Actiune in raspundere delictuala. Decizia nr. 184/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 184/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 22-01-2014 în dosarul nr. 184/2014
ROMÂNIA
DOSAR NR._
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A IX-A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE PRIVIND
PROPRIETATEA INTELECTUALĂ,
CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
DECIZIA CIVILĂ NR.184R
Ședința publică de la 22.01.2014
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE – A. B. S.
JUDECĂTOR – M. D. O.
JUDECĂTOR – A. P. B.
GREFIER – E. D. C.
Pe rol soluționarea recursului declarat de recurentul-pârât B. I. împotriva deciziei civile nr.664A/25.06.2013, și a încheierilor pronunțate de Tribunalul București-Secția a III-a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul-reclamant G. H..
Dezbaterile de fond și susținerile intimatului-reclamant au avut loc în ședința publică din data de 08.01.2014, consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, parte integrantă din prezenta, când instanța pentru a da posibilitatea intimatului-reclamant să formuleze concluzii scrise, a amânat pronunțarea în cauză la data de 15.01.2014, când, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunțarea în cauză la data de 22.01.2014, când a hotărât următoarele:
CURTEA,
Asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 la data de 15.07.2010, sub nr._, reclamantul G. H. a chemat în judecată pe pârâtul B. I., solicitând instanței obligarea acestuia la publicarea, pe cheltuiala proprie în cotidienele Evenimentul zilei, România Liberă, precum și pe blogul găzduit de site-ul www.pesurse.ro a textului hotărârii judecătorești de admitere a prezentei acțiuni, precum și la plata cheltuielilor de judecată.
Prin sentința civilă nr. 5722//30.03.2012, Judecătoria sectorului 1 București a admis în parte acțiunea privind pe reclamantul G. H. și pe pârâtul B. I.,
A constatat că reclamantului i-au fost încălcate dreptul la imagine, dreptul la onoare, dreptul la demnitate și dreptul la reputație,
A obligat pârâtul la plata sumei de 0,5 lei reprezentând daune morale și,
A obligat pârâtul la înlăturarea din cadrul articolelor publicate pe paginile de internet www.pesurse.ro și www.pesurse.. 29 iunie, 30 iunie și 2 iulie 2010 a tuturor propozițiilor conținând expresiile dosare pentru presiuni politice, dosare la comandă politică, dosare pe bani, dosare pe presiuni și pe bani,a respins celelalte pretenții ca neîntemeiate,a obligat pârâtul la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 3000 lei.
Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut următoarele:
În fapt, pârâtul B. I. a publicat pe paginile de internet www.pesurse.ro și www.pesurse.. 29 iunie, 30 iunie și 2 iulie 2010 trei articole referitoare la lucrările comunie ale Comisiei Juridice și celei de Drepturile Omului, referitoare la Legea ANI retrimisă Parlamentului de către Președintele României.
În calitate de jurnalist, analizând modalitatea în care au decurs discuțiile în cadrul comisiei a făcut judecăți de valoare referitoare la acești interlocutori și a exprimat anumite opinii cu privire la modalitatea în care s-a derulat întreaga discuție.
În cadrul acestor articole, pârâtul a folosit și expresiile dosare pentru presiuni politice, dosare la comandă politică, dosare pe bani, dosare pe presiuni și pe bani.
În nici unul dintre articole nu au fost aduse argumente și nu a fost susținută cu probe ideea conform căreia reclamantul ar întocmi dosare pe bani sau dosare politice, așa cum afirmă în cadrul articolelor.
În continuare instanța urmează a verifica dacă sunt întrunite condițiile răspunderii civile delictuale pentru faptă proprie. Art. 998-999 C.civ. constituie sediul materiei, astfel că pentru angajarea răspunderii este necesară îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiții: existența unei fapte ilicite, a unui prejudiciu, a unui raport de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu precum și a vinovăției celui care a cauzat prejudiciul.
În ceea ce privește fapta ilicită instanța reține că aceasta reprezintă orice faptă prin care, încălcându-se normele dreptului obiectiv, sunt cauzate prejudicii dreptului subiectiv aparținând unei persoane. Analizând situația în cauza de față, instanța reține că reclamantul impută pârâților faptul că articolele sunt defăimătoare, făcându-se referire la fapte și împrejurări despre care pârâtul nu are probe și care îi produc un prejudiciu moral. Instanța reține că cererea reclamantului este întemeiată doar parțial, unele afirmații din articole fiind expresia libertății de opinie, pe când altele implicând dreptul la onoare și demnitate.
Astfel, conform jurisprudenței constante a CEDO referitoare la interpretarea art. 10 din Convenție, Oberschlick contra Austriei, Harlanova c. Lituaniei, Lingens c. Austriei, exprimarea unei opinii semnifică de fapt formularea unei judecați de valoare cu privire la o anumita stare de fapt și nu trebuie confundata cu relatarea unor împrejurări sau fapte de se petrec in viata de zi cu zi, distincție de importanță deosebita prin raportare la libertatea presei. În timp ce materialitatea faptelor poate fi probată, judecățile de valoare nu se pretează la demonstrarea exactității lor; mai mult, a pretinde o asemenea demonstrație aduce atingere însăși libertății de opinie, element fundamental al dreptului garantat de art. 10 din Convenție. Existenta faptelor poate fi demonstrata in timp ce adevarul judecatilor de valoare nu este susceptibil de a fi dovedit.
În continuare trebuie observat că cele trei articole din ziar sunt scrise într-un stil gazetăresc, pamfletar, întrucât conțin o . comparații și metafore cu caracter satiric, în care ziariștii înfierează anumite tare morale, concepții, aspecte negative ale realității sociale, trăsături de caracter ale unei persoane. Într-o anumită măsură cele trei articole reflectă o opinie, o judecată de valoare, iar nu o afirmare a unor fapte obiective.
Pentru aceste considerente, instanța constată că cele trei articole ale pârâtului nu exced noțiunilor de libertate de exprimare, libertate de opinie, nefiind astfel fapte ilicite, cu excepția propozițiilor conținând expresiile dosare pentru presiuni politice, dosare la comandă politică, dosare pe bani, dosare pe presiuni și pe bani.
Acestea sunt acuzații directe aduse reclamantului, acuzații care trebuie probate.
Instanța reține că pârâtul nu a prezentat în cadrul celor trei articole nici o probă cu privire la acestea. De-abia în fața instanței de judecată pârâtul a încercat să își justifice afirmațiile invocând o anchetă a ziarului Cotidinaul, declarația de avere a reclamantului etc., însă acestea nu prezintă nici o relevanță, iar instanța nu va analiza dacă reprezintă o bază factuală suficientă pentru ca pârâtul să tragă concluzia că reclamantul „face dosare pe bani”, așa cum s-a exprimat în aceste articole, din moment ce nici unul dintre argumente nu a fost expus în articole.
Rolul presei este acela de a informa publicul, iar atunci când un jurnalist face afirmații de o asemenea gravitate, așa cum a făcut pârâtul, acesta este dator să probeze afirmațiile, să aibă o bază factuală suficientă care să fie adusă la cunoștința publicului și nu doar în fața instanței de judecată.
În cauză, pârâtul nu a adus nici o probă, și nici nu a făcut referire la existența vreunei probe în susținerea ideilor exprimate. Simpla afirmație că „există suficiente probe” sau „aud că există suficiente probe”, așa cum a fost modificat articolul din data de 30.06.2010 nu poate reprezenta o bază factuală suficientă pentru acuzațiile aduse reclamantului. Susținerea conform căreia pârâtul a avut o sursă publică sau anonimă și că este obligat să nu divulge identitatea acesteia nu poate fi primită, întrucât pârâtul nu a expus în cuprinsul articolului nici o informație, nici o probă pe care acea sursă i-ar fi comunicat-o, motiv pentru care instanța constată că simpla afirmație că a existat o sursă nu îl poate exonera de răspundere pe pârât.
În ceea ce privește prejudiciul și legătura de cauzalitate, instanța reține că reclamantului i-au fost încălcate dreptul la imagine, dreptul la onoare, dreptul la demnitate și dreptul la reputație, aspecte care rezultă din înscrisurile depuse la dosar și din declarația martorei L. R..
În ceea ce privește vinovăția, instanța reține pârâtul se află în culpă cu privire la fapta ilicită reținută în sarcina sa, acesta nefăcând dovada existenței vreunei împrejurări care să înlătura vinovăția.
Având în vedere aceste considerente, fiind îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale prevăzute de art. 998-999 Cod civil, instanța admite în parte acțiunea, va constata că reclamantului i-au fost încălcate dreptul la imagine, dreptul la onoare, dreptul la demnitate și dreptul la reputație, va obliga pârâtul la plata sumei de 0,5 lei reprezentând daune morale și la înlăturarea din cadrul articolelor publicate pe paginile de internet www.pesurse.ro și www.pesurse.. 29 iunie, 30 iunie și 2 iulie 2010 a tuturor propozițiilor conținând expresiile dosare pentru presiuni politice, dosare la comandă politică, dosare pe bani, dosare pe presiuni și pe bani.
În baza art. 274 C.pr.civ,. văzând soluția de admitere în parte a acțiunii instanța va obliga pârâtul la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 3000 lei, reprezentând onorariu avocat.
Împotriva acestei sentințe a declarat apel, în termen legal, pârâtul B. I., apel care a fost înregistrat pe rolul tribunalului la data de 03.09.2012.
Apelantul susținea ca sentința apelată este nelegală pentru că reprezintă un non-sens juridic, încălcând flagrant drepturile fundamentale ale intimatului reclamant.
Sentința apelată este un non-sens juridic, încălcând flagrant drepturile fundamentale ale reclamantului HG. Astfel, oricât de lipsit de onoare, demnitate și reputație ar fi intimatul reclamant, nu putem fi de acord că imaginea, onoarea, demnitatea și reputația unei ființe umane pot, toate la un loc, să fie reparate cu 0,5 RON. Asemenea soluție a instanței de fond încalcă toate principiile constituționale privind echitatea procesului civil, protecția drepturilor fundamentale ale omului și egalitatea în fața legii.
Sentința apelată este nelegală pentru că în cauză nu sunt întrunite elementele răspunderii civile delictuale, și deci nu poate interveni răpunderea civilă delictuală a apelantului-pârât.
Sentința apelată este nelegală, pentru că instanța de fond nu identifică care sunt elementele răspunderii civile delictuale, care ar fi întrunite în cazul apelantului- pârât.
Astfel, analizând modalitatea în care au decurs discuțiile Comisiei Juridice și a celei pentru Drepturile Omului din cadrul Senatului, instanța a constatat că apelantul pârât, în calitate de jurnalist, a făcut judecăți de valoare referitoare la intimatul reclamant și a exprimat anumite opinii cu privire la modalitatea în care s-au derulat discuțiile.
Instanța a reținut în mod corect la fila 5 paragraf 6 că "cele 3 articole din ziar sunt scrise într-un stil gazetăresc, pamfletar, întrucât conțin o . comparații și metafore cu caracter satiric, în care ziariștii înfierează anumite trăsături morale, concepții, aspecte negative ale realității sociale, trăsături de caracter ale unei persoane", și că articolele nu exced noțiunilor de libertate de exprimare și de opinie.
Cu toate acestea, instanța a considerat în mod eronat că pentru expresiile „dosare pentru presiuni politice", "dosare la comandă politică", "dosare pe bani", "dosare pe presiuni și pe bani" sunt întrunite condițiile răspunderii civile delictuale.
în fapt, nu sunt întrunite condițiile răspunderii civile delictuale privitor la aceste expresii, după cum vom demonstra în continuare:
A. NU EXISTĂ FAPTA ILICITĂ
Folosirea celor patru-expresii nu poate fi considerată faptă ilicită întrucât trebuie analizat contextul în care au fost folosite, respectiv lucrările comune din cadrul Senatului pentru reexaminarea Legii ANI și toate incidentele ce au avut ioc cu această ocazie (expuse pe larg în întâmpinarea depusă la dosarul cauzei).
Subiectul era unul de mare interes pentru opinia publică, atât prin prisma impactului pe care l-ar fi putut avea în cazul admiterii cererii de reexaminare, cât și din punctul de vedere al reacțiilor celor prezenți. Față de această situație, apelantul pârât, în calitate de jurnalist, avea o adevărată obligație de informare a publicului.
Așadar, cele trei articole nu intră în sfera ilicitului, fiind redări pamfletare ale unor evenimente petrecute și la care apelantul pârât a luat parte în mod nemijlocit.
Mai mult, trebuie observat faptul că folosirea acestor expresii a fost justificată de existența unor împrejurări obiective, precum:
i. Intimatul reclamant HG a fost acuzat de un inspector de integritate de ingerință în soluționarea dosarelor precum și de achiziționarea de bunuri și servicii supraevaluate (așa cum reiese din înscrisurile din dosar).
ii. Intimatul reclamant are o declarație de avere cel puțin dubioasă din care rezultă că are cheltuieli lunare de aprox. 5000 euro, iar venitul total pe familie nu depășește 3000 euro (așa cum reiese din declarația acestuia de avere depusă la dosarul cauzei).
iii. Intimatul reclamant a fost anchetat de DNA pentru fals în înscrisuri oficiale și abuz în serviciu (așa cum reiese din mai multe înscrisuri depuse la dosarul cauzei și care fac vorbire despre această anchetă).
iv. Există un raport al Curții de Conturi privind nereguli la ANI datorate conducerii, pentru care Curtea de Conturi a acționat în justiție ANI și a câștigat la înalta Curte de Casație și Justiție (articolul a fost publicat de către subsemnatul pe 30.07.2010 și există la dosarul cauzei).
v. Există o opinie generală în rândul clasei politice și a presei românească privind faptul că există indicii puternice că intimatul reclamant și instituția condusă de acesta ar fi instrumente politice (așa cum reiese din multiplele articole și declarații date de oameni politici aflate la dosarul cauzei).
18.Prin urmare, folosirea expresiilor dosare pentru presiuni politice", "dosare la comandă politică", "dosare pe bani", "dosare pe presiuni și pe ban" nu poate reprezenta o faptă ilicită atâta timp cât reflectă o opinie publică majoritară și cât are la bază anumite suspiciuni ce au la bază inclusiv întocmirea unor dosare penale de abuz în serviciu.
B. NU EXISTĂ PREJUDICIU
19. În fapt, imaginea intimatului reclamant nu a avut nimic de suferit de pe urma articolelor scrise de subsemnatul. Acesta nu a fost demis din funcția de Secretar General ANI, ba dimpotrivă, a fost avansat, fiind numit președinte ANI. Astfel, miercuri, 21 martie 2012, intimatul reclamant HG și B. S. au susținut, în fața Plenului Consiliului Național de Integritate, interviul-pentru ocuparea funcțiilor de președinte și vicepreședinte ai Agenției Naționale de Integritate.
C. NU EXISTĂ LEGĂTURĂ DE CAUZALITATE ÎNTRE FAPTA ILICITĂ SI PREJUDICIU.
Împrejurarea că există o opinie bine conturată în societatea românească despre împrejurarea că intimatul reclamant HG "ar face dosare politice" nu i se datorează nici într-un caz apelantului-pârât, acesta nefăcând altceva decât să redea tocmai această opinie deja existentă.
