Obligaţie de a face. Decizia nr. 784/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 784/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 12-05-2014 în dosarul nr. 784/2014
Dosar nr._
(_ )
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI - SECȚIA A III A CIVILĂ
ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR.784
Ședința publică de la 12 mai 2014
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE - D. A. B.
JUDECĂTOR - I. B.
JUDECĂTOR - DOINIȚA M.
GREFIER - L. C.
Pe rol se află pronunțarea recursului formulat de recurenta-reclamantă P. A., împotriva deciziei civile nr.503 A din 14.05.2013, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata-pârâtă L. A..
Cauza are ca obiect – obligația de a face.
Dezbaterile în fond și susținerile orale ale părților au avut loc în ședința publică din data de 28 aprilie 2014, fiind consemnate în încheierea de ședință de la această dată, care face parte integrantă din prezenta decizie; pentru a da posibilitate intimatei-pârâte să depună note scrise și în vederea deliberării, Curtea a amânat pronunțarea cauzei la data de 5 mai 2014 și apoi la 12 mai 2014, când a decis următoarele:
CURTEA
Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrata pe rolul Judecătoriei Sectorului 3 București la data de 06.09.2010 sub nr._ reclamanta-pârâtă P. A., în contradictoriu cu pârâta-reclamantă L. A., a solicitat instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța sa oblige pârâta sa încheie un contract de închiriere cu reclamanta având ca obiect spațiul în care locuiește, situat în București, ..37, etaj 3, . pentru o perioada de 5 ani, în condițiile OUG 40/1999 și art. 15 din Legea nr. 10/2001.
La data de 14.06.2011, pârâta-reclamanta L. A. a depus la dosar cerere reconvenționala împotriva cererii de chemare în judecata formulata de reclamanta, solicitând evacuarea reclamantei –parate din imobilul situat în ..37, etaj 3, ., pentru lipsa titlului locativ și la plata cheltuielilor de judecata.
La data de 19.09.2011, reclamanta-pârâta a depus la dosar precizare la cererea de chemare în judecata prin care a solicitat să se constate că este chiriașa de drept a apartamentului în litigiu, sa oblige pârâta-reclamanta sa încheie un contract de închiriere cu aceasta pentru imobilul în litigiu pe o perioada de 5 ani; sa respingă ca nefondata și neîntemeiata cererea de evacuare formulata de către pârâta-reclamanta.
Prin sentința civilă nr._/14.11.2011 pronunțată de Judecătoria sectorului 3 București în dosar nr._ a fost respinsă cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta – pârâtă P. A. în contradictoriu cu pârâta L. A., inclusiv obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, a fost admisă cererea reconvențională formulată de pârâta – reclamantă în contradictoriu cu reclamanta –pârâtă, a fost dispusă evacuarea reclamantei-pârâte P. A. din imobilul apartament nr.10 situat în București, ..37, ., s-a luat că nu au fost solicitate cheltuieli de judecată pe cererea reconvențională.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut în esență următoarele:
Reclamanta-pârâtă P. A. a încheiat cu Primăria Municipiului București în calitate de proprietar prin S.C. TITAN AL. SA în calitate de administrator contractul de închiriere înregistrat sub nr._/18.11.2004 asupra imobilului situat în ..37, etaj 3, . pe o perioadă de 5 ani în temeiul OUG nr.40/1999(filele 4-5). Astfel, art. 3 din contract prevede că termenul de închiriere este de 4 ani, cu începere din luna aprilie 2004 până în martie 2009, cu posibilitatea reînnoirii în favoarea chiriașului la expirarea termenului. În fapt, reclamanta-pârâtă a ocupat imobilul ca și chiriaș încă din anul 1976 conform ordinului de repartiție nr._/2841/1974, astfel cum reiese din susținerile sale și din mențiunile din contract, aspect necontestat în cauză de pârâta-reclamantă.
În cauză, imobilul situat în ..37, etaj 3, . a fost restituit autorului pârâtei-reclamante L. A., respectiv numitul C. G. I. prin decizia civilă nr. 739/10.04.2007 pronunțată de Curtea de Apel București Secția a IV-a Civilă irevocabilă, ca efect al admiterii acțiunii în revendicare(filele 10-13). Urmare a acestei decizii Primăria Municipiului București a fost obligată să lase în deplină proprietate și posesie numitului C. G. I. imobilul anterior menționat, iar în urma executării silite, s-a procedat la data de 14.11.2007 la predarea imobilului către proprietarul recunoscut prin hotărâre judecătorească, astfel cum reiese din procesul-verbal cu aceeași dată încheiat de executorul judecătoresc C. M.(fila 60).
