Legea 10/2001. Decizia nr. 194/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 194/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 12-05-2014 în dosarul nr. 194/2014
Dosar nr._
(_ )
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI - SECȚIA A III A CIVILĂ
ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR.194 A
Ședința publică de la 12 mai 2014
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE – I. B.
JUDECĂTOR - DOINIȚA M.
GREFIER - L. C.
* * * * * * * * * *
Pe rol se află soluționarea apelului formulat de apelantul-reclamant A. G., împotriva sentinței civile nr. 1797 din 15.10.2013, pronunțată de Tribunalul București - Secția a III a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata-pârâtă P. M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL.
Cauza are ca obiect – Legea nr.10/2001.
La apelul nominal făcut în ședința publică, se prezintă apelantul-reclamant A. G., personal și consilier juridic I. M., în calitate de reprezentant al intimatei-pârâte P. M. București prin Primarul General, în baza delegației pe care o depune la dosar.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier, după care,
Părțile, prin reprezentanți, având pe rând cuvântul arată că nu mai au cereri de formulat și probe de solicitat.
Curtea, având în vedere că nu mai sunt cereri de formulat și probe de solicitat, constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în susținerea și combaterea motivelor de recurs.
Apelantul –reclamant depune la dosar concluzii scrise și solicită admiterea apelului astfel cum a fost formulat și motivat cu obligarea pârâtei P. M. București de a restitui corpul C de clădire și terenul aferent, precum și valoarea corpului B de clădire care a fost distrus de incendiu.
Reprezentantul intimatei-pârâte solicită respingerea apelului ca nefondat și menținerea sentinței civile atacate ca temeinică și legală.
În subsidiar, în situația în care se va aprecia că cererea formulată de reclamant este întemeiată pe dispozițiile Legii nr.10/2001, urmează a se avea în vedere această situație.
CURTEA
Deliberând asupra apelului civil de față, constată următoarele:
Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalul București - Secția a III-a Civilă, la data de 19.04.2013, sub nr._, reclamantul A. G. a chemat în judecată pe pârâta P. M. București prin Primar General, solicitând instanței pronunțarea unei sentințe prin care să se dispună obligarea pârâtei la restituirea corpurilor de construcție B și C restituirea corpurilor de construcție B și C și a terenului aferent acestora, în suprafață de 203,60 m.p., situate în București, ., sector 2.
și a terenului aferent acestora, în suprafață de 203,60 m.p., situate în București, ., sector 2.
În motivarea acțiunii, reclamantul a susținut că a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului mai sus menționat prin moștenire, de la unchiul său, împreună cu alți comoștenitori, astfel cum rezultă din certificatul de moștenitor nr.1410/26.12.1974 eliberat de notariatul de Stat al Sectorului 2 și transcris în Registrul de transcripțiuni și inscripțiuni al Judecătoriei sectorului 2 sub nr.1750/22.03.2000. Ulterior, prin decizia nr.418 emisă la data de 26.03.1979 de Consiliul Popular al M. București, imobilul a trecut cu plată în proprietatea statului, în actul de preluare menționându-se eronat faptul că aceasta s-a făcut de la A. A. (unchiul decedat de mai bine de 5 ani).
S-a susținut de reclamant că P. M. București nu are un titlu valabil asupra imobilului și, deși a făcut în toată această perioadă numeroase demersuri pentru a reintra în proprietatea și posesia asupra imobilului, acestea au rămas fără rezultat.
În tot acest timp, imobilul a fost închiriat de către S.C. Apolodor S.A., iar în anul 1998, din neglijența chiriașilor, a izbucnit un incendiu la corpul B de construcție care a distrus clădirea în totalitate, aspect ce rezultă din adresa nr._/14.05.2007 a Inspectoratului General pentru Situații de Urgență.
În total dispreț față de reclamant și față de lege, C.G.M.B. a dispus în urma unor cereri mai vechi înregistrate restituirea către reclamant a corpului B, corp care arsese în totalitate, motiv pentru care dispoziția de restituire nu a fost pusă niciodată în executare.
