici unul dintre acestea nu poate fi calificat ca reprezentând prima zi de înfățișare, cauza fiind amânată pentru ca reclamanții să-și precizeze acțiunea, iar apoi pentru ca pârâta să ia cunoștință de precizarea la acțiune.

Nu rezultă din actele dosarului de fond ca instanța să fi încuviințat părților alte probe după prima zi de înfățișare, pentru a fi incidente în cauză dispozițiile art. 138 Cod Procedură Civilă invocate de apelanta pârâtă și nici solicitarea apelantei pârâte, adresată primei instanțe, privind decăderea reclamanților sau intervenienților din probele încuviințate.

S-a mai susținut de apelanta pârâtă că instanța de fond i-ar fi încălcat dreptul la apărare, deoarece i-a respins cererea de efectuare a unei adrese către parchet pentru comunicarea actelor existente în dosarul de urmărire penală.

Din încheierea de ședință pronunțată la termenul de judecată din data de 25.04.2012 rezultă, însă, că apelanta pârâtă nu a solicitat instanței de fond efectuarea unei adrese către parchet ci atașarea la prezenta cauză a dosarului de urmărire penală, iar instanța a respins în mod legal cererea, reținând că partea are posibilitatea de a se adresa personal parchetului și de a obține copii de pe înscrisurile aflate în dosarul penal, apreciate ca fiind relevante în dezlegarea pricinii.

Tot sub aspect procedural, apelanta pârâtă a susținut că cererea de chemare în judecată și cererea de intervenție sunt semnate de persoane care nu fac dovada calității de reprezentanți a părților.

Acțiunea reclamanților și precizarea acesteia au fost semnate de avocat P. S., iar la fila 12 din dosarul instanței de fond s-a depus împuternicirea avocațială ._/2012 prin care acest avocat a fost împuternicit de reclamant să-i asiste și să-i reprezinte în proces,să redacteze, să semneze și să depună în numele lor cereri, căi de atac, legalizări, învestiri. Cererea de intervenție a fost semnată de avocat D. G., iar la fila 42 din dosar s-a depus împuternicirea avocațială prin care acest avocat a fost mandatat de intervenienți să-i asiste și să-i reprezinte în dosar. În apel, atât reclamanții cât și intervenienții au fost reprezentați de aceiași avocați, pe baza altor delegații depuse la dosar, iar apelanta pârâtă nu a mai invocat lipsa calității de reprezentanți a acestora, situație în care instanța de apel va respinge și această critică ca nefondată.

Criticând pe fond, soluția primei instanțe, apelanta pârâtă a arătat că nu exista temei juridic pentru obligarea sa la plata prestațiilor periodice, iar cuantumul daunelor morale la care a fost obligată în favoarea reclamanților și intervenienților este exagerat.

În antiteză, apelanții reclamanți și intervenienții au susținut că daunele morale stabilite de instanța de fond nu acoperă integral prejudiciul suferit de aceștia în urma accidentului de circulație invocat în acțiune în care, fie au fost vătămați personal, fie au pierdut ființe dragi.

Conform dispozițiilor art. 49 din Legea nr. 136/1995 privind asigurările și reasigurările din România, asigurătorul acordă despăgubiri, în baza contractului de asigurare, pentru prejudiciile de care asigurații răspund față de terțe persoane păgubite prin accidente de vehicule, în conformitate cu legislația în vigoare din statul pe teritoriul căruia s-a produs accidentul de vehicul și cu cel mai mare nivel de despăgubire dintre cel prevăzut în legislația respectivă și cel prevăzut în contractul deasigurare; iar conform art. 50 despăgubirile se acordă pentru sumele pe care asiguratul este obligat să le plătească cu titlu de dezdăunare și cheltuielile de judecată persoanelor păgubite prin vătămare corporală sau deces, precum și prin avarierea ori distrugerea de bunuri. În caz de vătămare corporală sau deces, despăgubirile se acordă atât pentru persoanele aflate în afara vehiculului care a produs accidentul, cât și pentru persoanele aflate în acel vehicul, cu excepția conducătorului vehiculului respectiv. Se acordă despăgubiri și în cazul în care persoanele care formulează pretenții de despăgubiri sunt soțul (soția) sau persoane care se află în întreținerea proprietarului ori conducătorului vehiculului asigurat, răspunzător de producerea accidentului.

