Anulare act. Decizia nr. 1604/2012. Curtea de Apel BUCUREŞTI

Comentarii

0

Decizia nr. 1604/2012 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 04-10-2012 în dosarul nr. 1604/2012

Dosar nr._

(_ )

ROMÂNIA

CURTEA DE APEL BUCUREȘTI

SECȚIA A III-A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE

DECIZIA CIVILĂ NR.1604

Ședința publică de la 4.10.2012

Curtea constituită din:

PREȘEDINTE - M.-A. N.-G.

JUDECĂTOR - I. D.

JUDECĂTOR - M. I.

GREFIER - M. C.

* * * * * * * * * * *

Pe rol se află pronunțarea asupra recursului formulat de recurenta reclamantă M. M. C., împotriva deciziei civile nr. 1040 A din 09.12.2011, pronunțată de Tribunalul București – Secția a III a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul reclamant M. I. și cu intimații pârâți M. I. S. și M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL.

P. are ca obiect – anulare act.

Dezbaterile în fond și susținerile orale ale părților au avut loc la termenul de judecată din data de 20.09.2012, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, ce face parte integrantă din prezenta decizie, când Curtea, având nevoie de timp pentru a delibera și pentru a da posibilitate părților să depună concluzii scrise, a amânat consecutiv pronunțarea cauzei la data de 27.09.2012, apoi la data de 4.10.2012, când a decis următoarele:

CURTEA

Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrata inițial pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București la data de 22 octombrie 2003 sub nr._/2003, reclamantul M. I. a chemat in judecata pe pârâtul M. I. S., solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să se constate dreptul de proprietate al numitului M. N. L. asupra imobilului să situat in București sector 1 . nr. 48, precum și să se dispună anularea dispozițiilor nr. 393 din 05 iulie 2002 și nr. 711 din 11 decembrie 2002 ale Primarului General al Municipiului București, emise in temeiul Legii nr. 10/2001.

În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat că adevăratul titular al dreptului de proprietate asupra imobilului situat in București, sector 1, . nr. 48, compus din teren in suprafața de 480 mp. și construcție, ce face obiectul contractului de vânzare-cumpărare nr. 4091/1947, este unchiul reclamantului, M. N. L., decedat la data de 15 martie 1998 și nu soția sa, M. Sorica (născuta I. I. Sorica) decedata la data de 6 iunie 1996, al cărei nume apare înscris in dreptul cumpărătorului in contractul sus menționat.

Imobilul nu reprezintă un bun dotal al numitei I. I. Sorica si a trecut in proprietatea statului in baza Decretului nr. 224/1951 și a deciziei SPR nr. 819/1952, înainte de . Decretului nr. 322/1954 pentru punerea in aplicare a Codului Familiei, fiind solicitat spre restituire in natura in temeiul Legii nr. 10/2001 atât de pârât, cât si de reclamant.

Reclamantul M. I. si-a completat acțiunea (fila 5 - dosar nr._/2003), învederând ca înțelege sa cheme in judecata si pe pârâta Primăria Municipiului București.

Pârâtul M. S. a formulat întâmpinare (fila 39 - dosar nr._/2003), solicitând respingerea ca neîntemeiata a acțiunii, și a arătat în apărare că imobilul din . sector 1, București, a fost cumpărat de M. Sorica în anul 1947 cu suma de 350 000 lei. M. Sorica s-a căsătorit la data de 04 februarie 939, actul dotal a fost făcut înainte de căsătorie, imobilul a fost cumpărat in nume propriu în anul 1947, Codul Familiei s fost modificat in anul 1954, iar divorțul numitei I. Sorica a avut loc în anul 1955.

Prin sentința civila nr. 6464 din 22 octombrie 2003 pronunțată în dosarul nr._/2003 Judecătoria Sectorului 1 București a admis excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului și a respins acțiunea ca fiind formulată de o persoana lipsită de calitate procesuală activă.

Prin decizia civila nr. 801 din 29 aprilie 2005, pronunțata de Curtea de Apel București Secția a IV-a Civilă în dosarul nr. 3712/2003, s-a admis apelul declarat de apelantul reclamant M. I., s-a anulat sentința civila nr. 6464 din 22 octombrie 2003 și a fost respinsă ca inadmisibilă acțiunea în constatare și ca neîntemeiată acțiunea în nulitate formulată de reclamant.

Prin decizia civila nr. 178/R din 16 martie 2006, pronunțata de Curtea de Apel București Secția a IX-a Civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală în dosarul nr._/2/2005, s-a admis recursul declarat de recurentul reclamant M. I. și a fost casată decizia recurată și trimisă cauza spre rejudecarea fondului la Judecătoria Sectorului 1 București.

În rejudecare, cauza a fost înregistrata pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București la 31 mai 2006, sub nr._/299/2006.

Reclamantul și-a precizat acțiunea, solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să se constate în contradictoriu cu pârâții M. I. S. și M. București prin Primarul General, că imobilul situat în București, sector 1, . nr. 48, este bun propriu al unchiului său M. N., acesta fiind adevăratul titular al dreptului de proprietate, precum și să se dispună anularea parțiala a dispoziției Primarului Municipiului București nr. 393 din 05 iulie 2002 și a dispoziției Primarului Municipiului București nr. 711 din 11 decembrie 2002, în sensul restituirii in natura a imobilului către M. I. și M. I. S. (fila 11).

În motivarea cererii completatoare, reclamantul a arătat că unchiul sau M. N. este cel care a plătit prețul de cumpărare pentru imobilul ce face obiectul contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr._ din 20 octombrie 1947 de Tribunalul I. - Secția notariat, act în care figurează drept cumpărătoare numita M. Sorica, o tânără casnica de 27 de ani.

Prin încheierea pronunțata in ședința publica de la 08 septembrie 2006, încheiere interlocutorie, instanța a luat act de transmiterea calității procesuale active către reclamanta M. M. C..

Prin sentința civilă nr._ din 27 octombrie 2006 a Judecătoriei Sectorului 1 București pronunțată în dosarul nr._/299/2006, s-a respins acțiunea formulata de reclamanta M. M. C., ca neîntemeiată.

Pentru a pronunța această soluție, instanța a reținut că pârâtul M. I. S. este moștenitorul numitei I. Sorica, că imobilul din . nr. 48, sector 1, București, a fost dobândit în anul 1947 de către aceasta și a fost preluat de stat conform Decretului nr. 224/1951 și Deciziei nr. 819/1952, la data preluării bunul fiind proprietatea exclusivă a numitei M. Sorica, dată la care era în vigoare regimul separației matrimoniale.

Prevederile Codului familiei privind comunitatea de bunuri nu pot avea consecință asupra regimului juridic al bunului imobil întrucât la data intrării în vigoare a codului, bunul nu se mai afla în patrimoniul defunctei și în mod legal imobilul a fost restituit conform Legii nr. 10/2001 către pârât.

Cât privește susținerile reclamantei în sensul că imobilul este bun propriu al lui M. L. N. care a achitat in realitate prețul, instanța nu Ie-a reținut ca fiind dovedite, făcând aplicarea dispozițiilor art. 1169 Cod civil.

Împotriva sentinței civile nr._ din 27 octombrie 2006 a Judecătoriei Sectorului 1 București au declarat apel reclamanta M. M. C. și M. I..

Prin decizia civilă nr. 595/A din 15 mai 2007 a Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă s-a admis excepția lipsei calității procesuale active a apelantului M. I. si a fost respins apelul formulat de acesta ca fiind introdus de o persoană fără calitate procesuală activă, s-a admis apelul reclamantei M. M. C. și s-a schimbat în tot sentința apelata, în sensul ca s-a constatat că imobilul a fost bun comun al autorilor părților, soții M. (I.) Sorica și M. N., și s-a dispus anularea dispozițiilor nr. 393 din 05 iulie 2002 și nr. 711 din 11 decembrie 2002.

Pentru a se pronunța astfel, instanța de apel a reținut că imobilul a fost un bun al numitei M. Sorica, la data dobândirii constituind bun propriu al acesteia, că nu se aplică prezumția mucianică, că bunul a trecut în proprietatea statului conform Decretului nr.224/1951 și Deciziei nr.819/1952, că în raport de dispozițiile art. 2 din Legea nr. 10/2001, bunul s-a reîntors în patrimoniul autoarei intimatului, și ca efect al prevederilor art. 4 din Decretul nr.32/1954 este bun comun al soților care au divorțat după . codului familiei, respectiv în anul 1955.

În ceea ce privește simulația prin interpunere de persoană invocată de apelanta reclamanta in vederea dovedirii calității de bun propriu al lui M. N., s-a reținut că susținerea nu a fost dovedită, nedepunându-se contraînscrisul simulat și chiar dacă s-ar fi dovedit acest aspect, este aplicabil tot art. 4 din Decretul nr. 32/1954, bunul fiind bun comun.

Sub aspectul celui de-al doilea capăt de cerere, s-a reținut că reclamantul are calitatea de persoană interesată pentru anularea dispozițiilor emise de Primarul General, formulând notificare cu privire la acest imobil și, ca urmare a admiterii primului capăt de cerere și a stabilirii calității de bun comun a imobilului, cele două dispoziții au condus la vătămarea drepturilor reclamantului, ceea ce impune anularea lor.

Împotriva deciziei civile nr. 595/A din 15 mai 2007 a Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă a declarat recurs pârâtul M. loan S., criticând-o sub aspectul motivului de casare prevăzută de art. 304 pct. 9 Cod de procedură civilă .

Prin decizia civila nr. 1977 din 22 noiembrie 2007 pronunțata de Curtea de Apel București Secția a IV-a Civila a fost admis recursul declarat de recurentul-pârât M. I. S. si a fost casată decizia civila nr. 595/A din 15 mai 2007, a fost admis apelul formulat de apelanta-reclamantă și a fost trimisă cauza spre rejudecare Judecătoriei Sectorului 1 București.

Pentru această soluție instanța de recurs a avut în vedere faptul ca atât judecarea cererii de stabilire a calității de bun propriu a imobilului, cât și stabilirea dreptului de acrescământ și implicit a legalității deciziilor atacate impun cu necesitate un cadru procesual cu toți moștenitorii defuncților.

De asemenea, s-a precizat că în rejudecare instanța a analizat tardivitatea notificării reclamantului și incidența art. 4 alin. 4 din Legea nr. 10/2001 în sensul operării dreptului de acrescământ.

Astfel, în rejudecare instanța a pus în discuție cadrul procesual, să verifice câte notificări au fost depuse, de către cine și dacă a fost respectat termenul legal pentru aplicarea dreptului de acrescământ și a administrat probe noi înscrisuri, interogatorii, martorii sub aspectul simulării prin interpunere de persoane invocate de reclamanta și recunoașterii caracterului de bun propriu a celuilalt soț.

Totodată, instanța de casare a stabilit ca indiferent dacă s-ar dovedi sau nu simulația, constatarea calității de bun comun al imobilului este nelegală, întrucât se ignoră principiul tempus regit actum raportat la noțiunea de „calitatea de proprietar avută la data preluării” prevăzută de art. 2 alin.2 din Legea nr. 10/2001.

Cauza a fost reînregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București sub nr._ și în cadrul acestui dosar, prin cererea înregistrată la data de 12 februarie 2008, M. I. și M. M. C., în temeiul art. 132 C.proc.civ., au precizat și completat cererea de chemare în judecată, arătând că solicită anularea parțială a dispozițiilor nr. 393 din 5 iulie 2002 și nr. 711 din 11 decembrie 2002, în sensul modificării art.1 prin restituirea în natură a bunului către M. I. (sau M. M. C.) și M. I. S., să se constate că imobilul în litigiu reprezintă bun propriu al numitului M. N., să se constate că imobilul în litigiu nu reprezintă bun propriu al numitei M. Sorica, să se constate că imobilul reprezintă bun comun al soților M. N. și M. Sorica.

Prin sentința civila nr. 9093 din 30 iunie 2008, pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București în dosarul nr._ , instanța a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată cu motivarea că la data preluării de către stat a imobilului acesta se află în proprietatea exclusivă a defunctei M. Sorica, iar reclamanții nu au dovedit simulația prin interpunere de persoane.

Prin decizia civila nr. 292/A din 25 februarie 2009, Tribunalul București – Secția a IV-a Civilă a admis apelul formulat de reclamanții M. I. și M. M. C., a desființat sentința nr. 9093 din 30 iunie 2008 și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe, reținând că în rejudecare instanța de fond a ignorat hotărârea instanței de recurs și nu a pus în discuție cadrul procesual.

Cauza a fost reînregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București sub nr. 643../299/2008 .

