Pretenţii. Decizia nr. 95/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 95/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 23-01-2014 în dosarul nr. 95/2014
Dosar nr._
(_ )
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR.95
Ședința publică de la 23.01.2014.
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE - I. D.
JUDECĂTOR - M. I.
JUDECĂTOR - M.-A. N.-G.
GREFIER - M. C.
* * * * * * * * * * *
Pe rol se află soluționarea recursului formulat de recurentul reclamant B. G., împotriva deciziei civile nr. 268 A din 19.03.2013, pronunțată de Tribunalul București – Secția a IV a Civilă, în contradictoriu cu intimata pârâtă B. G..
P. are ca obiect – pretenții.
La apelul nominal făcut în ședința publică, se prezintă recurentul reclamant B. G. personal și intimata pârâtă B. G. personal și asistată de avocatul R. O., în baza împuternicirii avocațiale . nr._/2014, eliberată de Baroul București, pe care o depune la dosar.
Procedura de citare legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care:
Analizând actele și lucrările dosarului, Curtea constată că hotărârea recurată i-a fost comunicată recurentului reclamant de două ori și anume la data de 30 iulie 2013, respectiv la 09.08.2013, potrivit dovezilor de comunicare anexate la filele 22 și 23 din dosarul Tribunalului București, deși la dosar nu există vreo cerere de recomunicare a respectivei hotărâri.
Avocatul intimatei pârâte solicită a se lua act de faptul că înțelege să invoce excepția tardivității declarării recursului în raport de dovada de comunicare a hotărârii recurate datată 30 iulie 2013. Mai arată că, personal, nu înțelege de ce s-a procedat la efectuarea unei noi comunicări și aici se referă la dovada anexată la fila 23 din dosarul Tribunalului București.
Recurentul reclamant solicită respingerea excepției tardivității declarării recursului, având în vedere faptul că recursul a fost formulat cu respectarea termenului procedural.
Părțile, având pe rând cuvântul, arată că nu mai au probe noi de administrat sau cereri prealabile de formulat.
Curtea, având în vedere că nu sunt cereri prealabile de formulat, constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea motivelor de recurs.
Recurentul reclamant solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat și motivat, având în vedere faptul că prin înscrisurile anexate la dosarul a combătut susținerile părții adverse.
Consideră că sulta pe care intimata trebuie să o achite în favoarea sa, reprezintă expresia valorică a cotei de ½ ce îi revine din apartament și atâta timp cât partea adversă nu plătește această sultă, nu are drept de proprietate exclusivă asupra imobilului.
Avocatul intimatei pârâte, în principal, solicită respingerea recursului ca tardiv formulat.
În situația în care instanța va trece peste această excepție, solicită respingerea recursului ca nefondat și menținerea hotărârii recurate ca temeinică și legală.
În ceea ce privește susținerile recurentului, arată că acestea se referă la dosarul de partaj care a fost soluționat în mod irevocabil în anul 2006.
Solicită a se observa faptul că cererea de chemare în judecată ce face obiectul prezentului dosar, respectiv criticile formulate de partea adversă în apel și recurs, vizează fondul dosarului de partaj. Este adevărat faptul că la momentul soluționării respectivului dosar, recurentul de astăzi avea de primit o sultă în valoare de 103.000 lei, însă, în același timp, trebuia să plătească suma de 45.000 lei, dar nu a făcut niciodată vreun demers în acest sens.
Învederează faptul că în fața instanței de fond a invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune, instanța a trecut peste această excepție și a soluționat pricina pe fond, respingând toate pretențiile reclamantului. A arătat că orice pretenție este prescrisă din anul 2009 față de hotărârea de partaj rămasă irevocabilă în anul 2006, reclamantul nefăcând nici un fel de acte de executare.
Solicită obligarea recurentului reclamant la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 1000 lei reprezentând onorariu de avocat, potrivit chitanței nr. 42 din 15.01.2014, pe care o depune la dosar.
CURTEA,
Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sector 2 București la data de 11.03.2011, sub nr._, reclamantul B. G., în contradictoriu cu pârâta B. G., a solicitat instanței pronunțarea unei hotărâri prin care să se dispună: obligarea pârâtei de a-i permite reclamantului accesul în apartamentul nr.48 situat în București, ., scara B, . (reintegrare); obligarea pârâtei la plata către reclamant a contravalorii lipsei de folosința a apartamentului mai sus menționat cota de 50%, respectiv 2 camere din 4 camere începând din data de 16.11.2010 (data notificării) până în momentul reintegrării.