Astfel, cu titlu de exemplu din probele depuse deja la dosarul cauzei:C. R., deputat PSD: „ totul e o comandă politică doar pentru denigrarea imaginii celor care au fost cei mai acizi critici până în acest moment ca parlamentari din opoziție la adresa actualului regim" (www.realitatea.net, articol din 29.06.2011: R., despre ancheta ANI: E un dosar politic, îmi voi dovedi în instanță nevinovăția).
C. R.: „ A demarat o campanie de linșare mediatică fără precedent la adresa mea. Am fost acuzat în repetate rânduri de fraudă fără niciun fel de probă concludentă, aspect care prin decizia instanței este total infirmat. Magistrații au decis că sunt nevinovat și astfel nicio afirmație nu s-a confirmat." (www.cancan.ro, articol din 27.01.2012: Justiția a respins acuzațiile de fraudă. Deputatul C. R. a făcut avere legal).
O. V., senator PSD: „Jenanții de la ANI nu au reușit să găsească măcar un leu dobândit ilicit, deși au scormonit cu sârg în declarația mea de avere, timp de doi ani. Metoda lor de a mă introduce în cercetări a fost mai mult decât mizerabilă. Au comandat un articol injurios la adresa mea, într-unui din oficioasele băsiste (...), apoi au trecut la atacuri publice, pe oriunde au găsit o breșă în presă ca să mă terfelească. De câte ori apărea pe undeva băiatul ăla chelios căruia, în mod miraculos, i-a crescut păr pe cap, se lega de mine cum că aș avea ceva de ascuns și de asta afirm că ei cheltuiesc de pomană banul public și nu sunt în stare să ne dea lista miniștrilor cu conturi în străinătate, cu care tot ei se lăudaseră acum vreo trei ani. (...) au ajuns până într-acolo încât să mă amenințe cu un proces de calomnie fiindcă, într-o conferință de presă a partidului, am spus că le voi cere explicații în Parlament (...) despre o gaură descoperită de Curtea de Conturi (...)" (www.olgutavasilescu.ro, articol din 15.12.2011: ANI mi-a trimis certificat de bună purtare după ce m-a terfelit doi ani în presă), C. V. T., europarlamentar: "Baschetbalista mutantă, L. C. Koveși, această muiere pe care nu o ia nimeni de nevastă, vai de capul ei de prăpădită, sună la 08.30 pe C.. Știți cine e C.. Eu vorbesc cifrat, ca să nu se prindă serviciile secrete. Și i-a zis lui C.: M-a sunat G. de la ANI. De trei zile s-a finalizat dosarul lui V.. Ce să facem cu el? Și ăsta a zis: D_-i drumul de urgentai, a declarat V. la ieșirea din P. General." (www.antena3.ro, articol din 05.05.2011: C. V. T., acuzat de fals în declarații: Cine este ANI? Nu știu cine sunt ei!).
D. A., fost Secretar General al Guvernului: ,,(...)Am aflat de existența unei sesizări pe data de 26 noiembrie 2011 cu ocazia unui interviu al domnului președinte al ANI, iar informarea propriu-zisă mi-a fost transmisă abia pe 5 decembrie 2011, lucru care dovedește că ne aflăm în fața unei proceduri de poliție politică săvârșită de către ANI." (www.ziare.ro, articol din 09.02.2012: A. despre foștii colegi: "niște slugarnici". Află informații în exclusivitate despre războiul ei cu ANI și B.).
G. F., senator UDMR: „Cred, sunt convins, că după comportamentul de ieri al celor doi funcționari, există o singură măsură: să fie demiși. Nu mâine, azi. Acești oameni trebuie demiși dacă vreți ca în această țară să avem autoritatea instituțiilor în care să nu știm de frica superirorului, dar de respectul legii, atunci acești oameni trebuie demiși", a spus G. F. în plenul Senatului (www.cotidianul.ro, articol din 19.03.2012: F. cere demiterea conducerii ANI).
V. P., deputat PSD: „(...) B. chiar mi-a făcut un cadou de ziua mea, dar, din motive procedurale, l-a transmis în Gorj la domiciliul meu din buletin - o înștiințare că ANI a început o investigație față de mine! (...) Mulțumesc T. B., mare boier, mare caracter!" (blogponta.wordpress...09.2011).
Așadar, rezultă cu certitudine faptul că opinia că s-ar face dosare politice este verificată din multiple surse, fiind totodată o informație de notorietate la momentul la care apelantul publicase articolele.
în ceea ce privește opinia privind "dosarele pe bani", există si în acest caz elemente de fapt care susțin aceste opinii:
„Ancheta din Cotidianul privește declarația sa (s.n.reclamantul HG) de avere, care, alături de zâmbetul său larg arată cam pe ce mâini a ajuns integritatea națională: "H. G., secretarul general al ANI, și-a cumpărat anul trecut, în câteva luni, o vilă și două apartamente cu 450.000 euro. (...) Reiese că secretarul general al ANI are, la bancă, o rată lunară de peste 1000 euro, iar la suma împrumutată de la cele două persoane fizice, în cazul în care aceste nu i-ar percepe nicio dobândă, ar avea de plătit în medie 5000 euro lunar. Venitul actual al lui G., cu tot cu prime, indemnizații și stimulente, e de maximum 3000 euro lunar." ( www.hotnews.ro, articol din 12.08.2008: Agenția de integritate a averii familiei G.).
D. NU EXISTĂ VINOVĂȚIE.
Lipsa de vinovăție a apelantului pârât derivă din buna credință cu care acesta a acționat. Astfel:
i. Apelantul-pârât nu a susținut în niciun moment că deține probe referitoare la intimatul reclamant, ci doar că „aude că există probe". E și fireSc fjjnd un blog "pe surse", adică scris pe baza unor informații primite de la surse, care pot fi publice sau anonime.
ii. Apelantul pârât a descris cele întâmplate la lucrările comune ale Comisiei Juridice și a celei de Drepturile Omului din Senatul României precum si reacția celor din sală, exact cum a fost ea (inclusiv faptul că dl. senator F. a glumit pe seama intimatului reclamant).
iii. Intimatul reclamant nu a solicitat nici până ia acest moment un drept la replică, deși pe blogul apelantului pârât figurează textul „Dacă cineva se simte lezat într-un fel de vreun articol de pe acest blog, poate trimite un drept la replică care va fi publicat în articolul cu pricina". După cum rezultă din înscrisurile depuse la dosarul cauzei, apelantul pârât a acordat deja mai multe drepturi la replica pe acest blog atunci când i-au fost solicitate. Un exemplu este acela al dreptului la replica acordat chiar ANI, instituția conduse de intimatul reclamant.
În concluzie, în speță nu sunt întrunite elementele răspunderii civile delictuale, cum greșit a reținut instanța de fond.
IV. Instanța de fond încalcă standardul CEDO privind protecția libertății de exprimare, stabilind un standard restrictiv, anume acela prin care jurnalistul ar fi obligat să aducă „probe" în sprijinul afirmațiilor sale.
Deși constată că cele trei articole ale pârâtului „nu exced noțiunilor de libertate de exprimare și libertate de opinie, nefiind astfel fapte ilicite" (Sentința apelată, pagina 5, paragraf 7), instanța de fond, în mod nejustificat, consideră că anumite expresii folosite în cadrul articolelor sunt acuzații directe aduse intimatului reclamant care trebuiau probate.
Instanța de fond-încalcă în mod flagrant exigențele CEDO privind protecția libertății de exprimare"",.afirmând că judecățile de valoare ale apelantului pârât trebuiau probate.
Curtea a stabilit o foarte importantă distincție între afirmarea unor fapte și cea a unor judecăți de valoare. Potrivit Curții, existența faptelor poate fi demonstrată, în timp ce adevărul judecăților de valoare nu este susceptibil de a fi dovedit (Lingens c. Austria,08.07.1996, C. și M. c. României, 17.12.2004, B. c. Moldovei, 21.12.2004, De Haes și Gijels C. Belgia, 27.01.1997)
Din jurisprudența constantă a Curții de la Strasbourg rezultă tendința acesteia de a acorda presei garanții solide împotriva acuzațiilor de calomnie, indicând principiul conform căruia jurnaliștii nu trebuie să fie obligați să dovedească întotdeauna adevărul afirmațiilor publicate, atunci când acționează cu bună credință, bazându-se pe informații credibile. (Lingens c. Austria,08.07.1996, Lopes Gomes Da S. c. Portugalia,28.09.2000, Bladet Tromso și Stensaas c.
În consecință, atunci când jurnalistul nu poate dovedi întru totul exactitatea afirmațiilor făcute, este necesară analiza atitudinii subiective a acestuia în raport atât cu adevărul afirmațiilor sale cât și cu scopul demersului jurnalistic (verificând dacă a urmărit să informeze opinia publică asupra unor chestiuni, îndeplinindu-și astfel datoria de a răspândi informații și idei, chiar dacă aceasta implică uneori, în mod inerent, afectarea reputației persoanei vizate sau a avut numai intenția de a afecta în mod gratuit reputația acesteia) [Cauza Radio France și alții c. Franței).
Astfel înțeleasă, buna credință a jurnaliștilor le va atrage protecția art. 10 al Convenției chiar dacă, în speță, nu reușesc să facă proba verității.
O situație asemănătoare se regăsește în cauza D. c. România, în care reclamantul a fost condamnat penal pentru publicarea unor acuzații privind fraude comise de o persoană ce ocupa funcția de președinte de IAS. într-o primă fază, Comisia europeană a drepturilor omului a ajuns la concluzia că deși afirmarea publică a faptelor nu se baza pe nici un început de probă, totuși nu a avut loc o încălcare a Convenției, luând în considerare poziția specială a presei într-o societate democratică și dezideratul de a nu descuraja cetățenii să aprecieze în mod critic modul în care își exercită mandatul persoanele ce ocupă funcții publice.
Curtea și-a însușit concluziile Comisiei privind încălcarea art. 10, subliniind că „nu s-a dovedit că cele afirmate în articolele incriminate erau total false și urmăreau dosar să alimenteze o campanile de defăimare împotriva părților lezate".
Prin urmare lipsa unor probe concrete privind fapte afirmate nu exclude protecția art. 10 din Convenție în situația în care este vorba de un discurs jurnalistic privind subiecte de interes public iar reaua -credință a jurnalistului nu este dovedită.
În privința articolelor referitoare la lucrările comune ale Comisiei Juridice și a celei de Drepturile Omului din Senatul României, acestea reprezintă opinii ale apelantului pârât asupra modului în care a fost perceput intimatul reclamant. Opiniile au o bază obiectivă solidă, ceea ce semnifică, potrivit jurisprudenței CEDO, că apelantul a acționat în limitele legitime ale libertății de exprimare.
În cauză, așa cum a arătat mai sus, autorul articolelor a acționat cu bună-credință, pe baza unor elemente de fapt, pentru a oferi informații corecte, în conformitate cu etica jurnalistică. Afirmațiile nu reprezintă un atac personal gratuit la adresa intimatului reclamant, autorul a furnizat o explicație obiectivă în privința informațiilor prezentate.
În concluzie, instanța de apel nu a ținut cont de modul în care instanța europeană interpretează, cu caracter obligatoriu pentru instanțele interne, limitele exercitării dreptului la libertatea de exprimare.
V. Sentința este netemeinică pentru că instanța de fond trebuia să aprecieze articolele în ansamblu, nu prin prisma unor propoziții din conținutul lor
Instanța a reținut că cele trei articole ale apelantului pârât nu exced noțiunilor de libertate de expresie și libertate de opinie, nefiind astfel fapte ilicite, cu excepția propozițiilor conținând expresiile „dosare pentru presiuni politice", "dosare la comandă politică", "dosare pe bani", "dosare pe presiuni și pe bani""(pagina 5 paragraf 7).
Instanța de fond trebuia să aprecieze articolele în ansamblu, nu pentru fiecare expresie din propoziție, așa cum procedează când dispune înlăturarea din articole a unor propoziții care conțin anumite expresii.
Sentința apelată este nemotivată, lipsindu-i o motivare adecvată, în conformitate cu normele interne și standardele CEDO privind motivarea hotărârilor judecătorești.
Potrivit art. 261 alin. 5 C., hotărârea instanței trebuie să răspundă unor exigențe ce privesc conținutul său printre care și cele referitoare la toate motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței precum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților, arătându-se totodată și dovezile administrate.
Judecătorii fondului sunt datori să arate motivele de fapt și de drept care au format convingerea lor, să enunțe cele constatate și dovezile care au determinat-o. Sub acest aspect, prevederile art. 261 pct.5 C. au caracter imperativ, iar nerespectarea lor poate atrage casarea hotărârii pentru că, fără arătarea motivelor și a dovezilor, soluția pronunțată este netemeinică și nelegală. (CSJ, Secția contencios administrativ, Decizia 2922/19.10.2000, în Buletinul Jurisprudenței, 1990-2003, p.932.)
Instanța utilizează exprimări generale, de genul „reclamantului i-au fost încălcate drepturile...aspecte care rezultă din înscrisurile depuse la dosar și din declarația martorei L. R."( pagina 6 paragraf 5) fără să indice în mod concret care sunt acele înscrisuri și care anume declarații ale martorului indicat dovedesc cele afirmate.
Motivarea sumară și confuză a unei hotărâri judecătorești echivalează cu nemotivarea hotărârii.
Instanța de fond eșuează tocmai în a trata elementele de drept fundamentale care puteau conduce la justa soluționare a cauzei.
Astfel, instanța constată încălcarea dreptului la imagine, dreptul la onoare, dreptul la demnitate și dreptul la reputație, pe care le tratează global, la pachet, și într-un mod cu totul general, neprecizând în ce constă încălcarea fiecăruia dintre cele patru drepturi reținute cafiind afecțate.
Cu privire la vinovăție, instanța instituie o prezumție relativă de vinovăție (??!!), reținând că „pârâtul se află în culpă (...) acesta nefăcând dovada existenței vreunei împrejurări care să înlăture vinovăția". Așadar, în opinia instanței, nu intimatul reclamant trebuia să facă dovada că apelantul pârât a acționat cu vinovăție, ci pârâtul trebuia să facă dovada că există o împrejurare care înlătură vinovăția.
Instanța reține în mod greșit că apelantul pârât nu a făcut dovada existenței vreunei împrejurări care să înlăture vinovăția sa. De fapt, apelantul pârât a făcut dovada acestei împrejurări și anume prin:
-Faptul că articolele sunt pamflete și
- Faptul că cele expuse în articole nu reprezenta exclusiv opinia sa, ci a majorității jurnaliștilor din presă și, mai mult, a unor persoane importante din lumea politică ce îl acuzau pe intimatul reclamant de aceleași lucruri. Instanța nu explică ce prejudiciu a suferit intimatul reclamant. Din acest punct de vedere, instanța se limitează doar la a menționa că reclamantului i-au fost încălcate anumite drepturi, așa cum reiese din probatoriu. Dar încălcarea unor drepturi nu atrage întotdeauna și existența unui prejudiciu, iar reclamantul ar fi trebuit să probeze (iar instanța să rețină în sentință) acest așa-zis prejudiciu.