În dosarul nr. 643../299/2008 pentru ambele părți s-a administrat proba cu înscrisuri.

În ceea ce privește proba cu interogatoriu solicitată de reclamanți în cauză a intervenit decăderea, instanța procedând în continuare la judecarea cauzei, întrucât aceștia nu au precizat teza probatorie deși li s-a pus în vedere să își îndeplinească această obligație și au fost citați cu această mențiune pentru termenul din data 25 noiembrie 2010, precizare în lipsa căreia instanța nu a putut aprecia admisibilitatea, pertinenta, concludenta și utilitatea probei, iar proba testimonială a fost respinsă ca inutilă în ședința din data de 25 noiembrie 2010 cu motivarea expusă în încheierea ședinței de judecată.

Terții M. G., D. A., M. M., I. D. T., A. R. au formulat cerere de intervenție în interesul pârâtului, cerere ce a fost respinsă ca inadmisibilă în ședința din data de 11 noiembrie 2010 în baza art. 49 alin. 1 și art. 52 Cod de procedură civilă.

Prin sentința civilă nr._ din 9 decembrie 2010 a Judecătoriei Sectorului 1 București a fost respinsă cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta M. M. C., ca neîntemeiată.

A fost respinsă cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul M. I. ca fiind formulată de o persoană fără calitate procesuală activă.

Au fost obligați reclamanții la plata sumei de 2100 lei către pârât, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a se pronunța astfel, instanța a reținut că la data de 4 februarie 1939 numita Sorica M., autoarea paratului s-a căsătorit cu N. I M., conform extrasulului din registrul stării civile pentru căsătoriți din anul 1939 (fila 58 dos. nr._/2003).

Prin contractul de vânzare-cumpărare transcris la grefa Tribunalului I. sub nr._ din 20 octombrie 1947 numita Sorica I. M. a cumpărat de la Antranik Karakastin imobilul situat în București, parcul Domeniilor, . nr. 48, compus din teren în suprafață de 480 mp. și construcție.

Imobilul din . nr. 48, sector 1, București, a trecut în proprietatea statului în anul 1952 în baza Decretului nr. 224/1951 și Deciziei nr. 819/1952.

Prin sentința civilă nr. 5550 din 15 iunie 1955 a fost admisă acțiunea de divorț formulată de M. Sorica și a fost declarata desfăcuta căsătoria acesteia cu M. I N..

Potrivit certificatului de moștenitor nr. 269 din 9 septembrie 1996, de pe urma defunctei I. (M.) Sorica a rămas ca moștenitor M. I. S. în calitate de nepot de soră, sora defunctei, numita I. V. J., renunțând la moștenire.

Potrivit certificatului de moștenitor nr. 7 din 26 ianuarie 2000, de pe urma defunctului M. N. au rămas ca moștenitori M. E., în calitate de soră, M. I. S. în calitate de nepot de frate, A. R. în calitate de nepoată de soră, D. O. în calitate de nepot de soră, M. I. în calitate de nepot de frate, M. M. în calitate de nepot de frate, M. G. în calitate de nepoată de frate.

Prin Dispozițiile Primarului General al Municipiului București nr. 393 din 05 iulie 2002 și nr. 711 din 11 decembrie 2002 s-a restituit în natură către pârât imobilul în litigiu, cu excepția apartamentelor vândute în condițiile Legii nr. 112/1995.

Referitor la cadrul procesual, persoanele care au formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001 și incidența art. 4 alin. 4 din Legea nr. 10/2001 în cauză, s-a reținut că prin decizia nr. 1977 din 22 noiembrie 2007 a Curții de Apel București - Secția a IV-a Civilă s-a stabilit ca instanța, cu ocazia rejudecării, să pună în discuția părților cadrul procesual în raport de ceilalți moștenitori ai defunctului M. N., întrucât stabilirea calității de bun propriu al imobilului pentru unul sau altul dintre soții M. N. sau M. Sorica, cât și stabilirea dreptului de acrescământ, impun un cadru procesual cu toți moștenitorii defunctului, sens în care se vor verifica câte notificări au fost depuse, care moștenitori le-au formulat și verificarea termenului legal al acestora pentru aplicabilitatea dreptului de acrescământ.

Reclamanții în fața acestei instanțe au precizat că nu înțeleg să cheme în judecată în calitate de pârâți pe ceilalți moștenitori ai defunctului M. N., iar aceștia și-au manifestat intenția în sensul intervenirii în proces în sprijinul pârâtului, iar nu în interes propriu, arătând că nu au formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001 și că nu ridică nicio pretenție asupra imobilului din .. 48, sector 1, București.

S-a constatat că instanța de control judiciar a prevăzut obligația de a se pune în discuția pârtilor cadrul procesual și de a se verifica cadrul procesual trasat de reclamanți sub aspectul unei eventuale coparticipări procesuale pasive obligatorii, prin aplicarea art. 4 din Legea nr. 10/2001, în cazul în care și alte persoane decât părțile dosarului de față ar fi formulat notificare în termenul legal in baza Legii nr. 10/2001.

De altfel, unul dintre principiile fundamentale ale procesului civil este cel al disponibilității, în conținutul căruia intră și dreptul reclamantului de a determina limitele cererii de chemare în judecată, ale cadrului procesual în care se va desfășura judecata cu privire la obiect și la părți. În respectarea acestui principiu, instanța nu poate introduce din oficiu o altă persoană în proces. Numai părțile pot lărgi sfera subiectivă a procesului prin formularea cererilor de intervenție forțată, iar terții pot solicita să participe la judecată sub forma intervenției voluntare.

Legea nr. 10/2001 prevede o excepție de la principiul indivizibilității opțiunii succesorale, întrucât în conformitate cu art. 4 alin. 4 din lege, dacă moștenitorii fostului proprietar nu au formulat cererea prevăzuta de lege, nu beneficiază de reconstituirea dreptului de proprietate, deși au acceptat moștenirea lăsată de fostul proprietar. În cazul în care nu toate persoanele care au calitatea de moștenitor al persoanei fizice îndreptățite au solicitat restituirea imobilului preluat abuziv, de cotele cuvenite celor care nu au depus notificări vor profita ceilalți moștenitori care au depus în termen cerere de restituire. Prin urmare, comoștenitorul care a solicitat restituirea în natură a imobilului în baza Legii nr. 10/2001 (considerat moștenitor acceptant) culege și cota comoștenitorului care nu a acceptat succesiunea în termenul legal (care nu a depus notificarea până la data de 14 februarie 2001 și care astfel a devenit străin de succesiune prin neacceptare).

Or, dintre moștenitorii defuncților M. N. și M. Sorica au formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001 doar reclamantul M. I. și pârâtul M. I. S., fapt confirmat de ceilalți moștenitori prin cererea de intervenție accesorie și care a rezultat și din istoricul notificărilor privind imobilul din ..48, sectorul 1, afișat de Primăria Municipiului București (fila 95 dosar nr._ ).

Prin notificarea înregistrată la executorul judecătoresc la data de 11 februarie 2002 și comunicată Primăriei Municipiului București la data de 12 februarie 2001, reclamantul M. I., în calitate de moștenitor al defunctului M. N., în baza art. 4 alin. 2 din Legea nr. 10/2001, a solicitat restituirea în natură a imobilului situat în București, .. A. C.) nr. 61, a cărui fost proprietar a fost M. N.. Prin cererea comunicată Primăriei Municipiului București la data de 04 octombrie 2002 reclamantul a precizat că numărul poștal al imobilului solicitat este 48 și nu 61, astfel cum în mod greșit s-a arătat anterior (filele 42 – 48 dosar nr. 3712/2003 al Curții de Apel București - Secția a IV-a Civilă). Potrivit adresei nr. 3712 din 7 septembrie 2004 de la fila 80 rectificarea adresei poștale a imobilului s-a făcut la data de 30 septembrie 2002 prin adresa transmisa prin fax de reclamant și înregistrata sub nr._.

Instanța a considerat că reclamantul a formulat notificarea pentru imobilul din .. 48, sector 1, București, cu respectarea termenului prevăzut de art. 22 din Legea nr. 10/2001, în condițiile în care s-a precizat în mod corect . proprietar. Membrii familiei M. nu au deținut în proprietate pe această stradă mai multe imobile, astfel încât nu poate exista vreo îndoiala asupra imobilului la care s-a referit reclamantul, iar elementele date de reclamant erau suficiente de la bun început pentru identificarea imobilului coroborat cu actele dosarului in conformitate cu art. 22 din lege. Simpla eroare asupra numărului poștal al imobilului nu poate anihila efectele manifestării de voință a reclamantului în sensul acceptării moștenirii autorului sau prin considerarea acestuia ca o persoană străina de moștenire, în același sens fiind și principiul prevalentei realizării dreptului în raport de cel al respectării procedurii consacrat de Normele metodologice de aplicare unitara a Legii nr. 10/2001.

Față de acestea instanța a considerat că reclamanții au trasat în mod corect cadrul procesual, problema aplicării art. 4 alin. 4 din Legea nr. 10/2001 urmând să se pună doar între persoanele atrase în procesul de față.

Referitor la aplicarea art. 4 din Decretul nr. 32 din 30 ianuarie 1954, s-a reținut că reclamanții au susținut că bunul imobil reintră în patrimoniul numitei M. (I.) Sorica, începând cu data preluării abuzive de către stat, ca urmare a constatării preluării abuzive de către stat a imobilului din . nr. 48, sector 1, București, de la autoarea pârâtului, numita M. (I.) Sorica, considerându-se că aceasta nu a pierdut niciodată proprietatea asupra bunului imobil în discuție. Astfel, se impune că bunul imobil să fie considerat la data divorțului ca un bun comun al foștilor soți potrivit art. 4 din Decretul nr. 32 din 30 ianuarie 1954 „Bunurile ce soții au la data intrării în vigoare a codului familiei devin comune sau proprii, potrivit dispozițiunilor acestui cod”.

Însă, asupra acestei probleme de drept, prin decizia nr. 1977 din 22 noiembrie 2007 a Curții de Apel București - Secția a IV-a Civila, instanța de control judiciar a stabilit următoarele: „Constatarea calității de bun comun al imobilului, indiferent daca s-ar dovedi sau nu simulația, este nelegală, întrucât se ignoră principiul tempus regit actum, raportat la noțiunea de calitate de proprietar avută la data preluării prevăzuta de art. 2 alin. 2 din Legea nr. 10/2001”, cât și art. 3 alin. 1 din lege.

Conform art. 315 alin. 1 Cod de procedură civilă, în caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru judecătorii fondului. În speța de față, instanța de fond nu mai este, prin urmare, îndreptățita să repună în discuție problema aplicării art. 4 din decret, dat fiind că această problemă de drept a fost rezolvată în sens negativ prin decizia de casare.

Referitor la simulația prin interpunere de persoane, s-a reținut că reclamanții au arătat că I. I. Sorica era la data încheierii căsătoriei – 04 februarie 1939 – minoră și fără profesie, în timp ce M. I N. era funcționar comercial și în timpul căsătoriei a avut puterea financiară să cumpere la data de 18 mai 1943 cu suma de un milion de lei etajul trei din imobilul situat în București, .. 29, și la data de 12 martie 1947 cu suma de 29.688.000 lei un teren în suprafața de 593,75 mp. în zona Parcul J.-Herastrau. S-a susținut că pentru a reduce riscul ca imobilul cumpărat din .. 48, să fie preluat de către Statul Român, M. N. hotărăște împreuna cu notarul ca în actul de vânzare-cumpărare să fie trecută drept cumpărătoare soția sa, M. Sorica, deși adevăratul cumpărător și realul plătitor al prețului de cumpărare este M. I N., arătându-se că în perioada 1947 - 1960 M. I. N. a suferit mai multe arestări, a fost condamnat penal, iar toate proprietățile sale sunt preluate în mod abuziv de Statul Român.