La data de 01.11.2009 a decedat numitul C. G. I., fiind emise certificatele de moștenitor nr.47/27.11.2009 și nr. 4/24.02.2010 de BNP C. A., în masa succesorală de pe urma defunctului fiind inclus și apartamentul nr. 10 din ., sector 3, iar moștenitorii au fost stabiliți în cote de ½ ca fiind S. E. și pârâta-reclamantă L. A. (filele 19-22). Ca efect al actului de partaj cuprins în certificatul de moștenitor nr.4/24.02.2010, imobilul sus menționat a trecut în proprietatea exclusivă a pârâtei-reclamante L. A..
La data de 22.12.2009, reclamanta-pârâtă a adresat o notificare pe numele și adresa de domiciliu a defunctului C. G. I. în vederea încheierii contractului de închiriere pentru imobil pe o perioadă de 5 ani conform OUG nr.40/1999, această notificare fiind comunicată prin afișare, astfel cum reiese din înscrisurile depuse la dosar în acest sens(filele 7-8). Prin încheierea de certificare nr. 139 din data de 05.01.2010, dată stabilită pentru prezentarea la notar în vederea încheierii contractului conform notificării, se atestă absența numitului C. G. I. de la notar.(fila 6).
În drept, potrivit art.1 din O.U.G. nr.40/1999 contractele de închiriere privind suprafețele locative cu destinația de locuințe, precum și cele folosite de așezămintele social-culturale și de învățământ, de partide politice, de sindicate și de alte organizații neguvernamentale, legal înregistrate, prelungite sau reînnoite conform Legii nr.17/1994 și aflate în curs de executare la data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență, se prelungesc de drept pentru o perioadă de 5 ani de la data intrării în vigoare a acesteia, în aceleași condiții, cu excepția nivelului chiriei.
În continuare la art. 7 se arată că prelungirea contractelor de închiriere, realizată în baza prevederilor art. 1, rămâne valabilă și în cazul redobândirii imobilelor respective de către foștii proprietari sau de moștenitorii acestora după . prezentei ordonanțe de urgență.
Prin apariția O.U.G. nr.8/2004, legislația locativă s-a schimbat în sensul că proprietarii particulari nu mai sunt obligați la prelungirea contractelor de închiriere; această obligație revine doar statului în legătură cu locuințele proprietate de stat art. 1 din OUG nr. 8/2004 care arată că durata contractelor de închiriere privind suprafețele locative cu destinația de locuințe, din proprietatea statului sau a unităților administrativ-teritoriale, aflate în curs de executare la data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență, care expiră la data de 8 aprilie 2004, se prelungește de drept pentru o perioadă de 5 ani.
Ca urmare a analizei acestor dispoziții legale, prima instanță a constatat că la momentul la care a intrat în vigoare OUG nr.8/2004, respectiv aprilie 2004, reclamanta-pârâtă era chiriașă a imobilului în temeiul OUG nr.40/1999, iar statul era încă proprietarul acestuia, fiindu-i aplicabile dispozițiile art. 1 din OUG nr.8/2004. Ca urmare, a fost încheiat contractul de închiriere înregistrat sub nr._/18.11.2004 pe o perioadă de 5 ani, cu termen de expirare în martie 2009.
Tot ca efect al OUG nr.8/2004 proprietarii particulari nu mai sunt obligați prin efectul legii la prelungirea contractelor de închiriere pentru imobilele cu destinația de locuință, ci doar statul, astfel încât proprietarilor care și-au redobândit imobilele ulterior apariției acestei ordonanțe, nu le mai sunt aplicabile dispozițiile O.U.G. nr.40/1999.
În cauză, autorul pârâtei-reclamante, defunctul C. G. I. a dobândit imobilul la data de 10.04.2007, ca efect al deciziei civile nr.739/10.04.2007 pronunțată de Curtea de Apel București Secția a IV-a Civilă, astfel încât la momentul expirării termenului obligatoriu de 5 ani instituit de OUG nr.8/2009, respectiv martie 2009, acestuia în calitate de proprietar particular nu îi mai revenea obligația legală de prelungire a contractului de închiriere nr._, deoarece însăși art.1 din OUG nr.8/2004 care a modificat OUG nr.40/1999 sub acest aspect, îl exclude de la aplicabilitatea acesteia.
Prima instanță a apreciat că din coroborarea acestor dispoziții legale care s-au succedat în timp, respectiv OUG nr.40/1999 modificată prin OUG nr.8/2004, rezultă că protecția chiriașilor prin încheierea contractelor de închiriere pentru imobilele foste naționalizate, cu chirie plafonată, se poate realiza obligatoriu pentru o perioadă de 10 ani, expirând în aprilie 2009, înainte de pronunțarea prezentei sentințe.