Din probele administrate în cauză a rezultat că apelanții reclamanți T. S. R. și C. M. D. sunt victime directe ale accidentului de circulație produs din culpa exclusivă a conducătorului autoturismului asigurat de pârâtă, reclamanții C. au fost prejudiciați, în urma aceluiași accident, prin decesul autorului lor C. C., iar intervenienții, prin decesul autoarei D. E. G. aflată pe motocicleta implicată în accident . În consecință, toți sunt îndreptățiți la acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul material și moral suferit în urma acestui accident, produs din culpa șoferului autoturismului asigurat de apelanta pârâtă, în conformitate cu textele speciale de lege, mai sus invocate, completate cu dispozițiile de drept comun în materie, respectiv cu dispozițiile art. 998-999 Cod Civil (reglementarea în vigoare la data formulării acțiunii).

Din actele medicale depuse la dosar și din raportul de constatare medico legală întocmit de Serviciul de Medicină Legală al Județului Teleorman, rezultă că apelantul reclamant T. S. R. este minor și a suferit în urma accidentului produs din culpa conducătorului autoturismului asigurat, afecțiuni grave, care i-au pus viața în primejdie (traumatism cranio - cerebral grav, plagă cranio-cerebrală medio-frontală, fractură complexă de masiv facial cu interesectarea orbitei drepte,fractură sinus frontal etmoidal maxilar cu hemosinus secundar, insuficiență respiratorie acută, ventilație mecanică, fractură superioară diafiza femurală stângă, contuzie forte oculară ,bronhopneumonie remisă, afecțiuni psihice etc.) și pentru a căror tratare au fost necesare 80 – 90 zile de îngrijiri medicale și mai multe intervenții chirurgicale.

Conform concluziilor expertizei, leziunile oculare suferite de acesta, deși operate, constituie infirmitate fizică permanentă.

Apelanta reclamantă C. M. D. este minoră și a suferit în urma accidentului în litigiu multiple afecțiuni (traumatism cranio - cerebral grav, fractură craniană frontală stânga, fractură deschisă tip I diafiză femurală dreaptă, fractură deschisă tip II ambele oase antebraț stâng, fractură metatarsiene II, III, IV, V stânga, dijuncție pubiană etc.) pentru a căror tratare au fost necesare, de asemenea, 80 – 90 zile de îngrijiri medicale, inclusiv 5 intervenții chirurgicale.

Conform concluziilor raportului de expertiză leziunile suferite au pus în pericol viața fetiței și nu constituie infirmitate.

În baza dispozițiilor Legii nr. 136/1995, a poliței de asigurare a autoturismului implicat în accident și a dispozițiilor generale în materie, care reglementează răspunderea civilă delictuală a persoanelor, apelanta pârâtă datorează celor doi apelanți reclamanți despăgubiri pentru întregul prejudiciu suferit în urma accidentului, iar la stabilirea acestuia era firesc să se țină seama atât de existența sau inexistența, în prezent, a unei infirmități, cât și de starea de minoritate în care aceștia se află, cum în mod corect a apreciat și instanța de fond.

Această stare de minoritate atrăgea, în mod firesc inaplicabilitatea în cauză a dispozițiilor art. 49 pct. 1 lit. a,b,c din Ordinul nr. 5/2010, ce impuneau ca la stabilirea despăgubirilor să se țină seama de veniturile realizate de persoana vătămată la data producerii accidentului, invocate de apelanta pârâtă în apel, iar în lipsa unor dispoziții speciale care să reglementeze modalitatea de despăgubire a persoanelor minore, instanța era obligată să țină seama și de dispozițiile generale în materie, respectiv art. 998-999 Cod Civil, deoarece, orice lege specială se completează cu legea generală pentru situațiile nereglementate în cuprinsul său.