Instanța nu prezintă legătura de cauzalitate dintre fapta și prejudiciu. Instanța se limitează la a susține că aceasta există, fără a detalia și a explica de ce și în ce mod intimatul reclamant a fost afectat tocmai de articolele scrise de IB.
Prin modul în care a motivat hotărârea sa, instanța de fond a încălcat și exigențele CEDO în materie.
Astfel Curtea a stabilit că dreptul la un proces echitabil presupune, în principiu, motivarea hotărârilor. Justițiabilii trebuie să se convingă că s-a făcut dreptate și că judecătorul a examinat probele administrate. în plus, enunțarea problemelor de drept și de fapt pe care judecătorul s-a întemeiat trebuie să-i permită justițiabilului să aprecieze șansele de succes ale unei căi de atac (Hadjianastassiou c. G., 16.12.1992). -
Chiar dacă judecătorul nu trebuie să răspundă tuturor argumentelor invocate de părți, argumentele decisive pentru soluționarea cauzei trebuie, totuși, să-și găsească reflectarea în hotărâre [Ruiz Torija c. Spania, 09.12.1994).
Intimatul reclamant H. G. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea apelului formulat de apelantul I. B. ca neîntemeiat si pe cale de consecință menținerea ca legală si temeinica a sentinței civile nr. 5722 pronunțata de Judecătoria Sectorului 1 in data de 30.03.2012.aratand urmatoarele
1.Instanța de fond a realizat o analiză exigentă și corectă a articolelor publicate de către apelantul-pârât I. B. reținând că în ceea ce privește afirmațiile și acuzațiile constând în "dosare pentru presiuni politice", "dosare la comandă politică", "dosare de bani", "dosare pe presiuni si pe bani", sunt aplicabile dispozițiile privind răspunderea civilă delictuală. În cadrul sentinței pronunțate se identifică în mod expres analiza efectuată de instanța de fond sub aspectul determinării elementelor care intră în categoria judecăților de valoare și afirmațiile concrete care lezează drepturile nepatrimoniale ale intimatului-reclamant. în acest sens, instanța de apel va constata că prin afirmațiile „dosare pentru presiuni politice", "dosare la comandă politică", "dosare de bani", "dosare pe presiuni si pe bani", instanța de fond a efectuat în mod corect aplicabilitatea dispozițiilor art. 998-999 C.civ.
Redăm în acest sens susținerile instanței de fond cu privire la distincția clară efectuată între judecățile de valoare care în opinia instanței nu atrag aplicabilitatea dispozițiilor privind răspunderea civilă delictuală și acuzațiile directe aduse intimatului, care necesită susținere factuală si probatorie.
"În cadrul acestor articole, pârâtul a folosit și expresiile dosare pentru presiuni politice,dosare la comandă politică, dosare pe bani, dosare pe presiuni și pe bani.
În niciunul dintre aceste articole nu au fost aduse argumente și nu a fost susținută cu probe ideea conform căreia reclamantul ar întocmi dosare pe bani sau dosare politice, așa cum se afirmă în cadrul articolelor (pag. 5 para. 1 și 2)
Instanța reține că cererea reclamantului este întemeiată doar parțial, unele afirmații din articole fiind expresia libertății de opinie, pe când altele implică dreptul la onoare și demnitate" (pag. 5 parag. 4)
Instanța de apel va constata că acuzațiile directe formulate privind constituirea dosarelor la comandă politică și pe bani, reprezintă acuzații grave de natură a leza în mod grav onoarea, demnitatea, reputația și imaginea intimatului-reclamant. Transmiterea acestor informații în spațiul public, fără a fi efectuate verificări sau fără a fi prezentată o bază factuală sau probatorie reală determină că instanța de fond a apreciat în mod corect că în raport de acuzațiile publicate sunt aplicabile dispozițiile privind răspunderea civilă delictuală.
a)susținerile apelantului-pârât sunt neîntemeiate în raport de îndeplinirea condițiilor pentru atragerea răspunderii civile delictuale.
Apelantul-pârât susține în mod netemeinic că folosirea celor patru expresii nu poate fi considerată faptă ilicită. Contextul factual prezentat de către apelant nu prezintă nicio relevanță sub aspectul acuzațiilor grave formulate privind constituire de dosare politice și pe bani. Instanța de fond în mod corect a reținut în urma analizei de ansamblu a articolelor invocate că aceste afirmații concrete constituie o depășire a limitelor libertății de exprimare.
Conform prevederilor constituționale și a îndatoririlor deontologice într-adevăr apelantul-pârât avea obligația de a informare a publicului. Dar această obligație implică informarea corectă a opiniei publice și nu publicarea unor acuzații mincinoase de natura a leza în mod grav onoarea, demnitatea, reputația și imaginea intimatului-reclamant.
Protecția pe care încearcă apelantul să o invoce privind conținutul pamfletar al acestor articole în mod corect a fost respinsă de instanța de fond în raport de formularea unor acuzații grave prezentate, fără nicio bază factuală și fără a prezenta vreun element probatoriu în susținerea acestora.
Pentru a demonstra temeinicia sentinței instanței de fond prezentăm modalitatea de exprimare utilizată de apelantul pârât a acuzațiilor grave, mincinoase, lipsite de orice fundament, publicate pentru distrugerea imaginii și reputației intimatului-reclamant:
"să facă dosare la comanda politică, plus și mai grav să întocmescâ dosare pe bani", președintele ANI e doar un papițoi la ordinele celui nominalizat"
"(...) H. G. - (secretarul general, dar adevăratul șef) nu mai pot face porcăriile pe care le-au făcut până acum - adică să facă dosare la comandă politică și mai grav să întocmească dosare pe bani" "(...) pe presiuni și pe bani cei de la ANI făceau dosare, le dădeau la TV și cel care era astfel terfelit în spațiul public trebuia să își dovedească vinovăția și nu cei de la ANI"
Modalitatea de redactare, cuvintele jignitoare și batjocoritoare folosite, tonul ironic al articolelor, acuzațiile grave aduse intimatului constând în constituirea dosarelor la comandă politică "și pe bani" constituie fapta ilicită a apelantului care determină aplicabilitatea dispozițiilor art. 998-999 C.civ.
Prin formularea acuzațiilor grave, acuzații de natura a atrage răspunderea penală a intimatului-reclamant, fără a avea o bază factuală și fără a avea dovezi evidente în acest sens, apelantul a realizat o încălcare gravă a dispozițiilor constituționale privind obligația de informare corectă cât și a normelor deontologice ale profesiei de ziarist.
Prin raportare la normele cuprinse în cadrul Codului deontologic al ziaristului instanța de judecată va reține faptele ilicite săvârșite de către apelant, respectiv:
"Art. 1 Ziaristul are datoria primordială de a relata adevărul, indiferent de consecințele ce le-ar putea avea asupra sa, obligație ce decurge din dreptul constituțional al publicului de a fi corect informat.
Art. 2 Ziaristul poate da publicității numai informațiile de a căror veridicitate este sigur, după ce în prealabil Ie-a verificat, de regulă, din cel puțin 2 surse credibile"
în cadrul probatoriului administrat de către apelant nu există nicio dovadă în sensul verificării, din cel puțin două surse credibile a acuzațiilor formulate. Aspectele privind inexistența prezentării unui suport probator au fost analizate în mod corect de către instanța de fond care a apreciat următoarele:
„Instanța reține că pârâtul nu a prezentat în cadrul celor trei articole nicio probă cu privire la acestea. De-abia în fața instanței de judecată pârâtul a încercat să își justifice afirmațiile(...) însă acestea nu prezintă o bază factuală suficientă pentru ca pârâtul să tragă concluzia că reclamantul "face dosare pe bani" (...)„ (pag. 6, para. 1)
În speță, prin faptele săvârșite de apelant au fost încălcate normele privind ocrotirea dreptului la onoare și reputație ale intimatului, precum și normele relative la limitele libertății de expresie, dispozițiile legale de a căror încălcare se face vinovat apelantul fiind următoarele: art.l alin (3), 30 alin (6) din Constituția României, art. 10 alin (2), art. 8 alin (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art. 54 din Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice și persoanele juridice.
În cadrul sentinței pronunțate, instanța de fond a analizat în mod distinct îndeplinirea cumulativă a condițiilor în raport de acuzațiile formulate, respectiv fapta ilicită a apelantului-pârât, vinovăția, legătura de cauzalitate și prejudiciul suferit de intimatul-reclamant.
Sub aspectul faptei ilicite aceasta reiese în mod evident că prin modalitatea de redactare, prin raportare la afirmațiile formulate acuzațiile privind constituirea de către intimatului-reclamant de dosare pe bani sau la presiuni politice reprezintă acuzații concrete transmise opiniei publice cu rea-credință și fără respectarea obligațiilor constituționale și deontologice aplicabile profesiei de jurnalist.
Transmiterea acestor acuzații în spațiul public fără nicio susținere factuală și fără a prezenta o bază probatorie în susținere conturează fapta ilicită săvârșită de apelantul-pârât. în cadrul analizei faptei ilicite săvârșite de apelantul-pârât sub aspectul respectării limitelor libertății de exprimare și ale obligațiilor constituționale și prevederilor deontologice, instanța de fond în mod corecta reținut următoarele: „pârâtul nu a adus nicio probă și nici nu a făcut referire la existența vreunei probe în susținerea celor exprimate. Simpla afirmație că există suficiente probe sau aud că există suficiente probe, așa cum a fost modificat articolul din data de 30.06.2010 n poate reprezenta o bază factuală suficientă pentru acuzațiile aduse reclamantului,, (P.. 6 para 3)
În contextul formulării unor acuzații în mod gratuit, fără susținere reală sau probatorie se demonstrează că apelantul a urmărit cu rea-credință distrugerea în mod gratuit a imaginii, credibilității și reputației intimatului, cu efecte directe către Agenția Națională de Integritate. Obligația de informare corectă a opiniei publice care îi revine apelantului este cu atât mai concretă în condițiile în care Agenția Națională de Integritate a format subiectul a numeroase discuții și controverse la nivelul oamenilor politici.
Instanța de apel va lua în considerare că prin fapta apelantului de susține acuzații grave, mincinoase precum constituirea de către intimat a dosarelor politice pe bani și la presiuni politice se realizează o faptă gravă ilicită care afectează imaginea și credibilitatea instituției.
Având în vedere contextul politico-social din România, în special prin raportare la controversele cunoscute legate de înființarea Agenției Naționale de Integritate, dar în special la importanța și rolul A.N.I în procesul de aderare al României la Uniunea Europeană și la Spațiul Schengen, considerăm că instanța de fond a realizat o analiză exigentă a acestor acuzații susținute la adresa intimatului privind funcția publică pe care o deține, întrucât în această situație limitele libertății de exprimare sunt mult mai restrânse decât în cazul oamenilor politici și trebuie să fie respectate cu strictețe obligațiile de informare corectă a opiniei publice.
În cadrul negocierilor pentru aderare, Uniunea Europeană a indicat necesitatea înființării în România a unui mecanism eficient de verificare a declarațiilor de avere, recomandare susținuta si de Grupul Statelor Anticoruptie al Consiliului Europei (GRECO). Ca urmare a acestor propuneri, unul din obiectivele incluse in Strategia Naționala Anticoruptie 2005-2007, adoptata de Guvernul României prin Hotărârea 231/2005, a fost "Combaterea corupției prin mijloace administrative". La 13 decembrie 2006, înainte de aderarea României la Uniunea Europeana, Comisia Europeana a emis Decizia nr. 2006/928/CE de stabilire a unui mecanism de cooperare si de verificare a progresului realizat de România in vederea atingerii anumitor obiective de referința specifice in domeniul reformei sistemului judiciar si al luptei impotriva corupției.
Prin decizia Comisiei se instituie înființarea unui mecanism de cooperare si verificare a indeplinirii a patru conditionalitati (benchmarks). Condiționalitatea nr. 2 se refera la „înființarea, potrivit angajamentelor, a Agenției Naționale de Integritate (ANI), cu atribuții in verificarea averilor, incompatibilitatilor si a potențialelor conflicte de interese, precum si cu competenta de a adopta decizii cu caracter obligatoriu pe baza cărora sa poată fi aplicate sancțiuni descurajatoare. De asemenea, Agenția Națională de Integritate reprezintă o instituție fundamentală solicitată pentru aderarea la Spațiul Schengen (Anexa nr. 18).
Activitatea și evoluția Agenției Naționale de Integritate formează obiectul monitorizării și evaluării Comisiei Europene prin Mecanismul de Cooperare și Verificare (MCV) reglementat de H.G. nr. 1346/2007 privind aprobarea Planului de acțiune pentru îndeplinirea condiționalităților din cadrul mecanismului de cooperare și verificare a progresului realizat de România în domeniul reformei sistemului judiciar și al luptei împotriva corupției și continuat prin H.G.nr 79/2010 privind înființarea Comisiei de monitorizare a progreselor înregistrate de România în domeniul reformei sistemului judiciar și luptei împotriva corupției.
Prejudiciul suferit de către intimat reiese tocmai din natura obligațiilor constituționale încălcate și a drepturilor nepatrimoniale cărora li se adus atingere prin publicarea în cadrul celor trei articole "Șefii ANI transformă România în țară bananieră" - 29 iunie 2010, "Tupeul șefilor ANL. Faci porcării și apoi te plângi" - 30 iunie 2010, "Doi senatori PDL au votat invers la Legea ANI..." - 2 iulie 2010 a unor acuzații grave privind constituirea dosarelor politice pe bani și la comandă politică.
Afirmațiile și acuzațiile formulate de către intimat relevă intenția acestuia de a creea o imagine negativă a apelantului în ochii opiniei publice. Promovarea prin intermediul internetului, pe o platformă de comunicare la care publicul are acces în orice moment, afectează în mod grav reputația, imaginea și credibilitatea intimatului, creând un prejudiciu imposibil de reparat.
Afirmația: " (...)să facă dosare la comandă politică + și mai grav să întocmească dosare pe bani", reprezintă o informație pe care losif B. o transmite opiniei publice într-un context factual tensionat cu privire la instituția în care intimatul își desfășoară activitatea, informație de natura a modifica în mod substanțial credibilitatea și imaginea intimatului-reclamant.
Chiar în contextul numirii intimatului, după doi de la publicarea acestor articole de către losif B. ca Președinte al ANI, nu diminuează prejudiciul de imagine suferit de către acesta. Pentru câștigarea credibilității și pentru apărarea imaginii pe care o reprezenta ca secretar-genaral al ANI, intimatul a luptat pentru refacerea imaginii și pentru înlăturarea acestor acuzații lipsite de orice bază factuală.
De asemenea, fapta ilicită săvârșită de către losif B. nu a adus atingere numai drepturilor nepatrimoniale ale intimatului ce țin de latura vieții sale publice, ci și drepturilor nepatrimoniale -de simplu cetățean, în special sub aspectul modalității de redactare a acestora și a acuzațiilor mincionoase susținute.