Așadar, întrucât în speță sunt incidente dispozițiile art. 1 din OUG nr.8/2004 care exclud de la obligativitatea prelungirii cu încă 5 ani a contractelor încheiate în temeiul OUG nr.40/1999 de către proprietarii particulari, prima instanță a constatat că termenul expirării contractului înregistrat sub nr.._/18.11.2004 este luna martie 2009. Prin urmare, reclamanta-pârâtă nu mai poate invoca procedura prevăzută de OUG n.40/1999 la art.10 alin.1, art.11 alin.1 și art.14 din acest act normativ.
Cu toate acestea, având în vedere că reclamanta-pârâtă a înțeles să-și întemeieze pretențiile pe OUG 40/1999 susținând că pârâta reclamantă este obligată să încheie un nou contract de închiriere conform art.10 alin.1, art.11 alin.1 și art.14 din acest act normativ, instanța a constatat că există contrarietate între dispozițiile acestuia și Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Astfel, în condițiile în care Curtea Europeană a Drepturilor Omului este cea care interpretează convenția și protocoalele adiționale, instanțele românești nu numai că pot, dar sunt obligate să analizeze spețele deduse judecății prin prisma interpretărilor date de curte convenției. Potrivit Legii nr. 30/1994, România a ratificat Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, iar art. 20 alin. 2 din Constituție stabilește prioritatea reglementărilor internaționale față de legislația internă. Din aceasta perspectivă, prima instanță a reținut că în cazul în care cererea reclamantului de a intra în posesia bunului aflat în proprietatea sa ar fi respinsă, s-ar încălca art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.
Potrivit art. 1 din Protocolul nr. 1 orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Aceste dispoziții însă nu aduc atingere dreptului statului de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosirea bunurilor conform interesului general.
În aplicarea acestor dispoziții, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit o . criterii în baza cărora analizează dacă statele semnatare ale convenției le-au încălcat sau nu, sub orice formă. Astfel, în baza acestor criterii care trebuie îndeplinite cumulativ, curtea analizează mai întâi dacă reclamanții pot invoca existența unui bun în înțelesul art. 1 din Protocolul nr. 1, dacă a avut loc o atingere a bunului reclamanților, dacă această atingere este prevăzută de lege și dacă este subordonată unui interes general.
Ultimul dintre criterii, cel prin care se stabilește ca sarcina impusă proprietarului să nu fie una excesivă(cauza R. și S. împotriva României) în privința posibilității de a dispune de bunul său, nu este însă îndeplinit de legislația internă, adică de O.U.G. nr.40/1999. La art. 1 din O.U.G. nr.40/1999, se prevede că toate contractele de închiriere încheiate cu Statul Român se prelungesc de drept pe o perioadă de 5 ani, iar la art. 14 se prevede dreptul chiriașului la reînnoirea contractului pe o perioadă de încă 5 ani. În temeiul acestor dispoziții, proprietarului unui imobil restituit îi este impus un contract de închiriere pentru o perioadă de 10 ani, cu o chirie plafonată de legiuitor, în condițiile în care proprietarii au fost lipsiți de dreptul lor de proprietate pe o perioadă îndelungată ca urmare a naționalizării imobilului de către Statul Român. Raportat la această circumstanță, obligația impusă pârâtei-reclamante începând cu anul 2009 (data expirării contractului de închiriere înregistrat sub nr._/18.11.2004) de a menține contractul de închiriere ar fi una excesivă.
Pe de altă parte, dispozițiile prevăzute de art.14 din O.U.G. nr.40/1999 de prelungire a contractului de închiriere pentru încă 5 ani, nu mai pot fi considerate necesare pentru protecția chiriașilor care au avut la dispoziție 5 ani pentru a pentru a putea găsi o altă locuință în condiții normale de piață.
Pentru aceste considerente prima instanță a apreciat că reclamanta - pârâtă nu se poate prevala în speța de față de dispozițiile OUG nr.40/1999 care sunt în contradicție cu reglementările internaționale privitoare la proprietate, astfel încât a respins cererea principală ca neîntemeiată.
În ce privește cererea reconvențională, având ca obiect evacuare, prima instanță a reținut calitatea de proprietar a pârâtei reclamante conform actului de partaj conținut în certificatul de moștenitor nr. 4/24.02.2010, precum și faptul că între reclamanta-pârâtă și pârâta-reclamantă nu mai există raporturi locative ca efect al încetării contractului înregistrat sub nr._/18.11.2004
S-a apreciat că acțiunea în evacuare este o acțiune personală ce izvorăște dintr-un contract privind locațiunea unui imobil. Prin această acțiune se apără drepturile de creanță și obligațiile corelative rezultând dintr-un asemenea contract.
