Actiune in raspundere delictuala. Decizia nr. 168/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 168/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 22-04-2014 în dosarul nr. 168/2014
Dosar nr._
(_ )
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ nr. 168 A
Ședința publică de la 22.04.2014
Curtea constituită din :
PREȘEDINTE - M. H.
JUDECĂTOR - G. S.
GREFIER - S. R.
Pe rol soluționarea apelului promovat de apelanta – reclamantă V. R. – S., împotriva sentinței civile nr. 1915 din data de 01.11.2013, pronunțate de către Tribunalul București - Secția a III-a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul – pârât S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE.
Obiectul pricinii – acțiune în răspundere delictuală.
La apelul nominal făcut în ședință publică, se prezintă apelanta – reclamantă V. R. – S. personal, lipsind reprezentantul intimatul – pârât S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care,
Curtea procedează la legitimarea apelantei, aceasta prezentând CI . nr._ – CNP_.
Apelanta – reclamantă, personal, solicită proba cu înscrisuri, sens în care depune un set de acte, în două exemplare, în combaterea respingerii acțiunii că ar fi fost necesare proceduri prealabile. Totodată, mai solicită a se constata că instanțele nu se mai pronunță și pe cererile privind caracterul politic și repunerea în drepturi în sensul dispozițiilor Legii nr.221/2009.
Curtea, în urma deliberării, încuviințează recurentei – reclamante proba cu înscrisuri în susținerea apelului declarat, proba fiind administrată la acest termen de judecată.
Apelanta – reclamantă, personal, având cuvântul, susține că nu mai are cereri de formulat, probe de propus și administrat ori excepții de invocat.
Nemaifiind alte cereri de formulat, probe de propus și administrat ori excepții de invocat, Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea apelului.
Apelanta – reclamantă V. R. – S., personal, având cuvântul, solicită admiterea apelului astfel cum a fost formulat, desființarea hotărârii atacate și pe fond, admiterea acțiunii, având în vedere următoarele argumente:
În opinia sa, cererea de revizuire era singura cale de a obține drepturile ce i se cuvin reprezentând daune prin respingerea cererii de revizuire, potrivit materialului probator administrat în cauză. Susține că dispozițiile Legii nr. 221/2009 sunt „inoperante”; în speță se impune a fi încuviințată și repunerea în drepturi în urma admiterii constatării caracterului politic al condamnării soțului său, V. D.I..
Consideră că instanța de fond nu s-a pronunțat practic pe nici un capăt de cerere.
Prin urmare, mai solicită a se reține suferințele pricinuite și prejudiciul cauzat.
CURTEA,
Deliberând asupra apelului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București – Secția a III-a Civilă la data de la 29.06.2010 sub nr._ , reclamanta Vulcanescu R. S. a chemat în judecată Statul Român prin Ministerul Finanțelor pentru a fi obligat la plata sumei de_ euro reprezentând daune produse prin pronunțarea cu rea-credința si grava neglijenta a deciziei penale nr. 2504/30.06.2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secția Penala in dosarul nr._ .
În motivare se arată ca prin aceasta decizie s-a respins cererea de revizuire a sentinței penale nr.669/06.07.1950 pronunțata de Tribunalul M. București-Secția a II-a, împotriva soțului său Vulcanescu D. I., decedat, pentru crima de uneltire prevăzuta de art. 209 CP.
Se mai arată că recursul cu care fusese investită instanța suprema în al 4-lea ciclu procesul, s-a dispus tot de Înalta Curte de Casație și Justiție, prin care s-a decis să se analizeze toate motivele cererii de revizuire. Cu toate ca procurorul de la PCAB a pus rezoluție de admitere in principiu a cererii de revizuire, atât procurorul de ședința, cât și judecătorul au respins admiterea in principiu a cererii de revizuire. Cei trei magistrați nu au analizat niciunul din motivele de recurs si nici nu au pus in discuție nici prescrierea sentinței si nici aplicarea retoroactivității legii penale, încălcând cu rea-credința si grava neglijenta dispozițiile procesului penal, respingând o acțiune penala prin invocarea unor legi civile (OUG nr.214/1999 si Legea nr.221/2009 prin încălcarea principiului disponibilității, susținând ca obținerea unei hotărâri de achitare este lipsita de eficienta). Se mai arata că Legea nr.221/2009 nu ajuta la redobândirea averii confiscate si mai mult, menține pedeapsa penală, o hotărâre de revizuire fiind eficienta pentru a reintra in posesia averii confiscate a soțului sau, printre care si o casa in Băneasa.