În motivarea cererii, reclamantul a arătat că a fost alungat din apartamentul nr.48 situat în București, ., ., ., apartament ce a fost cumpărat de reclamant și de pârâtă in timpul căsătoriei.
Prin sentința civila nr.8182/8.11.2004 - Judecătoria sector 2 modificata în parte prin decizia civila nr. 564/7.10.2005 - T. B. secția a V-a civila, s-a constatat de către instanța contribuția reclamantului la dobândirea apartamentului în cota de 50%, cu obligarea pârâtei la plata către reclamant a unei sulte.
Reclamantul a arătat că a fost dat afară de către pârâtă fără a i se plăti sulta. Consideră că până în momentul plății sultei este încă coproprietar al apartamentului, iar pârâta nu-i permite accesul în imobil.
A mai arătat reclamantul că o perioada a fost nevoit să locuiască la fratele său, însă din data de 27.10.2010, nu mai are această posibilitate, motiv pentru care a revenit la apartamentul său, însă pârâta nu i-a permis accesul.
Reclamantul a menționat că a încercat sa rezolve aceasta problema pe cale amiabila, motiv pentru care la data de 16.11 1.2010, a trimis pârâtei o notificare.
Ulterior reclamantul s-a prezentat la locuința sa, împreună cu o persoana care sa-l ajute să se mute, însa pârâta nu i-a permis accesul.
În drept și-a întemeiază cererea pe disp. art 480 Cod civil.
În ședința publică din data de 29.02.2012 pârâta B. G. a depus la dosar întâmpinare, prin care a invocat prescripția oricărei pretenții a reclamantului precum și excepția inadmisibilității capătului de cerere privind reintegrare reclamantului în spațiu.
Prin sentința civilă nr.8912/06.06.2012, instanța de fond a respins ca neîntemeiate excepțiile inadmisibilității și a prescripției dreptului la acțiune al reclamantului raportat la capătul de cerere prin care solicită reintegrarea în apartamentul nr. 48 situat în București, ., ., sector 2; a fost admisă excepția insuficientei timbrări a capătului de cerere având ca obiect obligarea pârâtei la plata sumei de 126.000 lei reprezentând contravaloarea lipsei de folosință a apartamentului de la 16.11.2010 până la 16.02.2012; s-a respins cererea de reintegrare formulată de reclamant ca neîntemeiată; s-a anulat ca insuficient timbrată cererea în pretenții formulată de reclamant împotriva pârâtei.
Pentru a hotărî astfel prima instanță a reținut că părțile au dobândit în timpul căsătoriei apartamentul nr. 48 situat în București, ., ., sector 2, prin contractul de construire nr. 2396/7/26.11.1980, însă în urma divorțului și a partajului acestora, acest imobil a fost atribuit pârâtei, aceasta fiind obligată la plata unei sulte către reclamant, astfel cum rezultă din sentința civilă nr.8182/8.11.2004 pronunțată de Judecătoria Sector 2 București în dosarul nr._/2002, modificată prin decizia civilă nr. 564/7.10.2005 pronunțată de Tribunalul București – Secția a V-a Civilă în dosarul nr. 437/2005 și decizia civilă nr. 1188/24.05.2006 pronunțată de Curtea de Apel București – Secția a III-a în dosarul nr._ .
Astfel, s-a constatat că pârâta este unicul proprietar al imobilului, iar îndeplinirea obligația sale de plată a sultei nu are nicio relevanță cu privire la acest aspect. Chiar și în cazul în care aceasta nu a achitat sulta la care a fost obligată prin hotărâre, culpa de a nu fi obținut suma prin executare silită înăuntrul termenului de prescripție îi aparține reclamantului care deține un titlu executoriu.
În drept, instanța a arătat că cererea reclamantului de reintegrare în imobil este neîntemeiată, acesta nemaiavând un drept de proprietate recunoscut și protejat de art. 480 Cod civ.
Mai mult, în urma divorțului pârâta nu mai are obligația de întreținere.
Pentru acest motiv, în temeiul art. 480 Cod civ., instanța a respins cererea de reintegrare a reclamantului în apartamentul nr. 48 situat în București, ., ., sector 2, proprietatea pârâtei.
Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamantul B. G., criticând soluția primei instanțe ca fiind nelegală și netemeinică.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București secția a IV-a Civilă la data de 19.10.2012, sub număr de dosar_ .
În dezvoltarea motivelor de apel apelantul reclamant a arătat că atât timp cât pârâta intimata nu îi plătește valoarea cotei de 1/2, aceasta nu are dreptul de proprietate exclusivă asupra imobilului în cauză, cu titlu, de exemplu, arătă faptul că în situația în care pârâta intimată ar dori să vândă acest apartament, vânzarea acestuia nu ar fi posibilă decât după plata sultei.
Nu are relevanță faptul că nu a obținut sulta prin executare silită înăuntrul termenului de prescripție, întrucât pârâta intimată l-a indus în eroare, promițându-i mereu că îi va plăti sulta, motivând că nu are rost să pună în executare silita sentința mai sus menționată pentru a nu mai suporta cheltuielile de executare.
Arătă faptul că în prezent nu are unde locui, neavând un alt apartament în proprietate, neavând posibilitatea să își cumpere datorită și faptului că nu a primit sulta.
Pentru toate aceste motive, solicită admiterea apelului, desființarea sentinței atacate în ceea ce privește soluția dată la capătul de cerere privind reintegrarea și reținând cauza spre rejudecare, și admiterea acestui capăt de cerere.
Prin decizia civilă nr.268/A/19.03.2013, Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă a respins apelul ca nefondat.
Pentru a dispune astfel, tribunalul a constatat că în mod corect a reținut prima instanță că, atâta timp cât, în urma divorțului și a partajului părților, s-a atribuit imobilul intimatei pârâte, aceasta fiind obligată la plata unei sulte către reclamant, astfel cum rezultă din sentința civilă nr. 8182/8.11.2004 pronunțată de Judecătoria Sector 2 București în dosarul nr._/2002, modificată prin decizia civilă nr.564/7.10.2005 pronunțată de Tribunalul București – Secția a V-a Civilă în dosarul nr. 437/2005 și decizia civilă nr. 1188/24.05.2006 pronunțată de Curtea de Apel București – Secția a III-a în dosarul nr._, apelantul reclamant nu mai are nici un drept real sau de folosință asupra apartamentului în care solicită reintegrarea.
Dreptul la sultă, pe care l-a invocat atât în fața primei instanțe cât și în fața instanței de apel, este un drept de creanță care nu îi conferă vreun drept locativ asupra imobilului, atâta timp cât nu a fost recunoscut și un drept de retenție până la plata acestei sulte.
În ceea ce privește considerentele invocate de apelant, legate de faptul că dreptul său la sultă nu ar fi prescris, tribunalul a reținut că aceste argumente sunt fără relevanță în cererea având ca obiect reintegrare, deoarece dreptul la sultă nu îi conferă un drept real sau locativ asupra apartamentului.
Față de aceste considerente, în baza art. 296 C.proc.civ., tribunalul a respins ca nefondat apelul formulat.
Împotriva acestei decizii, la data de 23.08.2013, a formulat recurs reclamantul B. G..
În motivarea recursului formulat, recurentul a susținut în esență că în procesul de partaj s-a constatat contribuția egală (cota de ½) a părților la achiziționarea apartamentului nr.48 din București, ., ., sector 2, astfel că sulta pe care intimata pârâtă trebuie să o plătească reprezintă expresia valorică a cotei reclamantului de ½ din apartament, motiv pentru care consideră că atâta timp cât intimata nu îi plătește sulta, aceasta nu are dreptul de proprietate exclusivă asupra imobilului.
Recurentul arată că în situația în care pârâta intimată ar dori să vândă acest imobil, vânzarea nu ar fi posibilă decât după plata sultei.
Prin acțiunea principală, reclamantul a solicitat obligarea pârâtei de a-i permite accesul în apartamentul ce a constituit domiciliul comun, întrucât a fost izgonit de către pârâtă, în prezent neavând în proprietate o altă locuință. De asemenea, recurentul reclamant arată că nu are posibilități financiare de a cumpăra o locuință, neprimind încă sulta.
Recurentul solicită admiterea recursului și reținerea cauzei spre rejudecare și, în consecință, reintegrarea sa în imobil.