S-a considerat că toate înscrisurile și prezumțiile simple arată că imobilul din .. 48, este un bun propriu al numitului M. N. întrucât este neîndoielnic ca o tânără în vârsta de 27 de ani, casnică, fără nici un venit care trebuie să plătească lunar și impozitele pentru imobilul din .. 18, nu avea după trei ani de la sfârșitul celui de-al doilea război mondial suma de bani necesară cumpărării imobilului din .. 48. Imobilul din .. 18, a fost vândut de autoarea pârâtului în anul 1967, iar prin actul dotal suma de 80.000 lei a fost dată viitorului soț, deci lui M. N. și nu viitoarei soții, I. Sorica, mai mult decât atât suma de 80.000 lei reprezenta la acea dată doar valoarea a patru trusouri. Așa cum a rezultat din „Borderoul populației, proprietăților și exploatațiilor agricole din București” întocmit conform Recensământului agricol și al populației din ianuarie 1948, numiții I. I. și I. Sinefta (părinții lui I. Sorica și I. J. V.) nu dețineau nici un imobil în București, ei locuind tot în imobilul situat în București, sector 3, .. 18, imobil constituit drept dotă fiicei lor, Sorica M., iar proprietățile lor rurale nu au fost înstrăinate în anul 1947, parcelele de teren aflându-se în proprietatea lor chiar și în anul 1948. De asemenea, nu există nici un act de donație prin care numiții I. I. și I. Sinefta ar fi donat în anul 1947, fiicei lor M. Sorica vreo sumă de bani cu care aceasta din urmă ar fi putut achiziționa imobilul situat în .. 48. Pe de altă parte, la punctul 9 din contractul de vânzare-cumpărare încheiat în anul 1947 se menționează „ Sorica M. am cumpărat … pe prețul … pe care l-am primit în întregime în numerar acum”.

Instanța a constatat că prin actul dotal autentificat de Tribunalul I. – Secția Notariat sub nr. 4841/1939 părinții numitei Sorica I M. au înțeles să ofere ca dotă, la încheierea căsătoriei acesteia cu M. N., imobilul proprietatea acestora situat în București, .. 18, compus din teren și casă compusă din parter și etaj, din care înzestrătorii și-au păstrat timp de opt ani uzufructul apartamentului de la parter, trusoul complet și numerar în suma de 80.000 lei, specificându-se în actul dotal ca aceasta avere, constituita de părinții numitei Sorica I M. cu titlu de dotă, va fi guvernată de regimul dotal.

Prin contractul de vânzare-cumpărare transcris la grefa Tribunalului I. sub nr._ din 20 octombrie 1947 numita Sorica I M. cu domiciliu în București, .. 61, a cumpărat de la Antranik Karakastin imobilul situat în București, parcul Domeniilor, . nr. 48, compus din teren în suprafață de 480 mp. și construcție, în schimbul prețului de 350.000 lei.

Sub regimul dotal, bunurile femeii se împart în două categorii: bunuri dotale și bunuri parafernale. Drepturile femeii față de dotă sunt strict limitate de legiuitor, față de paraferna însă, drepturile femeii sunt identice cu acelea pe care femeia le are sub regimul separației de bunuri asupra întregii sale averi. Bunurile femeii, în regimul separației, sunt complet separate de bunurile bărbatului, iar bărbatul nu are asupra averii femeii niciun drept de proprietate, de folosință sau de administrare.

Prin urmare, în baza contractului de vânzare-cumpărare nr._ din 20 octombrie 1947 imobilul situat în București, parcul Domeniilor, . nr. 48, a intrat în patrimoniul autoarei pârâtului Sorica I. M. (I.), fără ca soțul acesteia să aibă vreun drept asupra acestui bun.

Potrivit art. 5 din Decretul nr. 32/1954, dovada ca un bun este propriu se va putea face între soți prin orice mijloc de proba. În cazul căsătoriilor încheiate înainte de . codului familiei, dovada ca un bun este propriu se va putea face de toți cei interesați, prin orice mijloc de proba, chiar față de cei de al treilea. Dovada că un bun este comun sau propriu soțului ce nu a participat la întocmirea actului de vânzare-cumpărare trebuie făcută în raport de fiecare bun, iar nu raportat la contribuția soților la dobândirea bunurilor în perioada căsătoriei, deci la situația financiară a fiecăruia și în raport de totalitatea bunurilor precum în regimul comunității de bunuri.

Este adevărat că în dreptul român, când femeia nu avea bunuri personale și făcea o achiziție cu titlu oneros în timpul căsătoriei, se prezuma că banii necesari pentru acea achiziție fuseseră dați femeii de către bărbat (prezumția muciană). Întrucât în dreptul român donațiile între soți erau interzise și achiziția făcută de femeie era considerată ca făcută cu banii donați de bărbat, aceasta achiziție era nulă față de femeie și se considera că făcuta de către bărbat, iar bunul dobândit se socotea ca fiind proprietatea bărbatului, iar nu ca fiind proprietatea parafernală a femeii. Însă în sistemul Codului civil donațiile între soți sunt permise și prezumția muciană a fost abrogată în baza art. 1912 coroborat cu art. 1200 Cod civil.

Ca urmare, reclamanții erau ținuți să facă dovada faptului că banii achitați ca preț în contractul de vânzare-cumpărare au provenit de M. N. și că intenția autorilor părților a fost ca bunul imobil să intre în patrimoniul lui M. N., fiind indiferenta participarea vânzătorului la simulație sau nu atâta timp cât se poate face dovada atât a unei simulații prin interpunere de persoane, cât și a unui mandat fără reprezentare. Prin urmare nu poate fi considerată o dovadă suficientă în sensul simulării contractului de vânzare-cumpărare proba lipsei aparente a surselor de venit din partea soției și a posibilităților materiale ale soțului.

La sfârșitul contractului de vânzare-cumpărare încheiat între Sorica N.M. și Antranik K. Karakasian s-a menționat că „prețul … de lei 350.000 … subscrisul vânzător declar ca l-am primit de la cumpărătoare în numerar acum la semnarea prezentului act, care servește drept chitanță autentică descărcătoare pentru primirea prețului de vânzare. … Subscrisa Sorica N. M., declar ca am cumpărat de la d-l Antranik K. Karakasian întreg imobilul arătat mai sus, proprietatea d-sale … pe prețul de lei 350.000 … pe care l-am primit în întregime și în numerar acum la semnarea prezentului act”.

Potrivit art. 1174 alin. 3 Cod civil, „mențiunile care au de obiect un fapt cu totul străin de acela al convenției, nu pot servi decât numai la un început de dovadă”. Mențiunea din contractul de vânzare-cumpărare în baza acestui text de lege reprezintă în contra moștenitorilor numitei Sorica N. M. un început de dovadă scrisă în sensul remiterii sumei de bani de o terță persoană, în lipsa oricăror precizări cu privire la persoana care a predat suma de bani și la convenția încheiată între această terță persoană și Sorica N. M., contractul de vânzare-cumpărare nu reprezintă decât un început de dovadă scrisă, ce trebuie coroborat întotdeauna și cu alte probe, în sensul remiterii sumei de bani, iar nu și asupra titlului cu care au fost predați aceștia.

Din actele depuse la dosarul cauzei a rezultat că M. N., că de altfel și fratele său, M. F. (student), a dobândit în anul 1943 de la tatăl său, M. I., etajul al treilea din casa din .. 29, București, cu titlu de vânzare-cumpărare cu rezerva dreptului de abitație viagera. La acest moment autorii părților, M. Sorica și M. N., cât și M. F., locuiau în imobilul din .. 18. La data de 12 martie 1947 N. M., domiciliat în București, .. 61, cumpără de la Banca Marmorosch, Blank & Co. SA un teren viran în Parcul J. în suprafață de 593,75 mp. în schimbul sumei de 29.688.000 lei. Pentru ca în decembrie 1949 numita Sorica M. să subînchirieze o cameră dintr-un imobil din . ceea ce privește imobilul din .. 18, în perioada 1942 – 1947 pentru ambele apartamente pe rolul fiscal a figurat impus I. M I. (tatăl lui I. Sorica), din anul 1947 până în anul 1967 a figurat Sorica M. (I.), bunul fiind vândut de către aceasta în data de 23 decembrie 1967 în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr._.

Argumentele reclamanților sprijinite pe aceste contracte de vânzare-cumpărare nu au fost reținute de către Judecătoria Sectorului 1 București, întrucât aceleași elementele de fapt pot conduce la concluzia contrară celei la care au ajuns aceștia. Astfel fiind, și cumpărarea parcelei în Parcul J. cu numai câteva luni înainte de cumpărarea imobilului din ., la prețul de 29.688.000 lei în lipsa altor elemente, iar faptul ca acest contract a fost încheiat pe numele său arată că în aceleași condiții ar fi fost încheiat și actul din octombrie 1947, dacă banii ar fi provenit de la M. N..

De asemenea, I. Sorica prin cererea de chemare în judecată având ca obiect partajarea terenului în suprafață de 593,75 mp. (filele 116 din dosarul nr._ ) arată că din anul 1954 le-a fost interzisă foștilor soți folosirea terenului, iar nu din 1947 astfel cum a arătat reclamanții pentru a se justifica simularea contractului de către autorul acestora, imobilul fiind preluat prin decizia nr. 1486/1953 (fila 208 din dosarul nr._ ). Chiar și în ipoteza în care s-ar accepta ca suma de 350.000 lei a provenit de la M. N. este la fel de posibil ca în contextul descris de reclamanți acesta să fi donat fostei sale soții sub forma darului manual aceasta suma de bani cu intenția de a asigura existenta soției nevoiașe și lipsite de mijloace.

Pentru aceste motive împrejurările de fapt descrise în paragraful de mai sus nu pot să constituie baza unei prezumții judecătorești în sensul simulării contractului de vânzare-cumpărare nr._ din 20 octombrie 1947.

În ceea ce privește notificările formulate în baza Legii nr. 112/1995, reclamanții au arătat că autorul acestora M. N. nu avea interesul să formuleze vreo cerere de restituire în baza Legii nr. 112/1995 pentru că acest act normativ interzicea restituirea în natură a imobilelor preluate de către stat (fila 6 dosar nr. 643/2008 ).

Contrar susținerilor pârâtului, nevalorificarea dispozițiilor acestei legi nu poate fi interpretata ca o recunoaștere a calității de bun propriu din partea lui M. N., potrivit art. 20 alin. 4 din Legea nr. 10/2001 „Persoanele îndreptățite care nu au formulat cereri potrivit prevederilor Legii nr. 112/1995, precum și cele ale căror cereri au fost respinse ori nu au fost soluționate până la data intrării în vigoare a prezentei legi au dreptul de a formula o asemenea cerere în condițiile prezentei legi”, iar formularea sau nu a unei notificări în baza Legii nr. 112/1995 nu profită niciuneia dintre părți și nici nu afectează poziția lor în proces (fila 112 dosar nr._ Tribunalul București, fila 87 dosar nr. 643/2008 Judecătoria Sectorului 1 București).

Împotriva sentinței civile nr._ din 9 decembrie 2010 a Judecătoriei Sectorului 1 București au formulat apel reclamanta M. M. C. și reclamantul M. I., cererea de apel fiind înregistrată pe rolul Tribunalului București - Secția a III-a Civilă la data de 24 ianuarie 2011, cu același număr de dosar -_ .

Apelanții au adus, în esență, următoarele critici sentinței apelate:

S-a invocat excepția lipsei de competentă a judecătoriei de a judeca pe fond cauza în speță (excepție de procedură și de ordine publică), față de prevederile art. 26 alin. 3 din Legea nr. 10/2001 care stabilesc competența tribunalului - secția civilă ca instanță de fond.

Prin Decizia nr. 20 din 19 martie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Secțiile Unite, pronunțată în recurs în interesul legii s-a decis că dispozițiile art. 26 alin. 3 din Legea nr. 10/2001 trebuie interpretate în sensul că instanța de judecată (tribunalul – secția civilă) este competentă să soluționeze pe fond atât contestația formulată împotriva deciziei/dispoziției de respingere a cererilor de restituire a imobilelor preluate abuziv cât și acțiunea persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al unității deținătoare de a răspunde la notificarea persoanei îndreptățite.

Prin unul dintre capetele acțiunii ce face obiectul prezentei cauze, reclamanții au contestat dispozițiile Primarului Municipiului București nr. 393 din 05 iulie 2002 și nr. 711 din 11 decembrie 2002, dispoziții de restituire în natură emise în temeiul Legii nr. 10/2001, dispoziții în care reclamantul notificator M. I. nu și-a regăsit numele, deși formulase în termen legal notificarea/cerere de restituire a imobilului.

După admiterea excepției lipsei de competență a judecătoriei de a judeca pe fond cauza în speță și după stabilirea competentei tribunalului ca instanță de fond, acestuia îi revine obligația legală de a soluționa capătul de cerere privind stabilirea calității de bun comun sau propriu al imobilului situat în București, sector 1, . nr. 48, respectiv daca acesta reprezintă bun comun al soților M. N. și M. (I.) Sorica sau bun propriu al numitei M. (I.) Sorica sau bun propriu al numitului M. N..

După stabilirea calității de bun comun sau propriu al imobilului în speță tribunalul poate trece la soluționarea capătului de cerere privind prin care se contesta Dispozițiile Primarului Municipiului București nr. 393 din 05 iulie 2002 și nr. 711 din 11 decembrie 2002 în sensul modificării acestora la art. 1 din cele doua dispoziții urmând să figureze atât numele paratului M. I. S. cât și numele reclamantei M. M. C..

S-a mai arătat că Judecătoria Sectorului 1 București nu a respectat deciziile instanțelor de recurs Decizia civilă nr. 178 din 16 martie 2006 a Curții de Apel București - Secția a IX-a civilă și decizia civilă nr. 1977 din 22 noiembrie 2007 a Curții de Apel București - Secția IV-a Civilă.

Astfel, cauza a fost trimisă spre rejudecarea fondului la Judecătoria Sectorului 1 București să se stabilească adevărul în cauza dedusă judecății, ca să se stabilească următorele: dacă numita M. (I.) Sorica, o persoană casnică în vârstă de 27 de ani, fără profesie și fără venituri deținea sau nu în anul 1947 fonduri proprii din care să plătească suma de 350.000 lei reprezentând prețul de cumpărare al imobilului; să se ia în considerație la stabilirea calității imobilului declarația soției M. (I.) Sorica, declarație din care ar fi rezultat că numita M. Sorica a primit de la o altă persoană suma de 350.000 lei reprezentând prețul de cumpărare al imobilului situat în București, sector 1, . nr. 48; să se verifice clauzele actului dotal autentificat de Tribunalul I. - Secția Notariat sub nr. 4841 din 30 ianuarie 1939 precum și natura, valoarea și destinația bunurilor dotale; să se stabilească dacă numitul M. N. soțul numitei M. Sorica deținea sau nu în anul 1947 fonduri proprii din care să plătească suma de 350.000 lei reprezentând prețul de cumpărare al imobilului și dacă numitul M. N. este sau nu adevăratul cumpărător al imobilului.

Puterea financiară a autorului M. N. este dovedită cu actul de vânzare-cumpărare autentificat de Tribunalul I. - Secția Notariat sub nr._ din 12 martie 1947, act prin care, în același an, 1947, M. N. a cumpărat un teren situat în București cu suma de 29.688.000 lei, sumă de 84 de ori mai mare decât prețul de cumpărare (350.000 lei) al imobilului situat în București, sector 1, . nr. 48. Trebuia să se stabilească dacă pârâtul M. I. S., deși deținea toate actele și datele solicitate de către reclamanți a refuzat să le dea reclamanților M. I. și M. M. C. adresa completă și reală a imobilului situat în București, sector 1, . nr. 48; să se stabilească dacă pârâta Primăria Municipiului București, deși deținea toate datele și actele solicitate a încălcat dreptul de petiționare și a refuzat să răspundă la petiția reclamantului M. I. formulată la data de 23 octombrie 2001 (petiție comunicată Primăriei Municipiului București prin scrisoare recomandată cu confirmare semnată de primire la data de 24 octombrie 2001) și a refuzat să dea reclamantului M. I. adresa completă și reală și data încheierii și autentificării actului prin care s-a cumpărat imobilul în speță situat în București.

Din acest motiv, reclamantul M. I. nu a avut cunoștință în perioada 14 februarie 2001 - 14 februarie 2002 de numărul poștal real al imobilului în speță și a scris un număr poștal greșit în notificarea nr. 371 din 11 februarie 2002 notificare formulată și comunicată înăuntrul termenului prevăzut de Legea nr. 10/2001 și care a fost înregistrată la executorul judecătoresc la data de 11 februarie 2002 și comunicată prin intermediul acestuia la data de 12 februarie 2002 Primăria Municipiului București; să se stabilească dacă reclamantul notificator M. I. după ce a aflat toate aceste date, a anunțat Primăria Municipiului București sub orice formă care este numărul poștal corect al imobilului pe care la solicitat spre restituire în temeiul Legii nr. 10/2001 prin notificarea nr. 371 din 11 februarie 2002, respectiv numărul 48; să se stabilească dacă pârâtul M. I. S. a luat toate actele din apartamentul numitului M. N. (apartament situat în București, sector 2, ., .. 90) și din apartamentul numitei I. Sorica (apartamentul situat în București, sector1, .-61, .) și a refuzat să depună la dosarul cauzei actele semnate de către soții M. N. și M. Sorica, acte care clarifică împrejurarea dacă imobilul situat în București, sector 1, . nr. 48, este bunul propriu al soțului M. N.; să se stabilească dacă pârâtul M. I. S. are antecedente și a luat și alte acte ce aparțin de drept reclamantului M. I.. Sustine apelanta reclamanta ca intimatul pârât M. I. S. a luat de la Biroul Notarial Legitimus exemplarul original al certificatului de moștenitor nr. 7 din 26 ianuarie 2000 de pe urma defunctului M. N., exemplar aparținând de drept reclamantului M. I. și refuză de 12 ani de zile să-l predea; să se stabilească dacă după decesul autorului său M. N. și anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, reclamantul M. I. a intentat împotriva pârâtului M. I. S. vreun proces în legătură cu succesiunea defunctului M. N., proces în care reclamantul a menționat că pârâtul M. I. S. ascunde acte de proprietate.

In opinia apelanților, instanța de fond nu a verificat niciunul dintre punctele menționate și nu a putut să stabilească adevărul în cauza dedusă judecății.

Instanța de fond nu a încuviințat și nu a administrat nici măcar proba cu interogatoriul pârâților, deși s-a solicitat o asemenea probă și era impusă de decizia instanței de recurs. De asemenea, instanța de fond nu a încuviințat și nu a administrat nici proba testimonială, deși s-a solicitat aceasta probă și era impusă și de decizia instanței de recurs. Martora propusă de apelanta reclamanta I. V., sora defunctei M. (I.) Sorica și mama pârâtului M. I. S. a fost considerată că nu mai este în deplinătatea facultăților mintale, fiind internată în spital și suferind de Alzheimer.

Au mai susținut apelanții că imobilul în speță a fost cumpărat în timpul căsătoriei dintre M. N. si M. Sorica, desfacerea căsătoriei prin divorț pronunțându-se prin sentința civila nr. 5550 din 15 iunie 1955 a Tribunalului Popular al Raionului I.V. Stalin.

Art. 5 alin. 2 din Decretul nr. 32/1954 stabilește că dovada unui bun propriu se va putea face de către toți cei interesați, în cazul de față de către moștenitorii foștilor soți și dovada va putea fi făcuta prin orice mijloc de probă.

În speță, sunt incidente dispozițiile art. 4 din Decretul nr. 32/1954 în sensul că soții vor fi supuși de la data intrării în vigoare a Codului familiei – 01 februarie 1954, dispozițiilor acestui cod în privința relațiilor patrimoniale, indiferent de data căsătoriei și oricare ar fi fost regimul matrimonial sau legal sau convențional de mai înainte.

În anul 1947 la data cumpărării numita M. Sorica născută I. autoarea pârâtului M. I. S. avea doar 27 de ani, era casnică, nu avea nici o profesie, nu obținea venituri din muncă sau din chirii, nu deținea nici o sumă de bani din vânzarea vreunui bun dotal.

În actul de vânzare-cumpărare al imobilului în speță act autentificat sub nr._ din 20 octombrie 1947 de Tribunalul I. - Secția Notariat, numita M. Sorica, născută I., a declarat că este casnică, a primit suma de 350.000 lei la data semnării respectivului act de vânzare cumpărare.

Așadar, din declarațiile numitei M. Sorica din Actul de vânzare-cumpărare autentificat de Tribunalul I. – Secția Notariat sub nr._ din 20 octombrie 1947 a rezultat clar că aceasta a primit de la o altă persoană suma de 350.000 lei reprezentând prețul de cumpărare al imobilului în speță; o bancă nu putea să-i acorde tinerei M. Sorica vreun împrumut pentru că aceasta era casnică, nu avea nici o profesie, nu obținea venituri din muncă sau din chirii.

Ipoteza că aceasta ar fi primit de la părinții săi banii este, în opinia apelantei, exclusă. Numiții I. I. și Sinefta I., părinții tinerei M. Sorica, nu mai aveau în anii 1947 - 1948 decât o parcelă de 6.250 mp. teren în ., și locuiau în imobilul pe care îl donaseră cu opt ani în urmă uneia dintre fiicele lor, așa cum a rezultat din Borderoul populației proprietăților și exploatațiilor agricole (CAP) din București întocmit la data de 15 ianuarie 1948 și din actul dotal autentificat sub nr. 4841 din 30 ianuarie 1939 de Tribunalul I. - Secția Notariat.

Toate actele și toate prezumțiile simple dovedesc că numita M. Sorica, născută I., nu deținea în anul 1947 fonduri proprii din care să plătească suma de 350.000 lei reprezentând prețul de cumpărare al imobilului din București, sector 1, . nr. 48.

Declarația numitei M. Sorica născută I. din cuprinsul actului de vânzare-cumpărare autentificat de Tribunalul I. – Secția Notariat sub nr._ din 20 octombrie 1947 în sensul ca a primit suma de 350.000 lei plătită ca preț al imobilului reprezintă recunoașterea existenței” Convenției de prete-nom („Simulație prin interpunerea de persoane”), înscris sub semnătură privată semnat de M. N. și M. Sorica în octombrie 1947 și un „început de dovadă scrisă” (art. 1197 Cod civil) ce face crezută existența Convenției de prete-nom (simulație prin interpunerea de persoane) încheiată de soții M. N. și M. Sorica.

Înscrisul sub semnătură privată datat octombrie 1947, înscris ce reprezintă o Convenție de prete-nom (simulație prin interpunerea de persoane) i-a fost arătat reclamantei M. M. C. de către M. N. în anul 1991 și ulterior la sfârșitul anului 1997 în apartamentul acestuia din urmă situat în București, sector 2, ., .. 90.

În acel înscris sub semnătură privată, datat octombrie 1947, M. Sorica recunoștea că a primit de la soțul său M. N. suma de 350.000 lei pentru a cumpăra în numele soțului său, M. N., de la dl. Karakasian un imobil situat în București, . și recunoștea că adevăratul proprietar al imobilului ce se va cumpăra și care era situat în București, ., era soțul său M. N. nu dumneaei care va figura drept cumpărătoare în actul de vânzare-cumpărare respectiv.

Au susținut totodată apelanții-reclamanți că pârâtul M. I. S. a luat toate actele din apartamentul defunctului M. N. după decesul acestuia survenit la data de 15 martie 1998.

Puterea financiară a defunctului M. N. în anul 1947 este probata prin actul de vânzare-cumpărare autentificat de Tribunalul I. – Secția Notariat sub nr._ din 12 martie 1947, act prin care în același an 1947 M. N. a cumpărat de la banca Marmorosch Blank & Co SA un teren situat în București cu suma de 29.688.000 lei suma de 84 de ori mai mare decât prețul de cumpărare al imobilului în speță. Așadar M. N. deținea în anul 1947 fonduri proprii din care să plătească suma de 350.000 lei prețul de cumpărare al imobilului situat în București, sector 1, . nr. 48.

În luna octombrie a anului 1947, M. N. comerciant urmărit penal pentru averea sa, a convenit cu soția sa M. Sorica, ca aceasta să figureze drept cumpărătoare în actul de cumpărare al imobilului situat în București, . nr. 48 pentru a se evita confiscarea de către stat și a acestui imobil o dată cu condamnarea penală a lui M. N..

Ulterior, M. N. a fost arestat, iar numitei M. Sorica i s-a stabilit domiciliu forțat. Act doveditor: contractul de închiriere încheiat în București la data de 23 decembrie 1949 pentru o cameră de locuit din imobilul situat în București, . M. Sorica).

Condamnarea penală a defunctului M. N. pentru averea sa a survenit câțiva ani mai târziu. Din ianuarie 1948 autorul nostru M. N. dispare din evidențe, act doveditor fiind adresa nr._ din 07 noiembrie 2003 a Arhivelor naționale.

Încă din anul 1991 M. N. a încercat să clarifice ca imobilul în speță situat în București, sector 1, . nr. 48, este bunul său propriu, nu bunul propriu al fostei sale soții M.( I.) Sorica.

Astfel, în anul 1993 M. N. a solicitat Direcției Generale a Arhivelor Statului eliberarea unei copii legalizate după Actul dotal al numitei M. I. Sorica. Act doveditor: copia după actul dotal autentificat sub nr. 4841 din 30 ianuarie 1939 de Tribunalul I. - Secția Notariat copie eliberată numitului M. N. de către Direcția Generală a Arhivelor Statului.

În anul 1995 apelanta reclamanta M. M. C. a aflat de la numitul M. N. că pârâtul M. I. S. îl amenință că îl va declara iresponsabil și că îl va duce la azilul de bătrâni dacă v-a îndrăzni să revendice vreun drept asupra imobilului în speță.

În anul 1997 M. N. le-a adus la cunoștința reclamanților ca pârâtul a luat din apartamentul sau o . acte originale pe care a refuzat să le restituie.

S-a arătat că imobilul în speță nu este bun dotal al numitei M. Sorica, astfel cum a rezultat din actul dotal autentificat sub nr. 4841 din 30 ianuarie 1939 de Tribunalul I. – Secția Notariat și nici nu a fost cumpărat cu bani obținuți din vânzarea imobilului dotal situat în București, .. 18, acesta fiind înstrăinat în anul 1967.

De asemenea, nu ar fi putut fi cumpărat cu banii obținuți din vânzarea unui trusou evaluat la acea data la suma de 20.000 lei si nici cu banii dotali de 80.000 lei, aceasta sumă fiind dată prin actul dotal numitului M. N., „viitorul soț” și nu soției, minore la acea dată.

Cât privește dispozițiile Primarului General nr. 393 din 05 iulie 2002 și nr. 711 din 11 decembrie 2002, prin acestea s-a restituit in natură doar o parte din imobilul situat în București, . nr. 48, sector 1, și doar către pârât, deși reclamantul M. I., prin notificarea nr. 371 din 11 februarie 2001, solicitase în calitate de moștenitor al defunctului M. N., restituirea în natură a aceluiași imobil.

La data de 5 martie 2002 când reclamantul M. I. a aflat numărul poștal corect al imobilului a înștiințat în scris Primăria Municipiului București că numărul poștal corect este 48, neexistând nici o dispoziție legală care să stipuleze că rectificarea numărului poștal pentru care a fost notificată restituirea în baza Legii nr. 10/2001 trebuie să fie făcuta doar în intervalul 14 februarie 2001 – 14 februarie 2002.

Prin decizia civila nr. 595/A din 15 mai 2007, pronunțată de Tribunalul București – Secția a IV a Civilă în dosarul nr._/299/2006 și prin sentința civilă nr._/2010 pronunțata de Judecătoria Sectorului 1 București în dosarul nr._ s-a reținut că notificarea nr. 371 din 11 februarie 2002 a fost formulata înăuntrul termenului legal prevăzut de Legea nr. 10/2001 si îl îndreptățește pe reclamantul notificator M. I. la restituirea imobilului.

În concluzie, au solicitat apelanții-reclamanți admiterea apelului, schimbarea în tot a sentinței civile nr._/2010 pronunțata de Judecătoria Sectorului 1 București în dosarul nr._, soluționarea excepției de necompetență a Judecătoriei Sectorului 1 București de a soluționa cauza pe fond, admiterea acțiunii civile formulate de reclamanți și modificarea dispozițiilor nr. 393 din 05 iulie 2002 și nr. 711 din 11 decembrie 2002 ale Primarului Municipiului București, astfel încât în dispozițiile de restituire să figureze atât numele pârâtului, cât și numele reclamantei M. M. C..

Intimatul M. I. S. a formulat întâmpinare, solicitând respingerea cererii de apel, ca nefondată.

În apel a fost administrata proba cu înscrisuri și proba cu interogatoriu.

Prin decizia civilă nr. 1040/A din 09 decembrie 2011, Tribunalul București - Secția a III-a Civilă a respins ca nefondat apelul formulat de apelanta – reclamanta M. M. C., împotriva sentinței civile nr._ din 09 decembrie 2010, pronunțată de Judecătoria Sector 1 București în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații – pârâți M. I. S. și M. București Prin Primar General.

Pentru a pronunța această decizie, instanța de apel a reținut că prin decizia civila de casare nr. 1977 din 22 noiembrie 2007, pronunțată de Curtea de Apel București – Secția a IV-a Civilă s-a stabilit ca la rejudecarea fondului cauzei de către prima instanță, aceasta are obligația de stabili în primul rând cadrul procesual cu toți moștenitorii defuncților și s-a administrat probe noi înscrisuri și interogatorii, martori sub aspectul simulării prin interpunere de persoane în scopul recunoașterii calității de bun propriu celuilalt soț, defunctul M. N..

Totodată, instanța de casare a stabilit că indiferent daca s-ar dovedi sau nu simulația, constatarea calității de bun comun a imobilului este nelegala întrucât s-ar ignora principiul tempus regit actum, raportat la „calitatea de proprietar avută la data preluării” prevăzută de art. 2 alin.2 din Legea nr. 10/2001.

Ulterior tranșării acestor chestiuni, în rejudecare, instanța a analizat tardivitatea notificării reclamantului și incidența art. 4 alin. 4 din Legea nr. 10/2001.

Sentința pronunțata în urma rejudecării cauzei conform celor dispuse prin decizia de casare sus menționată, a fost casată din nou, de data aceasta în apel, prin decizia civila nr. 292/A din 25 februarie 2009, Tribunalul București – Secția a IV-a Civilă reținând că, în rejudecare, instanța de fond a ignorat hotărârea instanței de recurs și nu a pus în discuție cadrul procesual.

Cauza reînregistrată încă o dată pe rolul instanței de fond, a fost soluționată prin sentința civila nr._ din 09 decembrie 2010, pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București și această sentință face obiectul apelului.

În primul rând, tribunalul a constatat că instanța de fond s-a conformat celor dispuse de către instanța de recurs prin decizia de casare nr. 1977 din 22 noiembrie 2007, pronunțată de Curtea de Apel București – Secția a IV a Civilă și a pus în discuție cadrul procesual.

Astfel, moștenitorii defunctului M. N. în persoana numiților I. D. T., M. M., M. G., D. A. și A. R. conform certificatului de moștenitor nr. 7 din 26 ianuarie 2000 au înțeles să formuleze în cauză cerere de intervenție accesorie în favoarea pârâtului M. I. S. în motivarea căreia au precizat că nu înțeleg să revendice nici un drept asupra imobilului în litigiu întrucât cunosc exact situația juridică a acestuia în sensul că acesta a aparținut în totalitate autoarei pârâtului, defuncta M.( I.) Sorica.

Aceștia au precizat că își manifestă voința de a interveni în cauză în forma intervenției accesorii în favoarea pârâtului doar din perspectiva litigiilor abuzive purtate de către reclamanți.

În ședința publică din data de 11 noiembrie 2010 instanța de fond a respins cererea de intervenție accesorie, apreciind, față de argumentația acesteia, că intervenienții nu justifică un interes legitim conform dispozițiilor art. 49 alin. 1 Cod de procedură civilă.

Întrucât a fost invocată excepția necompetenței materiale a judecătoriei de a judeca fondul cererii deduse judecații, excepție ridicată în fața instanței de fond și reiterată în apel, tribunalul a soluționat cu prioritate această excepție și a apreciat că aceasta este neîntemeiata, prin raportare la primul capăt al cererii de chemare in judecată – acțiunea în constatarea calității imobilului situat în București, . nr. 48, sector 1, de bun propriu al defunctului M. N. autorul reclamanților și implicit a dreptului de proprietate exclusiv al defunctului asupra imobilului, în privința capătului de cerere având ca obiect anularea parțială a dispozițiilor Primarului General nr. 393 din 05 iulie 2002 și nr. 711 din 11 decembrie 2002 operând prorogarea legală de competență, potrivit dispozițiilor arm,t. 17 Cod de procedură civilă.

In ceea ce privește apelul formulat de apelantul-reclamant M. I., tribunalul a constatat că instanța de fond, în urma admiterii excepției lipsei calității procesuale active în ședința publică din data de 11 noiembrie 2010, a respins cererea formulată de acest reclamant în contradictoriu cu pârâtul M. I. S. ca fiind formulată de o persoană fără calitate procesuală activă, soluție care a fost corect raportată la împrejurarea de fapt reținută în mod judicios de prima instanță, aceea ca reclamantul M. I. a transmis calitatea sa procesuală reclamantei M. M. C. în cel de-al doilea ciclu procesual (fila 26 dosar_/2006) și instanța de fond în ședința publică din data de 8 septembrie 2006 a luat act de transmiterea astfel a calității procesuale active.

Ca urmare, apelul formulat de apelantul reclamant M. I. prin care nu s-a criticat soluția de respingere a acțiunii în ceea ce-l privește ca fiind formulată de o persoană fără calitate procesuala activă, dat fiind prezumția de lucru judecat de care se bucura sub acest aspect, apare ca fiind formulat de o persoană fără calitate procesuală activă.

În ceea ce privește fondul cauzei, în lumina deciziei de casare nr. 1977 din 22 noiembrie 2007, pronunțata de Curtea de Apel București – Secția a IV-a Civilă este exclusă posibilitatea constatării calității de bun comun al foștilor soți defuncta M. N. și M. (I. ) Sorica în privința imobilului situat în București, . nr. 48, sector 1.

Astfel prin decizia de casare sus menționata a stabilit constatarea calității de bun comun a imobilului ca nelegală întrucât s-ar ignora principiul „Tempus regit actum” raportat la „calitatea de proprietar avuta la data preluării” prevăzută de art. 2 alin. 2 din Legea nr. 10/2001.

Așadar, criticile aduse de apelanta reclamanta sentinței pronunțate de prima instanța au fost reținute ca vizând exclusiv caracterul de bun propriu al defunctului M. N. ca urmare a simulației prin interpunere de persoane.

Regimul legal aplicabil bunului imobil in cauza a fost stabilit in mod corect și fără nici un echivoc de către prima instanță.

Imobilul a fost dobândit prin actul de vânzare-cumpărare transcris la grefa Tribunalului I. sub nr._ din 20 octombrie 1947, încheiat de defuncta M.(I.) Sorica în schimbul prețului de 350.000 lei, sumă pe care aceasta a declarat în cuprinsul aceluiași act că a primit-o în numerar în întregime la data încheierii actului.

Actul de vânzare-cumpărare a fost încheiat astfel sub regimul dotal în vigoare la data perfectării astfel încât imobilul a devenit bunul parafern al defunctei fără ca soțul acesteia să aibă vreun drept asupra imobilului și nu se aplica prezumția mucianica ce a fost abrogată în sistemul Codului civil.

În situația dată, caracterul de bun propriu al celuilalt soț, defunctul M. N. nu poate fi constatat decât reținând simulația prin interpunere de persoane și probatoriul în dovedirea simulației a fost încuviințat și administrat în rejudecare în acest din urma ciclu procesual (al patrulea) în primă instanță și apel conform celor dispuse prin decizia de casare anterior menționată și probatoriul astfel administrat nu a făcut dovada existenței simulației.

Faptul că defuncta M. (I.) Sorica nu avea posibilități materiale de natura să-i permită achiziționarea imobilului coroborat cu mențiunea din cuprinsul actului de vânzare-cumpărare în sensul ca a primit suma de 350.000 lei achitată ca preț al imobilului fără a se menționa persoana care i-a remis banii și de asemenea coroborat și cu faptul ca defunctul M. N. dispunea de posibilități materiale consistente astfel cum a rezultat din achizițiile imobiliare făcute de acesta la data de 18 mai 1943 și respectiv 12 martie 1947 când a plătit sume de 1.000.000 lei și respectiv 29.000.000 lei, nu pot face singure dovada simulației prin interpunere de persoane în lipsa probării voinței secrete a părților în sensul ca acest bun sa fie proprietatea soțului defunct.

Această voință a părților nu a fost probată de către apelanta reclamantă.

Cele arătate de către apelanta reclamanta în cuprinsul apelului formulat în sensul ca defunctul M. N. era urmărit penal pentru averea sa în anul 1947 și ulterior a și fost arestat și care ar putea susține voința secreta a părților că imobilul dobândit de M. (I.) Sorica să fie proprietatea defunctului M. N. nu sunt dovedite prin înscrisurile depuse la dosar.

Astfel cum în mod judicios a reținut și prima instanță, apelanta reclamanta a fost ținută să facă dovada că intenția celor doi defuncți foști soți a fost ca bunul să intre în patrimoniul lui M. N. și prin întreg probatoriul administrat apelanta pârâtă nu a probat voința astfel a părților.

Existența unui înscris sub semnătură privată datat octombrie 1947 și care a susținut apelanta reclamantă că i-ar fi fost arătat acesteia de către defunctul M. N. în anul 1991 și ulterior la sfârșitul anului 1997 și care ar fi consfințit voința secretă a părților nu a fost dovedită și în raport de dispozițiile 172, art. 174 Cod de procedură civilă.

De altfel, faptul achiziționării de către defunctul M. N. la data de 12 martie 1947 a unui alt imobil pentru suma de 29.688.000 lei cu numai câteva luni înainte de cumpărarea de către soția sa a imobilului în cauză la data de 20 octombrie 1947 pentru suma de 350.000 lei poate fi folosit la fel ca și contraargument pentru teama defunctului urmărit penal de către autorități, raportat și la valoarea foarte mica a imobilului.

Având în vedere suma plătita pentru imobilul ce face obiectul cauzei și care este foarte mică comparativ cu cea a imobilului achiziționat de defunctul M. N. în primăvara anului 1947 este la fel de posibil ca defunctul să fi donat aceasta suma soției sale cu intenția de a sigura existenta soției nevoiașe și lipsită de mijloace dat fiind regimul legal aplicabil bunurilor dobândite de soți în acea epocă.

În concluzie, apelul formulat cât privește greșita reținere de către prima instanța a caracterului de bun propriu al defunctei M. (I.) Sorica este nefondat și fac de prisos cercetarea nulității parțiale a dispozițiilor Primarului General nr. 393 din 05 iulie 2002 și nr. 711 din 11 decembrie 2002 solicitată tocmai prin prisma drepturilor pretins a fi transmise asupra imobilului de către autorul M. N..

Împotriva deciziei civile nr. 1040/A din 9 decembrie 2011 a Tribunalului București - Secția a III a Civilă, la data de 21 mai 2012, a formulat recurs reclamanta M. M. C., solicitând să se admită recursul, să se schimbe în tot decizia recurată și sentința civilă apelată, să se admită acțiunea civilă formulată, să se dispună anularea parțială a Dispozițiilor Primăriei Municipiului București nr. 393 din 05 iulie 2002 și nr. 711 din 11 decembrie 2002, în sensul modificării parțiale a art. 1 din cele două dispoziții de restituire în natură a imobilului în speță în baza Legii nr. 10/2001, astfel încât în acest articol să figureze numele recurentei și numele intimatului M. I. S., drept persoane îndreptățite la restituirea imobilului situat în București, . nr. 48, sector 1, în calitate de moștenitori legali ai numitului M. N., adevăratul proprietar al imobilului în speță, iar art. 1 din Dispozițiile Primăriei Municipiului București nr. 393 din 05 iulie 2002 și nr. 711 din 11 decembrie 2002 să aibă următorul conținut: să se restituie, în natură, în proprietatea numiților M. I. S. și M. M. C. imobilul situat În București, . Nr. 48, sector 1.

Motivele de recurs sunt cele prevăzute de art. 304 pct. 7 Cod de procedură civilă („când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii”), pct. 8 Cod de procedură civilă („când instanța, interpretând greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia”) și pct. 9 Cod de procedură civilă („când hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii”).

1. Nu este adevărat că din probatoriul administrat „nu s-a făcut dovada existenței simulației prin interpunere de persoane”.

Din contră, tocmai, înscrisurile și interogatoriile de la dosarul cauzei dovedesc existența simulației prin interpunere de persoane dintre soții M. N. și M. Sorica.

Înscrisurile și interogatoriile de la dosarul cauzei sunt, în coroborare cu uzanțele/prezumțiile simple/cutuma (obiceiul) ce reprezintă izvor de drept civil conform art. 1din Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, mai mult decât suficiente pentru a dovedi că imobilul în speță situat în București, . nr. 48, reprezintă bunul propriu al autorului nostru comun, M. N. (autorul comun al recurentei M. M. - C. și al intimatului - pârât M. I. S.), și nu bunul soției sale, M. (I.) Sorica (autoarea intimatului - pârât M. I. S.) care, deși figura drept cumpărătoare a imobilului În speță, nu deținea În anul 1947 (anul cumpărării imobilului în speță) fonduri proprii din care să plătească prețul de cumpărare al imobilului de 350.000 lei și nu avea interes să cumpere respectivul imobil ca bun propriu.

În anul 1947 (anul cumpărării imobilului În speță), M. (I.) Sorica (autoarea intimatului - pârât M. I. S.) era o persoană”casnică”, nesalarizată, avea vârsta de 27 de ani, nu putea obține bani de la părinții săi, pentru că aveau doar 6250 m.p. în ., și nu avea interes să cumpere ca bun propriu imobilul în speță situat În București, . Nr. 48, pentru că mai deținea în patrimoniu un imobil asemănător situat tot În mun. București ( imobilul situat În București, .. 18, imobil obținut de la părinții săi ca dotă În anul 1939 ). Aceasta a declarat singură în actul juridic dedus judecății ( Actul de vânzare-cumpărare autentificat de Tribunalul I. - Secția Notariat sub nr._/20 octombrie 1947) că „a primit suma de 350.000 lei" reprezentând prețul de cumpărare al imobilului în speță” .

Datorită existenței declarației scrise dată de autoarea sa, M. (I.) Sorica, în actul juridic dedus judecății, intimatului - pârât M. I. S. Îi revenea sarcina legală să răstoarne prezumțiile că „bunul În speță nu este bun propriu dotal sau parafernal al autoarei sale” și că „bunul În speță nu este cumpărat cu banii proprii ai autoarei sale”.

Intimatul - pârât M. I. S.

- nu a putut răsturna declarația dată de autoarea sa, I. Sorica (M. Sorica), declarație cuprinsă În actul juridic dedus judecății (Actul de vânzare - cumpărare / fraza nr. 9 autentificat de Tribunalul I. - Secția Notariat sub nr._ /20.10.1947), declarație prin care autoarea sa, I. Sorica (M. Sorica), a recunoscut că „a primit suma de_ lei” reprezen­tând prețul de cumpărare al imobilului În speță;

nu a putut dovedi că autoarea sa, I. Sorica (M. Sorica) „a primit suma de_ lei” cu un alt motiv decât acela a existenței unei simulații prin interpunere de persoane dintre ea și soțul său, M. N.;

- nu a putut dovedi că autoarea sa, I. Sorica ( M. Sorica ) avea interes să cumpere ca bun propriu imobilul în speță situat în București, . nr. 48, atât timp cât deținea în patrimoniu un imobil asemănător situat tot în mun. București (imobilul situat în București, .. 18, imobil obținut de la părinții săi ca dotă În anul 1939);

- nu a putut dovedi că imobilul În speță a fost cumpărat cu banii proprii ai autoarei sale, I. Sorica ( M. Sorica );

- nu a putut dovedi că imobilul În speță a fost cumpărat cu banii proprii ai altei persoane decât cu banii autorului nostru comun, M. N..

2. Dacă din probatoriul administrat „nu s-a făcut dovada existenței simulației prin interpunere de persoane”, atunci răspunderea o poartă instanțele de judecată

- care nu au știut la timp ce Întrebări să pună intimatului - pârât M. I. S. și ce acte să solicite de la intimatul - pârât M. I. S. pentru a afla adevărul În cauză,

- care s-au pronunțat fără să fi aflat adevărul În cauză și fără să fi aflat răspunsul la Întrebări principale (ex.: cu ce bani a cumpărat imobilul În speță numita M. Sorica ; de unde avea banii; cu ce scop a primit respectivii bani; de ce a cumpărat imobilul În speță, atât timp cât mai deținea În patrimoniu un imobil asemănător),

- care au pierdut, prin amânarea administrării probei cu martori (martor propus: I. V. ), mărturia sorii numitei M. I. Sorica.

Mai mult, după casarea cu trimitere, instanțele de fond și de apel trebuiau să aibă cunoștință că eu nu am obligația legală de a prezenta Convenția de prete-nom În susținerea acțiunii mele, datorită faptului că instanța de recursinstanța de casare cu trimitere (Curtea de Apel București - Secția a-IV-a), prin Decizia sa civilă nr. 1977/22.11.2007, a stabilit În cauză În mod irevocabil că „relațiile dintre foștii soți duc cu certitudine la imposibilitate morală de preconstituire a unui asemenea act”.

Instanța de recurs/instanța de casare cu trimitere, prin Decizia civilă nr. 1977 /22.11.2007 pronunțată de Curtea de Apel București - Secția a-lV-a, a impus judecătorilor fondului să verifice „dacă există un alt Înscris privind procurarea de fonduri de către cumpărătoare”, să „verifice cu orice probă admisă de lege, de la cine sau de unde a provenit prețul cu care s-a cumpărat imobilul în anul 1947”, să administreze probe noi privind „proveniența sumei de bani ce a constituit prețul dobândirii imobilului În speță”.

3. Nu este adevărat că „este la fel de posibil ca defunctul să fi donat această sumă soției sale cu intenția de a asigura existența soției nevoiașe și lipsită de mijloace”.

Nu există nici un contract de donație prin care autorul meu, M. N., să-i fi donat vreo sumă de bani numitei M. (I.) Sorica (autoarea intimatului - pârât M. I. S.).

Așa cum rezultă din Actul dotal autentificat de Tribunalul I. - Secția Notariat sub nr. 4841/30 ianuarie 1939, numita M. (I.) Sori ca (autoarea intimatului - pârât M. I. S.) nu era nici „nevoiașă”, nici „lipsită de mijloace” și nu avea nici interesul de a cumpăra imobilul În speță ca bun propriu, pentru că mai deținea În patrimoniu un alt imobil asemănător În București.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispoz. art. 299 - 316 C.pr.civ..

La data de 16 august 2012 a depus la dosarul cauzei întâmpinare intimatul M. I. S., prin care a solicitat respingerea recursului.

Invocă totodată intimatul excepția nulității recursului pentru nemotivare, arătând că, contrar art. 302¹ alin. 1 lit.c C.proc.civ., recurenta reclamantă s-a rezumat a indica trei motive de recurs în mod generic, acestea fiind doar menționate, respectiv art. 304 pct. 7 C.proc.civ., art. 304 pct. 8 C.proc.civ și art. 304 pct. 9 C.proc.civ., fără ca acestea să fie apoi în concordanță cu exigențele textului legal sus-menționat. Astfel, recurenta nu aduce critici privind motivele de nelegalitate și se rezumă a face trimitere la interpretarea probelor de către instanța de apel – aspect ce nu constituie motiv de nelegalitate și care nu poate fi încadrat în vreunul din motivele de casare sau de modificare, cu atât mai mult cu cât art. 304 pct. 10 și 11 C.proc.civ. au fost abrogate prin O.U.G. nr. 138/2000.

Modalitatea în care recurenta abordează cererea constă practic în menționarea unor succesiuni de fapte și afirmații, decizia instanței de apel, nefiind analizată din punct de vedere juridic punctual, pentru a se putea constata care sunt motivele de nelegalitate a hotărârii.

Pe fond, intimatul susține, în esență, că recurenta nu aduce critici din punct de vedere juridic asupra hotărârilor, dar acuză instanțele de judecată în sensul că nu ar fi făcut toate diligențele pentru a face dovada simulației, uitând de faptul că, potrivit art. 1169 C.civ., sarcina probei revine reclamantului. În prezentul ciclu procesual atât instanța de fond, cât și instanța de apel au pronunțat hotărâri legale și temeinice, având în vedere în esență că imobilul situat în . nr. 48, este, conform art. 1283 din Codul civil din 1847, bun parafern propriu al autoarei intimatului Sorica I., fiind cumpărat de către aceasta prin contractul de vânzare-cumpărare nr._/1947.

Recurenta se contrazice în susțineri în ceea ce privește starea materială a lui I. Sorica și nu a prezentat nici un act secret pentru a demonstra simulația. Recurenta se limitează a face trimitere la simple supoziții ce vizează situația de fapt, fără nicio argumentare juridică.

Actul de vânzare-cumpărare întocmit de M. Sorica este un act autentic, iar potrivit art. 1171 și urm. din vechiul cod civil: „actul autentic este acela care s-a făcut cu solemnitățile cerute de lege de un funcționar public care are dreptul a funcționa în locul unde s-a făcut”.

Prin urmare, în raport de reglementările în vigoare la data întocmirii contractului de vânzare-­cumpărare este cert că imobilul este bun parafern fiind bun propriu al autoarei subsemnatului, iar instanțele de fond și apel, în mod legal, au respins cererile formulate de reclamantă.

Recurenta a depus la dosarul cauzei, la data de 18 septembrie 2012, o cerere de completare a cererii de recurs, prin care solicită să fie avute în vedere toate motivele de nelegalitate a hotărârii atacate și să se constate că aceste motive se încadrează în motivele legale de recurs prevăzute de art. 304 pct. 4, 7, 8, 9 Cod de procedură civilă, impunând admiterea recursului.