Potrivit art.480 Cod civil, dreptul de proprietate este un drept real absolut și exclusiv care conferă titularului prerogativele de posesie, folosință și dispoziție, prerogative pe care acesta le exercită în putere și în interes propriu, în limitele prevăzute de lege. Fiind un drept real absolut, tuturor celorlalți le revine obligația corelativă de a nu-i aduce atingere. Autorului pârâtei-reclamante i s-a restituit imobilul în litigiu prin decizia civilă nr.739/10.04.2007 pronunțată de Curtea de Apel București Secția a IV-a Civilă irevocabilă, ca efect al admiterii acțiunii în revendicare.
Astfel, acțiunea în evacuare nu este întotdeauna în mod necesar condiționată de existența unui raport de locațiune între reclamant și pârât, ci reprezintă un demers procesual având ca scop protecția atributelor dreptului de proprietate și prin urmare poate fi îndreptată împotriva unei persoane care încalcă unul sau mai multe din aceste atribute, în speță usus și fructus.
Chiar dacă acțiunea în revendicare este cel mai energic mijloc procesual de protecție a dreptului de proprietate, s-a considerat că acțiunea în evacuare se află la îndemna proprietarului și atunci când pârâtul nu opune reclamantului un drept care să rezulte dintr-un titlu valabil, și care să justifice ocuparea imobilului, cum este cazul în speță, astfel că acțiunea în evacuare este admisibilă.
Într-un asemenea caz, neavând vreun drept opozabil proprietarului imobilului, stabilit prin titlu valabil, folosirea locuinței de către reclamanta -pârâtă constituie o faptă ilicită care aduce atingere caracterului exclusiv al dreptului de proprietate al acesteia, drept consfințit de art. 44 din Constituție și art. 480 Cod civ.
Fiind întrunite condițiile prevăzute de art. 998-999 cod civil pentru angajarea răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, față de principiul reparării în natură a prejudiciului și în vederea înlăturării acestuia pentru viitor, se poate dispune evacuarea din imobil a celui care îl ocupă în lipsa vreunui titlu locativ, nefiind necesar ca legea să reglementeze distinct această situație particulară.
Și în acest caz, acțiunea are un caracter personal, întrucât urmărește valorificarea unui drept de creanță (personal), respectiv dreptul la repararea prejudiciului și numai indirect apărarea dreptului de proprietate.
În virtutea principiului disponibilității, reclamantul are un drept de a alege între mijloacele procesuale puse de lege la dispoziția sa, beneficiind de avantajele, dar și asumându-și, totodată, dezavantajele inerente celui pentru care a opta.
În condițiile în care reclamanta-pârâtă exercită atributele de posesie și folosință asupra imobilului în litigiu fără un titlu locativ valabil asupra apartamentului nr.10 situat în București, sector 3, ..37 încălcând obligația menționată și aducând atingere dreptului de proprietate al pârâtei-reclamante, în temeiul art. 480 Cod civil, prima instanță a admis cererea reconvențională și a dispus evacuarea reclamantei-pârâte din imobilul situat în București, sector 3, ..37 .> Prin decizia civilă nr.503A/07.05.2013 Tribunalul București - Secția IV-a Civilă a menținut soluția mai sus menționată, consecință a respingerii, ca nefondat, a apelului reclamantei.
La rândul său, instanța de control judiciar a avut în vedere următoarele argumente:
Apelanta –reclamantă-pârâtă se prevalează de dispozițiile art. 2-7 din OUG 40/1999 coroborate cu art. 14 din Legea 10/2001, de natură să conducă, în opinia sa, la vocația de a încheia contract de închiriere cu intimata - pârâtă –reclamantă, ceea ce a determinat-o să promoveze și cererea de chemare în judecată cu acest obiect.
Prin Legea nr.17/1994 și Legea 112/1995, au fost prorogate contractele de închiriere pe perioade de maximum 5 ani.
OUG 40/1999 a apărut ca urmare a expirării prorogării contractelor în baza Legii 17/1994.
În temeiul OUG nr.8/2004 numai contractul de închiriere a unei locuințe ce aparține statului poate fi prelungit cu 5 ani, la cererea locatarului. Acest act normativ prevedea instituția prorogării de drept a contractelor de închiriere, care se produce ca atare, fără a mai fi nevoie de manifestarea de voință a părților, la cererea părții protejate, atunci când se arată expres că actul se va prelungi în aceste condiții.
Prorogarea contractului este întotdeauna o obligație pentru locator și un beneficiu derivat din lege, respectiv un drept subiectiv, care trebuie exercitat pentru chiriaș.