Într-adevăr acceptarea statutului de funcționar public reprezintă și o acceptare a unei critici mult mai aspre și mai agresive din partea ziariștilor, dar faptele săvârșite de către losif B. depășesc limitele unei critici care să se înscrie în sfera libertății de exprimare. Iar în condițiile analizei de ansamblu a funcției deținute de către H. G. în cadrul ANI, precum și a situației acestei instituții la nivel politic, considerăm că rolul ziaristului losif B. era acela de a prezenta informații adevărate, într-o modalitate corectă și demnă unui ziarist, în concordanță cu dispozițiile constituționale și deontologice.
Toate afirmațiile formulate de apelant au avut ca efect direct prezentarea acestuia într-o ipostază deformată, într-o lumină negativă, ceea ce conduce în mod implicit la diminuarea încrederii opiniei publice și asupra instituției în care intimatul își desfășoară activitatea.
Prejudiciul cauzat apelantului se raportează la distrugerea reputației publice privită în ansamblul ei, atât din perspectiva laturii personale cât și a celei profesionale, funcționarii publici având nevoie de încrederea opiniei publice pentru a se putea achita în mod corespunzător de sarcinile lor, fiind necesar deci ca ei să fie protejați de atacuri verbale abuzive îndreptate împotriva lor.
Totodată, considerăm că nu trebuie ignorată cariera profesională a intimatului, de înalt funcționar public în cadrul Agenției Naționale de Integritate, care a fost grav afectată prin prezentarea de către apelant într-o lumină batjocoritoare și ironică și prin susținerea unor acuzații, fără a lăsa nicio urmă de îndoială împotriva intimatului. Statutul de funcționar public se întemeiază pe credibilitatea pe care apelantul o prezintă, credibilitate grav afectată de către losif B. prin publicarea articolelor denigratoare și defăimătoare fără niciun suport probator și generatoare de prejudicii.
Instanța de apel va constata că prejudiciul suferit de apelant este un prejudiciu continuu care își produce efectele inclusiv în ziua de astăzi, numele apelantului fiind asociat cu o persoană lipsită de credibilitate, având personalitatea croită la comanda unor grupuri de interese. De asemenea prejudiciul suferit de către apelant trebuie analizat în raport de natura drepturilor nepatrimoniale vizate a fi atinse de către intimatul losif B.. Aspecte privind menținerea în funcția de secretar-general al ANI, câștigarea concursului de Președinte al instituției nu sunt elemente de natura a diminua prejudiciul produs de către losif B. prin afirmațiile și acuzațiile susținute.
În ceea ce privește declarațiile prezentate în cadrul Motivelor de apel instanța de judecată va constata că acestea nu prezintă relevanță sub aspectul momentului formulării, fiind declarații transmise și la doi ani de la data publicării acuzațiilor grave de constituire a dosarelor pe bani și la presiune politică.
Sub aspectul determinării prejudiciului considerăm că instanța de fond a realizat o apreciere corectă a acestuia în raport de valoarea solicitată cu titlul de daune morale, precum și măsurile de reparare a prejudiciului dispuse. Stabilirea cuantumului daunelor la valoarea de 0,5 lei și înlăturarea din cadrul articolelor publicate a tuturor propozițiilor ce conține expresiile "dosare pentru presiuni politice, dosare la comandă politică, dosare pe bani, dosare pe presiuni și pe bani" a fost realizată în raport de analiza efectuată de instanța de fond sub aspectul identificării elementelor de intră în categoria judecăților de valoare și a elementelor ce reprezintă acuzații concrete, de natură a atrage aplicabilitatea dispozițiilor art. 998-999 C.civ.
În ceea ce privește vinovăția aceasta a fost analizată în mod corect de instanța de fond, respectiv: "instanța reține că pârâtul se află în culpă cu privire la fapta ilicită reținută în sarcina sa, acesta nefăcând dovada existenței vreunei împrejurări care să înlăture vinovăția"
În mod evident prin publicarea articolelor care conțin acuzații mincinoase referitoare la activitatea publică a intimatului în cadrul ANI, apelantul a urmărit producerea unui prejudiciu ce constă în primul rând în discreditarea acestuia și în distrugerea imaginii publice și indirect afectarea imaginii instituției în cadrul căreia își desfășoară activitatea.
Pregătirea și calitatea de jurnalist, calitatea de realizator al unei emisiuni televizate în cadrul posturilor deținute de către un important trust de presă, Grupul Intact, implică prezentarea în fața mass-mediei și a cititorilor a unei anumite credibilități. Din acest punct de vedere considerăm că apelantul a acționat cu intenție directă, întrucât a conștientizat faptele sale și efectele pe care acestea aveau să le producă asupra imaginii și reputației intimatului-reclamant, acceptând producerea lor.
Instanța de apel va lua în considerare reau-credință cu care apelantul a acționat sub aspectul modificării Blog-ului "Pe surse", respectiv a articolului "Tupeul Șefilor ANI...faci porcării și apoi te plângi", publicat în data de 30 iunie 2010, în cadrul blog-ului "pesurse.ro", urmărind în mod evident exonerarea răspunderii prin introducerea verbului și a conjuncției "AUD CĂ", respectiv "Aud că există destule probe care pot fi prezentate la limită care dovedesc acest lucru/"(articol modificat), față de articolul inițial.
" Există destule probe care pot fi prezentate la limită care dovedesc acest lucru".
Identificarea modificării articolului "Tupeul Șefilor ANI....Faci porcării și apoi te plângi", a fost realizată prin compararea textului actual, astfel cum poate să fie accesat cu forma inițială a articolului prin utilizarea arhivei de internet "WAYBACK MACHINE".
Un aspect important pe care instanța de judecată îl va lua în considerare este reprezentat de faptul că apelantul a urmărit distrugerea reputației și imaginii intimatului atât private cât si publice, conștientizând că toate declarațiile sale, în special acuzațiile formulate privind constituirea dosarelor la comandă politică si pe bani vor avea un impact maior asupra celor care cred în instituțiile statului, conturându-se astfel în conștiința publică imaginea negativă a intimatului H. G..
Publicarea unor informații false, lipsite de orice suport factual și fără o minimă verificare conturează faptele ilicite săvârșite de către losif B. care sunt de natură a distruge credibilitatea și imaginea persoanelor vizate. în acest sens considerăm că sancționarea acestui comportament abuziv trebuie sancționată pentru conștientizarea de către losif B. că dreptul la liberă exprimare nu este un drept absolut, nu este un drept care să fie exercitat discreționar, ci cu respectarea anumitor limite și obligații constituționale și deontologice.
Legătura de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu a fost constatată în mod corect de către instanța de fond sub aspectul lezării dreptului la imagine, la onoare, demnitate și reputație în raport de conținutul articolelor publicate și de întreg materialul probator depus. Publicarea acuzațiilor mincinoase, modalitatea de redactare a acestora conturează susținerea și publicarea de către losif B. a unor acuzații lipsite de dovada unei autenticități care să legitimeze acest gest, culminând cu efectul negativ suferit de intimat ca urmare a faptei ilicite comise de către apelant.
2.Prin acuzațiile publicate apelantul a realizat o depășire a limitelor libertății de exprimare, demonstrând exercitarea unui jurnalism iresponsabil.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că orice persoană, inclusiv ziariștii, care exercită libertatea de exprimare își asumă îndatoriri și responsabilități; numai printr-o respectare a îndatoririlor ce-i revin, presa își îndeplinește funcția sa esențială într-o societate democratică, fără a-și depăși anumite limite, mai ales în privința reputației și drepturilor altor persoane.
Cu privire la elementele constitutive ale conținutului noțiunii de faptă ilicită, dreptul subiectiv lezat - dreptul persoanei la demnitate cu cele două componente ale sale - dreptul la onoare și dreptul la reputație, doctrina a consacrat faptul că reputația are la bază informația, astfel încât aceasta este afectată de orice afirmații mincinoase, denigratoare și defăimătoare care rămân în percepția publică. Instanța de judecată trebuie să ia în considerare că toate aceste declarații ale apelantului pot fi accesate în orice moment prin motoarele de căutare ale internetului, producându-se astfel un prejudiciu continuu imaginii publice intimatului.
Afirmarea unor fapte neadevărate - constituire de dosare politice și pe bani - depășesc limitele unei simple judecăți de valoare, reprezentând o afirmație concretă, de natura a îl discredita pe reclamant în legătura cu activitatea desfășurată, astfel cum în mod corect a fost reținut de instanța de fond.
Analiza efectuată considerăm că a fost realizată cu exigența cerută prin raportare la normele legale aplicabile și la practica Curții Europene a Drepturilor Omului, având în vedere calitatea apelantului de ziarist în cadrul unuia dintre cele mai importante trusturi de televiziune din țară, de realizator al unor emisiuni de știri. Pregătirea și calitatea de ziarist i-au permis apelantului să conștientizeze efectele pe care susținerea acuzațiilor mincinoase le produc.
În acest context susținerile apelantului privind încălcarea de către instanța de fond a "standardului CEDO privind protecția libertății de exprimare" sunt netemeinice și conduc la concluzia că apelantul consideră libertatea jurnalistică ca un drept absolut, cu nerespectarea obligațiilor constituționale aplicabile și ale normelor care protejează drepturile nepatrimoniale aparținând persoanelor.
3.Sentința pronunțată de instanța de fond este temeinică sub aspectul analizei efectuate asupra articolelor publicate.
Instanța de judecată a fost învestită să analizeze dacă prin conținutul articolelor prezentate se aduce atingere drepturilor nepatrimoniale aparținând intimatului. Acordând o pretecție sporită libertății jurnalistice, instanța de judecată a considerat necesară realizarea unei separări între elementele care intră în categoria judecăților de valoare și afirmațiile concrete care reprezintă acuzații grave de natură a aduce atingere obligației constituționale de informare corectă a opiniei publice.
În raport de critica formulată privind faptul că instanța nu a apreciat articolele în ansamblu, instanța de apel va constata de asemenea că aceasta este netemeinică în raport de analiza efectiv realizată de către instanța de fond și care se desprinde din cuprinsul hotărârii pronunțate. Astfel, judecătorul în aprecierea caracterului ilicit al afirmațiilor publicate în cadrul articolelor a realizat o analiză corectă sub aspectul informației transmise opiniei publice de către apelant. în niciun caz nu se poate susține că prin raportare la ansamblul articolelor nu se identifică transmiterea unor informații precum constituirea de către intimat a dosarelor la comandă politică și pe bani care reprezintă acuzații concret formulat, fără nicio urmă de dubiu sau de preluare. Mesajul transmis cititorilor constă în abuzurile realizate de intimat în calitatea pe care o deține în cadrul Agenției Naționale de Integritate, abuzuri grave de natură a atrage răspunderea penală a intimatului dacă s-ar dovedi că sunt adevărate.
Susținerea acestor acuzații mincinoase, fără niciun suport probator și fără nicio verificare prealabilă a acestora demonstrează în mod evident intenția apelantului de a îl discredita și denigra pe intimat, precum și de îi distruge imaginea și reputația atât profesională cât și personală.
Gravitatea acestor acuzații este cu atât mai accentuată cu cât opinia publică preia cu interes și atenție informațiile care privesc săvârșirea unor fapte de corupție sau a unor abuzuri în exercitarea funcției deținute. în acest context, apelantul a exercitat un jurnalism iresponsabil, urmărind afectarea gravă a drepturilor intimatului, dar și indirect ale instituției publice, determinând o diminuare a încrederii opiniei publice.
4.Susținerile apelantului privind încălcarea flagrantă a drepturilor fundamentale ale intimatului precum și lipsa unei motivări adecvate sunt neîntemeiate în raport de hotărârea pronunțată de instanța de fond.
Instanța de apel va constata că aceste susțineri nu sunt motivate de către apelant și sunt formulate cu rea-credință. Cu toate că nu indică în mod concret în ce constă atingerea adusă drepturilor fundamentale, considerăm că apelantul încearcă o victimizare sub aspectul încălcării libertății de exprimare și de opinie. Având în vedere pregătirea apelantului considerăm că acesta trebuia să respecte limitele libertății jurnalistice care implică respectarea unor obligații și responsabilități, iar garanțiile și privilegiile oferite jurnaliștilor sunt supuse condiției ca aceștia să acționeze cu bună-credință, astfel încât să furnizeze informații exacte și credibile cu respectarea deontologiei jurnalistice. Atitudinea subiectivă a ziaristului, care nu trebuie să acționeze cu rea-credință, ci cu bună-credință, este esențială pentru a se delimita momentul în care sunt depășite limitele libertății de exprimare.
Practica judecătorească este constantă în analiza bunei sau relei credințe cu care s-a acționat. în acest sens în cadrul deciziei nr. 787/2008, Tribunalul Municipiului București a reținut că: "buna sau reaua-credință se analizează în concret. Or, în cauza de față nu există niciun element care să conducă instanța la concluzia că pârâtul a acționat cu bună-credință". Din contră, lipsa unor minime verificări coroborată cu faptul că ne aflăm în fața afirmării unor fapte (...) conduc la concluzia existenței relei-credințe".
Prin acuzațiile formulate în cadrul articolelor publicate: "Șefii ANI transformă România în țara bananieră", "Doi senatori PDL au votat invers la Legea ANI..." sau "Tupeul șefilor ANI.... faci porcării și apoi te plângi", s-a urmărit distrugerea în mod intenționat a reputației profesionale și implicit a credibilității intimatului H. G., aceste articole conturând exercitarea cu rea-credință de către apelant a dreptului și obligației sale profesionale de a asigura o informare corectă și adevărată opiniei publice.
Reaua credință constă în formularea unor afirmații lipsite de o bază factuală prin care s-a urmărit distrugerea credibilității intimatului, a imaginii, a reputației.
Acuzațiile defăimătoare constând în realizarea de dosare politice și pe bani, aspecte care întrunesc elementele infracțiunilor, sau încercarea de a induce în percepția publică o inversare a funcțiilor în cadrul ANI sunt lipsite de orice susținere probatorie care să fie proporțională cu natura și forța afirmațiilor proferate.
Apelantul ar fi trebuit să se informeze, în detaliu asupra veridicității afirmațiilor făcute și să nu denatureze adevărul. Acuzațiile sunt cu atât mai grave cu cât ele provin de la o persoană familiarizată, prin prisma meseriei cu mediul public, cu mass-media și implicit cu impactul pe care îl are un astfel de discurs asupra opiniei publice.
Atât doctrina cât și practica judiciară, națională și comunitară au reținut că persoanele publice, cele implicate în politică, au fost recunoscute ca persoane care au acceptat implicit un nivel sporit de atenție și de critică față de persoana lor, în schimbul posibilității de a juca un rol proeminent în viața și dirijarea societății, însă, în relațiile interumane există un feed-back în comunicare, aceeași toleranță și rezervă urmând a fi manifestate și de către emitentul unei afirmații, deoarece nu orice expresie la adresa politicianului trebuie tolerată de plano (Cauza P. și S. contra României, D. Ș. v. M. M.).
Informațiile publicate de către losif B. în cadrul blogului său au determinat modificarea imaginii intimatului în mentalul colectiv, în calitatea acestuia de reprezentant al unei autorități statale importante, fracturând echilibrul care trebuie să existe între exercițiul dreptului la liberă exprimare și protecția intereselor sociale și a drepturilor individuale.