Dispozițiile de drept comun mai sus menționate impuneau obligarea pârâtei la acordarea de despăgubiri pentru acoperirea integrală a prejudiciului suferit de cei doi minori, iar acestea includeau, pe lângă despăgubiri morale, rezultate, în special, din suferința fizică și psihică a celor doi copii, despăgubiri care să acopere prejudiciul material generat de infirmitatea permanentă a reclamantului T. S. R., dar mai ales cheltuielile viitoare ce se impun a fi făcute de ambii minori în vederea recuperării și menținerii stării lor de sănătate. Aceste cheltuieli rezultă din recomandările făcute de medici celor doi reclamanți, dar și din depozițiile martorilor audiați în cauză, critica prin care apelanta pârâtă susține că nu ar fi fost dovedite, fiind nefondată.

Martorul C. D. F. a învederat instanței că ambii reclamanți minori au fost în comă după accident, T. S. R. mai are nevoie de o operație pe creier și însoțitor permanent, deoarece nu se poate deplasa singur, iar C. M. D. are la picior o tijă care trebuie scoasă.

În consecință, chiar dacă minora C. M. D. nu a fost în prezent diagnosticată cu o infirmitate permanentă, Curtea apreciază că acesta nu reprezenta un motiv suficient pentru respingerea cererii sale privind plata unei prestații periodice, în condițiile în care este minoră, din raportul de constatare medico legală depus la fila 162 din dosarul de fond rezultă că nu se poate aprecia, în acest moment, conform OECM nr. 846/28.05.2012 potențialul restant conform Legii nr. 263/2010 capitol IV (procedura de încadrare în grad de invaliditate), iar conform celorlalte acte medicale depuse la dosar, are în continuare nevoie de intervenție chirurgicală pentru scoaterea tijei din picior și de tratament recuperator.

Cu privire la despăgubirile morale stabilite de instanța de fond, apelanta pârâtă a susținut că au fost stabilite într-un cuantum exagerat, față de nivelul suportabil al primelor de asigurare, veniturile nete ale conducătorilor obligați să se asigure, nivelul socio economic, în general și nivelul de trai al reclamanților, în special.

Conform dispozițiilor art. 49 pct. 1 lit. f din Ordinul nr. 5/2010, în caz de vătămare corporală daunele morale se stabilesc în conformitate cu legislația și jurisprudența din România.

Spre deosebire de celelalte despăgubiri civile, care presupun un suport probator, în privința daunelor morale nu se poate apela la probe materiale, judecătorul fiind singurul care, în raport de consecințele, pe orice plan, suferite de reclamant, trebuie să aprecieze o anumită sumă globală, care să compenseze prejudiciul moral cauzat, fără ca prin aceasta să se încerce o reparare cu mult peste vătămarea produsă, determinând o îmbogățire fără justă cauză în persoana reclamantului.

Reținând suferințele fizice și psihice de necontestat ale apelanților reclamanți minori, în timpul accidentului, dar și ulterior producerii acestuia, cât timp s-au aflat în spital sau în proces de recuperare instanța de fond a apreciat în mod corect că aceștia sunt îndreptățiți și la acordarea de daune morale, în cuantum de_ lei fiecare.

Consecințele negative suferite de acești reclamanți pe plan fizic și psihic, importanța valorii morale lezate (sănătatea), măsura în care au fost lezate aceste valori (ambii fiind în pericol de moarte) și intensitatea cu care au fost percepute (dovadă fiind numeroasele intervenții chirurgicale, încă neepuizate, lipsa unei recuperări totale și chiar infirmitatea permanentă în cazul reclamantului T. S. R.) sunt argumente legale suficiente ce impun menținerea soluției instanței de fond și cu privire la aceste daune.