Susține recurenta că în apel trebuia să se rețină că actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr._/20 octombrie 1947 de Tribunalul I. - Secția Notariat este un act simulat - prin interpunere de persoane - în ceea ce privește persoana cumpărătorului, adevăratul cumpărător al imobilului în litigiu și proprietarul banilor plătiți ca preț de cumpărare al imobilului în litigiu fiind autorul lor, comerciantul M. N., și să se constate astfel că imobilul în litigiu situat în București, . nr. 48, sector 1, imobil compus din teren în suprafață de 480 mp., corp de clădire (subsol, parter, etaj, mansardă) și garaj, este un bun propriu autorului lor, M. N., pe care l-a cumpărat în anul 1947 cu banii săi proprii, prin persoană interpusă, adică prin intermediul soției sale, M. (I.) Sorica. De asemenea, trebuia să se retină că intimatul - pârât M. I. S. a ascuns de reclamanții M. I. și M. Moan C. existenta, datele și actele imobilului în litigiu pentru a o împiedica a solicita și a obține restituirea, în tot sau în parte, în temeiul Legii nr. 10/2001 a imobilului respectiv.

Recurenta analizează în continuare probele administrate în dosar și situația de fapt stabilită pe baza acestora, înțelegând astfel să „precizeze și săa dezvolte motivele de recurs.”

Recurenta afirmă că motivele de nelegalitate a hotărârii judecătorești atacate cu recurs, motive ce impun admiterea recursului, se încadrează în motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 4, 7, 8 și 9 C.proc.civ..

Referitor la primele două motive de recurs invocate, se arată că instanța de apel a depășit atribuțiile puterii judecătorești și a intrat în atribuțiile puterii legiuitoare, ignorând texte legale în vigoare ca și când ele nu ar exista sau ar fi În vigoare.

Instanța de apel a refuzat să respecte și să aplice dispozițiile legale din Codul civil Român, dispozițiile în vigoare atât la data încheierii actului de vânzare cumpărare simulat, cât și la data formulării acțiunii: dispozițiile legale privind probațiunea (art. 1169 C.civ. și art. 1170 C. civ.), dispozițiile legale privind începutul de dovadă scrisă (art. 1174 al. 2 C.civ. și art. 1197 C.civ.), dispozițiile legale privind prezumțiile (aplicarea art. 1199 C.civ. și 1203 C.civ. ), dispozițiile legale privind liberalitățile și donațiile (aplicarea art. 800 C.civ., art. 813 C.civ. și art. 940 al. 2 C.civ.). Astfel, instanța de apel a refuzat să constate că imobilul în litigiu este bun propriu al autorului, M. Nuculai, fiind cumpărat în anul 1947 cu banii săi proprii prin persoană interpusă, adică, prin intermediul soției sale, M. Sorica.

Instanța de apel a venit cu o ipoteză nouă cum că imobilul în litigiu este bun propriu parafernal al numitei M. (I.) Sorica pentru că „este la fel de posibil ca defunctul să fi donat această sumă soției sale cu intenția de a "gura existența soției nevoiașe și lipsită de mijloace”. Această ipoteză a instanței de apel nu este dovedită, nu este credibilă și este interzisă de art. 800 C.civ., 813 C.civ. și art. 940 al. 2 C.civ. – texte de lege ce prevăd că toate donațiile trebuie să fie făcute prin acte autentice, iar donațiile deghizate sau făcute unei persoane interpuse sunt nule.

Recurenta susține că nu este adevărat că „este la fel de posibil ca defunctul să fi donat această sumă soției sale cu intenția de a asigura existența soției nevoiașe și lipsit de mijloace”, întrucât nu există nici un contract de donație prin care autorul său, M. N., să-i fi donat vreo sumă de bani numitei M. (I.) Sorica (autoarea intimatului - pârât M. I. S.).

Așa cum rezultă din actul dotal autentificat de Tribunalul I. - Secția Notariat nr. 4841/30 ianuarie 1939, numita M. (I. Sorica nu era nici „nevoiașă”, nici „lipsită de mijloace”, dar nu avea nici bani, nici interesul de a cumpăra în anul 1947 imobilul în speță ca bun propriu, pentru că în anul 1947 mai deținea în patrimoniu un alt imobil asemănător în București (imobilul dotal situat în București, sector 3, ..18, imobil compus din teren în suprafață de 133 mp. și construcție având parter - apartament de trei camere și dependințe - și etaj - apartament de trei camere și dependințe - în suprafață de 100 mp., imobil care a fost evaluat În anul 1939 la suma de 400.000 lei, imobil care nu a fost preluat în mod abuziv de către stat, imobil a fost vândut de către I. Sorica 20 de ani mai târziu, adică în anul 1967 prin actul de vânzare-cumpărare nr._/23.12.1967 ).

Mai mult, așa cum rezultă din actele anexate, autorul lor, M. N., comerciant care desfășura activitate de comerț și avea 30 de angajați și 5 servitori, nu avea interes în octombrie 1947 să-și doneze banii, nici soției sale, nici altei persoane, ci avea interes să cumpere, ca bun propriu, imobilul în speță atât în București, . nr. 48, imobil compus din teren în suprafață de 480 mp., corp de clădire (având subsol, parter, etaj, mansardă) și garaj, pentru că nu avea în proprietate în anul 1947 un imobil bunn propriu - compus din teren, construcție și garaj, unde să locuiască, unde aibă biroul - sediu și unde să-și țină mașina.

Referitor la motivele de nelegalitate ce se încadrează, în opinia sa, în motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7 și 8 Cod de procedură civilă, recurenta arată că, pe de o parte, instanța de apel recunoaște implicit că este posibil ca autorul M. N. să fi dat suma de 350.000 lei soției sale M. Sorica, constatare care face probabilă existenta simulației prin interpunere de persoane, iar, pe de altă parte, instanța de apel își sprijină hotărârea pe un motiv contradictoriu și susține că: „probatoriul astfel administrat nu a făcut dovada existentei simulației”.

Având în vedere că Curtea de Apel a pierdut proba cu martori în anul 2005, probă propusă de către reclamant în dovedirea simulației prin interpunere de persoane, intimatul-pârât M. I. S. a refuzat să răspundă la întrebările din interogatoriu ce vizează simulația prin interpunere de persoane, iar instanțele de judecată au refuzat să ia în considerație, în dovedirea scrisă, mărturisirea și prezumțiile, recurenta consideră că nu s-a administrat un probatoriu corespunzător, deși instanțele aveau obligația legală să administreze probe în timp util, să stăruie în aflarea adevărului ă restabilească adevărul.

Ulterior, instanța de apel susține că ar fi fost dovedită simulația dacă depuneam înscrisuri din care să rezultă că „defunctul M. N. era urmărit penal pentru averea sa în anul 1947 și ulterior a și fost stat”. Aceste sunt motive străine de natura pricinii și nu sunt afirmații serioase pentru a motiva respingerea acțiunii. Deși intimatul - pârât M. I. S. susține că imobilul în litigiu este propriu parafern al autoarei sale, I. Sorica, iar actul de vânzare-cumpărare a imobilului în speță nu este simulat, nu a argumentat și nu a dovedit susținerile sale.

La aceeași dată s-a depus de către intimatul reclamant M. I. o întâmpinare, prin care acesta arată că recunoaște „ca legale și temeinice” pretențiile recurentei - reclamante M. M.-C. asupra imobilului în litigiu, reiterând totodată susținerile recurentei referitoare la fondul litigiului.

Mai arată intimatul reclamant că prin Decizia civilă nr. 178/R/16.03.2006 a Curții de Apel București - Secția a IX-a Civilă pronunțată în dosarul nr._/27/2005 (nr. vechi 1127/2005), s-a stabilit în mod irevocabil că el are legitimitate procesuală activă și că acțiunea este admisibilă în condițiile art. 111 Cod de procedură civilă, învederând însă că în anul 2006, în timpul procesului, prin contractul de donație autentificat sub nr. 3585/30.08.2006, a donat fiicei sale, recurenta-reclamantă M. M.-C., toate drepturile succesorale care îi reveneau în calitate de moștenitor legal al defunctului M. N..

Examinând decizia recurată și actele dosarului în raport de criticile de recurs formulate în cauză, Curtea constată următoarele:

Potrivit art. 302¹ alin.1 lit. c C.proc.civ., cererea de recurs va cuprinde, sub sancțiunea nulității, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor, iar potrivit art. 306 alin. 3 C.proc.civ. indicarea greșită a motivelor de recurs nu atrage nulitatea recursului dacă dezvoltarea acestora face posibilă încadrarea lor într-unul din motivele prevăzute de art. 304 C.proc.civ.criticilor de recurs invocate.

Având în vedere dispozițiile art. 306 și art. 302¹ lit.c din Codul de procedură civilă, Curtea reține în prealabil că, în actuala sa reglementare, recursul este o cale extraordinară de atac, astfel că, în situația în care litigiul este supus și căii de atac devolutive a apelului – cum este și cazul în speță, recursul a fost pus la dispoziția părților numai pentru motivele expres și limitativ prevăzute de lege, enumerate în cuprinsul art. 304 C.proc.civilă, motive care vizează numai nelegalitatea hotărârii atacate, controlul judiciar putându-se exercita deci doar asupra problemelor de drept discutate în speță.

Prevederile art. 304 pct. 10 și 11 care permiteau modificarea unei hotărâri judecătorești dacă se constata că instanța nu s-a pronunțat asupra unui mijloc de apărare sau asupra unei dovezi administrate, care erau hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii, sau dacă hotărârea se întemeia pe o greșeală gravă de fapt, decurgând dintr-o apreciere eronată a probelor, au fost abrogate în mod expres prin dispozițiile cuprinse în art. 1 pct. 49 din Legea nr. 219/2005 și, respectiv, în art. 1 pct. 112. din O.U.G. nr. 138/2000, aprobată prin Legea nr. 219/2005, neputând fi deci considerate incidente în cauză, în raport de prevederile înscrise în art. 725 alin. 1 și 3 din Codul de procedură civilă, prin raportare la data pronunțării deciziei tribunalului care face obiectul prezentului recurs.

În consecință, în calea de atac a recursului nu mai este posibilă repunerea în discuție a situației de fapt și nici rediscutarea probatoriului administrat.

Curtea are în vedere, în același sens, faptul că prin consacrarea unor limitări procesuale de genul celor indicate, legislația incidentă corespunde și jurisprudenței C.E.D.O. care, sub acest aspect, a arătat că trebuie luate în considerare ansamblul procesului desfășurat în ordinea juridică a unui stat și rolul unei curți de casație sau de apel, după caz, în cadrul sistemului jurisdicțional intern. Având în vedere specificitatea controlului exercitat de o curte de casație, asupra hotărârilor instanțelor inferioare, control care este limitat de regulă, numai la probleme de drept, Curtea Europeană a apreciat că este admisibil un formalism mai riguros în materie (a se vedea cauzele Levages Prestations Services v. Franța (1), 51/1995/557/643 paragraful 45 și Delcourt v. Belgia nr. 2689/65, hotărâre din 17 ianuarie 1970).

În acest context, Curtea, verificând cuprinsul cererii de recurs, constată că recurenta își expune în cuprinsul cererii de recurs, în mare parte, propria viziune asupra situației de fapt și propria apreciere asupra probelor administrate în cauză, situație care nu răspunde exigențelor dispozițiilor procedurale care reglementează recursul, conform celor anterior arătate.

Curtea reține în acest sens că recurenta, deși invocă formal motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct.7, 8 și 9 C.proc.civ., susține, în esență, că, contrar celor reținute de tribunal, prin probatoriul administrat s-ar fi făcut dovada existenței simulației prin interpunere de persoane vizând actul încheiat cu privire la imobilul în litigiu, situat în București, . nr.48, precum și faptul că, în mod eronat, s-ar fi stabilit prin decizia recurată că suma de bani care a constituit prețul achiziționării imobilului ar fi provenit dintr-un act de donație, donație făcută cu intenția de a asigura existența autoarei intimatului-pârât, care nu avea alte mijloace materiale la momentul perfectării actului.

Or, aceste critici nu se încadrează în dispozițiile legale invocate, în limita cărora se poate exercita controlul judiciar în recurs.

Astfel, referitor la motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct.8 din Codul de procedură civilă, Curtea reține că acesta sancționează o hotărâre care a nesocotit principiul înscris în art. 969 din Codul civil, trecând peste voința părților exprimată în convenție (actul juridic încheiat de acestea).

