Pretenţii. Decizia nr. 580/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI

Procedura de citare este legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință după care,

Reprezentanții părților, având pe rând cuvântul susțin că nu mai au alte cereri de formulat, probe de propus și administrat ori excepții de invocat.

Nemaifiind alte cereri de formulat, probe de propus și administrat ori excepții de invocat, Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea recursului.

Recurenții – reclamanți, Ș. A., Ș. I.,prin apărător, având cuvântul, solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat, casarea celor două hotărâri atacate și pe fond, admiterea acțiunii, obligarea pârâților la plata prețului de piață al imobilului situat în București, ., corp A, sector 2 conform standardelor internaționale de evaluare astfel cum rezultă din expertiza efectuată în cauză.

În opinia sa, legiuitorul a fost explicit și tranșant în sensul juridic al desființării unui contract de vânzare – cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, în prevederea nou introdusă de dispozițiile art.20 alin. 2.

Nu solicită cheltuieli de judecată.

Intimata – pârâtă P. M. BUCUREȘTI și intimatul – chemat în garanție M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL, prin consilier juridic, având cuvântul, solicită respingerea recursului, ca nefondat și menținerea deciziei pronunțate de Tribunalul București, în sensul că această instanță a făcut o corectă aplicarea a dispozițiilor art. 50 alin. 1din Legea nr. 10/2001.

CURTEA

Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 20.02.2009 pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 București, reclamanții Ș. I. și Ș. A. în contradictoriu cu pârâții P. M. București, prin Primar General, și Ministerul Finanțelor Publice au solicitat obligarea la plata prețului de piață a imobilului situat în București, ., corp A, sector 2, dobândit în temeiul legii 112/1995.

În motivarea cererii de chemare în judecată, reclamanții au arătat că au cumpărat imobilul în temeiul contractului de vânzare – cumpărare nr. 2381/ 21.02.1997, în calitate de vânzător în contract figurând P. M. București, prin mandatarul S.C. F. S.A. Contractul s-a încheiat în temeiul Legii nr.112/1995.

Prin sentința civilă nr. 215/16.01.2003 pronunțată în dosarul nr.6511/2002 al Judecătoriei sectorului 2 București s-a admis acțiunea formulată de S. P. B. având ca obiect constatarea nulității absolute a contractului de vânzare – cumpărare prin care au dobândit imobilul. Hotărârea a rămas definitivă și irevocabilă prin respingerea căilor de atac.

Prin dispoziția Primarului General al M. București nr. 675/17.09.2004, imobilul a fost radiat din patrimoniul municipiului București, fiind restituit către S. P. B.. Reclamanții mai arată că au fost evacuați din imobil la data de 29.08.2006, conform procesului verbal întocmit de B. R. I..

În drept, cererea de chemare în judecată s-a întemeiat pe dispozițiile art. 50 din Legea nr. 10/2001 și art. 1337 – 1351 Cod civil.

La data de 16.04.2009, pârâtul Ministerul Finanțelor Publice a depus la dosarul cauzei întâmpinare și cerere de chemare în garanție a M. București și a S.C. F. S.A.

Prin întâmpinare, pârâtul a invocat excepția lipsei calității sale procesual active, invocând prevederile art. 50 indice 1 din Legea nr.10/2001, respectiv lipsa unui contract de vânzare – cumpărare încheiat cu respectarea prevederilor Legii nr.112/1995.

Cu privire la cererea de chemare în garanție, pârâtul a invocat prevederile art. 9 alin. 5 din Legea nr.112/1995 cu privire la comisionul de 1% din prețul de vânzare cuvenit unităților specializate care vând apartamente.

În drept, cererea pârâtului s-a întemeiat pe dispozițiile art. 60 – 63, art. 115 – 118 Cod procedură civilă, art. 1337, 1344 Cod civil, art. 41 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr.112/1995, Legea nr.10/2001.

Pârâta – chemată în garanție P. M. București și chemata în garanție S.C. F. S.A., deși legal citate, nu au depus întâmpinare la dosarul cauzei.

În cauză a fost administrată proba cu înscrisuri și proba cu expertiză tehnică în construcții.

Prin sentința civilă nr. 6325/04.06.2010, pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 București – Secția Civilă în dosarul nr._ , instanța de fond a respins excepția lipsei calității procesual pasive a Ministerului Finanțelor Publice și a respins cererea de chemare în judecată promovată de reclamanții Ș. I. și Ș. A., în contradictoriu cu pârâții P. M. București prin Primar General, Ministerul Finanțelor Publice - D.G.F.P.M.B., ca nefondată.

De asemenea, a respins cererea de chemare în garanție formulată de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice - D.G.F.P.M.B. în contradictoriu cu M. București, prin Primar General și S.C. F. S.A., ca rămasă fără obiect.

Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a avut în vedere următoarele:

Cererea de chemare în judecată formulată de reclamanți s-a întemeiat în drept pe dispozițiile art. 50 alin. 1 și 2 indice 1 din Legea nr.10/2001. Potrivit art. 50 alin. 3 din Legea nr.10/2001, restituirea prețului prevăzut de alin. 2 indice 1 se face de Ministerul Finanțelor Publice. Prin urmare, cererea de chemare în judecată a fost corect formulată în contradictoriu cu Ministerul Finanțelor Publice. Susținerile referitoare la îndeplinirea de către reclamanți a condițiilor necesare pentru a se înscrie în ipoteza prevăzută de art. 50 alin 2 indice 1 din Legea nr.10/2001, urmează a fi analizate pe fondul cauzei.

În fapt, prin contractul de vânzare – cumpărare nr. 2831/21.02.1997, S.C. F. S.A., în calitate de reprezentant al vânzătorului – P. M. București – a înstrăinat către Ș. A. și Ș. I. imobilul situat în București, ., corp a, sector 2.

Contractul a fost încheiat în temeiul Legii nr.112/1995.

Prin sentința civilă nr. 215/16.01.2003 pronunțată în dosarul nr.6511/2002 al Judecătoriei Sectorului 2 București, s-a admis cererea de chemare în judecată formulată de S. P. B. în contradictoriu cu P. M. București, S.C. F. S.A., Ș. A. și Ș. I..

S-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare – cumpărare nr. 2831/21.02.1997 și au fost obligați pârâții să lase reclamantului în deplină proprietate și posesie imobilul situat în București, ., Corp a, sector 2.

S-a reținut cu putere de lucru judecat în considerentele sentinței că familia fostului proprietar a continuat să locuiască în imobilul situat în București, ., Corp a, sector 2 după preluarea sa abuzivă de către stat, depunând în temeiul Legii nr.112/1995 cerere de restituire a acestuia și solicitând blocarea eventualelor cereri de cumpărare ale locuințelor din imobil. Dintre chiriași, numai familia Ș. a depus cerere pentru cumpărarea apartamentului, înainte de 1.08.1996.

Față de această situație de fapt, instanța a reținut că toate părțile contractului de vânzare – cumpărare nr. 2831/21.02.1997 au acționat cu rea – credință, că statul a deținut fără titlu imobilul și că nu putea vinde ceea ce nu-i aparținea.

Prin decizia civilă nr. 1324A/10.06.2003, Tribunalul București a respins apelul formulat împotriva sentinței civile nr. 215/16.01.2003.

S-a reținut în considerentele deciziei că încheierea contractului de vânzare – cumpărare nr. 2831/21.02.1997 s-a făcut cu nerespectarea dispozițiilor Legii nr.112/1995, atât față de faptul că imobilul a fost preluat abuziv cât și în raport de prevederile art. 9 alin. 1 din actul normativ. S-a reținut, de asemenea, reaua – credință a cumpărătorilor la încheierea convenției.

Prin Dispoziția nr. 675/17.09.2004 Primarul General al M. București a dispus restituirea în proprietate domnului S. P. B. a imobilului situat în București, sector 2, ., corp A.

Sentința civilă nr. 215/16.01.2003 a Judecătoriei Sectorului 2 București a fost pusă în executare de B. R. I. C. în dosarul de executare nr. 386/2006 așa cum rezultă din procesul – verbal încheiat la 29 august 2006.

Instanța a reținut că în cauză reclamanții nu îndeplinesc condițiile de aplicabilitate a art. 50 alin. 2 indice 1 din Legea nr.10/2001 care se referă la contractele încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr.112/1995. Această problemă de drept a fost dezbătută în cadrul cererilor având ca obiect constatarea nulității absolute a contractului de vânzare – cumpărare nr.2831/21.02.1997, fiind tranșată cu putere de lucru judecat, astfel cum s-a arătat anterior, prin sentința civilă nr. 215/16.01.2003 a Judecătoriei sectorului 2 București.

În cauză nu sunt aplicabile nici prevederile art. 1339 Cod civil, care reglementează ipoteza atragerii răspunderii vânzătorului pentru evicțiune provenind din fapta unui terț, pentru că în astfel de cazuri trebuie îndeplinite trei condiții cumulative: să fie vorba despre o tulburare de drept, cauza evicțiunii să fie anterioară vânzării și cauza evicțiunii să nu fi fost cunoscută de cumpărător.

În cazul în care cumpărătorul cunoaște pericolul evicțiunii, cumpără pe riscul său, renunțând la beneficiul garanției pentru evicțiune din partea vânzătorului. Din punct de vedere al posibilității producerii evicțiunii, contractul devine aleatoriu, cumpărătorul asumându-și riscul de a fi evins.

În cauză, Judecătoria Sectorului 2 București a dispus anularea contractului de vânzare - cumpărare nr. 2831/21.02.1997 încheiat în temeiul Legii nr.112/1995 arătând în considerente că reclamanta nu îndeplinea condițiile necesare pentru a fi cumpărătoare, că obiectul contractului nu intra în domeniul de aplicare al legii și că din punct de vedere subiectiv nu poate fi reținută bună credință întrucât, nu numai că trebuia dar era în puterea sa ca, depunând diligențe minime, să afle situația imobilului și depunerea cererii de retrocedare în natură a acestuia. Cunoscând aspectele de mai sus, se poate neîndoielnic considera că reclamanții au cumpărat pe riscul lor imobilul, nefiind îndeplinită a treia condiție pentru incidența răspunderii pentru evicțiunea provenind din fapta terțului.

Ca urmare a considerentelor expuse, instanța a reținut că nu este aplicabilă răspunderea pentru evicțiune.

Față de considerentele expuse, instanța a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanți, ca nefondată.

Instanța a respins cererea de chemare în garanție formulată de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice în contradictoriu cu S.C. F. S.A. și cu M. București, ca rămasă fără obiect, având în vedere modalitatea de soluționare a cererii principale.

Împotriva acestei soluții, în termenul legal (la data de 04.11.2010), apelanții reclamanți Ș. I. și Ș. A. au declarat recurs (calificat de instanța de control judiciar ca apel) prin care au criticat-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Apelanții reclamanți au solicitat admiterea apelului, modificarea în tot a hotărârii atacate și, rejudecând cauza în fond, obligarea intimaților sa le plătească prețul de piață al imobilului fosta proprietate a lor, situat în București, ., corp A, sector 2, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare (așa cum rezultă din raportul de expertiză efectuat în cauză).

De asemenea, intimații sa fie obligați sa le plătească cheltuielile de judecată pe care le vor face cu acest proces.

Au considerat ca hotărârea pronunțată este netemeinică și nelegală pentru următoarele motive:

În mod greșit, Judecătoria Sector 2 București a interpretat și aplicat greșit prevederile Legii nr.10/2001 republicate, când a respins acțiunea ca nefondată.

A rămas tributară aprecierii greșite a instanțelor judecătorești române, care au greșit atunci când au admis acțiunea în anularea titlului lor de proprietate, întrucât prin dispozițiile art. 26 alin 2 din Legea nr.112/1995 se prevedea expres că „Măsurile reparatorii prevăzute de prezenta lege nu se aplică în cazul imobilelor cu destinație de locuințe trecute în proprietatea statului prin hotărâri judecătorești penale ori în temeiul Legii nr.18/1968”.

Acest lucru vine să confirme buna lor credință, reprezentantul fostului proprietar nu putea să depună o cerere de retrocedare a imobilului în baza acestei legi speciale, întrucât imobilul era exceptat de la retrocedare și proprietarul de atunci putea să îl vândă.

S-a arătat că, în timpul procesului prin care s-a anulat titlul lor de proprietate, de la reprezentantul fostului proprietar au aflat că imobilul le-a fost confiscat prin sentința penală nr. 1701/1959, pronunțată de Tribunalul M. București ca pedeapsă complementară.

Prin decizia penală nr. 694/2000, Curtea Supremă de Justiție - Secția Penală a admis recursul în anulare declarat de Procurorul General.

Rezultă că titlul statului era valabil în data de 21.02.1997, când a fost încheiat contractul de vânzare cumpărare, el fiind anulat prin sentința civilă nr.215/16.01.2003 a Judecătoriei Sector 2 București.

Susțin că nu erau în măsură să aprecieze valabilitatea sau nevalabilitatea titlului statului, acesta lucru fiind exclusiv de competența instanțelor judecătorești, ci doar diligentele cerute de lege.

Prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 2831/21.02.1997, au cumpărat de la P. M. București, prin mandatara S.C. F. S.A., locuința situată în București, ., corp A, sector 2, compusă din cameră, bucătărie, marchiză, marchiza zid, în suprafață utilă de 19,77 mp., o cotă indiviză de 32,59% corp A din părțile de folosință comune ale imobilului și 39,03 mp. teren situat sub construcție conform art. 33 din HG nr.20/1996 pentru care au plătit 2.990.488. lei cu chitanța nr.7858/21.02.1997.

Au cumpărat acest imobil în baza Legii nr.112/1995, după ce au locuit în calitate de chiriași ai Primăriei din anul 1979, au transcris contractul de vânzare-cumpărare la Judecătoria Sector 2 București în Registrul de Transcripțiuni sub nr._ din 25.06.1997.

Prin sentința civilă nr. 215/16.01.2003, Judecătoria Sectorului 2 București a dispus admiterea acțiunii formulată de S. P.-B., împotriva P.M.B. și a lor, a constatat nulitatea absoluta a contractului de vânzare cumpărare sus menționat, încheiat între S.C. F. S.A. în calitate de vânzător, reprezentant al P.M.B. și ei Ș. I. și Ș. A., in calitate de cumpărători, au fost obligați să-i lase imobilul în deplină proprietate și posesie.

Aceasta hotărâre a rămas definitivă și irevocabilă prin respingerea apelului și recursului lor, decizia civilă nr. 1324 A din 10.06.2003 pronunțată în dosarul nr. 1224/2003 de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă respectiv decizia civilă nr. 2782/2003, pronunțată de C.A.B. - Secția a III-a Civilă.

Prin Dispoziția Primarului General al mun. București nr. 675 din 17.09.2004, imobilul a fost radiat din patrimoniul mun. București și i-a fost restituit lui S. P.-B., astfel că apelanții au fost evacuați din imobil în data de 29.08.2006 conform Procesului verbal întocmit de B.E.J. R. I. C..

Chiar dacă instanța a reținut reaua credință a vânzătorului și cumpărătorului, apelanții susțin că au fost de bună credință întrucât au cumpărat de la Statul Român, P. M. București, care avea acest imobil în proprietate, acesta fiind singurul proprietar știut mai ales că au fost chiriași în imobil din anul 1979, imobilul nu era revendicat, nu era exceptat de la vânzare și nu se afla în litigiu, așa cum rezultă din adresa nr.24.591/17.06.2002 emisă de S.C. F. SA.

Au avut convingerea fermă că tranzacționează cu adevăratul proprietar al imobilului.

Au apreciat că sunt îndeplinite în cauza condițiile art. 50 alin, 2 indice 1 din Legea nr. 10/2001 care se referă la contractele încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, sunt îndreptățiți la primirea prețului de piață al imobilului, dobândit în baza Legii nr. 112/1995, situat în București, ., corp A, Sector 2, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare (așa cum rezultă din raportul de expertiză efectuat în cauză) ca o măsură reparatorie măcar în parte față de suferințele și umilințele prin care au trecut o dată cu pierderea dreptului de proprietate asupra imobilului lor și evacuarea forțată din imobil.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 299-316 C.pr.civilă.

Prin notele scrise formulate de avocat I. I. pentru apelanții Ș. I. și Ș. A. – f 21, s-a solicitat din nou admiterea apelului, anularea sentinței civile nr. 6325 din 04.06.2010 a Judecătoriei Sector 2 București, și rejudecând cauza pe fond admiterea acțiunii, obligarea pârâților să plătească prețul de piață al locuinței, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare așa cum rezultă din raportul de expertiză efectuat în cauză.

Apelanții reiterează motivele de nelegalitate ale sentinței civile nr. 6325/04.06.2010, pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 București – Secția Civilă în dosarul nr._ apelate.

Susțin astfel că dispozițiile art. 50 ind.1 din Legea nr. 10/2001 modificată prin Legea nr. 1/2009 nu fac decât să aplice instituția răspunderii pentru evicțiune într-un domeniu particular, cel al imobilelor preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 și înstrăinate de stat unor chiriași de bună credință în baza Legii nr. 112/1995.

Astfel legiuitorul român și-a adaptat legislația specifică acestui domeniu (al caselor naționalizate) la exigențele Convenției Europene și jurisprudenței Convenției Europene a Drepturilor Omului, astfel că restituirea prețului prevăzut la alin. (2) și lin (21) al art. 50 din Lega nr. 1/2009 se face de către Ministerul Finanțelor Publice prin direcțiile generale ale finanțelor publice județene și a M. București (art. 50.3 din Normele Metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 astfel cum au fost modificate și completate prin HG nr. 923 din l septembrie 2010 precizată în Monitorul Oficial nr. 610 din 13 septembrie 2010) Î.C.C.J, Secția civilă și de proprietate intelectuală, decizia nr. 1231 din 14 februarie 2011 (depun o copie după aceasta hotărâre).

Instanța de fond a greșit apreciind ca în cauză nu se aplică nici prevederile art. 1337-1351 Cod civil, care reglementează atragerea răspunderii vânzătorului pentru evicțiune, susținând că ar fi cumpărat pe propria răspundere, deși acest lucru nu rezulta din contractul lor de vânzare cumpărare și nici un alt document.

Dispozițiile art. 50 alin. (3) din Legea nr.10/2001 republicată prevăd că restituirea prețului actualizat plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările și completările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile se face de către Ministerul Finanțelor Publice din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.

Este real că restituirea prestațiilor reciproce, expresie a principiului restitutio în integrum ce cârmuiește efectele nulității actului juridic civil, potrivit dreptului comun, operează între părțile contractante, însă, potrivit normei anterior citate, legea specială derogă de la această regulă, instituind, prin textul anterior citat, o subrogație legală a persoanei debitorului (vânzătorul obligat la restituirea prețului).

Această prevedere legală își are rațiunea în respectarea unei simetrii între destinația finală a sumelor încasate de vânzător (unitatea administrativ teritorială) cu titlu de preț de la chiriașii cumpărători și sursa fondurilor pentru restituirea prețului actualizat către aceștia, pentru cazul desființării contractului, în ambele situații - fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr.112/1995, cu modificările ulterioare( Î.C.C.J, Secția civilă și de proprietate intelectuală, decizia nr. 2873 din 7 mai 2010).

A apreciat că sunt îndreptățiți să beneficieze de prevederilor art. 50 (1) Legea nr. 10/2001.

În susținerea cererii, apelantul a depus la dosar înscrisuri.

Deși legal citat, intimatul nu a depus întâmpinare și nici acte în apărare.

Pentru judecarea apelului, tribunalul a analizat ca probe înscrisurile depuse de apelanți și cele din dosarul de fond al cauzei.

Prin decizia civilă nr. 1211 A/15.12.2011, pronunțată de Tribunalul București Secția a V-a Civilă în dosarul nr._, s-a respins ca nefondat apelul formulat de apelanții reclamanți Ș. I. și Ș. A., împotriva sentinței civile nr. 6325/04.06.2010, pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 București – Secția Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații pârâți P. M. București și Ministerul Finanțelor Publice și intimații chemați în garanție M. București Prin Primarul General și S.C. F. S.A.

Împotriva deciziei pronunțate de Tribunalul București au declarat recurs reclamanți Ș. A. și Ș. I., iar prin decizia civilă nr.1130R/05.06.2012, pronunțată de Curtea de Apel București - Secția a IV-a Civilă în dosarul nr._, s-a admis recursul declarat recurenții reclamanți Ș. A. și Ș. I., împotriva deciziei civile nr. 1211A/15.12.2011, pronunțată de Tribunalul București – Secția a V-a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații pârâți Ministerul Finanțelor Publice și P. M. București și intimații chemați în garanție M. București prin Primarul General și . a casat decizia recurată și a trimis cauza la Tribunalul București pentru rejudecarea apelului, reținând greșita compunere a instanței.

Cauza a fost astfel înregistrată în calea de atac a apelului, pe rolul Tribunalului București Secția a V-a Civilă, sub nr._ .

Prin decizia civilă nr.249 A/12.03.2013, Tribunalul București - Secția a V-a Civilă a respins ca nefondat apelul formulat de apelanții reclamanți Ș. A. și Ș. I., împotriva sentinței civile nr.6325/04.06.2010 pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 București în dosar civil nr._, în contradictoriu cu intimații pârâți M. FINANȚELOR PUBLICE și P. M. BUCUREȘTI și intimații chemați în garanție M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL și S.C. F. S.A..

Analizând sentința prin prisma motivelor invocate și față de probele administrate în cauză, Tribunalul a apreciat că apelul nu este fondat pentru următoarele considerente:

În esență, critica apelanților vizează faptul că acestora li se cuvine valoarea de circulație a imobilului situat în București, ., corp A, sector 2.

Se impune a se arăta că, deși instanța a pus în discuție temeiul juridic al acțiunii, apelanții invocând dispozițiile art. 50 alin 2 indice 1 din Legea nr.10/2001, au precizat prin avocat că nu înțeleg să solicitate în subsidiar prețul reactualizat, temeiul juridic al acțiunii sale constituindu-l dispozițiile art.50 alin. 2 indice 1 din Legea nr. 10/2001 și dispozițiile din Codul civil privind evicțiunea.

Având în vedere principiul disponibilității, Tribunalul a analizat motivele de apel și respectiv temeinicia și legalitatea sentinței apelate în considerarea aplicării sau nu în cauză a dispozițiilor prind valoarea de circulație a imobilului așa cum este solicitată de apelanți.

Astfel, în cauza dedusă judecății, prin decizia civilă nr.1324A/10.06.2003 pronunțată de Tribunalul București, Secția a V-a Civilă s-a reținut că încheierea contractului de vânzare - cumpărare nr.2831/21.02.1997 a fost făcută cu încălcarea dispozițiilor legale prevăzute de art. 9 din Legea nr. 112/1995 și de asemenea, că nu se poate reține buna credință.

Potrivit dispozițiilor art. 50 alin. 1 ind. 1 din Legea nr. 10/2001, proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare.

Așa fiind, față de cele expuse și reținând că în prezenta cauză contractul de vânzare - cumpărare a fost declarat nul prin hotărâre judecătorească irevocabilă, tribunalul a apreciat că ipoteza textului legal invocat de reclamanți și analizată în cele ce preced, nu este îndeplinită.

Nu s-a putut reține incidența în cauză a prevederilor art. 50 alin. 1 ind. 1 din Legea nr. 10/2001, în condițiile în care prin decizia nr. 1324A/10.06.2003 pronunțată de Tribunalul București, Secția a V-a Civilă s-a constatat eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995 la momentul perfectării contractului de vânzare cumpărare. Aceste aspecte de drept au fost dezlegate în mod irevocabil printr-o hotărâre ce se bucură de o prezumție de validitate, tribunalul apreciind că nu mai pot fi repuse în discuție în prezentul apel, constatându-se că în cauză a intervenit desființarea titlului de proprietate al reclamanților ca urmare a nerespectării dispozițiilor Legii nr.112/1995, situație ce exclude aplicabilitatea și incidența dispozițiilor art.50¹ din Legea nr. 10/2001. Din perspectiva celor expuse, instanța de fond a făcut o legală interpretare și aplicare a legii, reclamanții având dreptul doar la restituirea prețului actualizat plătit, preț pe care însă nu l-au cerut.

În ceea ce privește invocarea dispozițiilor art. 1337-1351 C.civ., acestea nu sunt aplicabile cauzei, Tribunalul stabilind temeiul de drept aplicabil acțiunii. În acest sens, s-a arătat anterior, așa cum corect a reținut și prima instanță, că acțiunea se întemeiază pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, care reglementează dreptul la despăgubiri al chiriașilor ale căror contracte de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995 au fost desființate, dispoziții aplicabile cu prioritate conform principiului specialia generalibus derogant și care exclud posibilitatea solicitării pe calea dreptului comun a despăgubirilor în contradictoriu cu vânzătorul.

Față de aceste considerente, Tribunalul a respins ca neîntemeiat apelul declarat în cauză, prima instanță pronunțând o hotărâre temeinică și legală. Cum apelanții nu au înțeles să solicite în subsidiar obligarea pârâtului la plata prețului reactualizat, deși, față de temeiul juridic al cererii, instanța a pus în discuție acest aspect, deși este aplicabilă această ipoteză a textului legal, Tribunalul a respins apelul, chiar dacă apelanții sunt îndreptățiți la prețul reactualizat, circumstanțiat ipotezei prevăzute de art. 50 alin. 2 din Legea nr.10/2001, având în vedere considerentele menționate anterior.

Împotriva deciziei civile nr.249 A/12.03.2013 a Tribunalului București - Secția a V-a Civilă au declarat recurs reclamanții Ș. A. și Ș. I., prin care au solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate și sentinței primei instanțe și rejudecând cauza in fond, să fie admisă acțiunea așa cum a fost formulată, cu obligarea pârâților să le plătească prețul de piață al locuinței, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare, așa cum rezultă din raportul de expertiză efectuat in cauză.

De asemenea, solicită ca intimații să fie obligați la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de acest proces.

Recurenții – reclamanți consideră că hotărârea pronunțată este netemeinică si nelegală pentru următoarele motive:

Art. 304 pct. 8 Cod de procedură civilă, când instanța, interpretând greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat natura ori înțelesul lămurit si vădit neîndoielnic al acestuia.

Art. 304 pct. 9 Cod de procedură civilă, când hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii.

Instanța de apel si cea de fond au interpretat si aplicat greșit prevederile Legii nr.10/2001 republicate, au respins acțiunea reclamanților ca nefondată, cu motivarea că:

I. reclamanții nu îndeplinesc condițiile de aplicabilitate a art. 50 alin. 2

indice 1 din Legea nr.10/2001 și

II. nici prevederile art. 1337-1351 Cod civil, care

reglementează ipoteza atragerii răspunderii vânzătorului

pentru evicțiune, apreciind că reclamanții ar fi cumpărat pe propria

răspundere.

I. Tribunalul București și Judecătoria Sectorului 2 București au greșit, apreciind că reclamanții nu au fost de bună credință la momentul cumpărării imobilului.

Recurenții – reclamanți apreciază că soluția celor două instanțe este dată cu încălcarea oricăror norme interne si internaționale in material dreptului de proprietate, fiind binecunoscut faptul că la momentul deposedării unui cumparator de bună credință, de proprietatea sa, acesta trebuie să obțină prețul actual de circulație al imobilului, ca despăgubire, preț care ar fi putut fi obținut de către acesta in cazul vânzării imobilului pe piața liberă.

Practica judiciară este constantă in sensul că restituirea prețului de piața al imobilului in conformitate cu dispozițiile art.50 alin.3 pentru imobilele vândute in temeiul Legii nr.112/1995 se face de către Ministerul Finanțelor Publice.

Referitor la înțelesul noțiunii de "desființare" legiuitorul a intenționat să facă o aplicare unitară a legii atât in situația in care contractul in baza Legii nr.112/1995 a fost anulat in mod explicit prin hotărâre irevocabilă înțelegând sa dea eficiență legală acestor texte de lege si in ipoteza in care contractul de vânzare - cumpărare încheiat in temeiul Legii nr. 12/1995 a fost desființat implicit ca efect al admiterii acțiunii in revendicare intentat de fostul proprietar așa cum este si in speța de față.

Legiuitorul este explicit tranșând sensul juridic al "desființării" contractelor încheiate sub imperiul Legii nr.112/1995, in prevederea nouă introdusă de art. 20 alin.2, in cazul in care imobilul a fost vândut cu respectarea Legii nr.112/1995, cu modificările ulterioare, chiriașii care au cumpărat imobilele in care locuiau si ale căror contracte au fost desființate ca urmare fie a unei acțiuni in anulare, fie ca urmare a unei acțiuni in revendicare prin hotărârii judecătorești definitive si irevocabile, au dreptul la asigurarea cu prioritate din fondurile de locuințe gestionate de Consiliile locale si/sau M.L.P.A.T.”

Având în vedere problemele legate de punerea la dispoziția persoanelor ce se află in situația mai sus arătată, a unor locuințe si că este practic imposibilă punerea in practică a acestor dispoziții legale, lipsind de orice substanță aceste texte legale, care nu au o concretizare efectivă, s-a ajuns la o soluție unanim acceptată, aceea de restituire a prețului de piață a imobilului, întrucât chiriașul dobânditor al dreptului de proprietate in temeiul Legii nr.112/1995, putea după trecerea perioadei de 10 ani să îl înstrăineze la valoarea de piață a imobilului.

Așadar, nu are relevanță împrejurarea că respectivul contract încheiat in baza Legii nr.112/1995 a fost încheiat cu bună-credință, respectiv cu respectarea dispozițiilor legale sau cu eludarea lor atâta timp cât chiriașul dobânditor al dreptului de proprietate in temeiul Legii nr.112/1995 a plătit prețul solicitat de vânzător la momentul încheierii contractului, putându-se bucura de prerogativele dreptului de proprietate, inclusiv acela de dispoziție, in cazul unei vânzări, el urmând să obțină valoarea de piață a imobilului.

O logică contrară celor de mai sus ar însemna că dreptul de proprietate este lipsit de orice substanță, fapt ce contravine dispozițiilor din Constituția României referitor la garantarea dreptului de proprietate, precum si a dispozițiilor internaționale la care România este parte.

Având in vedere faptul că la momentul încheierii contractului de vânzare - cumpărare in baza Legii nr.112/1995 chiriașul cumpărător avea posibilitatea să cumpere cu acea sumă de bani o altă locuință pe care ulterior să o vândă la valoarea de circulație din acel moment al vânzării, prin restituirea prețului plătit la valoarea actualizată cu indicele de inflație ar fi păgubit in mod vădit, întrucât cu această sumă nu se mai poate cumpăra un imobil pe piața liberă.

In practica judiciară internă si internațională normele legale referitoare la apărarea dreptului de proprietate si respectarea principiului securității raporturilor juridice, sunt respectate in sensul recunoașterii calității de proprietar, care se poate bucura de atributele dreptului de proprietate a oricărei persoane ce dobândește prin cumpărare un astfel de drept, implicit si chiriașului dobânditor in temeiul Legii nr.112/1995, acest drept trebuie să le fie recunoscut si recurenților - reclamanți, urmând a fi despăgubiți cu valoarea de piață a imobilului, pe care l-au dobândit cu respectarea dispozițiilor legale in vigoare la momentul cumpărării.

Recurenții – reclamanți susțin că au fost de bună credință. Au cumpărat imobilul de la statul român, care avea un titlu valabil, sentința penală nr.510/1959 a Tribunalului M. București, au avut convingerea fermă că tranzacționează cu adevăratul proprietar al imobilului. Statutul de verus dominus al statului vânzător rezultă din împrejurarea că titlul lui își avea consacrarea într-un text de lege, din perioada 6 martie 1945- 22 decembrie 1989.

Arată recurenții - reclamanți că au cumpărat acest imobil în baza art. 9 din Legea nr.112/1995, după ce au locuit in calitate de chiriași ai Primăriei din anul 1979, prin contractul de vânzare-cumpărare nr.2831/21.02.1997. Au transcris contractul de vânzare-cumpărare la Judecătoria Sector 2 București in Registrul de Transcripțiuni sub nr._ din 25.06.1997.

Art. 9 din Legea nr.112/1995 prevedea posibilitatea ca chiriașii, titulari de contract ai apartamentelor ce nu se restituie foștilor proprietari sau moștenitorilor acestora pot opta, după expirarea termenului prevăzut Ia art.14 (6 sase luni) pentru cumpărarea acestor apartamente cu plata integrală sau in rate a prețului. Reclamanții susțin că nu au făcut decât să acționeze in cadrul legal.

Apartamentul nu era revendicat, nu era exceptat de la vânzare in condițiile prevăzute de art.10 din lege și nu se afla in litigiu, așa cum rezultă si din adresa nr. 24.591/17.06.2002 emisă de S.C. F. SA.

Conform dispozițiilor art. 26 alin.2 din Legea nr.112/1995, „Masurile reparatorii prevăzute de prezenta lege nu se aplică in cazul imobilelor cu destinație de locuințe trecute in proprietatea statului prin hotărâri judecătorești penale ori în temeiul Legii nr.18/1968".

Titlul statului a fost desființat prin decizia penală nr. 694/2000 a Curții Supreme de Justiție - Secția Penală care a admis recursul in anulare al Procurorului General, a casat sentința penală nr. 1701/1959 pronunțată de Tribunalul M. București, l-a achitat pe inculpatul S. P., cu consecința înlăturării pedepsei complementare a confiscării averii.

Prin sentința civilă nr. 215/16.01.2003, pronunțată in dosarul nr.6511/2002, Judecătoria Sectorului 2 București a dispus admiterea acțiunii formulate de S. P.-B., împotriva P.M.B. si a reclamanților, a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare cumpărare sus menționat, încheiat între S.C. F. S.A. în calitate de vânzător, reprezentant al P.M.B. si Ș. I. si Ș. A., in calitate de cumpărători, au fost obligați să-i lase imobilul în deplină proprietate si posesie.

Această hotărâre a rămas definitivă si irevocabilă prin respingerea apelului si recursului reclamanților, prin decizia civilă nr. 1324 A din 10.06.2003 pronunțată in dosarul nr. 1224/2003 de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă, respectiv decizia civilă nr. 2782/2003, pronunțată de Curtea de Apel București - Secția a III-a Civilă.

Cum titlul reclamanților a fost desființat prin hotărâre judecătorească definitivă si irevocabilă aceștia au introdus acțiune in restituirea prețului.

Dispozițiile art. 50¹ din Legea nr. 10/2001 modificată prin Legea nr.1/2009 nu fac decât să aplice instituția răspunderii pentru evicțiune într-un domeniu particular, cel al imobilelor preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 și înstrăinate de stat unor chiriași de bună credință în baza Legii nr. 112/1995.

Astfel legiuitorul român și-a adaptat legislația specifică acestui domeniu (al caselor naționalizate) la exigențele Convenției Europene și jurisprudenței Convenției Europene a Drepturilor Omului, astfel că restituirea prețului prevăzut la alin. (2) și alin. (2¹) al art. 50 din Lega nr.1/2009 se face de către Ministerul Finanțelor Publice prin direcțiile generale ale finanțelor publice județene și a M. București (art. 50.3 din Normele Metodologice de aplicare unitara a Legii nr. 10/2001, astfel cum au fost modificate și completate prin HG nr. 923 din 1 septembrie 2010 precizată în Monitorul Oficial nr. 610 din 13 septembrie 2010( I.C.C.J, Secția civilă și de proprietate intelectuală, decizia nr. 1231 din 14 februarie 2011).

II. Instanța de apel si cea fond au greșit apreciind că in cauză nu se aplică nici prevederile art. 1337-1351 Cod civil, care reglementează atragerea răspunderii vânzătorului pentru evicțiune, susținând că recurenții – reclamanți ar fi cumpărat pe propria răspundere, deși acest lucru nu rezultă din contractul lor de vânzare cumpărare si nici un alt document.

Recurenții – reclamanți au arătat la pct. I că au fost de bună credință si condițiile in care au cumpărat imobilul.

Dispozițiile art. 50 alin. (3) din Legea nr.10/2001, republicată prevăd că restituirea prețului actualizat plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările și completările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile se face de către Ministerul Finanțelor Publice din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.

Este real că restituirea prestațiilor reciproce, expresie a principiului restitutio in integrum ce cârmuiește efectele nulității actului juridic civil, potrivit dreptului comun, operează între părțile contractante, însă, potrivit normei anterior citate, legea specială derogă de la această regulă, instituind, prin textul anterior citat, o subrogație legală a persoanei debitorului (vânzătorul obligat la restituirea prețului).

Această prevedere legală își are rațiunea în respectarea unei simetrii între destinația finală a sumelor încasate de vânzător (unitatea administrativ teritorială) cu titlu de preț de la chiriașii cumpărători și sursa fondurilor pentru restituirea prețului actualizat către aceștia, pentru cazul desființării contractului, în ambele situații - fondul extrabugetar constituit în temeiul art.13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare (I.C.C.J. Secția civilă și de proprietate intelectuală, decizia nr. 2873 din 7 mai 2010).

Recurenții – reclamanți apreciază că sunt îndreptățiți să beneficieze de prevederile art. 50¹: „(1) Proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive si irevocabile au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare.

(2) Valoarea despăgubirilor prevăzute la alin. (1) se stabilește prin expertiză”.

Dacă statul român, prin reprezentanții săi, a greșit in 1959 când a preluat imobilul printr-o hotărâre judecătorească penală, a greșit atunci când a vândut apartamentul reclamanților in 1997, a greșit in anul 2000 când a desființat prin decizia penală nr. 694/2000 a Curții Supreme de Justiție - Secția Penală, titlul statului, apoi când le-a anulat titlul de proprietate, a greșit și când le-a refuzat admiterea acestei acțiuni.

Acum este cazul ca instanța să observe că recurenții – reclamanți au dreptul să primească si o despăgubire legală pentru casa lor.

De aceea, in temeiul art. 312 C. proc.civ., recurenții – reclamanți solicită admiterea recursului, casarea celor două hotărâri, si rejudecând cauza in fond, admiterea acțiunii, obligarea pârâților să le plătească prețul de piață al locuinței lor situate in București, ., corp A, sector 2, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare așa cum rezultă din raportul de expertiză efectuat in cauză.

In drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 299-316 C.pr.civ..

În judecarea recursului, nu au fost administrate probe noi, potrivit art. 305 Cod de procedură civilă.

Curtea de Apel București s-a constatat legal sesizată și competentă material să soluționeze prezentul recurs, date fiind prevederile art. 3 Cod de procedură civilă și art. 299 și urm. Cod de procedură civilă.

Verificând decizia recurată, în limitele cererii de recurs, conform prevederilor art. 316 în referire la art. 295 Cod de procedură civilă, Curtea apreciază că recursul prezent este nefondat, pentru următoarele considerente:

A. Raportat la criticile concrete formulate, Curtea apreciază că într-adevăr, potrivit regulilor generale din materia contractului de vânzare-cumpărare, obligația de evicțiune revine vânzătorului (art. 1336 Cod civ.), care în speță este M. București.

Pe de altă parte, contractele de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, au o situație specială, ele neconstituind pentru unitatea deținătoare, în speță ., o expresie a libertății contractuale, ci executarea unei obligații legale exprese, cea corelativă dreptului chiriașului de a cumpăra, drept prevăzut de art. 9 alin. 1 din acest act normativ. Faptul că unitățile deținătoare acționau ca mandatari fără reprezentare ai vânzătorului, rezultă și din împrejurarea că sumele încasate din aceste vânzări nu intrau în patrimoniul lor, ci într-un fond extrabugetar la dispoziția Ministerului Finanțelor, constituit prin dispozițiile art. 13 alin. 6 din Legea nr. 112/1995.

Tocmai de aceea, prin art. 50 alin. 3 din Legea nr. 10/2001 în forma în vigoare, deci ulterior modificării prin Legea 1/2009, s-a stabilit că restituirea prețului actualizat plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările și completările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, respectiv a prețului de piață al imobilelor, privind contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, care au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, se face în ambele cazuri, de către Ministerul Finanțelor Publice din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. 6 din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.

Astfel, potrivit dispozițiilor art. 50 din Legea 10/2001 modificată prin Legea 1/2009: „(2) Cererile sau acțiunile în justiție privind restituirea prețului actualizat plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile sunt scutite de taxe de timbru.

(2^1) Cererile sau acțiunile în justiție având ca obiect restituirea prețului de piață al imobilelor, privind contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, care au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, sunt scutite de taxele de timbru.

(3) Restituirea prețului prevăzut la alin. (2) și (2^1) se face de către M. Economiei și Finanțelor*) din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. 6 din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare”.

Dispozițiile art. 50 și 50¹ din Legea 10/2001 modificată și completată, reprezintă dispoziții speciale, de reglementare fie a răspunderii pentru evicțiune (în cazul în care nu a intervenit anularea/constatarea nulității actului juridic civil), fie a principiului repunerii în situația anterioară în cazul constatării nulității/anulării contractelor, în domeniul distinct al imobilelor naționalizate de statul comunist și redate mai apoi, vechilor proprietari.

Reprezentând o aplicare specială a dreptului comun în materie, prevederile evocate vor beneficia de regimul juridic instituit de regula de drept conform căreia specialia generalibus derogant – normele speciale derogă și au prioritate față de cele generale, cum este cazul dispozițiilor art. 1227-1351 din Codul Civil, referitoare la răspunderea pentru evicțiune sau principiul repunerii în situația anterioară, în cazul incidenței sancțiunii nulității, concluzia impunându-se indiferent de conținutul (mai mult sau mai puțin larg) al instituțiilor ultim evocate.

Așadar, deși este real că restituirea prețului de piață, expresie a obligației de garanție pentru evicțiune consumată, operează potrivit dreptului comun, între părțile contractante, totuși, potrivit măsurii legislative evocate, această normă specială (care nu reprezintă decât transpunerea obligației de garanție pentru evicțiunea consumată, în materia imobilelor obiect al contractelor încheiate în temeiul Legii 112/1995) derogă de la această regulă sub acest aspect, instituind prin textul legal anterior citat, o procedură specială, unică, caracterizată atât prin subrogație legală a persoanei debitorului (vânzătorul obligat la restituirea daunelor), cât și prin circumscrierea limitelor exprese ale garanției.

În considerarea acestor argumente, Curtea apreciază asupra caracterului de excludere reciprocă existent între cele două proceduri (cea de evicțiune de drept comun și cea reglementată de prevederile art. 50 din Legea 10/2001), caracter care fundamentează legalitatea soluției tribunalului în privința soluției date motivului de apel legat de aplicarea art. 1337 și celelalte din Codul Civil.

Prin urmare, se reține că regimul juridic al prezentei acțiuni este guvernat de legea specială și nu de dreptul comun, astfel cum invocă în finalul motivelor de recurs, recurenții.

Ca atare, criticile dumnealor în sensul menționat, sunt nefondate.

B.1. Sub un prim aspect preliminar,Curtea observă în continuare, faptul că de plano, aprecierea potrivit art.50 al.2 și al.2¹ și art.50¹ din Legea 10/2001 modificată și completată, a încheierii contractului de vânzare-cumpărare, cu sau fără respectarea dispozițiilor Legii 112/1995, se realizează prin verificarea concretă a acestui aspect.

Utilizând metoda de interpretare teleologică a textului art.50 din lege, urmărind așadar, scopul urmărit de legiuitor la momentul edictării dispoziției, prezenta instanță de apel consideră că dezlegarea problemei de drept a modului de încheiere a contractului, având valoare de premisă în silogismul juridic presupus de cererea de pretenții întemeiată pe dispozițiile art.50 din lege, se realizează în principal, prin raportarea la statuările cuprinse în cadrul hotărârii judecătorești definitive și irevocabile prin care actul juridic bilateral a fost desființat lato sensu. În măsura în care însă, instanța ce a desființat contractul (fie în sensul anulării, fie în sensul lipsirii sale de eficacitate, după caz), nu a statuat asupra acestui aspect, prin nici un considerent al hotărârii sale care să poată fi apreciat incident în acest algoritm juridic, atunci analiza menționată va fi realizată de către însăși instanța sesizată cu litigiul privind pretențiile, întemeiat pe unul dintre cele două alineate ale art.50 din Legea 10/2001 modificată și completată, acest bilanț urmând a fi realizat prin luarea în considerare a tuturor prevederilor legale incidente.

În privința primei ipoteze ilustrate (a existenței de statuări anterioare relevante ale instanței de desființare), Curtea observă că se ridică problema dacă instanța de judecată care va soluționa litigiul de pretenții întemeiat pe unul dintre cele două alineate relevante ale art.50 din Legea 10/2001, este obligată să respecte rezultatul problemei de drept configurat irevocabil anterior.

Pentru a răspunde acestei întrebări, Curtea observă că potrivit prevederilor art. 1201 Cod Civil: „Este lucru judecat atunci când a doua cerere în judecată are același obiect, este întemeiată pe aceeași cauză și este între aceleași părți, făcută de ele și în contra lor în aceeași calitate”.

În esență, puterea de lucru judecat a unei hotărâri judecătorești semnifică faptul că o cerere nu poate fi judecată în mod definitiv decât o singură dată (bis de eadem re ne sit actio), iar hotărârea pronunțată este prezumată a exprima adevărul și nu trebuie să fie contrazisă de o altă hotărâre (res iudicata pro veritate habetur). Fundamentul lucrului judecat rezidă în necesitatea de a da eficiență hotărârii judecătorești și de a evita o nouă judecată asupra aceleiași chestiuni litigioase.

Printre efectele lucrului judecat, sunt și exclusivitatea care exclude posibilitatea unui nou litigiu între aceleași părți, pentru același obiect și cu aceeași cauză, precum și obligativitatea conform căreia părțile trebuie să se supună hotărârii judecătorești. Autoritatea de lucru judecat (concept juridic distinct de puterea de lucru judecat a cărei parte este) reprezintă efectul evocat al exclusivității.

Raportat la efectele puterii de lucru judecat, s-a admis în principiu, că partea din hotărâre care interesează această instituție juridică, este dispozitivul, pentru că în dispozitiv este cuprinsă soluția, iar dispozitivul este cel care se execută. Totuși, în lipsa unei reglementări legale în acest sens, doctrina și practica judiciară (inclusiv cea a instanței supreme) au recunoscut în mod unanim, acest efect și considerentelor hotărârii, în măsura în care explică dispozitivul și se reflectă în el (în același sens, D., I.; D., V.– „Hotărârea judecătorească”, Editura Servo-.. 79-80) sau „altfel spus, vor beneficia de puterea lucrului judecat, acele considerente în lipsa cărora n-ar fi posibilă înțelegerea dispozitivului hotărârii, acele considerente decisive, care constituie susținerea necesară a dispozitivului, făcând corp comun cu acesta” (Decizia civilă nr. 7222/2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secția Civilă și de Proprietate Intelectuală).

Având în vedere aceste considerente, pe cale de consecință, se constată că existența unei hotărâri judecătorești anterioare irevocabile va putea fi invocată în cadrul unui alt proces, inclusiv în referire la considerentele care explicitează dispozitivul, fie cu autoritate de lucru judecat, atunci când se invocă exclusivitatea hotărârii, fie cu putere de lucru judecat, când se invocă obligativitatea sa, fără ca în cel de-al doilea proces să fie neapărat aceleași părți, să se discute același obiect sau aceeași cauză.

Concluzia expusă este impusă cu evidență, de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în cadrul jurisprudenței sale. Reamintind că textul Convenției Europene a Drepturilor Omului, ratificate de România prin Legea nr. 30/1994, nu poate fi disociat de jurisprudența dezvoltată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, formând împreună un „.> obligatoriu pentru autoritățile statale, deci, inclusiv pentru instanțele judecătorești, în temeiul dispozițiilor constituționale ale art. 11 și 20 din Constituția României, dar și al articolului 46 din Convenție, Curtea prezentă consideră că neaplicarea acestei jurisprudențe în cauza dedusă judecății, ar determina premisa încălcării articolelor convenționale incidente.