Cu privire la ceilalți reclamanți și interveneienți instanța de fond a reținut că sunt, de asemenea, îndreptățiți la acordarea de daune morale, pentru acoperirea prejudiciului suferit prin moartea autorilor lor, direct implicați în accidentul invocat prin acțiune.

La stabilirea cuantumului despăgubirilor acordate acestora au fost avute în vedere criteriile mai sus menționate, dar și respectarea principiilor proporționalității și echității.

Nici legea și nici jurisprudența (ambele menționate expres la art. 49 pct. 1 lit. f din Ordinul nr. 5/2010) nu prevăd printre criteriile de care se ține seama la stabilirea despăgubirilor morale nivelul suportabil al primelor de asigurare, veniturile realizate de victime la momentul decesului, nivelul de trai al solicitanților sau condiția ca cel ce solicită despăgubiri să fi locuit, anterior decesului, cu defunctul.

Legea prevede doar cuantumul maxim al despăgubirilor ce pot fi solicitate și acordate, în astfel de situații, în caz de deces, iar acesta a fost respectat de prima instanță.

Suferința psihică provocată de pierderea copilului/fratelui/sorei există și nu poate fi contestată, indiferent dacă aceștia locuiesc sau nu împreună, indiferent dacă provin sau nu din mediul urban sau rural, criticile formulate de apelanta pârâtă în acest sens, fiind nefondată.

Din depozițiile martorilor audiați în cauză la instanța de fond a rezultat afecțiunea normală și firească existentă între reclamanți și intervenienți, pe de o parte și autorii lor, pe de altă parte, iar prin probele administrate în fond și apel apelanta pârâtă nu a probat o situație de fapt contrară.

Instanța reține, însă și faptul că sumele acordate la fond, cu titlu de despăgubiri morale, sunt necesare, dar și suficiente pentru acoperirea prejudiciului moral suferit de reclamanți, iar acordarea unor despăgubiri mai mari, astfel cum se solicită de apelanții reclamanți, ar putea aduce atingere principiului proporționalității și ar reprezenta o îmbogățire fără justă cauză a reclamanților și interveneinților.

În apel nu s-au administrat probe care să dovedească existența unui prejudiciu moral, neacoperit prin soluția primei instanțe, motiv pentru care, în baza dispozițiilor art. 296 Cod Procedură Civilă, Curtea va respinge apelurile ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge, ca nefondate, apelurile declarate de apelanții reclamanți T. S. R., C. M. D., C. N., C. E., C. L. și C. F., cu domiciliul ales la C..Av.P. S., în București, ..89, ., ., apelanta pârâtă S.C. G. ASIGURĂRI S.A. BUCUREȘTI, cu sediul în București, ..45, sector 1 și cu sediul ales în A., ., județ Teleorman, și intimații intervenienți în nume propriu M. I. F., M. M. I. și M. E. M. cu domiciliul ales la C..Av.D. G., în București, ..11, ., ., ., împotriva sentinței civile nr.673 din 24.10.2012, pronunțată de Tribunalul Teleorman – Secția Civilă, în dosarul nr._ și a cererii de suspendare a executării sentinței civile atacate formulată de apelanta pârâtă S.C. G. ASIGURĂRI S.A. BUCUREȘTI.

Cu recurs.

Pronunțată în ședința publică din 11 februarie 2013.

PREȘEDINTE JUDECĂTOR

I. B. DOINIȚA M.

GREFIER

L. C.

Red.I.B.

Tehnored.B.I.

12 ex/19.02.2013

------------------------------------

T.Teleorman – A.D.

← Pretenţii. Decizia nr. 2019/2012. Curtea de Apel BUCUREŞTI  Revendicare imobiliară. Decizia nr. 40/2013. Curtea de Apel... →

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Comentarii despre Actiune in raspundere delictuala. Decizia nr. 32/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI