Legea 10/2001. Decizia nr. 645/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 645/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 15-04-2014 în dosarul nr. 645/2014
Dosar nr._
(_ )
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI-SECȚIA A III A CIVILĂ
și PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
Decizia civilă nr. 645
Ședința publică de la 15.04.2014
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE -I. S.
JUDECĂTOR -C. G.
JUDECĂTOR -M. H.
GREFIER -N. - C. I.
**********
Pe rol se află soluționarea recursului declarat de recurentul pârât M. București, prin Primar General, împotriva sentinței civile nr. 1911 din 31.10.2013, pronunțate de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata reclamantă B. (B.) C..
Obiectul cauzei: contestație în temeiul Legii nr. 10/2001.
La apelul nominal făcut în ședință publică, se prezintă consilier juridic M. I., în calitate de reprezentant al recurentului pârât M. București, prin Primar General, în baza delegației pe care o depune la dosar și avocat C. L., în baza împuternicirii avocațiale nr._ din 14.04.2014 emise de Baroul București, pe care o depune la dosar.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează că dosarul se află la primul termen de judecată, motivele cererii de recurs au fost comunicate intimatei reclamante, potrivit mențiunii existente pe dovada de îndeplinire a procedurii de citare și intimata reclamantă a formulat întâmpinare, ce a fost comunicată recurentului pârât la data de 05.03.2014.
Nemaifiind alte cereri de formulat, probe de propus și administrat ori excepții de invocat, Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea recursului.
Recurentul pârât M. București, prin Primar General, solicită admiterea recursului promovat împotriva sentinței civile nr. 1911/31.10.2013 și modificarea sentinței atacate în sensul respingerii cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată. Arată că nu insistă în invocarea excepției prematurității cererii, având în vedere decizia Curții Constituționale nr. 88 din 27.02.2014. De asemenea, solicită cenzurarea criticilor privind obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată.
Reprezentantul intimatei reclamante B. (B.) C. solicită înlăturarea criticilor privind prematuritatea cererii de chemare în judecată, ținând seama de dispozițiile deciziei Curții Constituționale nr. 88/27.02.2014.
În privința criticilor referitoare la obligarea pârâtului M. București, prin Primar General, la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 2500 lei, arată că suma este compusă din onorariul de expert (1000 lei, ce nu poate fi micșorat potrivit dispozițiilor art. 274 alin. 2 Cod procedură civilă) și onorariul de avocat (1500 lei, apreciat ca fiind rezonabil, ținând seama de obiectul și durata procesului).
Solicită acordarea cheltuielilor de judecată în faza procesuală a recursului, reprezentând onorariul de avocat în cuantum de 1.100 lei, potrivit chitanței nr.4/14.04.2014, pe care o depune la dosar.
Reprezentantul recurentului pârât arată că, în raport de prevederile art. 274 Cod procedură civilă, lasă soluția la aprecierea instanței.
Curtea reține cauza în pronunțare.
CURTEA,
Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 02.04.2012 pe rolul Tribunalului București - Secția a III-a Civilă sub nr._, reclamanta B. (B.) C. a solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâtul M. București, prin Primarul General, ca prin hotărârea ce se va pronunța: - să se constate nesoluționarea în termen legal de către pârât a notificării nr. 3567/31.10.2001 formulate în baza Legii nr. 10/2001; - să se constate calitatea sa de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii cu privire la imobilul situat în București, .. 2, sector 4; - să se dispună obligarea pârâtului la acordarea măsurilor reparatorii prevăzute de legea specială.
La termenul de judecată din 31.10.2013, reclamanta a precizat ultimul capăt de cerere în sensul aplicării în cauză a dispozițiilor Legii nr. 165/2013.
Prin sentința civilă nr. 911 din 31.10.2013, Tribunalul București - Secția III-a Civilă a admis cererea precizată; a constatat calitatea reclamantei de persoană îndreptățită la acordarea măsurilor compensatorii prevăzute de Legea nr. 165/2013 pentru imobilul situat în București, .. 2, sector 4; a obligat pârâtul să acorde reclamantei măsuri compensatorii în condițiile Legii nr. 165/2013 pentru imobilul menționat compus din teren în suprafață de 185 m.p. și construcția aflată pe acesta (în prezent demolată) - măsuri din care se va scădea cuantumul actualizat al despăgubirilor încasate pentru construcție de 80.000 lei vechi și a obligat pârâtul la 2500 lei cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a constatat că reclamanta a făcut dovada că este persoană îndreptățită la restituire în sensul prevăzut de art. 3 din Legea nr. 10/2001, imobilul în litigiu aparținând autorilor săi B. L. și B. D., astfel cum rezultă din contractul de vânzare cumpărare depus la dosar.
Imobilul dobândit în acest mod de autorii reclamantei, compus din teren în suprafață de 185 m.p. și construcție, a trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 10/1987, construcția fiind demolată, cu plata despăgubirilor în cuantum de 80.000 lei vechi.
Potrivit relațiilor depuse de Primăria Municipiului București - Direcția Patrimoniu și concluziilor raportului de expertiză topografie efectuat în cauză a rezultat că în prezent fostul imobil situat pe .. 2 este situat în prezent pe partea rulantă a Căii Văcărești, datorită lucrărilor de sistematizare efectuate în zonă, suprafața terenului fiind de 185 m.p.
S-a mai concluzionat asupra faptului că, întrucât imobilul situat pe fosta .. 2 se află situat de partea carosabilă a Căii Văcărești, ce reprezintă domeniu public al statului, acesta nu poate fi restituit în natură.
Împotriva acestei sentințe, la data de 23.01.2014 a declarat recurs pârâtul M. București, prin Primarul General, care a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel București - Secția a III-a Civilă și pentru Cauze cu Minori și de Familie la data de 05.02.2014.
În motivarea cererii sale, recurentul pârât a arătat că legiuitorul a stabilit prin art. 22 din Legea nr. 10/2001 că unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe, prin decizie sau, după caz, dispoziție motivată, asupra cererii de restituire în natură sau de acordare de măsuri reparatorii. Unitatea deținătoare este singura abilitată de legiuitor să emită decizie sau dispoziție de măsuri reparatorii prin echivalent sau de restituire în natură.
Potrivit Legii nr. 165/2013 nu mai sunt aplicabile dispozițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2007, deci unitatea deținătoare nu mai poate fi obligată să emită dispoziție de propunere de acordare a măsurilor reparatorii. Conform art.1 alin. 1 și 2, art.4, art. 16, art. 50 lit. b din Legea nr. 165/2013, M. București urmează să fie obligat să emită dispoziția în sensul art. 1 alin. 2, respectiv compensarea prin puncte pentru imobilul în litigiu. Prin art. 4 al Legii nr. 165/2013 se arată în mod expres că această lege este aplicabilă cauzelor în materia restituirii imobilelor preluate abuziv aflate pe rolul instanțelor de judecată la data intrării în vigoare a prezentei legi, respectiv 16.05.2013.
Față de . legii 165/2013, recurentul pârât a înțeles să invoce și excepția de prematuritate a cererii, arătând că, pentru soluționarea notificării, s-a instituit prin art. 33 alin. 1 din Legea nr. 165/2013 un nou termen în sarcina unității deținătoare, altul decât cel stabilit prin art. 25.1 din Legea nr. 10/2001; mai mult, prin art. 32.1 din Legea nr. 165/2013 se instituie un termen de decădere în procedura administrativă de 90 zile în care persoanele care se consideră îndreptățite pot completa cu înscrisuri dosarele depuse la entitățile învestite de lege. În consecința, analiza notificărilor întemeiate pe Legea nr. 10/2001 se face din perspectiva unui nou act normativ privind măsurile reparatorii pentru finalizarea procesului de restituire în natură sau prin echivalent a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, respectiv Legea nr. 165/2013, începând cu data de 01.01.2014.
Referitor la obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată, în cuantum de 2.500 lei, recurentul pârât a învederat că în mod greșit instanța a admis acest capăt de cerere, având în vedere că la baza obligației de restituire a cheltuielilor de judecată stă culpa procesuală a parții; or, în cazul de față nu se poate reține culpa sa, intimata reclamantă având obligația de a depune la Serviciul de analize a notificărilor toate actele prevăzute de art. 22 din Legea nr. 10/2001 pentru soluționarea notificării.
Jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului prevede că partea care a câștigat procesul nu va putea obține rambursarea unor cheltuieli, decât în măsura în care se constată realitatea, necesitatea și caracterul lor rezonabil.
În cazul onorariului de avocat nepotrivit de mare sancțiunea este reglementată în art. 274 alin. 3 Cod procedură civilă și constă în dreptul suveran al instanței de judecată de micșora onorariul, dacă este nepotrivit de mare în raport de valoarea pricinii sau de munca îndeplinita de avocat.
Legiuitorul a prevăzut posibilitatea practicării unor onorarii încadrate în anumite limite, însă în mod cert a avut în vedere complexitatea cauzei și a actelor de executare, reflectate în demersurile efectuate și munca prestată.
Realitatea cheltuielilor ține de justificarea că ele au fost concepute într-o legătură strictă și indisolubilă cu litigiul, au precedat sau au fost contemporane acestuia și concepute de partea care le-a plătit ca având caracter indispensabil din perspectiva sa spre a obține serviciul avocatului, o garanție a succesului său.
În drept, au fost invocate dispozițiile art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă.
La data de 03.03.2014, intimata reclamantă a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
În motivare, a arătat că la data introducerii cererii de chemare în judecată nu intrase în vigoare Legea nr. 165/2013 și acesta a fost motivul pentru care s-a întemeiat pe dispozițiile Legii nr. 10/2001. Ulterior, față de modificările aduse de Legea nr. 165/2013, la termenul din data de 31.10.2013 a solicitat în temeiul art. 21 alin. 6 și 7 acordarea de măsuri compensatorii sub formă de puncte. Așadar, instanța corect s-a pronunțat prin admiterea cererii sale de chemare în judecată și obligarea recurentului pârât la acordarea de măsuri compensatorii prin puncte.
Referitor la excepția invocată prin cererea de recurs, a arătat că nu putem vorbi despre o eventuală prematuritate a cererii de chemare în judecată întrucât condițiile de admisibilitate a cererii de chemare în judecată sunt analizate de instanță în raport de prevederile legale în vigoare la momentul introducerii sale, nicidecum în raport cu prevederile unei legi care ar intra în vigoare după demararea procedurilor judiciare.
În mod corect instanța de fond a dispus obligarea recurentului pârât la plata cheltuielilor de judecată, fiind perfect aplicabile dispozițiile art. 275 Cod procedură civilă. Suma de 2.500 lei este compusă din onorariu de expert în cuantum de 1.000 și onorariu de avocat în cuantum de 1.500 lei.
În drept, au fost invocate dispozițiile art. 308 alin. 2 Cod procedură civilă.
Examinând sentința civilă recurată prin prisma criticilor formulate și în conformitate cu prevederile art. 3041 Cod procedură civilă, Curtea reține următoarele:
1. Referitor la prima critică formulată, instanța de recurs are în vedere că, potrivit art. 25 (art. 21 în varianta inițială) din Legea nr. 10/2001, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare potrivit art. 23 (art. 22 în varianta inițială), unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe, prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată, asupra cererii de restituire. Legea nr. 10/2001, ca lege specială, se completează cu normele generale în materie, una dintre ele fiind dreptul constituțional al persoanei de petiționare, autorităților publice revenindu-le obligația să răspundă în termenele și în condițiile stabilite potrivit legii.
Posibilitatea reclamanților de a se adresa instanței de judecată în cazul omisiunii autorităților abilitate de a soluționa notificarea a fost recunoscută cu putere obligatorie conform art. 3307 alin. 4 Cod de procedură civilă prin mai multe decizii în interesul legii, în care Înalta Curte de Casație și Justiție s-a referit la situația refuzului nejustificat al persoanei notificate de a răspunde la notificare. Astfel, prin decizia nr. IX din 20 martie 2006, s-a arătat că: „ (…) în condițiile în care Legea nr. 10/2001 nu face nicio precizare cu privire la ipoteza în care persoana juridică deținătoare a imobilului nu emite decizia ori dispoziția prevăzută de textul de lege menționat, în termenul de 60 de zile, nu se poate refuza persoanei îndreptățite dreptul de a se adresa instanței competente, respectiv tribunalului, pe motiv că plângerea ar fi prematur introdusă sau inadmisibilă. În această privință, absența răspunderii persoanei juridice deținătoare echivalează cu un refuz de restituire a imobilului, care trebuie cenzurat de tribunal tot în condițiile procedurii speciale”. În mod similar, reluând aceeași statuare în drept conform căreia „lipsa răspunsului unității deținătoare, respectiv a entității învestite cu soluționarea notificării, echivalează cu refuzul restituirii imobilului, iar un asemenea refuz nu poate rămâne necenzurat”, instanța supremă a stabilit prin decizia în interesul legii nr. XX din 19 martie 2007 și că „Instanța de judecată este competentă să soluționeze pe fond nu numai contestația formulată împotriva deciziei/dispoziției de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură, ci și acțiunea persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate”.
În aceste condiții, tribunalul era competent să analizeze pe fond notificarea formulată de către reclamantă, astfel că și această critică adusă hotărârii recurate este nefondată.
2. Sub un alt aspect, Curtea constată faptul că cel de-al doilea motiv de recurs vizează greșita aplicare în stabilirea măsurilor reparatorii a dispozițiilor Titlului VII din Legea nr. 247/2005. Or, tribunalul nu a procedat astfel, acesta dispunând acordarea măsurilor compensatorii prevăzute de Legea nr. 165/2013, ceea ce înseamnă că toate criticile formulate sunt lipsite de obiect (obiectul fiind reprezentat de dispozițiile instanței, respectiv de argumentele, în fapt și în drept, care fundamentează hotărârea judecătorească atacată).
3. Referitor la excepția prematurității, Curtea are în vedere împrejurarea că, prin decizia nr. 88 din 27 februarie 2014, Curtea Constituțională a constatat că dispozițiile art. 4 teza a doua din Legea nr. 165/2013 sunt constituționale în măsura în care termenele prevăzute la art. 33 din aceeași lege nu se aplică și cauzelor în materia restituirii imobilelor preluate abuziv, aflate pe rolul instanțelor la data intrării vigoare a legii.
Ținând seama, pe de o parte, că efectele admiterii excepției se produc erga omnes (și ca atare în aceleași condiții atât față de autorul excepției, cât și față de alte persoane), iar pe de altă parte, că, în cazul admiterii excepției de neconstituționalitate, instanța în fața căreia s-a invocat excepția nu mai face aplicarea textului declarat neconstituțional prin ipoteză ulterior sesizării instanței, concluzia care se impune este aceea că norma juridică inferioară care înfrânge o dispoziție constituțională nu mai poate fi aplicată în cadrul tuturor proceselor aflate în curs de desfășurare la data publicării deciziei Curții Constituționale.
Pe cale de consecință, argumentele recurentului pârât întemeiate pe dispozițiile art. 4 rap. la art. 33 din Legea nr. 165/2013 au rămas fără suport juridic începând cu data pronunțării deciziei Curții Constituționale sus menționate.
4. D. fiind că pârâtul M. București nu și-a îndeplinit obligația legală ce îi revenea de a soluționa notificarea, punându-o astfel pe reclamantă în situația de a solicita pronunțarea unei hotărâri judecătorești și implicit de a efectua cheltuieli în legătură cu desfășurarea procesului, acesta se află în culpă procesuală, astfel că în mod legal a fost obligat, în temeiul art. 274 Cod procedură civilă, la suportarea lor.
Pe de altă parte, în mod corect instanța de fond nu a apreciat necesar să facă aplicarea art. 274 alin. 3 Cod procedură civilă, onorariul avocatului de 1.000 lei fiind unul rezonabil, având în vedere, pe de o parte, timpul și volumul de muncă solicitate pentru redactarea cererii de chemare în judecată și prezentarea la șase termene de judecată, iar pe de altă parte, limitele cuantumului onorariilor percepute de regulă de avocați pentru cauze cu un grad de dificultate asemănător. Cât privește onorariul expertului, de 1.500 lei, acesta nu poate fi redus, conform art. 274 alin. 2 Cod procedură civilă.
Față de aceste considerente, nereținând niciuna din criticile formulate, Curtea urmează ca, în temeiul art. 312 Cod procedură civilă, să respingă recursul ca nefondat.
De asemenea, în temeiul art. 316, 298 și 274 Cod procedură civilă, Curtea constată că recurentul pârât, care se află în culpă procesuală, este obligat să plătească intimatei reclamante cheltuielile de judecată în faza recursului, reprezentând onorariul avocatului angajat. Curtea va face în același timp și aplicarea art. 274 alin. 3 Cod procedură civilă, astfel că va obliga recurentul pârât să suporte numai o parte din cheltuielile efectuate în cauză de partea adversă, considerate necesare și cu caracter rezonabil, respectiv 500 lei din totalul de 1.100 lei, achitat de către intimata reclamantă avocatului său. Au fost avute în vedere timpul și volumul de muncă solicitate pentru redactarea întâmpinării, stabilite în raport de împrejurarea că motivele de recurs nu au ridicat probleme de fapt sau de drept deosebite și ca atare nu au necesitat formularea unor mijloace de apărare complicate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de recurentul pârât M. BUCUREȘTI, prin Primar General, împotriva sentinței civile nr. 1911 din 31.10.2013, pronunțate de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata reclamantă B. (B.) C., ca nefondat.
Obligă recurentul pârât să plătească intimatei reclamante suma de 500 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, cu aplicarea dispozițiilor art. 274 alin. 3 Cod procedură civilă.
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședință publică, azi, 15.04.2014.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
I. S. C. G. M. H.
GREFIER
N. C. I.
Red. C.G.
Tehnored. C.S./C.G.
Ex. 2/15.05.2014
T.B. Secția a III-a Civilă - M. P.
| ← Anulare act. Decizia nr. 663/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Pretenţii. Decizia nr. 580/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