Temeiul acțiunii este art.52 din Constituția României si art. 998-999 Cod civil.
La data de 06.09.2013, reclamanta a depus prin serviciul registratură o cerere precizatoare prin care a completat acțiunea cu privire la îndeplinirea condițiilor răspunderii civile delictuale.
Pârâtul nu a formulat întâmpinare și nu a solicitat administrarea de probe.
A fost încuviințată și administrată la cererea reclamantei proba cu înscrisuri.
Prin sentința civilă nr.1915 din 01.11.2013 Tribunalul București - Secția III-a Civilă a respins ca neîntemeiată acțiunea, astfel cum a fost precizată, formulată de reclamanta V. R. S..
Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut că prin sentința penala nr.65/16.03.2009 pronunțata de Curtea de Apel București - Secția I a Penala in dosarul nr._ (fost 150/2009) a fost respinsă ca nefondată cererea de revizuire formulata de petenta Vulcanescu R. S. prin care solicitase revizuirea sentinței penale nr.669/06.07.1950 pronunțata de Tribunalul M. București - Secția a II-a, împotriva soțului sau V. D. I., decedat, pentru crima de uneltire prevăzută de art.209 cod penal.
Prin decizia penala nr.2504/30.06.2009 pronunțata de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția Penala in dosarul nr._ a fost respins recursul declarat de Vulcanescu R. S. împotriva sentinței penale nr. 65/16.03.2009 pronunțata de Curtea de Apel București – Secția I a Penala in dosarul nr._ (fost 150/2009), ca nefondat.
Prin sentința penala nr.156/24.04.2012 a Curții de Apel București - Secția I a Penala in dosarul nr._/2/2011 a fost respinsa ca inadmisibilă cererea de revizuire a sentinței penale nr.65/16.03.2009 pronunțata de Curtea de Apel București - Secția I a Penala in dosarul nr._ (fost 150/2009), formulata de V. R. S..
Prin decizia nr.4173/14.12.2012 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția Penala in dosarul nr._/2/2011 a fost respins recursul declarat de Vulcanescu R. S. împotriva sentinței penale nr. 156/24.04.2012 a Curții de Apel București - Secția I a Penala in dosarul nr._/2/2011, ca nefondat.
Potrivit disp.art.998-999 cod civil orice faptă a omului, care cauzează altuia un prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greșeală s-a ocazionat, a-l repara, fiind responsabil nu numai de prejudiciul cauzat cu intenție, dar și pentru cel produs din culpa sa.
Astfel, pentru a fi în prezența răspunderii civile delictuale trebuie să fie întrunite elementele esențiale ale răspunderii civile delictuale: fapta ilicită cauzatoare de prejudiciu, prejudiciul, legătura de cauzalitate între fapta săvârșită și prejudiciu, vinovăția.
Ptv.art.1169 Cod civil cel care face o propunere în fața instanței trebuie să o dovedească, deci sarcina probei revine reclamantului.
Dauna materială este atingerea adusă dreptului patrimonial și dauna morala este atingerea adusă dreptului nepatrimonial. Prejudiciile materiale sunt cele care rezultă din atingerea unui interes patrimonial, ele se pot prețui in bani.
Prejudiciul material cuprinde în structura lui conform art.1084 cod civil două elemente: pierderea suferită si beneficiul nerealizat.
Textul se aplică în materie contractuală, dar prin generalitatea redactării el acoperă întreaga arie a răspunderii civile, inclusiv cea delictuala.
Pierderea patrimoniala suferita consta dintr-o diminuare a valorilor active din patrimoniu, iar beneficiul nerealizat constă din lipsirea activului patrimonial de o sporire care ar fi intervenit daca nu s-ar fi săvârșit fapta ilicita.
Este pierdere efectiva sau reală distrugerea ori stricarea unui lucru care formează obiectul unui drept, sau care se afla numai in posesia celui păgubit.
Prejudiciul material se poate înfățișa si sub forma beneficiului sau câștigului nerealizat. De asemenea, prejudiciul patrimonial al persoanelor fizice se poate înfățișa ca un câștig nerealizat, în cazul pierderii totale sau parțiale a veniturilor din muncă.
Dauna morala a fost denumită ca "orice atingere adusa uneia dintre prerogativele care constituie atributul personalității umane” sau “prejudiciul care rezulta dintr-o atingere adusa intereselor personale si care se manifesta prin suferința fizică sau morale pe care le resimte victima” .
Prejudiciile morale sunt cele care rezultă din vătămarea unui interes personal nepatrimonial. Ele nu sunt susceptibile de evaluare bănească. Astfel sunt: moartea, atingerile aduse integrității fizice, sănătății sau altor atribute ale personalității, cum ar fi spre pilda, onoarea si reputația. Asemenea prejudicii nu exclud, în mod necesar, cauzarea lor prin contact corporal. De pilda, durerea suferita de pe urma unei răniri sau loviri este un prejudiciu moral.
Daunele morale sunt,deci, consecințe de natura nepatrimoniala cauzate persoanei prin fapte ilicite culpabile, constând în atingerile aduse personalității sale fizice, psihice si sociale, prin lezarea unui drept sau interes nepatrimonial a căror reparare urmează regulile răspunderii civile delictuale dacă fapta ilicită s-a produs în afara unui cadru contractual.
Daunele morale au fost clasificate astfel: daune morale constând în dureri fizice sau psihice; suferințele psihice determinate de cauzarea morții unei persoane iubite sau a unei rude apropiate, ori de rănirea, mutilarea, desfigurarea sau îmbolnăvirea gravă a acesteia sunt denumite si prejudicii prin ricoșeu, iar despăgubirea datorată pentru repararea acestora se numește pretium affectionis. Prejudiciul estetic cuprinde toate vătămările si leziunile ce aduc atingeri armoniei fizice sau înfățișării persoanei, despăgubirile datorate pentru a-l repara denumindu-se “pretium pulchritudinis”; Prejudiciul de agrement reprezintă restrângerea posibilităților victimei de a se bucura de viața, de a avea parte din plin de satisfacții materiale si spirituale pe care aceasta i le poate oferi.
Repararea prejudiciului de agrement a constituit obiectul de discuție în literatura noastră juridica chiar si in perioada in care repararea pagubei morale nu era admisa. Astfel s-a arătat ca "alături de munca trebuie neapărat avute in vedere si alte aspecte ce dau vieții culoare si valoare cum sunt: cultura, sportul, ocupațiile dezinteresate referitoare la familie si societate ,deoarece incapacitatea de munca nu poate reprezenta toata paguba si, deci, trebuie avut in vedere si așa-zisul prejudiciu de agrement”.
Prejudiciile care aduc atingere onoarei, demnității, prestigiului sau cinstei unei persoane consta in proferarea de expresii insultătoare, calomnii, defăimări ori denigrări la adresa unei persoane si se pot înfăptui prin viu grai, prin adresarea directa in public, in scris, prin publicitate in presa ori prin mass-media in general.
În privința faptei ilicite cauzatoare de prejudiciu, aceasta reprezintă orice faptă prin care, încălcându-se normele dreptului obiectiv, sunt cauzate prejudicii dreptului subiectiv aparținând unei persoane. Fapta ilicită poate consta, fie într-o acțiune, fie într-o omisiune.
Totodată, potrivit art.52 alin.3 din Constituție: ”(3) S. răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare. Răspunderea statului este stabilită în condițiile legii și nu înlătură răspunderea magistraților care și-au exercitat funcția cu rea-credință sau gravă neglijență.”
Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor si procurorilor [2] reglementează răspunderea statutului, răspunderea magistratului și repararea prejudiciului. Art.94 din Legea nr. 303/2004 stabilește felurile răspunderii magistraților: ”Judecătorii si procurorii răspund civil, disciplinar si penal, în condițiile legii.”
Răspunderea statului, fără nici o distincție între procesele penale și alte categorii de procese, este reglementată de art. 96 alin. (1) și (2) din Legea nr. 303/2004: ”(1) S. răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare.
(2) Răspunderea statului este stabilită în condițiile legii și nu înlătură răspunderea judecătorilor și procurorilor care și-au exercitat funcția cu rea-credință sau gravă neglijență.”
Răspunderea magistratului pentru prejudiciul produs de către acesta statului, precum și dreptul statului la acțiune împotriva magistratului, de asemenea fără nicio distincție legată de natura procesului, sunt stabilite de art. 94 alin. (7) și (8) din Legea nr. 303/2004: ”(7) După ce prejudiciul a fost acoperit de stat în temeiul hotărârii irevocabile date cu respectarea prevederilor alin. (6), statul se poate îndrepta cu o acțiune în despăgubiri împotriva judecătorului sau procurorului care, cu rea-credința sau gravă neglijență, a săvârșit eroarea judiciară cauzatoare de prejudicii.
(8) Termenul de prescripție a dreptului la acțiune în toate cazurile prevăzute de prezentul articol este de un an.”
Repararea prejudiciului, adică situațiile și modul în care persoana îndreptățită se poate îndrepta cu o acțiune în despăgubire împotriva statului, este reglementată distinct, în art. 94 alin. (3) din Legea nr. 303/2004, pentru erorile judiciare săvârșite în procesele penale, și în art. 94 alin. (4) din aceeași lege, pentru erori judiciare săvârșite în alte procese decât cele penale: ”(3) Cazurile în care persoana vătămată are dreptul la repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare săvârșite în procese penale sunt stabilite de Codul de procedură penală.
(4) Dreptul persoanei vătămate la repararea prejudiciilor materiale cauzate prin erorile judiciare săvârșite in alte procese decât cele penale nu se va putea exercita decât in cazul in care s-a stabilit, in prealabil, printr-o hotărâre definitiva, răspunderea penală sau disciplinară, după caz, a judecătorului sau procurorului pentru o faptă săvârșită in cursul judecații procesului si dacă aceasta fapta este de natura sa determine o eroare judiciară.”
A.. (5) și (6) ale art. 94 din aceeași lege întregesc tabloul: ”(5) Nu este îndreptățită la repararea pagubei persoana care, în cursul procesului, a contribuit în orice mod la săvârșirea erorii judiciare de către judecător sau procuror.
(6) Pentru repararea prejudiciului, persoana vătămată se poate îndrepta cu acțiune numai împotriva statului, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice.”
După cum se poate observa, Constituția și Legea nr. 303/2004 stabilesc condițiile generale ale răspunderii patrimoniale a statului și a magistraților pentru erorile judiciare. Astfel vorbim de două instituții diferite: răspunderea patrimonială a statului pentru erori judiciare și răspunderea patrimonială a magistraților.
Însă, pentru răspunderea patrimonială a statului și a magistraților pentru erori judiciare ce au ca izvor procesele penale, așa cum ne indică art. 96 alin. (3) din Legea nr. 303/2004, cazurile în care persoana vătămată are dreptul la repararea prejudiciilor sunt stabilite de Codul de procedura penală.
Astfel, art. 504 alin.(1)-(4) C. pr. pen. prevede cazurile în care persoana vătămată are dreptul la repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare săvârșite în procesele penale. Art. 505 alin. (1)-(4) C. pr. pen. prevede felul și întinderea reparației. Art. 506 alin. (1)-(4) din același cod reglementează acțiunea pentru repararea pagubei, care poate fi pornită de către persoana ”îndreptățită”. Iar art. 507 C. pr. pen. reglementează acțiunea în regres. Potrivit art. 504 c.pr. pen „Are dreptul la repararea pagubei și persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată de libertate ori căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal.
Privarea sau restrângerea de libertate în mod nelegal trebuie stabilită, după caz, prin ordonanță a procurorului de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin ordonanță a procurorului de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. 1 lit. j) ori prin hotărâre a instanței de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin hotărâre definitivă de achitare sau prin hotărâre definitivă de încetare a procesului penal pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. 1 lit. j)”.
Reglementarea prevăzută de art. 504 c.pr.pen a fost modificată prin Legea nr. 281/2003, fiind reținută de codul de procedură penală și în prezent în această formă.
Prevederile art. 504 c.pr.civ, astfel cum au fost modificate, se aplică de la . numai situațiilor juridice care se vor naște, modifica sau stinge de la data intrării în vigoare, ci si efectelor prezente sau viitoare ale unor raporturi juridice trecute.
Aplicarea legii noi cu privire la efectele prezente sau viitoare ale unei situații juridice crete anterior intrării în vigoare, nu înseamnă că legea retroactivează, întrucât nu aduce stingerea acelei situații juridice și nici efectelor care au fost realizate.
Astfel, art. 504 c.p.p nu mai restricționează angajarea răspunderii statului numai la cele două cazuri de achitare, cum era prevăzut anterior modificărilor legislative, respectiv numai când hotărâre definitivă s-a stabilit că inculpatul nu a săvârșit fapta imputabilă ori când fapta nu există.
Caracterul de eroare judiciară este dat de faptul că ulterior privării de libertate a reclamantului s-a constatat că de fapt faptele săvârșite și pentru care s-a luat măsura arestării preventive nu au întrunit elementele constitutive ale infracțiunilor de luare de mită în formă continuată și favorizarea infractorului, iar fapta de sustragere sau distrugere de înscrisuri nu a fost săvârșită de reclamant, dispunându-se scoaterea de sub urmărire penală, respectiv neînceperea urmăririi penale pentru ultima infracțiune.
La stabilirea caracterului de eroare judiciară, tribunalul a avut în vedere criteriile prevăzute de art. 504 Cod procedură penală, iar pârâta răspunde nu ca urmare a angajării răspunderii civile delictuale pentru faptă proprie, ci potrivit normei speciale prevăzută de art. 506 Cod procedură penală, care arată că pentru obținerea reparării pagubei, persoana îndreptățită se poate adresa tribunalului în a cărui circumscripție domiciliază, chemând în judecată civilă statul, care este citat prin Ministerul Finanțelor Publice.
Potrivit art.505 Cod procedură civilă, referitoare la felul și întinderea reparației, la stabilirea întinderii reparației se ține seama de durata privării de libertate sau a restrângerii de libertate suportate, precum și de consecințele produse asupra persoanei ori asupra familiei celui privat de libertate sau a cărui libertate a fost restrânsă.
Având în vedere că în ceea ce privește răspunderea patrimonială a statului și a magistraților pentru erori judiciare ”săvârșite în alte procese decât cele penale”, nu există o altă reglementare specială în afara celei cuprinse în Legea nr. 303/2004, se aplică regulile de la răspunderea civilă delictuală.
În ceea ce privește reglementarea reparării prejudiciilor produse prin erorile judiciare, nu există o noțiune a termenului de eroare judiciara. Daca in Codul de procedura penala sunt stabilite acele situații când persoana prejudiciată trebuie despăgubită, în materie civila lipsește orice reglementare de acest fel.
În al doilea rând, in ceea ce privește prejudiciile care au ca izvor alte procese decât cele penale, singura reglementare existentă, adică cea cuprinsă în Legea nr.303/2004, condiționează exercitarea dreptului la despăgubire al persoanei vătămate, de existența răspunderii penale sau disciplinare, după caz, a magistratului.
Dreptul la repararea prejudiciului ia naștere printr-o hotărâre definitivă prin care se stabilește felul și întinderea prejudiciului. Dacă în materie penala lucrurile sunt relativ simple cu privire la repararea prejudiciului, în celelalte cazuri prevăzute de art. 96 alin. (4) din Legea nr. 303/2004, lucrurile sunt ceva mai complicate. Pentru ca o persoană să poată fi despăgubită, aceasta trebuie sa parcurgă o . pași și să îndeplinească o . condiții:
- sa aștepte să se pronunțe o hotărâre judecătoreasca de condamnare penală definitivă a judecătorului sau o hotărâre definitivă și irevocabilă de sancționare disciplinară (cu alte cuvinte, trebuie să se parcurgă un proces în care să se judece o faptă penală sau disciplinară a magistratului);
- fapta penală sau disciplinară pentru care a fost condamnat sau sancționat magistratul să fie comisă în cursul procesului (înțelegem prin aceasta o faptă în exercitarea atribuțiilor funcției specifice de magistrat, în timpul procesului prin care s-a generat eroarea prejudiciabilă);
- să existe legătura de cauzalitate între fapta magistratului și eroarea judiciară;
- să fie pornită acțiunea privind răspunderea patrimonială a statului pentru acea eroare judiciară în termen de 1 an, pentru a se constata eroarea judiciară, răspunderea statului și întinderea prejudiciului.
Răspunderea se poate angaja numai dacă prin eroarea judiciară s-a cauzat un prejudiciu. Dacă nu au fost suportate daune de către stat conform procedurilor prevăzute, statul nu se poate îndrepta împotriva magistratului; cu atât mai puțin în situația în care persoana prejudiciată nu va introduce acțiune pentru repararea prejudiciului.
Erorile judiciare pot avea ca izvor fie procesele penale, fie alte procese decât cele penale (art. 96 alin. 3 și 4 din Legea nr. 303/2004).
Eroarea judiciară trebuie să fi fost săvârșită cu rea-credință sau gravă neglijență.
Din hotărârile judecătorești invocate de reclamanta și depuse la dosar reiese că este vorba despre procese de revizuire a unei sentințe penale, nefiind vorba despre condițiile răspunderii statului pentru erori săvârșite in procesele penale prev. de art. 504 Cod proc. Civ., astfel că reclamanta trebuia să facă dovada pentru angajarea răspunderii statului a unor hotărâri definitive, privind răspunderea penală sau disciplinară, după caz, a judecătorilor pentru o faptă săvârșită in cursul judecații procesului, să facă dovada că faptele pretinse sunt de natura sa determine o eroare judiciară și că dreptul la acțiune privind răspunderea statului pentru erori judiciare a fost exercitat într-un an de la data producerii prejudiciului.
Or, tribunalul reține că reclamanta nu a făcut nicio dovadă în acest sens în cond. prev. de art. 1169 Cod Civ.
Pentru toate aceste considerente, având în vedere că reclamanta nu a dovedit existența unor hotărâri definitive, privind răspunderea penală sau disciplinară, după caz, a judecătorilor pentru o faptă săvârșită in cursul judecații procesului, că faptele pretinse sunt de natura sa determine o eroare judiciară și că dreptul la acțiune privind răspunderea statului pentru erori judiciare a fost exercitat într-un an de la data producerii prejudiciului, instanța a respins cererea ca neîntemeiată.
Împotriva acestei decizii, la data de 25.03.2014 a declarat apel reclamanta Vulănescu S. care a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel București - Secția a III-a Civilă și pentru cauze cu minori și de familie la data de 27.03.2014.
În motivarea apelului, apelanta – reclamantă a arătat că, deși a deschis acțiunea în termenul de un an de la săvârșirea prejudiciului, instanța nu a reținut această situație obiectivă care ar fi dus la admiterea acțiunii sale din punct de vedere procedural.
Față de obiectul cererii, instanța însăși a constatat că nu sunt aplicabile dispozițiile
art.504 și următoarele din Codul de procedură penală.
Prin urmare sunt aplicabile celelalte dispoziții pe care le-a invocat prin cererea de chemare în judecată și prin tot ceea ce a arătat ulterior, ceea ce instanța nici nu a reținut și
nici nu combate.
Așadar, prin modul prin care s-a judecat cererea de revizuire în dos.pen. nr._ al Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secția Penală, i s-au adus prejudicii prin încălcarea dreptului obiectiv. Orice încălcări ale dreptului obiectiv sunt cauzatoare de prejudicii, respectiv în prezenta speță prin prejudicii aduse dreptului său subiectiv, așa cum a arătat.
Asupra acestor situații de fapt și de drept instanța nu s-a pronunțat.
Față de cele prezentate mai sus, apelanta – reclamantă apreciază că se înscrie în motivele de apel și solicită admiterea apelului, dispunând în consecință, desființarea sentinței apelate cu consecința admiterii acțiunii.
In drept au fost invocate dispozițiile art.282 - 298 Cod procedură civilă vechi.
În apel, s-a administrat proba cu înscrisuri, reprezentând sesizarea CSM, plângere penală, corespondență purtată cu parchetul de pe lângă instanța supremă, acte aferente dosarului inițiat pe Legea 221/2009.
Curtea de Apel București s-a constatat legal sesizată și competentă material să soluționeze prezentul apel, date fiind prevederile art. 3 Cod de procedură civilă și art. 282 și urm. Cod de procedură civilă.
Verificând decizia apelată, prin prisma criticilor invocate, în limitele cererii de apel, conform prevederilor art. 295 Cod de procedură civilă, Curtea apreciază că apelul prezent este nefondat, pentru următoarele considerente:
i.Potrivit art. 96 al. 4 din Legea nr. 303/2004 modificată, privind statutul judecătorilor și procurorilor, „dreptul persoanei vătămate la repararea prejudiciilor materiale cauzate prin erorile judiciare săvârșite în alte procese decât cele penale nu se va putea exercita decât în cazul în care s-a stabilit, în prealabil, printr-o hotărâre definitivă, răspunderea penală sau disciplinară, după caz, a judecătorului sau procurorului pentru o faptă săvârșită în cursul judecății procesului și dacă această faptă este de natură să determine o eroare judiciară”.
În privința magistraților instrumentatori ai cauzelor în care apelanta a fost parte, Curtea constată faptul că apelanta nu a realizat dovada împrejurării că s-a procedat astfel, cu rea-voință sau din gravă neglijență, în sensul în cauză, reclamanta-apelantă nedepunând nici o hotărâre care să ateste astfel de împrejurări imputabile magistraților, astfel încât cererea sa este într-adevăr neîntemeiată, aprecierea tribunalului în acest sens fiind corectă.
Împrejurarea că aceasta a formulat sesizare la CSM sau plângere penală împotriva magistraților respectivi, nu este suficientă potrivit textului de lege evocat, pentru a fi configurată fapta ilicită constând în realizarea unei erori judiciare.
ii.Chiar dacă am aprecia că sintagma procese penale vizată de textul evocat, înglobează și alte cauze decât cele care privesc stabilirea concretă a răspunderii penale a unei persoane pentru o infracțiune concretă, precum ar fi inter alia, cererile de revizuire a unei hotărâri penale, Curtea observă că nici în această situație, cererea apelantei nu devine întemeiată.
Astfel, potrivit art. 504 din Codul de Procedură Penală, „Persoana care a fost condamnată definitiv are dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite, dacă în urma rejudecării cauzei s-a pronunțat o hotărâre definitivă de achitare.
Are dreptul la repararea pagubei și persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată de libertate ori căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal.
Privarea sau restrângerea de libertate în mod nelegal trebuie stabilită, după caz, prin ordonanță a procurorului de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin ordonanță a procurorului de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. 1 lit. j) ori prin hotărâre a instanței de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin hotărâre definitivă de achitare sau prin hotărâre definitivă de încetare a procesului penal pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. 1 lit. j).
Are drept la repararea pagubei suferite și persoana care a fost privată de libertate după ce a intervenit prescripția, amnistia sau dezincriminarea faptei”.
Având în vedere că apelanta nu a realizat incidența nici unuia dintre cazurile ilustrate care dau dreptul la repararea pagubei în procesele penale, neprezentând nici un act procedural cuprinzând cerința procesuală enunțată, Curtea apreciază că soluția primei instanțe a fost legală și temeinică.
Împrejurarea că apelantei i s-a admis în parte, cererea întemeiată pe Legea 221/2009, constatându-se caracterul politic al condamnării soțului său, nu vizează activitatea judiciară realizată în cauzele de revizuire față de care se solicită angajarea răspunderii statului pentru erori judiciare.
Pentru ansamblul acestor considerente, în temeiul art.296 Cod procedură civilă, Curtea va respinge ca nefondat, apelul promovat, reținând că tribunalul a pronunțat o hotărâre temeinică și legală.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat, apelul formulat de apelanta – reclamantă V. R. – S. cu domiciliul în București, ..56, ., sector 4, împotriva sentinței civile nr.1915 din data de 01.11.2013, pronunțate de către Tribunalul București - Secția a III-a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul – pârât S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE cu sediul în București, ., sector 5.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică azi, 22.04.2014.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR
M. H. G. S.
GREFIER
S. R.
Red.M.H.
Tehnored.C.S./M.H.
Ex.4/09.05.2014.
T.B.Secția a III-a Civilă – I.P.
| ← Legea 10/2001. Decizia nr. 638/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Conflict de competenţă. Sentința nr. 38/2014. Curtea de Apel... → |
|---|