Practica judiciară a reținut în mod constant în cazurile privind implicarea unor persoane politice în subiecte de presă că se impune realizarea unei balanțe corecte și juste între poziția privilegiată a presei în exercitarea libertății la exprimare și dreptul persoanei implicate de a își apară și proteja reputația.
Atribute precum imaginea, demnitatea, reputația și credibilitatea intimatului, H. G., au la bază informațiile false, minicinoase, manipulative, înșelătoare transmise publicului de către losif B., care au determinat diminuarea încrederii în prestigiul autorității reprezentată de intimat, afectând în mod evident imaginea acestuia.
Relevantă în acest sens este hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului în cazul Kania și Kittel contra Poloniei, pronunțată la 21 iunie 2010, în cadrul căreia se rețin următoarele:
"Curtea observă în continuare că, în hotărârea sa, instanța de apel a examinat argumentele reclamanților susținute de articolul 10 din Convenție. Acesta a observat că ei ar fi exercitat într-adevăr, libertatea lor de exprimare protejată prin această dispoziție, dar a menționat că această libertate nu a fost nelimitată, iar instanța de apel a observat că a mers mână-în-mână cu anumite obligații și restricții, în special în ceea ce privește protecția a drepturilor părților terțe. Acesta a fost pentru scopul de a proteja eficient drepturile, astfel încât jurnaliștii au fost obligați să acționeze cu diligentă specială; libertatea jurnalistică nu a putut fi văzută ca și cum ar conferi jurnaliștilor dreptul de a acționa arbitrar"
Sub aspectul nemotivării hotărârii considerăm că aceste susțineri sunt în totală contradicție cu hotărârea pronunțată, întrucât aceasta prezintă în mod concret aspectele care au fost avute în vedere la pronunțarea hotărârii.
Distincția clară realizată de instanța între judecăți de valoare și acuzații concrete, precum și analiza îndeplinirii condițiilor care atrag răspunderea civilă delictuală demonstrează că instanța a luat o decizie motivată în raport de fapta ilicită a apelantului. în raport de gravitatea acuzațiilor formulate, instanța de judecată a dispus obligarea apelantului la plata sumei de 0,5 Ron cu titlu de daune morale și înlăturarea din cadrul articolelor a afirmațiilor privind constituirea de dosare politice și la comandă politică.
Instanța de apel va constata că prin sentința pronunțată a fost acordată protecția instituită de următoarele dispoziții legale aplicabile privind dreptul la onoare, demnitate, reputație și imagine, drepturi ce au fost grav lezate prin publicarea unor acuzații mincinoase în cadrul articolelor invocate.
Dispozițiile art. 998-999 Cod civil, care prevăd următoarele:
"Orice fapta a omului, care cauzează altuia prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greșeală s-a ocazionat, a-l repara".
Omul este responsabil nu numai de prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa, dar si de acela ce a cauzat prin neglijenta sau prin imprudenta sa.
Dispozițiile art. 30 alin. 6 din Constituția României prevăd ca "libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viata particulara a persoanei si nici dreptul la propria imagine";
Dispozițiile art. 31 din Constituție care prevăd ca "Mijloacele de informare în masă, publice și private, sunt obligate să asigure informarea corectă a opiniei publice.";
Dispozițiile art. 10 din Convenția Europeana a Drepturilor Omului:
"Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie și libertatea de a primi sau de a comunica informații ori idei fără amestecul autorităților publice și fără a ține seama de frontiere. Prezentul articol nu împiedică Statele să supună societățile de radiodifuziune, de cinematografie sau de televiziune unui regim de autorizare.
2. Exercitarea acestor libertăți ce comportă îndatoriri și responsabilități, poate fi supusă unor formalități, condiții, restrângeri sau sancțiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea națională, integritatea teritorială sau siguranța publică, apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor, protecția sănătății sau a moralei, protecția reputației sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informații confidențiale sau pentru a garanta autoritatea și imparțialitatea puterii judecătorești".
Dispozițiile art. 54 din Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice si juridice rețin ca "persoana care a suferit o atingere in dreptul sau la nume ori pseudonim, la denumire, la onoare, la reputație (...) sau in orice alt drept personal nepatrimonial, va putea cere instanței judecătorești incetarea săvârșiții faptei care aduce atingere drepturilor mai sus arătate";
Dispozițiile din Codul Deontologic al Ziaristului, adoptat de Clubul R. de Presa
art. 1 "ziaristul are datoria primordiala de a relata adevărul, indiferent de consecințele ce le-ar putea avea asupra sa, obligație ce decurge din dreptul constituțional al publicului de a fi corect informat" ;
art. 2 "Ziaristul poate da publicității numai informațiile de a căror veridicitate este sigur, după ce in prealabil Ie-a verificat, de regula, din cel puțin 2 surse credibile"
Art. 4 "ziaristul este obligat sa respecte viața privată a cetățenilor (...)";
Art.9 "Ziaristul care distorsionează intenționat informația, face acuzații nefondate, plagiază, folosește neautorizat fotografii sau imagini tv si surse ori calomniază săvârșește abateri profesionale de maxima gravitate"
Concluzionând, solicită respingerea apelului formulat de apelantul-pârât losif B. ca neîntemeiat și menținerea ca legală și temeinică a hotărârii nr. 5722 pronunțată de Judecătoria sector 1 în data de 30.03.2012.
Prin decizia civilă nr.664A din 25.06.2013 pronunțată de Tribunalul București –Secția a III-a Civilă în dosarul nr._ a fost respins ca nefondat apelul apelantului-pârât B. I. în contradictoriu cu intimatul-reclamant G. H.,
Pentru a pronunța această decizie, tribunalul a reținut următoarele:
Referitor la interpretarea si aplicarea dispozițiilor art. 998-999 C.civ precum si la aplicarea jurisprudenței CEDO in materie, Tribunalul a constatat că hotărârea primei instanțe este legală și temeinică. Prevederile dreptului intern trebuie coroborate cu reglementările internaționale în materia protecției drepturilor omului, respectiv Convenția Europeană a Drepturilor Omului care în virtutea dispozițiilor art. 11 alin. 2 coroborat cu art. 20 din Constituție, este parte integrantă a sistemului român de drept și are aplicabilitate directă în dreptul intern.
Ceea ce se critica prin motivele de apel este aprecierea instanței de fond asupra îndeplinirii condițiilor răspunderii civile delictuale, respectiv lipsa prejudiciului, a faptei ilicite, a vinovăției recurentei si a legăturii de cauzalitate.
Specificul litigiului de fata este dat de calitatea de jurnalist a autorului articolelor, astfel ca in aprecierea caracterului ilicit al faptei se impune analiza raportului dintre art. 8 si art. 10 din Convenție.
Tribunalul a reținut că libertatea de exprimare este una din libertățile esențiale garantate de Convenția Europeana a Drepturilor Omului ( art.10 ). Importanta libertății de exprimare este considerabila si aceasta este fundamentul esențial al unei societăți democratice si una din condițiile progresului, așa cum a afirmat in jurisprudența sa Curtea Europeana a Dreptului Omului ( CEDO, 7 decembrie1976, Handyside c. Regatul Unit ). Libertatea presei este atât de importanta încât Curtea recunoaște ca aceasta include si o anumita doza de exagerare sau chiar de provocare ( CEDO, 8 iulie 1986, Lingens c. Austria ). In același timp aceasta libertate nu trebuie sa depășească anumite limite, în special fiind vorba de reputația sau drepturile altei persoane.
Și în cauza de față se pune problema daca autorul articolelor incriminate a depășit limitele libertății de exprimare si a adus atingere drepturilor reclamanților protejate de art. 8 din Convenție.
Tribunalul a apreciat corectă hotărârea primei instanțe care a arătat că fapta pârâtei de publicare a articolelor în speța nu intră în sfera de protecție a art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, deoarece nu au fost respectate limitele libertății de exprimare și în acest mod s-a adus o gravă atingere vieții intime, private și de familie a reclamantului. Prin urmare, fapta atribuită pârâtei a depășit sfera licitului și a intrat în aceea delictului civil.
Pentru determinarea caracterului licit sau ilicit al acțiunii de publicare a articolului menționat trebuie aduse în discuție dispozițiile legale incidente și trebuie efectuată o analiză amplă a jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului aplicabilă în speța de față.
Din interpretarea dispoziției convenționale redate mai sus, instanța a reținut opțiunea legiuitorului convențional de a stabili limite foarte largi de manifestare a libertății de exprimare, prin instituirea inviolabilității sale, cu rezerva, totuși, că prin aceasta nu se poate aduce atingere demnității, onoarei, vieții private sau dreptului la propria imagine, afectarea acestora din urmă conducând la răspunderea civilă a persoanei care și-a manifestat libertatea de exprimare dincolo de limitele recunoscute prin textul constituțional.
Dreptul garantat de articolul 10 nu este însă unul absolut. Paragraful 2 permite restrângerea exercitării acestuia în ipoteza în care folosirea libertății de exprimare este îndreptată împotriva anumitor valori pe care statul le poate în mod legitim apăra sau chiar împotriva democrației însăși. Restricțiile aduse libertății de exprimare vor fi însă controlate de Curtea europeană prin aplicarea unei serii de principii de interpretare a dispozițiilor articolului 10 din Convenție cristalizate în cadrul jurisprudenței referitoare la acesta. Astfel, Curtea afirmă că limitarea adusă de stat acestui drept este contrară Convenției dacă nu îndeplinește cele trei condiții cumulative enumerate în paragraful 2: a) să fie prevăzută de lege; b) să urmărească cel puțin unul dintre scopurile legitime prevăzute de textul Convenției și c) să fie necesară, într-o societate democratică, pentru atingerea acelui scop (a se vedea în acest sens hotărârea CEDO din 17 decembrie 2004 C. și M. împ. României, par. 85 și urm., publicată în Monitorul Oficial nr. 501/14.06.2005; hotărârea CEDO din 7 octombrie 2008 B. împotriva României, par. 31 și urm., publicată în Monitorul Oficial nr. 304/08.05.2009; hotărârea CEDO din 28 septembrie 2004 S. și P. împotriva României, par. 35 și urm., publicată în Monitorul Oficial nr. 484/08.06.2005).
Cât privește prima condiție dintre cele menționate mai sus, instanța a reținut că ingerința adusă libertății de exprimare trebuie să se bazeze pe o dispoziție normativă existentă în dreptul intern, înțelegând prin aceasta, atât actul legislativ cu valoare normativă generală ce emană de la puterea legiuitoare, cât și o normă cu o forță juridică inferioară legii în sens formal, dar și jurisprudența rezultată din activitatea instanțelor judecătorești, cu mențiunea că acestea trebuie să întrunească două condiții fundamentale, respectiv să fie accesibile și previzibile destinatarului (a se vedea hotărârea CEDO din 26 aprilie 1979 cauza Sunday Times împotriva Regatului Unit, par. 49 – disponibilă pe pagina de Internet a Curții Europene a Drepturilor Omului - www.echr.coe.int).
A doua condiție dintre cele menționate mai sus implică analiza existenței unuia dintre scopurile legitime instituite limitativ de par. 2 al articolului 10 din Convenție, respectiv securitatea națională, integritatea teritorială sau siguranța publică, apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor, protecția sănătății sau a moralei, protecția reputației sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informații confidențiale sau pentru a garanta autoritatea și imparțialitatea puterii judecătorești.
În sfârșit, cea de-a treia condiție, pentru ca ingerința să nu conducă la încălcarea libertății de exprimare garantată de art. 10 din Convenție, presupune ca ingerința să fie necesară într-o societate democratică, în sensul de a corespunde „unei nevoi sociale imperioase”, iar argumentele invocate de autoritățile naționale pentru a justifica ingerința să fie „pertinente și suficiente”, măsura de limitare a libertății de exprimare trebuind să fie "proporțională cu scopurile legitime urmărite", asigurându-se un just echilibru între, pe de o parte, protecția libertății de exprimare consacrată de art. 10 și, pe de altă parte, interesul general de apărare a dreptului terțului care invocă depășirea limitelor libertății de exprimare (a se vedea hotărârea C. și M., citată anterior, par. 88 – 90).
Instanța a mai învederat că în jurisprudența Curții se acordă presei un rol indispensabil de “câine de pază” într-o societate democratică, cu mențiunea că, deși presa nu trebuie să depășească anumite limite, ținând în special de protecția reputației și a drepturilor celuilalt, totuși îi revine sarcina de a comunica, pentru îndeplinirea sarcinilor și responsabilităților sale, informații și idei asupra unor chestiuni politice, precum și asupra altor subiecte de interes general (a se vedea paragraful 93 din hotărârea C. și M., anterior citată, în care se face trimitere la hotărârile CEDO De Haes și Gijsels împotriva Belgiei din 24 februarie 1997, par. 37, T. împotriva Luxemburgului, cererea nr. 38.432/97, par. 45, și Colombani și alții împotriva Franței, cererea nr. 51.279/99, par. 55). Totodată, se impune a fi menționat că, din analiza jurisprudenței Curții, rezultă că, atunci când se află în prezența afirmațiilor critice pe care presa le face cu privire la oamenii politici, fie că aceștia ocupă deja funcții publice sau nu, controlul european este total, iar protecția Convenției este maximă. În acest sens, instanța a constatat că în hotărârea CEDO din 8 iulie 1986 Lingens împotriva Austria, par. 42 alin. 2, Curtea consideră că „limitele criticii admisibile sunt mai largi în privința unui om politic, vizat în această calitate, decât a unui individ obișnuit; spre deosebire de acesta din urmă, omul politic se expune în mod inevitabil și conștient unui control strict al faptelor și afirmațiilor sale atât din partea ziariștilor cât și a masei cetățenilor. El trebuie, prin urmare, să dea dovadă de o mai mare toleranță”.
Pe de altă parte, trebuie avute în vedere dispozițiile art. 8 din Convenția amintită „Paragraf 1 – Orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale private și de familie, a domiciliului său și a corespondenței sale. Paragraf 2 – Nu este admis amestecul unei autorități publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege și dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea națională, siguranța publică, bunăstarea economică a țării, apărarea ordinii și prevenirii faptelor penale, protejarea sănătății sau a moralei, ori protejarea drepturilor și libertăților altora”.
În jurisprudența sa dată în interpretarea și aplicarea articolului menționat, Curtea arată că noțiunea de viață privată cuprinde elemente care se raportează la identitatea unei persoane cum ar fi numele său, fotografia sa, integritatea sa fizică și morală; garanția oferită de art. 8 din Convenție este destinată, în principal, să asigure dezvoltarea, fără ingerințe din afară, a personalității fiecărui individ în relațiile cu semenii. Așadar, există o zonă de interacțiune între individ și terți care, chiar și într-un context public, poate aparține «vieții private» (a se vedea hotărârea Von Hannover împotriva Germaniei [MC], nr._/00, paragraful 50, CEDH 2004-VI). Curtea a concluzionat că publicarea unei fotografii interferează cu viața privată a unei persoane, chiar dacă această persoană este una publică (Schüssel împotriva Austriei (decizie), nr._/98, 21 februarie 2002 și Von Hennover citată anterior, paragraful 53). Or, dreptul la apărarea reputației este un drept care, în calitate de element al vieții private, este legat de art. 8 din Convenție (a se vedea Abeberry împotriva Franței (decizie), nr._/00, 21 septembrie 2004 și Leempoel & S.A. ED Ciné Revue împotriva Belgiei, nr._/01, paragraful 67, 9 noiembrie 2006).