Un caz de prorogare legală a contractului, ca sancțiune pentru nerespectarea notificării reglementată de art.10 din OUG nr.40/1999 este prevăzut pentru instituirea unei protecții a chiriașului, atunci când contractul nu a fost prelungit sau reînnoit independent de culpa chiriașului, însă cei 5 ani la care se referă Legea nr.241/2001 au în vedere termenul legal deja scurs din anul 1999 până la ..
Modul de interpretare și aplicare a acestor dispoziții legale trebuie să aibă în vedere evitarea încălcării dreptului de proprietate al pârâtei-reclamante, a dispozițiilor art.1 din Protocolul 1 la Convenția privind Drepturile Omului, așa cum s-a statuat în jurisprudența CEDO ( Cauza R. și S. contra României), cum a reținut și prima instanță.
Conform art.1, din Protocolul 1, orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din cauza unei utilități publice pentru condiții prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional.
Aceste dispoziții nu aduc atingere dreptului pe care-l dețin statele de a pune în vigoare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosirea bunurilor în conformitate cu interesul general, dar păstrând un just echilibru în privința garantării dreptului individual.
Protecția socială este astfel reglementată încât, în practică proprietarii în exclusivitate sunt însărcinați să asigure această protecție prin obligația ce li se impune de a păstra în imobilele lor locatarii timp nelimitat, fără plata chiriei.
Statul are dreptul de a reglementa folosința bunurilor, dar din moment ce implică riscul de a impune locatorului o sarcină excesivă în privința posibilității de a dispune de bunul său are obligația să aplice proceduri sau mecanisme legislative previzibile și coerente, să prevadă garanții pentru punerea lor în practică, iar incidența lor asupra dreptului de proprietate al locatorului să nu fie nici arbitrară și nici imprevizibilă.
OUG nr.40/1999 nu cuprinde dispoziții care să evite arbitrariul și riscurile de imprevizibilitate.
Dispozițiile art.11(1) din acest act normativ se limitează să indice vag că această prelungire are loc până la încheierea unui nou contract, fără a preciza în ce condiții acest nou contract poate fi încheiat.
Restricțiile suferite de pârâta-reclamantă în privința folosirii imobilului său - imposibilitate în care s-a aflat în perioada 2007 -2009, fără ca în acest interval de timp aceasta să încaseze vreo chirie, ci unitatea administrativ-teritorială a fost cea care a încasat respectivele sume, nu au permis stabilirea unui echilibru just între protecția dreptului individului la respectarea bunurilor sale și cerințele interesului general. Practic, de la data predării bunului imobil conform procesului-verbal al executorului judecătoresc din 14.11.2007, autorul intimatei – pârâte – reclamante și apoi, însăși aceasta au acceptat ca apelanta –reclamantă –pârâtă să locuiască în imobil în baza contractului de închiriere încheiat cu unitatea administrativ-teritorială până la expirarea duratei convenite în acel contract, respectiv martie 2009. La ajungerea la termen, contractul de închiriere s-a transformat dintr-un contract cu durată determinată, într-un contract cu durată nedeterminată, iar prin formularea cererii reconvenționale, pârâta – reclamantă a anunțat concediul contractului de închiriere respectiv, nemaipunându-se în discuție incidența prevederilor OUG nr.40/1999, din considerentele mai sus arătate.
Cum durata contractului de închiriere pentru locuința în litigiu prevăzută de art.11 din OUG nr.40/1999 a expirat, pârâta o ocupă în prezent fără nici un titlu, astfel că soluția ce se impune în speță este de respingere a cererii sale, neputându-se impune pârâtei - reclamante o sarcină excesivă și disproporționată, cum ar fi cea pe care o pretinde reclamanta în sensul obligării la încheierea unui nou contract de închiriere în condițiile stabilite de OUG nr.40/1999, cât timp acest act normativ nu mai este aplicabil situației de fapt în care se află părțile. Pe de altă parte, așa cum judicios a reținut și prima instanță, chiar în ipoteza în care apelanta – reclamantă – pârâtă stăruie în aplicarea OUG nr.40/1999, s-a constatat că acest act normativ contravine art.1 Protocolul nr.1 al Convenției pentru apărarea drepturilor omului, și conform art.20 din Constituția României s-a dat prioritate reglementărilor internaționale, respectiv acestui Protocol și jurisprudenței CEDO în materie – C. și M., Arsenovici, R. și S. contra României, în aceste hotărâri reținându-se cu preponderență caracterul lipsit de previzibilitate al OUG 40/1999, precum și lipsa asigurării unui just echilibru între interesele generale și individuale, preocuparea pentru realizarea drepturilor uneia dintre părți(chiriaș) neputându-se îndeplini prin afectarea intereselor celeilalte părți prin impunerea unor sarcini excesive și disproporționate(proprietar). Art.20(2) din Constituție prevede că dacă există neconcordanță între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte și legile interne au prioritate reglementările internaționale.