După apariția Legii nr.10/2001, reclamantul a notificat Municipiul București, solicitând restituirea în natură a corpului C și acordarea de măsuri reparatorii în echivalent pentru corpul B, cerere care nu a fost însă soluționată.
La termenul de judecată din 8.10.2013, instanța a pus în discuția părților excepția inadmisibilității acțiunii, față de faptul că cererea de restituire a fost soluționată în baza Legii nr.10/2001.
Prin sentința civilă nr.1797/15.10.2013, Tribunalul București - Secția a III-a Civilă a admis excepția invocată din oficiu și a respins acțiunea, ca inadmisibilă.
Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că la data de 18.07.1996, reclamantul A. V. a formulat în baza Lg. 112/1995 cerere de restituire în natură a imobilului în litigiu, ce a fost preluat abuziv și pentru care a primit despăgubiri de 7000 lei.
Prin Hotărârea nr. 2546/15.06.1999 s-a dispus restituirea terenului și corpului de clădire care a fost distrus, cu condiția restituirii către stat a despăgubirilor primite.
Prin Decizia civilă nr. 3016/A/26.10.2000, Tribunalul București a anulat în parte Hotărârea 2546/16.06.1999, în sensul că s-a dispus restituirea în loc de 203,6 mp teren, a suprafeței de 1453,88 mp.
La data de 12.07.2001 T. I., D. M., A. G., A. A. și A. I., au formulat în baza Lg. 10/2001 notificare, prin care au solicitat despăgubiri bănești pentru imobilul construcție corp B și C situat în București ., sector 2 și restituirea în natură a terenului în suprafață de 203,6 m.p. situat la aceeași adresă.
Prin Dispoziția nr. 9076/15.11.2007 a Primarului General emisă în baza Lg. 10/2001, a fost respinsă cererea de restituire în natură a terenului din București ., sector 2, deoarece suprafața de teren de 153,88 m.p. a fost restituită în urma hotărârii CGMB nr. 2546/1999 și a Deciziei civile nr. 3016A/2000 a Tribunalului București, iar diferența de 49,72 mp a fost vândută în condițiile Legii nr.112/1996; s-a propus acordarea de măsuri reparatorii în echivalent, constând în diferența dintre despăgubirile încasate și valoarea de piață pentru corpul C, vândut în baza Legii nr.112/1995 conform contractului de vânzare cumpărare nr. 3753/1997 și cota de teren aferentă în suprafață de 49,72 mp din același imobil; s-a respins cererea privind acordarea de măsuri reparatorii în echivalent pentru construcția corp B din același imobil, deoarece prin Hotărârea CGMB nr. 2546/1999 s-a restituit în natură corpul B de clădire și teren în suprafață de 153,88 mp și a fost respinsă cererea privind restituirea în natură a terenului și acordarea de măsuri reparatorii în echivalent pentru construcția corp B si C formulată de A. I., decedat înainte de formularea notificării, deoarece nu are calitatea de persoană îndreptățită.
Din înscrisurile depuse la dosar nu rezultă că această hotărâre a fost contestată conform dispozițiilor art. 26 din Legea nr. 10/2001.
In temeiul art. 137 al. 1 C.pr.civ tribunalul a analizat admisibilitatea cererii, având în vedere motivele de fapt invocate, precum si temeiul juridic al acțiunii, reținând următoarele:
Reclamantul solicită obligarea pârâtului la restituirea corpurilor B si C si a terenului aferent acestuia în suprafață de 203 mp situat București . sector 2, imobil ce a fost expropriat în mod abuziv prin Decizia nr. 418/26.03.1979 a Consiliului Popular al M. București Comitetul Executiv.
Prin urmare, se invocă preluarea abuzivă a imobilului în perioada regimului comunist, autorul reclamantului pierzând posesia, ceea ce atrage incidența legilor speciale de reparație, cu obligația pentru reclamant de a formula cererile de restituire potrivit procedurilor reglementate de aceste acte normative.
Reclamantul alături de ceilalți comoștenitori s-au adresat autorităților competente pentru restituirea imobilului atât în baza Lg.112/1995, cât și în baza Lg.10/2001, ambele proceduri fiind finalizate prin emiterea de dispoziții (cea în baza Legii nr.112/1995 fiind supusă și controlului instanțelor judecătorești).
In speța dedusă judecații situația de fapt este aceea a preluării efective, astfel că acțiunea apare ca inadmisibilă, în condițiile în care există reglementări speciale în materia imobilelor preluate abuziv.
Prin Decizia pronunțată de Înalta Curte de Casație si Justiție, în recurs în interesul legii nr. LIII 53/2007 se arată că prin dispozițiile sale, Legea nr. 10/2001 a suprimat, practic, posibilitatea recurgerii la dreptul comun în cazul ineficacității actelor de preluare a imobilelor naționalizate și, fără să diminueze accesul la justiție, a adus perfecționări sistemului reparator, subordonându-l, totodată, controlului judecătoresc prin norme de procedură cu caracter special.
În această situație, o acțiune în justiție având ca scop restituirea imobilului expropriat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, după . Legii nr. 10/2001, nu mai poate fi promovată fără a se eluda dispozițiile legii special.
Potrivit dispozițiilor art. 1 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, "imobilele preluate în mod abuziv de stat, de organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, precum și cele preluate de stat în baza Legii nr. 139/1940 asupra rechizițiilor și nerestituite, se restituie, în natură, în condițiile prezentei legi", iar prin dispozițiile din alineatele următoare sunt reglementate măsurile reparatorii în cazurile în care restituirea în natură nu mai este posibilă.
Această reglementare cu caracter special din Legea nr. 10/2001 oferă cadrul juridic complet pentru restituirea în natură și prin măsuri reparatorii în echivalent. În această privință este de subliniat că art. 11 alin. (1) din această lege mai prevede că "imobilele expropriate și ale căror construcții edificate pe acestea nu au fost demolate se vor restitui în natură persoanelor îndreptățite, dacă nu au fost înstrăinate, cu respectarea dispozițiilor legale", specificând că "dacă persoana îndreptățită a primit o despăgubire, restituirea în natură este condiționată de rambursarea unei sume reprezentând valoarea despăgubirii primite, actualizată cu coeficientul de actualizare stabilit conform legislației în vigoare".
Ca urmare, câtă vreme Legea nr. 10/2001 constituie o lege specială, reparatorie în cazul imobilelor preluate abuziv de stat, inclusiv prin expropriere, precum și de imediată aplicare, deoarece interesează ordinea publică, instanța de fond a apreciat că, persoanele vizate de această lege nu pot, după ce au epuizat procedura specială, să vină și să solicite aceleași drepturi printr-o acțiune directă, chiar întemeiată pe dispozițiile aceleași legi.
Numai persoanele exceptate de la procedura Legii nr. 10/2001, precum și cele care, din motive independente de voința lor, nu au putut, în termenele legale, să utilizeze această procedură au deschisă calea acțiunii în revendicarea/retrocedarea bunului litigios, dacă acesta nu a fost cumpărat, cu bună-credință și cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, de către chiriași.
S-a apreciat că sunt inadmisibile și acțiunile în revendicare introduse după . Legii nr. 10/2001 de persoanele care au utilizat procedura din această lege specială, soluție conformă cu regula non bis in idem și cu principiul securității juridice consacrat în jurisprudența C.E.D.O. (Brumărescu - 1997 ș.a.).
Așadar, în raport de considerentele expuse, Tribunalul a apreciat că acțiunea reclamantului este inadmisibilă și a respins-o ca atare.
Împotriva sentinței instanței de fond a declarat apel reclamantul, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
Prin motivele de apel, a susținut că imobilul revendicat prin acțiune a fost preluat de stat în mod abuziv și nu intra sub incidența Legii nr.112/1995, făcând parte din categoria imobilelor menționate la art.1 alin.4 și 5 din Normele metodologice de aplicare a acestei legi.
P. M. București nu a putut să transcrie pe numele statului dreptul de proprietate asupra imobilului, nu a depus nici un act din care să rezulte preluarea imobilului cu respectarea prevederilor legale în vigoare la data respectivă, situație în care instanța ar fi trebuit să rețină că statul nu a avut niciodată un titlu valabil de proprietate asupra imobilului.
În continuare, a susținut că nu a fost parte decât la notificarea pe Legea nr.112/1995 și Legea nr.10/2001 și nicidecum în dosarele judecate greșit, dar intenționat, aflate la dosarul administrativ nr._ și, cu atât mai mult, nu a solicitat proba cu interogatoriu și alte acuze, care i-au fost atribuite în sentință.
Hotărârea C.P.M.B. nr.2546/15.06.1999 și dispoziția Primarului General nr.9076/2007 au fost date, susține apelantul, în urma unor hotărâri judecătorești pronunțate cu încălcarea legii, iar hotărârea C.P.M.B. nr.2546/1999 a fost contestată, judecătoria respingând însă în mod nejustificat contestația.
A arătat în continuare că, corpul B de clădire a fost distrus de un incendiu la 16.11.1998, înainte de emiterea hotărârii pe Legea nr.112/1995, motiv pentru care nu a putut să pună în aplicare această hotărâre.
În opinia sa, decizia civilă nr.3016/21.10.2000 pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă este netemeinică și nelegală, deoarece nu a ținut cont de sentința civilă nr.2830/2000 pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 București, în mod corect.
S-a mai susținut de apelant că instanța ar fi trebuit să solicite Primăriei M. București să depună la dosar acte din care să rezulte situația juridică a imobilului, dar aceasta a preferat să solicite dosarul administrativ.
A arătat că nu a contestat în timp util Dispoziția Primarului General nr.9076/1997, iar instanța ar fi trebuit să observe că, deși a formulat notificare în baza Legilor nr.112/1995 și nr.10/2001, ulterior nu a făcut parte din dosarele prin care a fost soluționată cauza aflată la dosarul administrativ nr._.
În opinia apelantului, Legea nr.10/2001 nu este o lege specială, iar autorul său nu putea fi decăzut din drepturi, deoarece imobilul a fost preluat de la moștenitorii acestuia și nu de la el.
Analizând sentința instanței de fond, în raport de dispozițiile art. 480 și următoarele din noul cod de procedură civilă și de criticile formulate de apelant, care stabilesc limitele devoluțiunii cauzei în prezenta cale de atac, Curtea va reține că apelul este nefondat, pentru următoarele considerente:
Apelul este o cale ordinară de atac, devolutivă, deoarece provoacă o nouă judecată în fond, atât cu privire la problemele de fapt, cât și cu privire la cele de drept, dar în limitele stabilite, expres sau implicit, prin cererea de apel, ce trebuie să se raporteze în exclusivitate la soluția pronunțată de instanța a cărei hotărâre se atacă.
În cauza de față, prin sentința apelată, instanța de fond a respins acțiunea formulată de apelantul reclamant ce avea ca obiect restituirea corpurilor de construcție B și C și a terenului aferent acestora, în suprafață de 203,60 m.p., situate în București, ., sector 2, ca inadmisibilă, reținând, în esență, că imobilul solicitat prin acțiune intră în sfera de reglementare a unor legi speciale de reparație (Legea nr. 112/1995 și Legea nr. 10/2001) și nu poate fi restituit decât în procedura administrativă prevăzută de acestea, procedură care a și fost accesată și epuizată de reclamant.
Prin apelul declarat împotriva acestei sentințe, apelantul reclamant nu poate invoca decât motive de nelegalitate și netemeinicie a soluției pronunțate prin aceasta, care a vizat, în exclusivitate, excepția inadmisibilității acțiunii, nu și probleme ce țin de fondul cauzei, care nu a fost analizat de prima instanță.
În consecință, criticile dezvoltate în scris de către apelant, prin memoriul de apel, prin care se invocă preluarea abuzivă a imobilului de către stat, nelegalitatea unor hotărâri judecătorești pronunțate de alte instanțe într-o contestație la Legea nr. 112/1995, ce viza același imobil și omisiunea instanței de a solicita relații privind situația juridică a imobilului, nu vor fi analizate de instanța de apel, deoarece nu reprezintă probleme de fapt sau de drept care să fi fost dezlegate de prima instanță prin sentința pronunțată, ci aspecte care țin de fondul cererii de chemare în judecată, care nu a fost analizat.
Singurele motive de apel care au legătură cu soluția dispusă de instanța de fond sunt cele prin care se invocă faptul că apelantul reclamant, deși a formulat cerere de restituire în baza Legii nr. 112/1995 și notificare în baza Legii nr. 10/2001, nu a fost ulterior parte în procesele ce au urmat în instanță, care vizau aceste proceduri; instanța nu a ținut cont de sentința civilă nr.2830/2000 pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 București, în mod corect, atunci când a respins acțiunea ca inadmisibilă; Legea nr.10/2001 nu este o lege specială, astfel cum a reținut instanța de fond.
Analizând aceste critici, Curtea reține că, prin acțiune, reclamantul solicită restituirea imobilului situat în București, ., sector 2, format din două corpuri de construcție (B. și C) și teren aferent în suprafață de 203,60 mp, susținând că a fost dobândit prin moștenire de la unchiul său în anul 1974 și a fost trecut abuziv în patrimoniul statului prin decizia nr. 418/26.03.1979 emisă de Consiliul Popular al M. București.
Fiind vorba de un imobil trecut în proprietatea statului în perioada de referință a Legii nr. 112/1995, respectiv a Legii nr. 10/200, instanța de fond, dând o corectă interpretare dispozițiilor legale incidente și stabilind, în acord cu principiul specialia generalibus derogant, că dispozițiile legilor mai sus menționate în concurs cu normele dreptului comun, se aplică în mod prioritar, a respins acțiunea ca inadmisibilă, reținând că după adoptarea legilor de reparație nu mai există posibilitatea unei opțiuni între a urma procedura acestor legi și a recurge în continuare la dreptul comun.
Inadmisibilitatea revendicării în instanță a imobilelor trecute în proprietatea statului în perioada 06.03._98, rezultă în primul rând din dispozițiile articolului 6 din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia. Conform acestui text de lege bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obținute prin vicierea consimțământului, pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație,instanțele judecătorești fiind competente să stabilească valabilitatea titlului.
La data de 14.02.2001 a intrat în vigoare Legea nr. 10/2001, lege specială în materia unor astfel de imobile, care instituie atât o procedură administrativă prealabilă, cât și anumite termene și sancțiuni menite să limiteze incertitudinea raporturilor juridice născute în legătură cu imobilele preluate abuziv de stat, astfel că, în prezent Legea nr. 10/2001, în limitele date de dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, constituie dreptul comun în materia retrocedării imobilelor preluate de stat, cu sau fără titlu valabil, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Numai persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ, precum și cele care, din motive independente de voința lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale, au deschisă calea acțiunii în revendicarea bunului litigios, dacă acesta nu a fost cumpărat, cu bună-credință și cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, de către chiriași.
Apelantul reclamant nu se află, însă, în niciuna din aceste ipoteze, ci dimpotrivă, din probele administrate a rezultat că acesta a accesat anterior, în vederea restituirii aceluiași imobil, atât procedura prevăzută de Legea nr. 112/1995, cât și pe cea prevăzută de Legea nr. 10/2001, prima fiind supusă și controlului instanțelor judecătorești. Ambele proceduri administrative de restituire sunt în prezent finalizate, iar faptul că reclamantul este, în continuare, nemulțumit de modalitatea de restituire, nu-l îndreptățește la formularea în instanță a unei noi cereri de restituire, deoarece, s-ar ajunge la situația în care dispozițiile legilor speciale ar fi golite de conținut, astfel încât să nu-și producă efectele juridice, or nu aceasta a fost rațiunea legiuitorului pentru care a fost adoptată o atare reglementare specială de reparație.
Faptul că reclamantul nu a fost parte în acțiunile prin care s-a supus controlului instanței de judecată hotărârile de restituire, pe lângă faptul că este infirmat de hotărârile judecătorești existente la dosar este și irelevant, din punct de vedere juridic pentru dezlegarea excepției privind inadmisibilitatea acțiunii. Important în soluționarea acestei excepții este încadrarea situației de fapt deduse judecății în dispozițiile legilor speciale de reparație mai sus menționate.
Contrar susținerilor apelantului reclamant, atât Legea nr. 112/1995, cât și Legea nr. 10/2001, sunt legi speciale de reparație, deoarece reglementează prin dispozițiile lor regimul juridic al unei anumite categorii de imobile, respectiv al celor preluate de stat în perioada 06.03.1945 – 22.12.1989 și atâta vreme cât imobilul solicitat prin acțiune a trecut în patrimoniul statului în perioada de referință a acestor legi, restituirea lui nu se putea face legal, decât conform procedurii de restituire reglementată în acestea.
Prin respingerea ca inadmisibilă a acțiunii în revendicare de drept comun formulată după data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, privind imobilele ce intră sub incidența acestui act normativ, nu se aduce atingere nici art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția europeană a drepturilor omului și ni cart. 6 din CEDO.
Jurisdicțiile speciale administrative reprezintă o activitate jurisdicțională realizată de un organ de jurisdicție ce funcționează în cadrul unei instituții a administrației publice sau al unor autorități administrative autonome, care se desfășoară conform procedurii imperative prevăzute într-o lege specială, procedură asemănătoare cu cea a instanțelor de judecată, desfășurată însă paralel și separat de aceasta.
Nici o dispoziție convențională nu interzice ca, prin lege, să se instituie o procedură administrativă prealabilă, cum este, spre exemplu, procedura notificării prealabile a unei autorități, instituții sau persoane, iar accesul părții la instanță este pe deplin asigurat chiar prin reglementarea specială care prevede expres controlul judecătoresc asupra actelor emise în cadrul acestei proceduri.
Nefondată este și critica prin care recurentul susține că sentința instanței de fond ar fi fost pronunțată cu nesocotirea sentinței civile nr.2830/2000 pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 București, din actele dosarului de fond rezultând că aceasta a fost schimbată în tot prin decizia civilă nr. 3016/26.10.2000 pronunțată de Tribunalul București – Secția a IV a Civilă, irevocabilă prin nerecurare.
În consecință, reținând că sentința instanței de fond este legală, Curtea va dispune, în baza art. 480 alin. 1 cod procedură civilă, respingerea apelului ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, apelul declarat de apelantul-reclamant A. G., domiciliat în București, ..10, ..16, sector 6 și în București, ..8, ., ., sector 3, împotriva sentinței civile nr.1797 din 15.10.2013, pronunțată de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata-pârâtă P. M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL, cu sediul în București, Splaiul Independenței nr.291-293, sector 6.
Definitivă.
Pronunțată în ședința publică din 12.05.2014.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR
I. B. DOINIȚA M.
GREFIER
L. C.
Red.I.B.
Tehdact.B.I
5 ex./10.06.2014
-----------------------------------------
T.B.-Secția a III-a – E.M.S.
| ← Pretenţii. Decizia nr. 886/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Revendicare imobiliară. Decizia nr. 792/2014. Curtea de Apel... → |
|---|