În plus, Curtea a afirmat faptul că art. 8 are drept obiect principal apărarea individului de ingerințele arbitrare ale puterilor publice, nelimitându-se la a pretinde statului să se abțină de la asemenea ingerințe; acestui angajament negativ i se pot alătura obligațiile pozitive legate de respectarea efectivă a vieții private sau de familie. Ele pot impune adoptarea de măsuri vizând respectarea vieții private până la relațiile indivizilor între ei. Granița dintre obligațiile pozitive și negative ale statului potrivit art. 8 nu se pretează la o definiție precisă; principiile aplicabile sunt totuși comparabile. Mai precis, în cele două cazuri, trebuie luată în calcul păstrarea echilibrului just dintre interesul general și interesele individului, statul beneficiind oricum de o marjă de apreciere (a se vedea Pfeifer împotriva Austriei nr._/03, paragraful 37).
În raport de cele arătate, instanța a apreciat că fapta pârâtului de publicare a articolelor în speță, prin care sunt afirmate fapte de o gravitate deosebită fără a se prezenta argumente credibile, nu intră în sfera de protecție a art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, deoarece nu au fost respectate limitele libertății de exprimare și în acest mod s-a adus o gravă atingere vieții intime, private și de familie a reclamantului proteguită de art.8 din Convenție.
În nici unul dintre articole nu au fost aduse argumente și nu a fost susținută cu probe ideea conform căreia reclamantul ar întocmi dosare pe bani sau dosare politice, așa cum afirmă în cadrul articolelor. În evaluarea proporționalității unei ingerințe în exercitarea libertății de exprimere trebuie să se distingă între fapte și judecăți de valoare. Dacă materialitatea primelor poate fi dovedită, ultimele nu se pretează la o demonstrație a exactității lor. S-a arătat că și o judecată de valoare se poate dovedi excesivă dacă este totalmente lipsită de o bază factuală.
În cauză în articolele incriminate apare ideea că reclamantul a întocmit dosare pentru presiuni politice, dosare la comandă politică, dosare pe bani, dosare pe presiuni și pe bani. Aceste afirmații reprezintă elemente de fapt în opinia tribunalului și nu judecăți de valoare, prin urmare ele trebuiau să aibă un suport probator. Sunt acuzații grave care nu pot fi inserate într-un articol ca simple comentarii. Chiar și în ipoteza specifică speței de față, când în discuție este o persoană publică, nu este firesc ca acuzații de natură penală să nu fie susținute de argumente credibile. Într-adevăr pârâtul nu a prezentat în cadrul celor trei articole nici o justificare cu privire la aceste acuzații: În instanță pârâtul a invocat o anchetă a ziarului Cotidianul, declarația de avere a reclamantului etc., însă cum a arătat prima instanță, acestea nu reprezintă probe suficiente pentru ca pârâtul să tragă concluzia că reclamantul „face dosare pe bani”, așa cum s-a exprimat în aceste articole, din moment ce nici unul dintre argumente nu a fost expus în articole. Articolul 10 în esență lasă ziariștilor grija de a decide dacă este necesar sau nu să se reproducă suportul informațiilor pentru aprecierea credibilității acestora-Fressoz și Roire c. Franței- însă presa trebuie în principiu să se poată sprijini pe rapoarte oficiale fără să trebuiască să întreprindă cercetări independente.
Așa cum corect a arătat prima instanță, pârâtul nu a dus nici o probă și nici nu a făcut referire la existența vreunei probe în susținerea ideilor exprimate. Contrar susținerilor apelantului, acesta nu a furnizat o explicație obiectivă în privința informațiilor prezentate. Simpla afirmație că ,,există suficiente probe,, sau „aud că există suficiente probe”, așa cum a fost modificat articolul din data de 30.06.2010 nu poate reprezenta o bază factuală suficientă pentru acuzațiile aduse reclamantului și nici nu susține ideea bunei credințe a ziaristului.
Tribunalul a reținut dispozițiile din Codul Deontologic al Ziaristului, adoptat de Clubul Român de Presă.
Art. 1 ,,Ziaristul are datoria primordiala de a relata adevarul, indiferent de consecintele ce le-ar putea avea asupra sa, obligatie ce decurge din dreptul constitutional al publicului de a fi corect
informat.,,
Art. 2 ,,Ziaristul poate da publicității numai informațiile de a căror veridicitate este sigur, dupa ce in prealabil le-a verificat, de regula, din cel puțin 2 surse credibile.
Art. 4 ,,Ziaristul este obligat sa respecte viața privata a cetățenilor …,,
Art. 9 ,,Ziaristul care distorsionează intenționat informatia, face acuzații nefondate, plagiaza, foloseste neautorizat fotografii sau imagini tv si surse ori calomniaza savarseste abateri profesionale de maxima gravitate.,,
Așadar ziaristul trebuie să acționeze cu bună credință și să se bazeze pe o bază factuală suficient de precisă și fiabilă care să poată fi considerată proporțională cu natura și forța afirmației sale, având în vedere că, cu cât o afirmație este mai serioasă, cu atât baza factuală trebuie să fie mai solidă. În cauză pârâtul nu s-a sprijinit pe un raport oficial ci a arătat că expresiile folosite reflectă o opinie publică majoritară. Astfel, opiniile unor politicieni, declarația de avere a reclamantului analizată de Ziarului Cotidianul, raportul Curții de Conturi sau existența unui dosar penal nu pot fi apreciate ca fiind o bază factuală precisă care să justifice acuzațiile grave și concrete aduse reclamantului, de natură a atrage răspunderea penală a acestuia. Afirmațiile pârâtului depășesc limitele unor judecăți de valoare astfel că se impunea cu atât mai mult să existe surse credibile ale acuzațiilor. Tribunalul a constatat că raportul Curții de Conturi, dosarul înregistrat la DNA așa cum rezultă din actele dosarului, nu au nici o legătură cu acuzațiile din articolele ce constituie obiectul litigiului, ci se referă la alte chestiuni, după cum declarația de avere a reclamantului este de asemenea irelevantă. Reclamantul a fost acuzat prin aceste articole că întocmește dosare la comandă politică, or niciuna din probele administrate de pârât pentru a justifica aceste acuzații nu conduc la o asemenea concluzie. Afirmațiile politicienilor fără a fi coroborate cu documente oficiale nu constituie surse credibile și obiective pentru a permite publicarea unor acuzații de o asemenea gravitate, ci sunt așa cum însuți apelantul arăta ,,suspiciuni,, insuficiente pentru a fi considerate o bază factuală. De asemenea expresiile inserate în articolele publicate- dosare pentru presiuni politice, dosare la comandă politică, dosare pe bani, dosare pe presiuni și pe bani- prin care se aduc acuzații ce pot atrage răspunderea penală depășesc stilul pamfletar.
Contrar susținerilor apelantului-pârât, aceste expresii sunt în esență informații cu privire la activitatea reclamantului astfel că ele sunt apreciate ca atare, chiar dacă restul articolului se înscrie în general în stilul gazetăresc. Sentința de fond conține considerentele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, articolele publicate de pârât fiind în mod corect analizate, prima instanță evidențiind în conținutul acestora elementele ce atrag răspunderea civilă delictuală. Tribunalul constată așadar că articolele în discuție depășesc limitele criticii admisibile și nu intră în sfera de protecție a art.10 din Convenție cât privește libertatea de exprimare, motiv pentru care nu beneficiază de garanțiile rezultate din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului. Pentru aceste considerente tribunalul a apreciat criticile aduse sentinței pe acest aspect ca neîntemeiate.
În ceea ce privește prejudiciul conform practicii constante a Curții Europene a Drepturilor Omului, atunci când drepturile fundamentale ale persoanei au fost încălcate prin măsuri ce s-au dovedit a fi neîntemeiate, persoana are dreptul la repararea integrală a prejudiciului cauzat, atât a prejudiciului material, cât și a prejudiciului moral.
În ceea ce privește cuantumul despăgubirilor acordate cu titlu de prejudiciu moral, dovedirea și cuantificarea acestuia ridică probleme atât pentru solicitant, cât și pentru instanțele de judecată.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului însăși, atunci când acordă despăgubiri morale nu operează cu criterii de evaluare prestabilite, ci judecă în echitate.
Prin motivele de apel s-a susținut că sentința este un non-sens juridic întrucât imaginea unei persoane nu poate fi reparată cu 0.5 lei. Susținerea este greșită în opinia tribunalului întrucât este vorba de o reparație simbolică a prejudiciului, potrivit cererii reclamantului. Chiar dacă urmare a acestor articole activitatea profesională a reclamantului nu a fost influențată, în cauză este vorba de un prejudiciu moral, de imagine, suferit de reclamant în calitate de persoană publică, urmare a unor afirmații denigratoare ce aduc atingere drepturilor sale nepatrimoniale. De asemenea, martorul audiat în cauză a vorbit despre faptul că reclamantul a fost pus în situația de a oferi explicații peroanelor din jur, inclusiv familiei în legătură cu acuzațiile de pe site, fiind în mod vădit ofensat de cele publicate. Prima instanță a constatat că reclamantului i-au fost încălcate dreptul la imagine, dreptul la onoare, dreptul la demnitate și dreptul la reputație, această constatare fiind prin ea însăși o modalitate de reparare a prejudiciului, daunele morale având un caracter simbolic.
Cu privire la vinovăția din prezenta cauză, s-a reținut că potrivit dreptului comun în cazul răspunderii civile delictuale, nu interesează forma de vinovăție, răspunderea autorului putând fi angajată chiar și în cazul unei culpe „minore". Așa cum prevede art.998 C.civ., răspunde cel a cărui greșeală, „imprudență", sau „neglijență" a ocazionat prejudiciul. Gradul de vinovăție este luat în considerare la stabilirea întinderii obligației de reparare a prejudiciului. Așa cum s-a arătat anterior publicarea respectivelor articole fără o bază factuală solidă și fără o explicație obiectivă în privința informațiilor prezentate constituie o faptă săvârșită cu vinovăție în accepțiunea art. 998 C.civ., neputându-se reține o cauză exoneratoare de răspundere.
Criticile referitoare la inexistența legăturii de cauzalitate sunt de asemenea neântemeiate. În analiza caracterului ilicit al faptei de publicare a articolelor ce constituie obiectul litigiului, s-a constatat că afirmațiile pârâtului depășesc limitele criticii admisibile și prin aceasta sunt de natură a afecta imaginea reclamantului, cauzând prejudiciul de natură morală constata de prima instanță.
Împotriva acestei decizii a formulat în termenul legal recurs motivat, recurentul-pârât I. B. solicitând instanței de recurs să dispună admiterea recursului și în principal, casarea deciziei recurate și, în urma rejudecării în fond, admiterea apelului și respingerea cererii introductive de instanță, iar în subsidiar, modificarea în tot a deciziei recurate în sensul admiterii apelului, schimbării în tot a sentinței apelate și respingerii acțiunii, pentru următoarele motive:
- Instanța de apel a pronunțat o hotărâre cu încălcarea art. 105 alin. (2) C.Pr.Civ.
Recurentul -pârât arătă că instanța de apel a refuzat să analizeze dacă dovezile prezentate de recurentul -pârât înaintea instanței reprezintă o bază factuală suficientă pentru afirmațiile citate mai sus, deoarece aceste probe sau argumente nu au fost expuse în articole.
Este vorba de dovezi a căror administrare a fost acceptată de instanțele de fond, și deci au fost considerate pertinente concludente și utile soluționării fondului cauzei.
În aceste condiții refuzul instanței de a analiza dovezi cu privire la a căror admisibilitate nu are nicio obiecție reprezintă în opinia recurentului, o încălcare a principiului egalității părților în procesul civil și principiul contradictorialității.
Instanța ar fi trebuit, prealabil etapei dezbaterilor, să pună în discuția părților în opinia recurentului, orice măsură privind eliminarea unor probe administrate, în caz contrar fiind încălcat principiul contradictorialității procesului civil.
Procedândîn faza deliberării la eliminarea probelor deja administrate instanța în opinia recurentului, strică echilibrul necesara fi menținut între părți în conformitate cu principiul egalității părților în procesul civil.
Dincele de mai sus în opinia recurentului se desprinde concluzia că instanța de apel a pronunțat o hotărâre afectată de nulitatea prevăzută de art. 105 alin. (2) C.pr.civ., motiv pentru care aceasta trebuie casată, iar pricina reexaminată în fond.
II. Decizia recurată conține motive contracdictorii.
În cuprinsul deciziei recurate, imediat după afirmația că nu va analiza dacă probele prezentate în cursul procesului de recurentul-pârât reprezintă o bază factuală suficientă pentru afirmațiile publicate, instanța de apel reține că "în cauză pârâtul nu a adus nicio probă, și nici nu a făcut referire la existența vreunei probe în susținerea ideilor exprimate".
Dupăcum se poate lesne observa în opinia recurentului, cele două motive succesive ale instanței sunt contradictorii. Nu se poate considera legal motivată o hotărâre în care instanța reține că partea a administrat probe pe care nu le va analiza, pentru ca apoi să rețină că în cauză, aceeași parte nu a adus nicio probă și nici nu a făcut referire la existența vreunei probe în susținerea ideilor exprimate.
Se impune așadar cenzurarea motivării instanței și modificarea deciziei recurate.
III. Decizia recurată nu este motivată cu privire la îndeplinirea condițiilor de aplicare a art. 10 din convenția europeană a drepturilor omului
După ce reține în pag. 24 (paragraful al treilea) din decizia recurată faptul că modul de aplicare a prevederilor Convenției la prezenta cauză, urmează aproape 3 pagini de trimiteri la practica Curții Europene a Drepturilor Omului, pentru ca, singurul element care să aibă legătură directă cu cauza să fie constatarea că nu au fost aduse argumente în articole cu privire la baza factuală a afirmațiilor incriminate, iar în opinia recurentului, această modalitate de motivare duce la o nemotivare a deciziei recurate.
IV. Decizia recurată conține motive străine de natura cauzei
Recurentul-pârât s-a referit la motivarea instanței de apel în sensul că "așa cum s-a arătat anterior, publicarea respectivului articol, care nu se justifica pe ideea unui interes public, în condițiile în care părinții și- au exprimat dorința dea a li se respecta viața de familie, constituie faptă săvârșită cu vinovăție în accepțiunea art. 998 C.civ" însă după cum se poate observa, porțiunea subliniată nu își are corespondent în elementele factuale ale cauzei de față.
Instanța de apel folosește un motiv străin de natura pricinii pentru a motiva îndeplinirea condiției vinovăției recurentului-pârât, pe cale de consecință, în opinia recurentului se impune modificarea deciziei recurate și a se reține că în cauză vinovăția recurentului pârât nu a fost dovedită.
Trebuie remarcat faptul că o eventuală calificare a motivului în discuție ca eroare materială în opinia recurentului, este de asemenea de natură să afecteze decizia recurată în sensul că o lipsește de motivare cu privire la vinovăția recurentului pârât.