La termenul de judecată din data de 23.01.2014, intimata, în aplicarea prevederilor înscrise în art. 301 din Codul de procedură civilă, a invocat excepția tardivității formulării recursului.
Analizând actele și lucrările dosarului, cu prioritate prin prisma excepției tardivității formulării recursului, în conformitate cu prevederile înscrise în art. 316 din codul de procedură civilă raportat la art. 137 din Codul de procedură civilă, Curtea reține următoarele:
Potrivit art. 3 din Legea nr. 76/2012, pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă: „Dispozițiile Codului de procedură civilă se aplică numai proceselor și executărilor silite începute după .”.
În temeiul acestei norme tranzitorii, câtă vreme, acțiunea introductivă a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 București, la data de 11.03.2011, dispozițiile procesuale incidente în cauză sunt cele înscrise în Codul de procedură civilă de la 1865 iar nu cele cuprinse în Legea nr. 134/2010.
Curtea reține, totodată, că potrivit art. 301 Cod de procedură Civilă, termenul de recurs este de 15 zile de la comunicarea hotărârii, dacă legea nu dispune altfel.
Or, în cauză, obiectul prezentului recurs, îl constituie decizia civilă nr. 268A/19.03.2013 a Tribunalului București, hotărâre care, fiind pronunțată într-o pricină care are ca obiect obligarea pârâtei la a permite accesul reclamantului în imobilul situat în București, ., scara B, apt. 48 și pretenții, constând în lipsa de folosința a imobilului menționat”, putea fi atacată cu recurs în termen de 15 zile de la comunicarea hotărârii, nefiind incidentă vreo dispoziție legală derogatorie.
Astfel, pentru stabilirea declarării în termen a recursului, trebuie avută în vedere data comunicării hotărârii la domiciliul indicat de recurent, element care rezultă din procesul-verbal de comunicare, legiuitorul reglementând un mod de calcul care nu lasă părților interesate sau instanțelor posibilitatea administrării de probatorii pentru stabilirea altor repere decât cele expres prevăzute de lege, în funcție de care să se precizeze momentul din care începe să curgă termenul de exercitare al căilor de atac.
Tot astfel, în cuprinsul dispozitivului deciziei civile recurate, instanța de apel a menționat corect termenul de exercitare a căii de atac a recursului ca fiind de 15 zile de la comunicarea hotărârii.
În cauză, din verificarea actelor dosarului de apel, rezultă că decizia civilă care face obiectul recursului a fost comunicată recurentului la domiciliul acestuia, indicat prin cererea de apel, la data de 30.07.2013, potrivit dovezii de comunicare depusă la fila 22 dosar apel.
Curtea cercetând legalitatea acestei proceduri de comunicare, constată că în ceea ce privește acest proces verbal sunt îndeplinite condițiile impuse de art. 100 din Codul de procedură civilă, comunicarea deciziei civile apelate realizându-se la domiciliul recurentului, prin afișare pe ușa principală a locuinței destinatarului, în condițiile stabilite de 92 alin. 4 din Codul de procedură civilă.
Astfel, potrivit dovezii de comunicare menționate, modalitatea de comunicare a deciziei recurate a constat în afișarea actului procedural pe ușa principală a locuinței destinatarului, întrucât nici o persoană, dintre cele cărora legea le recunoaște dreptul de a primi actul comunicat, nu a fost găsită.
Curtea reține, totodată, că potrivit art. 100 alin. 4 din Codul de procedură civilă, procesul-verbal încheiat de cel însărcinat cu înmânarea actului de procedură face dovadă până la înscrierea în fals cu privire la faptele constatate personal de cel care l-a încheiat.
În aceste condiții, deși este real că ulterior acestei comunicări legale, a deciziei civile recurate, grefa instanței de apel a procedat la emiterea unui nou act procedural de comunicare a aceleiași decizii, Curtea nu poate omite că acest ultim proces verbal a fost emis în condițiile în care la data de 30.07.2013, se procedase la o comunicare legală a deciziei recurate către recurent, așa cum s-a arătat în cele ce preced și în lipsa unei încheieri a instanței de apel prin care să se fi dispus, motivat, recomunicarea deciziei recurate.