Prin recursul formulat împotriva acestei din urmă hotărâri și întemeiat pe dispozițiile art.304 pct.4,7,8 și 9 din Codul procedură civilă, reclamanta a susținut că instanța de apel a interpretat greșit dispozițiile art.5, 7, 10 și 11 din O.U.G. nr.40/1999 arătând că au fost invocate motive contradictorii ori străine de natura pricinii. Susține totodată că, în temeiul acestor dispoziții legale, pârâta – reclamantă trebuia să încheie un nou contract de închiriere pe o durată de 5 ani cu recurenta – reclamantă-pârâtă, neexistând nici o normă legală care să o exonereze de obligația prevăzută de art.1 și 7 din O.U.G. nr.40/1999; instanța de apel a ignorat faptul că prelungirea de facto sine die a contractului de închiriere între chiriaș și noul proprietar reprezintă o sancțiune legală a acestuia din urmă pentru nerespectarea obligațiilor prevăzute de către art.7-10 din O.U.G. nr.40/1999, dispoziții legale neabrogate la data introducerii acțiunii. Prelungirea care se aplică contractului de închiriere încheiat anterior cu statul și prevăzută de art.11 alin.1 din O.U.G. nr.40/1999 nu este limitată la durata de 5 ani, ci are o durată nedeterminată existând până la încheierea unui nou contract de închiriere cu proprietarul.
Instanța de apel a interpretat greșit actul juridic dedus judecății și reține că O.U.G. nr.40/1999 a apărut ca urmare a expirării prorogării contractelor încheiate în baza Legii nr.17/1994 și face referire și despre O.U.G. nr.8/2004 normă care nu are nici o legătură cu O.U.G. nr.40/1999.
Interpretarea dată de instanță actelor și faptelor supuse judecății atâta vreme cât instanța a reținut că nu se poate impune pârâtei reclamante o sarcină excesivă și disproporționată cum ar fi cea pe care o pretinde reclamanta în sensul obligării la încheierea unui nou contract de închiriere în condițiile O.U.G. nr.40/1999 este, de asemenea, în accepțiunea recurentei – reclamante eronată.
Ca urmare a ignorării dreptului la viață și la integritate fizică și psihică ale persoanei, drepturi garantate de art.22 din Constituție, instanța de apel, pronunțând hotărârea atacată, a depășit atribuțiile puterii judecătorești abrogând de facto dispozițiile O.U.G. nr.40/1999. Acest act normativ nu contravine Protocolului nr.1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, ci doar unele hotărâri ale instanțelor române întemeiate aparent pe O.U.G. nr.40/1999 au fost considerate de către Curtea Europeană ca fiind contrare principiilor convenției și acesta este și motivul pentru care această dispoziție legală nu a fost abrogată până la această dată.
Instanțele de fond au apreciat greșit cu privire la scopul legitim urmărit prin adoptarea dispozițiilor O.U.G. nr.40/1999 și cu privire la proporționalitatea ingerinței în dreptul de proprietate și au făcut referire la spețe fără relevanță în prezenta cauză (cauza R. și S. contra României). Astfel, prezenta speță are mai puține aspecte de fapt și de drept în comun cu hotărârea CEDO pronunțată în dosarul C. și M. versus România unde obiectul cauzei îl reprezintă refuzul chiriașilor de a da curs schimbului obligatoriu de locuință solicitat de proprietar în temeiul art.23 din O.U.G. nr.40/1999. În această manieră instanța de apel a dat preferință încălcării cu bună știință a legii de către proprietar față de respectarea promptă a normelor legale în vigoare de către recurenta – reclamantă.
Examinând cauza prin prisma motivelor de recurs mai sus menționate, Curtea a apreciat că recursul este nefondat pentru considerentele care urmează:
În mod corect, ambele instanțe de fond, au interpretat normele de drept intern invocate de reclamantă prin memoriul de recurs, cât și jurisprudența instanței de contencios european cu referire chiar la cauzele îndreptate împotriva României, enumerate în recurs. Chiar dacă spețele menționate nu sunt absolut identice cu circumstanțele faptice ale cauzei pendinte, ele nu puteau fi ignorate de către instanțele anterioare, în condițiile în care instanța europeană a statuat prin raportare la contextul legislativ intern care reglementează relațiile dintre foștii proprietari și chiriașii imobilelor naționalizate, în sensul că măsurile de protecție socială pe care Statul Român le-a realizat pe calea Legii nr.17/1994, O.U.G. nr.40/1999 și O.U.G. nr.8/2004 nu se pot răsfrânge asupra intereselor altor persoane care se află în situația de a suporta o sarcină exorbitantă constând în imposibilitatea de a utiliza bunul pe un interval de timp foarte mare și de a culege fructele civile ale acestuia.
Recurenta a ocupat imobilul din litigiu conform contractului de închiriere nr._/18.11.2004 încheiat cu Primăria Municipiului București în calitate de unitate deținătoare care exercita în acel moment în numele statului dreptul de administrare, în condițiile reglementate de O.U.G. nr.40/1999 modificată prin Legea nr.241/2001 și a O.U.G. nr.8/2004.
Contractul de închiriere al recurentei – reclamante se afla în derulare la data restituirii către autorul pârâtei – reclamante în baza deciziei civile nr.739/10.04.2007 pronunțată de Curtea de Apel București - Secția a IV-a Civilă și a beneficiat de o prelungire cu încă 5 ani, respectiv din 18.11.2004 până în data de 18.11.2009 și în continuare, până la data soluționării irevocabile a prezentei cauze, astfel că, și sub acest aspect, Curtea apreciază că cerințele relative la prelungirea contractului de închiriere au fost realizate, iar o prelungire sine die a locațiunii pe care o pretinde recurenta, este lipsită de suport legal.
Curtea reține că potrivit art. 20 din Constituția României, dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor vor fi interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și cu celelalte tratate la care România este parte. Dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile.
Reținând incidența în cauză a prevederilor 10 și 11 OUG 40/1999, Curtea constată, așa cum au argumentat de altfel și instanțele anterioare, că acestea au făcut obiectul analizei Curții Europene a Drepturilor Omului în deciziile R. si S. contra României, Arsenovici contra România, Spanoche împotriva României.
Concluzia Curții Europene a Drepturilor Omului, se impune a fi respectată și aplicată de către instanțele naționale, în conformitate cu prevederile art. 46 din Convenția Europeana a Drepturilor Omului prin care statul Român s-a angajat să se conformeze hotărârilor definitive ale Curții în litigiile în care este parte.
Astfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, a statuat că Statul Român are obligația de a aplica proceduri și mecanisme legislative, previzibile și coerente și trebuie să adopte garanții pentru punerea în practică si respectarea dreptului de proprietate al locatorului.
Cu privire la dispozițiile art.11 alin.1 din OUG nr. 40/1999, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut că: textul se limitează să indice vag că prelungirea de drept a „contractului anterior" are loc până la "încheierea unui nou contract" fără a preciza în ce condiții acest nou contract poate fi încheiat.
Nici o informație nu este oferită în privința căii de care ar dispune proprietarul care a omis, datorită necunoașterii sau neglijenței, să respecte condițiile de formă impuse de art.10 alin.1 al acestei ordonanțe de a încheia un nou contract cu ocupanții imobilului, așa cum afirmă recurenta, sau pentru a înlocui statul în vederea încasării chiriilor înainte de termenul prelungirii legale a contractelor .
Curtea Europeana a Drepturilor Omului a reținut că o amplă marjă de apreciere este lăsată la dispoziția Statului Român în condițiile alineatului 3 al art.1 al Protocolului 1 cu referire la sistemul de protecție al dreptului de proprietate, întrucât statul român a trebuit să moștenească din perioada comunistă o penurie acută de locuințe de închiriat la un preț rezonabil și a trebuit, de aceea, să arbitreze asupra problemelor extrem de complexe și sensibile din punct de vedere social pe care le impune concilierea intereselor antagoniste ale proprietarilor si locatarilor. Instanța de contencios european a reținut că Statul Român avea de protejat dreptul de proprietate al primilor, pe de o parte, și de respectat drepturile sociale ale celorlalți, pe de altă parte. Totuși, interesele legitime ale colectivității cer într-un asemenea caz o repartiție echitabilă a sarcinii sociale și financiare pe care o presupun transformarea și reforma imobilelor în țară. Această sarcină nu ar putea, așa cum este cazul în speță, să se sprijine pe un anume grup social, indiferent de importanța pe care o au interesele unui alt grup social sau ale colectivității în ansamblul său.
Curtea Europeana a Drepturilor Omului a apreciat că: ,,chiar și într-un domeniu ca cel al locuințelor și în ciuda dificultăților economice, sociale și legislative decurgând din procesul de tranziție spre o societate democratică și o economie de piață, Statele membre continuă să aibă obligația de a asigura un « just echilibru » între imperativele interesului general și cele ale protejării drepturilor fundamentale ale individului (cauza Schirmer împotriva Poloniei, nr._/01, 21 septembrie 2004)”.
Chiar ținând cont de ampla marjă de apreciere lăsată statelor din punct de vedere al articolului 1 citat anterior, instanța de contencios european consideră că: ,,a sancționa proprietarii care au omis să se conformeze condițiilor de forma prevăzute de ordonanța de urgenta a Guvernului, impunându-le o obligație atât de grea ca cea de a păstra locatarii în imobilul lor, fără nici o posibilitate concretă si reală de a încasa o chirie, a făcut să apese asupra lor o sarcina specială si exorbitantă de natură să întrerupă echilibrul just dintre interesele aflate în joc”.
Pe de altă parte, în cauza Burzo vs. România, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut că legea impune un anumit cuantum al chiriei care, pe lângă faptul că nu asigura un profit, nici măcar nu poate acoperi plata reparațiilor unui imobil și că acesta constituie un argument suplimentar al inexistenței justului echilibru între ingerința în dreptul de proprietate al reclamantului și scopul vizat.
În lumina celor de mai sus, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a considerat că restricțiile suferite de reclamant, în privința posibilității de a folosi bunul său și a imposibilității în care s-a aflat, timp de mai mulți ani, de a obliga ocupanții să îi plătească o chirie ca urmare a aplicării dispozițiilor legale care au făcut obiectul analizei și care au fost considerate de CEDO ca fiind defectuoase și a lipsurilor relevante în legislația de urgentă asupra imobilelor, nu au înlesnit un echilibru just între protecția dreptului individului la respectarea bunurilor sale si cerințele interesului general, ci sunt contrare art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeana a Drepturilor Omului.
Instanța de recurs apreciază că, în lumina OUG 40/1999, lipsirea de proprietate a proprietarului căruia imobilul i-a fost retrocedat este justificată de necesitatea protejării chiriașilor care au avut contracte de închiriere încheiate anterior retrocedării, în condițiile legii speciale de protecție. Aceste etape sunt impuse de necesitatea protejării chiriașului o anumită perioadă de timp de la data retrocedării (sau intrării în vigoare a ordonanței de urgență), apreciată a fi necesară chiriașului pentru rezolvarea situației sale locative, perioadă de timp care însă, în aplicarea principiului proporționalității, la care face referire Curtea Europeana a Drepturilor Omului, trebuie sa fie una rezonabilă.
Așa cum s-a reținut anterior, aprecierea referitoare la caracterul obligatoriu al reînnoirilor succesive, ca urmare a nerespectării condițiilor formale impuse de art. 10 și 11 din OUG 40/1999, în aceleași condiții ca și prima reînnoire, este, în opinia Curții Europene a Drepturilor Omului, de natura să rupă echilibrul just între interesul general al comunității, sub aspectul necesității protecției chiriașilor din locuințele preluate abuziv de către stat și dreptul reclamantei, prin suportarea de către aceasta din urmă a unei sarcini speciale și exorbitante, constând în obligația de a respecta reînnoiri succesive, lăsate, ca număr, la discreția chiriașei, cât timp refuzul reînnoirii nu poate fi manifestat decât pentru cazurile expres și limitativ prevăzute de lege.
Nerespectarea de către proprietarul care a redobândit imobilul a dispozițiilor art. 10. alin. 1 alin. 1 din OUG nr. 40/2001, referitoare la notificarea chiriașului, nu poate atrage prelungirea de drept a contractului anterior încheiat în afara prorogării legale, respectiv 8 aprilie 2004.
Curtea constată că, în mod corect a interpretat instanța de apel dispozițiile art. 11 din OUG nr. 40/1999, care stabilesc sancțiunea aplicabilă, cu dispozițiile art. 2 din același act normativ, care stabilesc termenul limită de protecție a chiriașilor, termen care reprezintă și limita în timp până la care își produce efectele sancțiunea aplicată proprietarului. De asemenea, Curtea apreciază că în mod corect a considerat instanța de apel că la data de 8 aprilie 2004 a încetat prorogarea legală a contractului de închiriere al recurentei.
Pentru considerentele arătate, Curtea a apreciat că recursul este nefondat și, în temeiul dispozițiilor art. 312 din Codul de procedură civilă, urmează a fi respins.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul formulat de reclamanta P. A. împotriva deciziei civile nr.503A/07.05.2013 pronunțată de Tribunalul București - Secția IV-a Civilă în dosarul nr._ în contradictoriu cu intimata – pârâtă reclamantă L. A..
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședință publică azi, 12.05.2014.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
D. A. B. I. B. DOINIȚA M.
GREFIER
L. C.
Red. D.M.
Tehnored.C.S.
Ex.2/11.06.2014
T.B.Secția a IV-a Civilă – M.L.R.
- A.C.
Jud.sector 3 București- I.A.
| ← Actiune in raspundere delictuala. Decizia nr. 184/2014. Curtea... | Pretenţii. Decizia nr. 886/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