V. Decizia recurată a fost dată cu aplicarea greșită a legii.
Există mai multe motive pentru care soluția cuprinsă în decizia recurată poate fi considerată ca fiind criticabilă prin aplicarea pct. 9 al art. 304 C.pr.civ..
În primul rând nu există temei legal sau convențional în opinia recurentului pentru care instanța de apel să înlăture probele administrate de recurentul pârât.
Instanța nu citează (și de altfel nici nu există) o prevedere legală sau convențională care să înlăture posibilitatea jurnalistului de a dovedi ulterior publicării articolului baza factuală a afirmațiilor sale.
O asemenea măsură nu este îndreptățită nici de practica Curții Europene a Drepturilor Omului ("CEDO"), de altfel, acesta este unul dintre puținele motive adoptate de instanța de apel care nu este dublat de citări masive din practica CEDO, iar o asemenea practică ar fi de altfel nelegală și neconvențională. Pe de o parte pârâtul jurnalist ar fi lipsit de posibilitatea de a dovedi veridicitatea factuală a informaților publicate, iar pe de altă parte, textul convențional aplicabil nu face o precizare în sensul că toate dovezile trebuie prezentate în articolele incriminate.
De asemenea, prin reducere la absurd a raționamentului instanței, dacă motivarea ar fi corectă, majoritatea litigiilor privind articole publicate de jurnaliști ar presupune soluționarea fără administrarea de probe suplimentare, fapt pe care însăși instanța de apel nu l-a pus în practică, întrucât nu a cenzurat actele procedurale privind administrarea probelor.
În al doilea rând, nu au fost corect aplicate regulile privind aplicarea art. 8 si art. 10 din Conveție în opinia recurentului.
Subiectul era unul de mare interes pentru opinia publică, atât prin prisma impactului pe care l-ar fi putut avea în cazul admiterii cererii de reexaminare, cât și din punctul de vedere al reacțiilor celor prezenți, și față de această situație, recurentul pârât, în calitate de jurnalist, avea o adevărată obligație de informare a publicului, fapt care este de natură să ducă la înlăturarea răspunderii.
În cauză au fost administrate probe extensive în sensul că există o bază factuală a afirmațiilor incriminate:
• intimatul reclamant a fost acuzat de un inspector de integritate de ingerință în soluționarea dosarelor precum și de achiziționarea de bunuri și servicii supraevaluate (așa cum reiese din înscrisurile din dosar).
• intimatul reclamant are o declarație de avere cel puțin dubioasă din care rezultă că are cheltuieli lunare de aprox. 5000 euro, iar venitul total pe familie nu depășește 3000 euro (așa cum reiese din declarația acestuia de avere depusă la dosarul cauzei).
• Intimatul reclamant a fost anchetat de DNA pentru fals în înscrisuri oficiale și abuz în serviciu (așa cum reiese din mai multe înscrisuri depuse la dosarul cauzei și care fac vorbire despre această anchetă).
• există un raport al Curții de Conturi privind nereguli la ANI datorate conducerii, pentru care Curtea de Conturi a acționat în justiție ANI și a câștigat la înalta Curte de Casație și Justiție (articolul a fost publicat de către recurentul pârât pe 30.07.2010 și există la dosarul cauzei).
• Există o opinie generală în rândul clasei politice și a presei românești privind faptul că există indicii puternice că intimatul reclamant și instituția condusă de acesta ar fi instrumente politice (așa cum reiese din multiplele articole și declarații date de oameni politici aflate la dosarul cauzei).
Prin urmare, în opinia recurentului nu se impune atragerea răspunderii recurentului pârât.
Din jurisprudența constantă a Curții de la Strasbourg rezultă în opinia recurentului tendința acesteia de a acorda presei garanții solide împotriva acuzațiilor de calomnie, indicând principiul conform căruia jurnaliștii nu trebuie să fie obligați să dovedească întotdeauna adevărul afirmațiilor publicate, atunci când acționează cu bună credință, bazându-se pe informații credibile. (Lingens c. Austria,08.07.1996, Lopes Gomes Da S. c. Portugalia,28.09.2000, Bladet Tromso și Stensaas c. Norvegia,20.05.1999, Radio France și alții c. Franța,30.03.2004, Oberschlick c. Austria,01.0- 7.1997, D. c. România 28.09.1999).
În consecință, atunci când jurnalistul nu poate dovedi întru totul exactitatea afirmațiilor făcute, este necesară analiza atitudinii subiective a acestuia în raport atât cu adevărul afirmațiilor sale cât și cu scopul demersului jurnalistic (verificând dacă a urmărit să informeze opinia publică asupra unor chestiuni, îndeplinindu-și astfel datoria de a răspândi informații și idei, chiar dacă aceasta implică uneori, în mod inerent, afectarea reputației persoanei vizate sau a avut numai intenția de a afecta în mod gratuit reputația acesteia) (Cauza Radio France și alții c. Franței).
Astfel înțeleasă, buna credință a jurnaliștilor le va atrage protecția art. 10 al Convenției chiar dacă, în speță, nu reușesc să facă proba verității.
O situație asemănătoare se regăsește în cauza D. c. România, în care reclamantul a fost condamnat penal pentru publicarea unor acuzații privind fraude comise de o persoană ce ocupa funcția de președinte de IAS. Într-o primă fază, Comisia europeană a drepturilor omului a ajuns la concluzia că deși afirmarea publică a faptelor nu se baza pe nici un început de probă, totuși nu a avut loc o încălcare a Convenției, luând în considerare poziția specială a presei într-o societate democratică și dezideratul de a nu descuraja cetățenii să aprecieze în mod critic modul în care își exercită mandatul persoanele ce ocupă funcții publice.
Curtea și-a însușit concluziile Comisiei privind încălcarea art. 10, subliniind că „nu s-a dovedit că cele afirmate în articolele incriminate erau total false și urmăreau doar să alimenteze o campanie de defăimare împotriva părților lezate".
Prin urmare lipsa unor probe concrete privind fapte afirmate nu exclude protecția art. 10 din Convenție în situația în care este vorba de un discurs jurnalistic privind subiecte de interes public iar reaua credință a jurnalistului nu este dovedită.
În privința articolelor referitoare la lucrările comune ale Comisiei Juridice și a celei de Drepturile Omului din Senatul României, acestea reprezintă opinii ale recurentului pârât asupra modului în care a fost perceput intimatul reclamant. Opiniile au o bază obiectivă solidă, ceea ce semnifică, potrivit jurisprudenței CEDO, că recurentul a acționat în limitele legitime ale libertății de exprimare.
În cauză, așa cum a arătat mai sus, autorul articolelor a acționat cu bună-credință, pe baza unor elemente de fapt, pentru a oferi informații corecte, în conformitate cu etica jurnalistică.
Afirmațiile nu reprezintă un atac personal gratuit la adresa intimatului reclamant, autorul a furnizat o explicație obiectivă în privința informațiilor prezentate.
În concluzie, în opinia recurentului instanța de apel nu a ținut cont de modul în care instanța europeană interpretează, cu caracter obligatoriu pentru Instanțele interne, limitele exercitării dreptului la libertatea de exprimare.
În al treilea rând, nu au fost corect aplicate regulile privind răspunderea pentru fapta ilicită în conformitate cu Codul civil Român.
După cum a arătat recurentul-pârât, nu există fapta ilicită în condițiile în care articolele reprezintă pamflete.
De asemenea recurentul pârât a menționat expres în cuprinsul articolelor faptul că afirmațiile sale incriminate în prezenta cauză reprezintă simple preluări ale afirmațiilor și dovezilor existente deja în spațiul public.
Din probele administrate în prezenta cauză rezultă faptul că spațiul public a fost practic invadat cu informații privind suspiciunile referitoare la activitatea intimatului reclamant:
• C. R., deputat PSD: „ totul e o comandă politică doar pentru denigrarea imaginii celor care au fost cei mai acizi critici până în acest moment ca parlamentari din opoziție la adresa actualului regim" (www.realitatea.net. articol din 29.06.2011: R., despre ancheta ANI: E un dosar politic, îmi voi dovedi în instanță nevinovăția).
• C. R.: „ A demarat o campanie de linșare mediatică fără precedent la adresa mea. Am fost acuzat în repetate rânduri de fraudă fără niciun fel de probă concludentă, aspect care prin decizia instanței este total infirmat. Magistrații au decis că sunt nevinovat și astfel nicio afirmație nu s-a confirmat." (www.cancan.ro. articol din 27.01.2012: Justiția a respins acuzațiile de fraudă. Deputatul C. R. a făcut avere legal).
• O. V.. senator PSD: „Jenanții de la ANI nu au reușit să găsească măcar un leu dobândit ilicit, deși au scormonit cu sârg în declarația mea de avere, timp de doi ani. Metoda lor de a mă introduce în cercetări a fost mai mult decât mizerabilă. Au comandat un articol injurios la adresa mea, într-unui din oficioasele băsiste (...), apoi au trecut la atacuri publice, pe oriunde au găsit o breșă în presă ca să mă terfelească. De câte ori apărea pe undeva băiatul ăla chelios căruia, în mod miraculos, i-a crescut păr pe cap, se lega de mine cum că aș avea ceva de ascuns și de asta afirm că ei cheltuiesc de pomană banul public și nu sunt în stare să ne dea lista miniștrilor cu conturi în străinătate, cu care tot ei se lăudaseră acum vreo trei ani. (...) au ajuns până într-acolo încât să mă amenințe cu un proces de calomnie fiindcă, într-o conferință de presă a partidului, am spus că le voi cere explicații în Parlament (...) despre o gaură descoperită de Curtea de Conturi (...)" (www.olgutavasilescu.ro. articol din 15.12.2011: ANI mi-a trimis certificat de bună purtare după ce m-a terfelit doi ani în presă).
• C. V. T.. europarlamentar: "Baschetbalista mutantă, L. C. Koveși, această muiere pe care nu o ia nimeni de nevastă, vai de capul ei de prăpădită, sună la 08.30 pe C.. Știți cine e C.. Eu vorbesc cifrat, ca să nu se prindă serviciile secrete. Și i-a zis lui C.: M-a sunat G. de la ANI. De trei zile s-a finalizat dosarul lui V.. Ce să facem cu el? Și ăsta a zis: D_-i drumul de urgență, a declarat V. la ieșirea din P. General." (www.antena3.ro. articol din 05.05.2011: C. V. T., acuzat de fals în declarații: Cine este ANI? Nu știu cine sunt ei!).
• D. A., fost Secretar General al Guvernului: ,,(...)Am aflat de existența unei sesizări pe data de 26 noiembrie 2011 cu ocazia unui interviu al domnului președinte al ANI, iar informarea propriu-zisă mi-a fost transmisă abia pe 5 decembrie 2011, lucru care dovedește că ne aflăm în fața unei proceduri de poliție politică săvârșită de către ANI." (www.ziare.ro. articol din 09.02.2012: A. despre foștii colegi: "niște slugarnici". Află informații în exclusivitate despre războiul ei cu ANI și B.).
• G. F.. senator UDMR: „Cred, sunt convins, că după comportamentul de ieri al celor doi funcționari, există o singură măsură: să fie demiși. Nu mâine, azi. Acești oameni trebuie demiși dacă vreți ca în această țară să avem autoritatea instituțiilor în care să nu știm de frica superiorului, dar de respectul legii, atunci acești oameni trebuie demiși", a spus G. F. în plenul Senatului (www.cotidianul.ro. articol din 19.03.2012: F. cere demiterea conducerii ANI).
• V. P., deputat PSD: „(...) B. chiar mi-a făcut un cadou de ziua mea, dar, din motive procedurale, l-a transmis în Gorj la domiciliul meu din buletin - o înștiințare că ANI a început o investigație față de mine! (...) Mulțumesc T. B., mare boier, mare caracter!" (blogponta.wordpress...09.2011).
Așadar, rezultă cu certitudine faptul că opinia că s-ar face dosare politice este verificată din multiple surse, fiind totodată o informație de notorietate la momentul la care recurentul publicase articolele.
În ceea ce privește opinia privind "dosarele pe bani", există în opinia recurentului și în acest caz elemente de fapt care susțin aceste opinii:
„Ancheta din Cotidianul privește declarația sa (reclamantul-intimat - n.ns.) de avere, care, alături de zâmbetul său larg arată cam pe ce mâini a ajuns integritatea națională: "H. G., secretarul general al ANI, și-a cumpărat anul trecut, în câteva luni, o vilă și două apartamente cu 450.000 euro. [...] Reiese că secretarul general al ANI are, la bancă, o rată lunară de peste 1000 euro, iar la suma împrumutată de la cele două persoane fizice, în cazul în care aceste nu i-ar percepe nicio dobândă, ar avea de plătit în medie 5000 euro lunar. Venitul actual al lui G., cu tot cu prime, indemnizații și stimulente, e de maximum 3000 euro lunar." ( www.hotnews.ro, articol din 12.08.2008: Agenția de integritate a averii familiei G.).
De asemenea, împrejurarea că există o opinie bine conturată în societatea românească despre împrejurarea că intimatul reclamant "ar face dosare politice" nu i se datorează nici într-un caz recurentului- pârât, acesta nefăcând altceva decât să redea tocmai această opinie deja existentă.
În consecință în opinia recurentului nu există o legătură de cauzalitate între presupusa faptă ilicită a recurentului pârât și presupusa daună suferită de intimatul reclamant. în situația în care la data publicării articolelor toate aceste afirmații și indicii existau în spațiul public nu se poate conchide că o eventuală atingere a drepturilor personale nepatrimoniale ale intimatului pârât se datorează afirmațiilor incriminate.
Lipsa de vinovăție a recurentului pârât derivă din buna credință cu care acesta a acționat. Astfel:
• Recurentul-pârât nu a susținut în niciun moment că deține probe referitoare la intimatul reclamant, ci doar că „aude că există probe". E și firesc, fiind un blog "pe surse", adică scris pe baza unor informații primite de la surse, care pot fi publice sau anonime.
• Recurentul pârât a descris cele întâmplate la lucrările comune ale Comisiei Juridice și a celei de Drepturile Omului din Senatul României precum și reacția celor din sală, exact cum a fost ea (inclusiv faptul că dl. senator F. a glumit pe seama intimatului reclamant).
• Intimatul reclamant nu a solicitat nici până la acest moment un drept la replică, deși pe blogul recurentului pârât figurează textul „Dacă cineva se simte lezat într-un fel de vreun articol de pe acest blog, poate trimite un drept la replică care va fi publicat în articolul cu pricina". După cum rezultă din înscrisurile depuse la dosarul cauzei, recurentul pârât a acordat deja mai multe drepturi la replica pe acest blog atunci când i-au fost solicitate. Un exemplu este acela al dreptului la replica acordat chiar ANI, instituția condusă de intimatul reclamant.
În concluzie, în speță nu sunt întrunite elementele răspunderii civile delictuale, cum greșit au reținut instanțele de fond.
Probe: înscrisuri.
În drept: art. 299 și urm. C.pr.civ.
Recurs legal timbrat cu taxă de timbru și timbru judiciar.
Intimatul a formulat întâmpinare în termen legal, astfel cum s-a constata prin încheierea de ședință de la termenul de judecată din 8.01.2014, prin care a solicitat în esență, respingerea recursului ca nefundat.
În dovedirea recursului său, Curtea a încuviințat recurentului pârât administrarea probei cu înscrisuri prin încheierea de ședință de la termenul de judecată din 30.10.2013.
La dosarul cauzei, nu s-au depus înscrisuri noi .
Analizând decizia civilă recurată prin prisma criticilor și a apărărilor formulate, Curtea reține următoarele:
Astfel, sunt nefondate susținerile recurentului-pârât potrivit cărora decizia recurată ar fi fost dată cu aplicarea greșită a legii, respectiv a prevederilor art.10 raportat la art.8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale în interpretarea dată acestor dispoziții în jurisprudența Curții Europeane a Drepturilor Omului și art.998 și următoarele C.civ..
În primul rând Curtea apreciază că Tribunalul a făcut o corectă interpretare și aplicare în cauză a prevederilor art.10 raportat la art.8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, reținând că fapta recurentului-pârât de publicare a celor 3 articole în cauză, prin care a afirmat că intimatul face „dosare pentru presiuni politice”, „dosare la comandă politică”, „dosare pe bani” și „dosare pe presiuni și pe bani”, reprezintă fapte de o gravitate deosebită pentru care nu prezintă argumente credibile și astfel, nu intră în sfera de protecție a prevederilor art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, încălcând limitele libertății de exprimare și aducând o gravă atingere vieții private și de familie a intimatului, astfel cum acest drept este protejat de prevederile art. 8 din Convenție.
Curtea reține că potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, instanța de contencios a drepturilor și libertăților fundamentale face distincție între fapte și judecăți de valoare, primele putând fi demonstrate în materialitatea lor, însă, în ceea ce privește ultimele, acestea nu presupun a se demonstra exactitatea lor, însă, se subliniază că „faptul de a acuza anumite persoane implică obligația de a furniza o bază reală suficientă și că inclusiv o judecată de valoare se poate dovedi excesivă dacă este lipsită total de o bază reală”, astfel cum s-a statuat în Cauzele I. contra României și C. și M. contra României.
Totodată, contrar susținerilor nefondate ale recurentului, tribunalul a verificat dacă obligarea recurentului la despăgubiri pentru publicarea articolelor conținând expresiile mai sus menționate reprezintă o ingerință în dreptul recurentului-pârât la libertatea de exprimare constând în obligarea acestuia la plata unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de intimat și se încadrează în limitele legale impuse de art. 10 din Convenție. Instanța de apel a verificat îndeplinirea condițiilor cumulative prevăzute de paragraful al doilea din art. 10 al Convenției Europene a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, însă, în limitele criticilor formulate de către recurentul-pârât în faza apelului, în condițiile în care acesta nu criticase sentința în privința constatării împrejurării că ingerința este prevăzută de lege (fiind prevăzută de o normă cu forță juridică inferioară legii însă accesibilă și previzibilă pentru destinatarul normei, și constatând că natura ilicită a faptei imputată recurentului-pârât derivă din nerespectarea principiilor de deontologie jurnalistică instituite de prevederile Codului Deontologic al Ziaristului adoptat de Clubul Român de Presă) și nici cu privire la condiția existenței unui scop legitim a ingerinței (acesta constând în protecția dreptului la imagine și reputație a intimatului-reclamant), ci a criticat doar reținerea de către instanță a cerinței ca ingerința ar fi necesară într-o societate democratică pentru a atinge un scop legitim, respectiv dacă ingerința răspunde la o nevoie socială imperioasă și dacă este direct proporțională cu scopul urmărit, astfel cum a statuat Curtea CEDO în cauza Ozpinar împotriva Turciei, hotărârea din 19.10.2010.
În acest sens, instanța de control judiciar constată că Tribunalul a aplicat corect principiile de interpretare și aplicare a prevederilor izvorâte din jurisprudențiale art.10 raportat la art.8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului doarece analiza a avut în vedere faptul că intimatul este o persoană publică, situație în care limitele criticii admisibile sunt mai ample în comparație cu un simplu particular, și principiul conform căruia libertatea jurnalistică include recurgerea la o doză de exagerare sau chiar de provocare, cu condiția însă ca limbajul folosit să nu fie ofensator (cauza V. T. c. României, cererea nr._/04, decizie, par. 52) însă în raport de circumstanțele concrete ale cauzei, inclusiv de gravitatea afirmațiilor făcute de recurent și de lipsa elementelor factuale de natură să o susțină.
Este adevărat că, după cum susține și recurentul, articolele în cadrul cărora acesta a folosit expresiile incriminate se referă la o temă de interes public, în contextul politico-social din România, în special prin raportare la controversele legate de înființarea și activitatea Agenției Naționale de Integritate, acestea înscriindu-se într-o dezbatere largă referitoare la activitatea acestui organism, însă, aplicând principiile generale consacrate de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, însă Curtea, în raport de principiile jurisprudențiale statuate de Curtea CEDO apreciază că nu pot fi primite susținerile recurentului-pârât potrivit cărora interesul public al dezbaterii ar justifica afirmații fără nici o bază factuală credibilă, care impută unei persoane fapte extrem de grave și ilegale, de natură a atrage răspunderea penală a acesteia din urmă.
Curtea constată că, contrar susținerilor recurentului-pârât, folosirea expresiilor incriminate nu reprezintă judecăți de valoare ale recurentului-pârât, și nici pamflete (deoarece nu cuprind opiniile asumate de autor și nici nu prezintă vreo creație publicistică cu caracter satiric în condițiile în care se aduc intimatului acuze precise, cu posibile implicații penale, precum că ar face „dosare pentru presiuni politice”, „dosare la comandă politică”, „dosare pe bani” și „dosare pe presiuni și pe bani”) ci fapte a căror concretețe avea obligația de le dovedi, cu atât mai mult cu cât, chiar Curtea apreciază că și o judecată de valoare se poate dovedi excesivă, când se dovedește complet lipsită de o bază factuală.
În cauza Lesnik contra Slovaciei, hotărârea din 11.03.2002 a Curții Europene a Drepturilor Omului, Curtea a subliniat că în ipoteza unei imputații factuale referitoare la o persoană determinată prin indicarea numelui și a funcției acesteia, autorul trebuie să demonstreze existența unei baze factuale suficiente în cadrul procedurii declanșate împotriva sa, iar în cauza Radio France și alții contra Franței, hotărârea din 30.03.2004, Curtea a reamintit că protecția oferită jurnaliștilor de art. 10 din Convenție, este subordonată condiției exercitării dreptului cu bună-credință, în sensul de a se comunica informații în acord cu respectarea deontologiei jurnalistice, respectiv că art. 10 impune anumite obligații acestora, mai cu seamă cu privire la difuzarea de informații exacte. În hotărârea Lingens contra Austriei din 08.07.1996, Curtea a apreciat că este inadmisibil ca un ziarist să nu poată formula judecăți critice de valoare decât sub condiția demonstrării veridicității și s-a statuat constant faptul că libertatea în domeniul presei scrise include, de asemenea, și recurgerea la o anume doză de exagerare, chiar de provocare.
Tot la nivel principial s-a statuat într-adevăr că atunci când jurnalistul nu poate dovedi întru-totul exactitatea informațiilor făcute este necesară analiza atitudinii subiective a acestuia cu privire la adevărul afirmațiilor sale și scopul demersului jurnalistic, respectiv a bunei sale credințe, însă, după cum corect a reținut instanța de apel, în cauză nu se poate reține, în raport de aceste aspecte astfel cum sunt ele conturate de probele administrate, buna-credință a recurentului-pârât.
În acest sens, buna-credință este conturată în raport de respectarea prevederilor din Codul Deontologic al Ziaristului, care instituie la art. 2, obligația ziaristului de a publicității doar informații de a căror veridicitate este sigur, după ce, în prealabil, le-a verificat din cel puțin două surse credibile și la art. 4 instituie obligația de a respecta viața privată a cetățenilor, considerându-se potrivit art. 9 al aceluiași cod, drept abateri profesionale de maximă gravitate, formularea de acuzații nefondate.
Instanța de apel a analizat în raport de aceste prevederi deontologice atitudinea subiectivă a recurentului-pârât, atitudine ce trebuie raportată și justificată, în principal, la momentul la care a publicat articolele conținând expresiile incriminate, însă, contrar susținerilor vădit nefondate ale recurentului formulate în cadrul primului motiv de recurs, Tribunalul a avut în vedere inclusiv argumentele și probele ce nu au fost expuse în articole, analizând amplu și dacă aceste probe sunt de natură a contura o bază factuală suficientă pentru acuzațiile formulate de recurent, chiar dacă nu au fost expuse în cele trei articole. Au fost analizate, în mod detaliat, ancheta ziarului „Cotidianul” cu privire la declarația de avere a intimatului, apreciindu-se că acestea nu reprezintă probe suficiente pentru ca recurentul să concluzioneze că intimatul „face dosare pe bani”, că opiniile unor politicieni, raportul Curții de Conturi sau existența unui dosar, penal nu reprezintă în sensul Convenției CEDO o bază factuală precisă, care să justifice acuzațiile grave și concrete aduse intimatului, deoarece raportul Curții de Conturi și dosarul înregistrat la Direcția Națională Anticorupție nu au nici o legătură cu acuzațiile din articolele incriminate (deoarece se referă la delegarea de către președintele ANI a competenței de ordonator de credite secretarului general), iar declarația de avere a intimatului este irelevantă. Fiind vorba de aprecierea unor probe, aspect propriu activității de deliberare la pronunțarea hotărârii, instanța nu putea pune în discuția părților, contrar susținerilor nefondate ale recurentului, temeinicia acestora, deoarece în această situație s-ar fi antepronunțat, ceea ce nu poate fi primit. Nefondată este și critica formulată prin cel de-al doilea motiv de recurs, potrivit căreia, instanța de apel ar fi motivat în mod contradictoriu, pe de o parte, că nu se impune verificarea probelor susținute de recurent, iar, pe de altă parte, că acesta nu ar fi adus nici o probă, deoarece, după cum s-a arătat mai sus, probele au fost analizate de către instanțe însă, au fost apreciate ca nefiind suficiente pentru a justifica existența unei baze factuale, în sensul dat de Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale acestei noțiuni. Este adevărat că în cauza D. contra României s-a reținut că ingerința în dreptul la liberă exprimare a ziaristului există deoarece nu se făcuse dovada că faptele descrise în articole de către jurnalist erau total false și că urmăreau doar să alimenteze o campanie de defăimare împotriva părților lezate, însă nu este mai puțin adevărat că, în acea cauză spre deosebire de speța de față, ziaristul se bazase pe rapoartele unei instituții oficiale, ce conturau un început de dovadă, respectiv pe rapoartele Direcției Economice din cadrul Poliției Generale, ceea ce nu este cazul în speță, unde recurentul, în lipsa unor probe sau măcar indicii, invocă opiniile unor ziariști sau politicieni care constituie simple suspiciuni și nu sunt de natură a justifica încălcarea limitelor dreptului la liberă exprimare precum și probe circumstanțiale care nu sunt de natură a susține acuzațiile recurentului cum că face „dosare pentru presiuni politice”, „dosare la comandă politică”, „dosare pe bani” și „dosare pe presiuni și pe bani”.
Nefondată este și critica exprimată prin motivul 4 de recurs, prin care recurentul susține că decizia recurată ar conține motive străine de natura cauzei deoarece în cuprinsul considerentelor acesteia nu există mențiunea că publicarea unuia dintre cele trei articole nu s-ar justifica pe ideea unui interes public în lipsa acordului părinților.
În ceea ce privește susținerile recurentului potrivit cărora instanța de apel ar fi reținut în mod greșit îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 998 Cod civil, pentru antrenarea răspunderii civile delictuale a recurentului-pârât și acestea sunt nefondate, deoarece, pe de o parte, după cum s-a reținut mai sus, fapta recurentului de a publica acuzații grave la adresa intimatului-reclamant, de natură a atrage răspunderea penală a acestuia din urmă, nu reprezintă pamflete, după cum, fără temei, se susține și au fost publicate cu încălcarea normelor de deontologie profesională, fără verificarea informațiilor ce le conțin din cel puțin două surse credibile, astfel că se circumscriu unui caracter ilicit. Nu se poate susține că recurentul ar fi verificat afirmațiile sale din mai multe surse, câtă vreme opiniile unor politicieni și ziariști, declarația de avere a intimatului analizată de Ziarul „Cotidianul”, raportul Curții de Conturi sau existența unui dosar penal fără nici o legătură cu supravegherea desfășurată de ANI, nu pot fi considerate a fi surse credibile din punct de vedere deontologic și al jurisprudenței CEDO, acest caracter putându-l avea doar rapoarte ale unor instituții ale statului de natură a constitui indicii ale săvârșirii faptelor susținute, respectiv a faptului că intimatul săvârșește fapte grave cu incidență penală, respectiv că percepe bani pentru dosarele pe care le întocmește, că dosarele pe care le alcătuiește sunt întocmite ca urmare a unor comenzi sau presiuni politice. Mai mult, recurentul nu a făcut dovada notorietății informației potrivit căreia intimatul ar întocmi dosare politice la momentul la care fuseseră publicate articolele. Nici în ceea ce privește declarația de avere a recurentului, nici aceasta nu este de natură a justifica publicarea afirmației că intimatul întocmește dosare pe bani, aceasta nefiind susținută de nici o altă probă.
Curtea apreciază că în mod corect a reținut instanța de apel ca nefiind fondate nici susținerile referitoare la inexistența legăturii de cauzalitate dintre fapta ilicită a recurentului-pârât și prejudiciul suferit de intimat, deoarece acesta a fost rezultatul aprecierii probatoriului de către instanța de apel, care a concluzionat în sensul că afirmațiile recurentului au fost cele care au provocat prejudicierea intimatului, acest aspect fiind unul de temeinicie ce excede cadrului analizei instanței de recurs, în raport de prevederile art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă. Vor fi respinse, în fine, și criticile recurentului referitoare la greșita reținere de către instanța de apel a vinovăției acestuia, și acest aspect a fost analizat mai sus în contextul respectării obligației deontologice de verificare a informațiilor din cel puțin două surse credibile, obligație nerespectată de recurent și a fost dedus de instanța de apel din analiza probatoriului în raport de care s-a reținut îndeplinirea condițiilor art. 998 Cod civil, și acest aspect fiind unul de temeinicie, ce nu poate face obiectul controlului jurisdicțional în condițiile art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă.
Pentru aceste considerente, Curtea, în temeiul art. 312 Cod procedură civilă., va respinge recursul ca netemeinic și nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de recurentul-pârât B. I. împotriva sentinței civile nr.664A/25.06.2013, și a încheierilor pronunțate de Tribunalul București-Secția a III-a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul-reclamant G. H., ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din data de 22.01.2014.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
A. B. M. D. A. P.
S. O. B.
GREFIER,
E. D. C.
Red.SB/th.red.EDC
2ex./_24.09.2014_
Tribunalu București-Secția a III-a Civilă
Judecător-L. C.
| ← Uzucapiune. Decizia nr. 785/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Obligaţie de a face. Decizia nr. 784/2014. Curtea de Apel... → |
|---|