Astfel, nu poate fi primită afirmația recurentului din cuprinsul cererii de recurs în sensul că acesta ar fi primit comunicarea deciziei instanței de apel, care face obiect al recursului, doar la data de 09.08.2013, câtă vreme, această susținere este contrazisă de dovada de comunicare a deciziei aflată la fila 22 dosar apel, care, așa cum s-a arătat în cele ce preced, face dovada veridicității mențiunilor pe care le cuprinde până la înscrierea în fals.
Așa fiind, Curtea constată că termenul de recurs se calculează de la data la care decizia instanței de apel a fost comunicată inițial recurentului, adică de la data de 30.07.2013, având în vedere că această dovada a comunicării a fost procedural întocmită, cuprinzând toate elementele enumerate de art. 100 alin. 1 din Codul de procedură civilă și nu a fost făcută înscrierea în fals împotriva acesteia, conform art. 100 alin. 4 din Codul de procedură civilă.
Făcând aplicarea prevederilor art. 101 alin. 1, 4 și 5 din Codul de procedură civilă, Curtea reține că în cauza de față, termenul pentru depunerea cererii de recurs s-a împlinit la data de 19.08.2013 (prima zi lucrătoare ce a urmat datei de 15.08.2013).
Întrucât, așa cum rezultă din dovada de expediere a recursului, aflată la fila 3 a dosarului de recurs, recurentul a expediat la Tribunalul București cererea de recurs la data de 23.08.2013, așadar după împlinirea termenului de recurs, iar acesta deși a beneficiat de asistența juridică calificată a unui avocat la momentul formulării recursului, nu a formulat cerere de repunere în termen, în condițiile impuse de art. 103 din Codul de procedură civilă( respectiv cel mai târziu la împlinirea unui termen de 15 zile de la data formulării cererii de recurs), Curtea, apreciază excepția tardivității formulării recursului, invocată de intimată, ca întemeiată și în consecință, va dispune admiterea acesteia.
F. de considerentele expuse, în conformitate cu prevederile art. 312 alin.1 Codul de Procedură Civilă, raportat la dispozițiile legale incidente sus arătate, Curtea va respinge recursul ca fiind tardiv formulat.
În conformitate cu prevederile înscrise în art. 274 alin. 1 și 3 din Codul de procedură civilă, aplicabile în cauză potrivit art. 316 din Codul de procedură civilă, Curtea va dispune obligarea recurentului la plata către intimată a cheltuielilor de judecată în sumă de 600 lei, reprezentând parte din onorariul de avocat în sumă totală de 1.000lei, achitat de aceasta din urmă în cauză, conform chitanței nr. 42/2014.
Pentru a dispune astfel, Curtea are în vedere că, suma solicitată de intimată în această cale de atac, în cuantum de 1000 lei, cu titlul de cheltuieli de judecată, îndeplinește parțial cerințele statuate în prevederile art. 274 din Codul de procedură civilă și pe cele la care face referire jurisprudența constantă a Curtea Europeană a Drepturilor Omului.
În acest sens, Curtea are în vedere faptul că accesul liber la justiție, ca, de altfel, ca orice drept fundamental, consacrat ca atare de Constituție și de art. 6 din CEDO, trebuie exercitat cu bună-credință, în limite rezonabile, cu respectarea drepturilor și intereselor în egală măsură ocrotite ale celorlalte subiecte de drept. Curtea reține însă că în prezenta cale de atac, a fost acordat un singur termen de judecată, că recursul a fost soluționat în temeiul unei excepții procesuale iar totalul onorariului de avocat solicitat este în cuantum de 1000 lei, suma care în este mod vădit disproporționată, sub aspectul volumului de muncă prestată în concret în cauză și impusă de circumstanțele speței.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de recurentul reclamant B. G. împotriva deciziei civil enr.268/A/19.03.2013, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă, în contradictoriu cu intimata pârâtă B. G., ca tardiv formulat.
Obligă recurentul, către intimată, la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 600 lei, cu aplicarea art.274 alin.3 C.proc.civ.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 23.01.2014.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
I. D. M. I. M. A.
N.-G.
GREFIER
M. C.
Red.M.I.
Tehnored.M.I/B.I.
2 ex/18.02.2014
-------------------------------------------
T.B.Secția a IV-a – A.G.Țambulea
- A.P.
Jud.Sector 2 – D.E.G.
| ← Acţiune în constatare. Decizia nr. 29/2014. Curtea de Apel... | Legea 10/2001. Decizia nr. 52/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