Așa cum s-a arătat în mod constant în jurisprudență și în literatura de specialitate, instanța schimbă natura contractului dacă va califica eronat un contract în raport de voința părților exprimată la perfectarea acestuia și comite o denaturare atunci când, supunând actele juridice din cauză interpretării sale, le atribuie un alt înțeles, pe care termenii și textul lor, în loc să îl sprijine, îl exclud în mod clar și vădit neîndoielnic. Dacă însă, din probele administrate, ar rezulta un dubiu în privința naturii juridice sau conținutului actului juridic dedus judecății, interpretarea dată de judecătorii fondului nu poate fi atacată în recurs, deoarece motivul de modificare nu permite – interpretarea dată constituind o chestiune de fapt.

Tribunalul a reținut, pe baza înscrisurilor depuse la dosar, că imobilul sus-menționat a fost dobândit prin actul de vânzare-cumpărare transcris la grefa Tribunalului I. sub nr._ din 20 octombrie 1947, încheiat de defuncta M. (I.) Sorica în schimbul prețului de 350.000 lei, sumă pe care aceasta a declarat în cuprinsul aceluiași act că a primit-o în numerar în întregime la data încheierii actului – acest contract fiind încheiat sub regimul dotal în vigoare la data perfectării sale, consecință fiind aceea că imobilul a devenit bunul parafern al defunctei, fără ca soțul său să aibă vreun drept asupra bunului respectiv.

De asemenea, tribunalul a arătat că nu se poate reține caracterul de bun propriu al celuilalt soț, defunctul M. N. decât stabilind existența unei simulații prin interpunere de persoane, operațiune juridică care însă nu a fost probată în cauză, manifestarea de voință a părților pentru a încheia un act simulat nefiind dovedită.

Prin urmare, fată de cele reținute anterior, Curtea nu poate constata incidența motivului de modificare a hotărârii analizat, criticile recurentei neputând fi primite.

Din criticile formulate, Curtea nu poate constata nici incidența motivului prev. de art. 304 pct.9 C.proc.civ., motiv de recurs ce presupune în ipoteza lipsei de temei legal, absența unei norme juridice care să poată constitui premisa majoră a silogismului judiciar față de soluția dată, iar în a doua ipoteză, o situație în care instanța recurge la textele de lege aplicabile speței, dar fie le încalcă, în litera sau spiritul lor, fie le aplică greșit.

Recurenta nu a indicat nici un text legal aplicabil raportului juridic dedus judecății care să fi fost ignorat de instanțele de fond sau care să fi fost aplicat greșit, în sensul celor deja prezentate, criticile vizând numai situația de fapt reținută, pe baza probatorului administrat .

Curtea trebuie să remarce că recurenta a susținut totodată prin cererea sa de recurs că nereținerea unei simulații prin interpunere de persoane în cauză s-ar datora modului defectuos în care instanțele anterioare au înțeles să stabilească situația de fapt și să administreze probe pentru lămurirea pe deplin a acesteia .

Curtea reține, față de argumentele aduse de recurentă în dezvoltarea acestei critici care vizează o lipsă de rol activ a judecătorului, că, deși nu se poate face abstracție de obligația instanței de a avea în vedere prevederile art. 6 par.1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, sub aspectul necesității respectării dreptului la un proces echitabil, rolul activ al instanței nu poate avea drept consecință parțialitatea ori ingerința în domeniul drepturilor părților, fiind tocmai o garanție a acestor drepturi și interese, și nici substituirea instanței în poziția procesuală a uneia dintre părți în apărarea intereselor acesteia, acest roltrebuind înțeles în contextul asigurării unui echilibru cu celelalte principii ale procesului civil – principiul disponibilității și principiul contradictorialității.

Ceea ce este esențial sub aspectul analizat este împrejurarea că părțile au beneficiat în mod efectiv și concret de mijloace procesuale eficiente necesare în vederea apărării propriilor interese, putând solicita și administra probele pe care le considerau a fi utile în vederea dovedirii propriilor pretenții, recurenta neindicând, de altfel, vreun impediment în exercitarea drepturilor sale procesuale din această perspectivă.

In plus, instanța de apel, în aplicarea art. 292 alin.1 C.proc.civilă și a art. 295 C.proc.civilă, instanța de apel a încuviințat, motivat, completarea probatoriului administrat la prima instanță, punând în discuție în acest context la termenul din data de 28.10.2011 cererea de probe formulată de apelantă (în condițiile în care partea care propusese probele nu s-a prezentat pentru a susține public, în contradictoriu cu partea adversă, utilitatea acestora în cauză), având în vedere astfel și indicațiile instanțelor de casare care s-au pronunțat anterior și care au stabilit că se impune administrarea de noi probe pentru stabilirea completă a situației de fapt, criticile recurentei fiind deci vădit neîntemeiate.

In ceea ce privește „cererea de completare a cererii de recurs” depusă de recurentă la data de 18 septembrie 2012 la dosarul de recurs, Curtea va avea în vedere dispozițiile art. 303 alin.1 C.proc.civ., conform cărora recursul se va motiva prin însăși cererea de recurs sau înăuntrul termenului de recurs – termen care se socotește de la comunicarea hotărârii, potrivit alin.2 al aceluiași articol .

In consecință, Curtea nu poate analiza criticile de recurs formulate peste termenul imperativ prevăzut de lege în cazul acestei căi extraordinare de atac.

Articolul 306 alin.2 C.proc.civ. prevede însă, ca o excepție de la sancțiunea nulității recursuluiatuncicând acesta nu a fost motivat în termenul legal, că motivele de ordine publică pot fi invocate și din oficiu de instanța de recurs, dar ea este obligată să le pună în dezbaterea părților. De asemenea, motivele de ordine publică, acelea deci care privesc încălcarea unor dispoziții legale imperative – procesuale sau materiale – pot fi invocate de către parte înaintea instanței de recurs, până la încheierea dezbaterilor în fața acesteia, deci și după expirarea termenului de motivare a recursului.

Prin raportare la aplicabilitatea acestui text legal în recursul de față, aplicabilitate care va fi analizată în cele ce urmează, Curtea constată caracterul neîntemeiat al excepției nulității recursului pentru nemotivare ridicată prin întâmpinare, instanța de recurs urmând să examineze, așadar, în continuare motivele de ordine publică invocate de recurentă cu depășirea termenului impus de lege în acest scop.

Un astfel de motiv de ordine publică îl constituie motivul de casare prev. de art. 304 pct.4 C.proc.civ., invocat de recurentă în condițiile mai sus arătate, aceasta susținând prin cererea „completatoare” a cererii de recurs că instanța de apel a depășit atribuțiile puterii judecătorești, întrucât „ar fi intrat în atribuțiile puterii legiuitoare” prin ignorarea unor texte legale în vigoare ca și cum acestea nu ar exista, refuzând să respecte și să aplice dispoziții ale Codului civil, recurenta având în vedere în acest sens normele referitoare la probațiune (principiile în materie, normele aplicabile probei cu înscrisuri și prezumțiilor) ori cele care reglementează liberalitățile.

Curtea trebuie să remarce că „excesul de putere” incriminat prin motivul de casare invocat constă în încălcarea de către judecător a principiului separației puterilor în stat, respectiv, într-o imixtiune a acestuia în atribuțiile puterii legislative sau executive. Astfel, prin încălcarea Constituției sau a altor legi organice, judecătorul săvârșește acte care intră în atribuțiile unor organe aparținând altei autorități constituite în stat, decât cea judecătorească.

Dar, este de necontestat că o instanță de judecată exercită atribuțiile puterii judecătorești atunci când interpretează și aplică legea, neputându-se invoca în acest caz incidența textului art. 304 pct.4 C.proc.civ..

Lipsa de temei legal a hotărârii invocată în același context de recurentă poate reprezenta o ipoteză în care este incident un alt motiv de recurs, cel prevăzut de art. 304 pct.9 C.proc.civ., motiv care, pe de altă parte, nu are caracter de ordine publică, criticile subsumate acestuia trebuind să fi fost formulate în termenul de motivare a acestei căi de atac.

De asemenea, nu pot fi primite nici noile critici de recurs care, în opinia recurentei, s-ar putea încadra în motivul prevăzut de art. 304 pct.8 C.proc.civ., întrucât nici acest motiv nu este unul de ordine publică.

Referitor la motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct.7 C.proc.civ., motiv care a mai fost invocat, formal, de recurentă și prin cererea de recurs, Curtea trebuie să remarce că succesiunea de fapte și afirmații din cuprinsul cererii completatoare nu este structurată din punct de vedere juridic în așa fel încât să se poată reține vreo critică susceptibilă de încadrare în motivul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 7 C.proc.civ..

Motivul de recurs întemeiat pe prevederile art. 304 pct.7 din Codul de procedură civilă, se referă la situația în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.

Astfel, recurenta susține cu privire la acest motiv că instanța de apel, în mod contradictoriu, ar fi argumentat aspectul legat de existența simulației în speță, neputându-se determina dacă s-a reținut sau dovada acestei operațiuni juridice.

Prin concept, existența unor motive contradictorii presupune folosirea de către instanță a unor argumente care din punct de vedere logic se exclud reciproc.

Împrejurarea arătată de recurentă, care reprezintă o critică adusă indirect interpretării juridice date de instanțe situației de fapt stabilite, nu se încadrează însă în ipoteza motivului de modificare invocat, din considerentele deciziei recurate rezultând fără echivoc că s-a reținut lipsa voinței părților în sensul simulării prin interpunerea de persoane, prin raportare la lipsa dovezilor sub acest aspect.

Nici pretinsa motivare străină de natura pricinii, invocată și aceasta de recurentă prin prisma modului, necorespunzător, în opinia sa, în care instanța de apel ar fi analizat probele referitoare la simulație, nu se regăsește în speță, existența unor motive străine presupunând că instanța și-ar fi fundamentat soluția adoptată pe considerente fără nicio legătură cu raportul juridic dedus judecății.

Obligația instanței de a-și motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispozițiile art. 261 Cod procedură civilă, are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situației de fapt expusă în detaliu încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților și punctul de vedere al instanței față de fiecare argument relevant, și, nu în ultimul rând raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată.

Considerentele sau „motivele de fapt și de drept”, la care se referă art. 261 pct. 5 C.proc.civ., fiind elementele silogismului judiciar, premisele de fapt și de drept care au condus instanța la soluția litigiului cuprinsă în dispozitiv, trebuie ca între aceste considerente și dispozitiv să fie o deplină concordanță, sub aspectul înțelegerii chestiunii litigioase cu care instanța a fost învestită; or, această concordanță există în cauza de față, contrar celor afirmate de recurentă.

În speța de față, se reține deci că cerințele necesare incidenței art. 304 pct.7 C.proc.civ. nu sunt îndeplinite, Curtea apreciind că hotărârea atacată cuprinde considerentele pe care instanța de apel a înțeles să își sprijine soluția pronunțată, iar acestea nu sunt străine pricinii.

Față de cele arătate mai sus, în temeiul art. 312 alin.1 C.proc.civ., Curtea va respinge recursul formulat de recurenta-reclamantă, ca fiind nefondat .

Văzând și dispoz. art. 274 C.proc.civ., prin rap. la art. 316 și art. 298 C.proc.civ., Curtea, reținând culpa procesuală a recurentei și în această fază procesuală, o va obliga pe aceasta la plata cheltuielilor de judecată către intimatul M. I. S., reprezentând onorariul achitat apărătorului ales, conform chitanței doveditoare depusă la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge excepția nulității.

Respinge recursul formulat de recurenta-reclamantă M. M. C. împotriva deciziei civile nr. 1040/A din 9 decembrie 2011, pronunțată de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul-reclamant M. I. și cu intimații-pârâți M. I. S. și M. BUCUREȘTI, prin Primarul General, ca nefondat.

Obligă recurenta la plata către intimatul M. I. S. a cheltuielilor de judecată în cuantum de 1.000 lei.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, azi, 4 octombrie 2012.

Președinte, Judecător, Judecător,

M.-A. N.-G. I. D. M. I.

Grefier,

M. C.

Red.M-A.N-G.

Tehnodact.C.F.

2ex./5.12.2012

T.B.-S.3.-I.L.M.; S.M.P.

Jud.S.1.- M.C.

← Legea 10/2001. Decizia nr. 709/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI		Legea 10/2001. Decizia nr. 1167/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI →

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Partaj judiciar. Decizia nr. 1686/2012. Curtea de Apel BUCUREŞTI Constatare nulitate act juridic. Sentința nr. 18/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI Investire cu formulă executorie. Decizia nr. 630/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI Legea 10/2001. Decizia nr. 709/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI Legea 10/2001. Decizia nr. 1167/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI Actiune in raspundere delictuala. Decizia nr. 1/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI Succesiune. Decizia nr. 995/2012. Curtea de Apel BUCUREŞTI Conflict de competenţă. Sentința nr. 2/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI