Anulare act. Decizia nr. 172/2012. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 172/2012 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 02-02-2012 în dosarul nr. 172/2012
Dosar nr._
(_ )
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR.172
Ședința publică de la 2.02.2012.
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE - C. O.
JUDECĂTOR - I. D.
JUDECĂTOR - L. D.
GREFIER - M. C.
* * * * * * * * * * *
Pe rol se află soluționarea recursului formulat de recurentul pârât Ș. D. D., împotriva deciziei civile nr. 532 A din 3.06.2011, pronunțată de Tribunalul București – Secția a III a Civilă, în contradictoriu cu intimații reclamanți C. A. D., Ș. T. și M. E. și cu intimații pârâți S. G., Ș. F., B. E., D. M., Ș. G. I., Ș. V. și Ș. P..
P. are ca obiect – anulare act.
La apelul nominal făcut în ședința publică, se prezintă recurentul pârât Șefan D. D. asistat de avocatul A.G. I., în baza împuternicirii avocațiale . nr._/2012, eliberată de Baroul București, pe care o depune la dosar, intimata C. A. D. personal, lipsind intimatele reclamante Ș. T. și M. E. și cu intimații pârâți S. G., Ș. F., B. E., D. M., Ș. G. I., Ș. V. și Ș. P..
Procedura de citare legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează depunerea la dosar, prin serviciul registratură al instanței, la data de 17.01.2012 a unei întâmpinări formulate de către intimatele reclamante C. A. D., Ș. T. și M. E., iar la data de 30.01.2012, a un ei întâmpinări formulate de către intimata pârâtă B. E..
Se mai învederează instanței împrejurarea că intimata reclamantă C. A.-D., prin cererea formulată la data de 17.01.2012, solicită comunicarea actelor de procedură la adresa din București, .. 3, ..
Avocatul recurentului pârât depune la dosar dovada achitării taxei judiciare de timbru în cuantumul dispus de instanță prin rezoluția de primire a dosarului, fiind aplicat și un timbru judiciar în valoare de 0,15 lei, pe care instanța le anulează.
Precizează că a luat cunoștință de întâmpinările depuse la dosarul cauzei și nu se impune a fi amânată pricina pentru acest motiv.
Mai arată că nu are probe noi de administrat sau cereri prealabile de formulat.
Intimata reclamantă, de asemenea, arată că nu are cereri prealabile de formulat.
Curtea, având în vedere că nu sunt cereri prealabile de formulat, constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea motivelor de recurs.
Avocatul recurentului pârât solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat și motivat, modificarea în tot a deciziei recurate în sensul respingerii apelului și pe cale de consecință menținerea hotărârii pronunțate de prima instanță ca temeinică și legală.
Consideră că hotărârea instanței de apel a fost dată cu greșita aplicare a dispozițiilor art. 129 alin. 6 din Codul de procedură civilă, atunci când a considerat că instanța de fond nu s-a pronunțat asupra motivului de nulitate reprezentat de vicierea consimțământului renunțătorilor la moștenire.
Solicită a se observa că prin acțiunea introductivă reclamantele au solicitat constatarea nulității absolute a certificatului de moștenitor nr. 1839/1980 și a declarației de renunțare la moștenire nr. 768/1980, invocând dispozițiile art. 948, 953 și următoarele, 966 și următoarele din Codul de procedură civilă. În sprijinul acestei solicitări, reclamanții au venit cu argumente de nulitate absolută și asupra cărora recurentul de astăzi a susținut că acestea reprezintă motive ce vizează nulitatea relativă, în raport de care a înțeles să invoce excepția prescripției dreptului la acțiune. Având în vedere argumentele invocate de ambele părți, instanța a solicitat reclamanților să precizeze dacă insistă în acțiunea lor și dacă într-adevăr solicită constatarea nulității absolute a celor două acte, sau dacă este vorba despre o nulitate relativă a acestora. Arată că, interpelați fiind de instanță, reclamanții au precizat că este vorba despre nulitatea absolută, situație în care instanța a soluționat cauza în limitele acestei precizări, constatând că motivele invocate de către reclamanți vizează nulitatea relativă și sunt de prisos a fi analizate, în raport de care nu a mai procedat nici la analizarea excepției prescripției dreptului la acțiune.
Chiar și dacă instanța de fond a considerat că nu sunt motive de nulitate absolută, arată că aceasta s-a aplecat asupra argumentelor invocate de către reclamanți și le-a avut în vedere atunci când a soluționat cauza.
Solicită a se observa că întreaga argumentație a instanței de fond a răspuns pe fond dreptului pretins, circumstațiind în fapt și în drept ambele capete de cerere.
Nu solicită cheltuieli de judecată.
Intimata reclamantă C. A.-D. solicită respingerea recursului ca nefondat și menținerea hotărârii recurate ca temeinică și legală, urmând a se avea în vedere apărările expuse pe larg în întâmpinarea depusă la dosar.
CURTEA,
Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin acțiunea civilă înregistrată pe rolul Judecătoriei B. la data de 29.07.2009, sub nr._, completată și precizată la data de 03.11.2009, reclamanții C. A. D., M. E. și Ș. T. au solicitat în contradictoriu cu pârâții S. G., Ș. G. I., Ș. D. D., Ș. F., Ș. V., Ș. P., B. E. și D. M., constatarea nulității absolute a certificatului de moștenitor nr. 1839/1980 autentificat de către notariatul de Stat și a declarației de renunțare la moștenire nr. 768/1980 data anterior emiterii certificatului de moștenitor, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea acțiunii reclamantele au arătat că sunt fiicele și, respectiv, soția supraviețuitoare a defunctului Ș. C., decedat la data de 20.04.2009, defunctul Ș. C., la rândul său, a fost fiul defunctului Ș. D. din căsătoria cu Ș. I., Ș. D. a fost căsătorit de două ori, a doua oară cu Ș. F., din această a doua căsătorie rezultând pârâții.
Au mai arătat reclamantele că după 1.01.1990, toți moștenitorii au formulat cereri de reconstituire a dreptului de proprietate.
Prin certificatul de moștenitor nr.1839/1980 a fost dezbătută succesiunea defunctului Ș. D. fiind menționați ca moștenitori soția supraviețuitoare Ș. F. și fiul Ș. D.D..
Conform unor declarații de renunțare autentificate, au fost menționați ca străini de moștenire S. G., B. E., Ș. C., Ș. V. și D. M..
În cuprinsul certificatului de moștenitor a fost menționată, la rubrica masa succesorală, o cotă de ½ din teren în suprafață de 5100 mp situat în comuna Otopeni, ..18, jud. I. și o cotă de ½ din construcția existentă.
S-a menționat, în cuprinsul certificatului de moștenitor, că bunul a fost dobândit în timpul căsătoriei cu soția supraviețuitoare prin contract de vânzare cumpărare autentificat sub numărul_/1923 de Tribunalul I. – Secția Notariat.
În drept au fost invocate disp.art. 651 și urm. C.civil, art. 948 C.civil, 953 și urm. C.civil, 966 și urm. C.civil.
La data de 21.09.2009, pârâtul Ș. D. a depus întâmpinare prin care a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților, excepția lipsei de interes și a prescripției dreptului material la acțiune și pe fondul cauzei a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată, cu cheltuieli de judecată.
În motivare a arătat că pârâții nu au calitate procesuală pasivă în cauză raportat la certificatul de moștenitor nr.1839/1980, nu justifică niciun drept subiectiv prin promovarea cererii de chemare în judecată și o astfel de acțiune este prescrisă.
În drept au fost invocate dispozițiile art. 115 și urm. C., art. 696-703 Cod civil.
La data de 19.10.2009, pârâta S. G. a depus întâmpinare prin care a arătat că este de acord cu solicitările reclamantelor.
La data de 03.11.2009, reclamantele au depus o cerere în completarea și precizarea acțiunii în sensul că această cerere este formulată în contradictoriu și cu pârâtele Ș. E. și Ș. M..
La data de 25.11.2009, D. M. a depus o cerere în care arată că nu este de acord cu cererea de chemare în judecată; totodată a mai arătat că numele acesteia este D. M., nu Ș., astfel cum a fost citată.
La termenul din data de 25.01.2010, pârâta B. E. a formulat întâmpinare prin care a solicitat admiterea acțiunii ca fiind legală și temeinică.
La solicitarea instanței au fost atașate la dosar relații de la Camera Notarilor Publici I. și Primăria Orașului Otopeni.
La data de 22.03.2010, pârâta B. E. a depus la dosar precizări la întâmpinare în sensul că nu este de acord cu cererea de chemare în judecată; totodată a arătat că numele acesteia este B. E., iar nu Ș., astfel cum a fost citată.
La data de 17.05.2010, instanța a luat act că pârâții au renunțat la excepția lipsei calității procesuale pasive.
Prin sentința civilă nr.4287/04.10.2010 pronunțată de Judecătoria B. s-a respins excepția lipsei de interes; s-a respins excepția prescripției dreptului la acțiune; s-a respins acțiunea reclamantelor C. A. D., M. E. Și Ș. T., în contradictoriu cu pârâții S. G., Ș. G. I., Ș. d. D., Ș. F. v, Ș. V., Ș. P., B. E. și D. M. ca neîntemeiată.
Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut că reclamantele sunt fiicele și, respectiv, soția supraviețuitoare a defunctului Ș. C., decedat la data de 20.04.2009.
Defunctul Ș. C., la rândul său, a fost fiul defunctului Ș. D. din căsătoria cu Ș. I..
Ș. D. a fost căsătorit de două ori, a doua oară cu Ș. F., din această a doua căsătorie rezultând pârâții.
După data de 1.01.1990, toți moștenitorii au formulat cereri de reconstituire a dreptului de proprietate.
Prin certificatul de moștenitor nr.1839/1980 a fost dezbătută succesiunea defunctului Ș. D., fiind menționați ca moștenitori soția supraviețuitoare Ș. F. și fiul Ș. D.D..
Conform unor declarații de renunțare autentificate, au fost menționați ca străini de moștenire S. G., B. E., Ș. C., Ș. V. și D. M..
În cuprinsul certificatului de moștenitor a fost menționată, la rubrica masa succesorală, o cotă de ½ din teren în suprafață de 5100 mp situat în comuna Otopeni, ..18, jud.I., ca și o cotă de ½ din construcția existentă.
S-a menționat, în cuprinsul certificatului de moștenitor, că bunul a fost dobândit în timpul căsătoriei cu soția supraviețuitoare prin contract de vânzare cumpărare autentificat sub numărul_/1923 de Tribunalul I. – Secția Notariat.
Asupra excepției lipsei de interes, instanța a reținut că reclamantele sunt, așa cum s-a arătat, moștenitoarele defunctului Ș. C. care, așa cum s-a reținut mai sus, a renunțat la succesiunea defunctului Ș. D..
Potrivit deciziei nr.I/1997 pronunțată în interesul legii de Curtea Supremă de Justiție, numai moștenitorii care nu au renunțat la moștenire sunt repuși de drept în termenul de acceptare prin prevederile Legii 18/1991, nu și renunțătorii.
Evident, reclamantele au interes ca certificatul de moștenitor ce menționează pe autorul lor ca renunțător să fie anulat, pentru a-și crea vocație la reconstituire de pe urma autorului Ș. D..
Asupra excepției prescripției dreptului la acțiune, instanța de fond a constatat că acțiunea reclamanților s-a fundamentat pe o nulitate absolută, iar nu relativă, astfel că o atare acțiune este imprescriptibilă sub aspect extinctiv.
S-a apreciat că instanța nu poate modifica, peste disponibilitatea părții, obiectul cererii reclamantului. În consecință, a respins excepția prescripției dreptului la acțiune.
Asupra fondului, instanța de fond a constatat că reclamantele nu invocă motive cu specială privire la consimțământul defunctului Ș. C. la epoca renunțării, ci prezintă argumente se s-ar putea aplica oricărui moștenitor ce a renunțat la succesiune anterior datei de 1.01.1990.
Or, pentru situații juridice identice, deja există o decizie pronunțată în interesul legii – obligatorie pentru instanțe – și ale cărei concluzii ar fi înfrânte în măsura în care s-ar da curs argumentelor reclamantelor.
Instanța de fond a apreciat că nu putea reține nici împrejurarea nulității absolute a certificatului de moștenitor cu argumentul că în mod greșit s-a menționat cota de ½ din teren ca aparținând soției supraviețuitoare.
Astfel, pe de o parte, certificatul de moștenitor nu face dovada dreptului de proprietate, nu reprezintă titlu de proprietate.
Pe de altă parte, reclamantele au invocat o cotă de proprietate devălmașă a autoarei lor, mama defunctului Ș. C. și prima soție a reclamantului, cu mențiunea că terenul s-a cumpărat în 1923, pe timpul acelei căsătorii.
Or, prezumția de comunitate de bunuri a fost instituită pentru prima oară, în dreptul nostru de abia 30 de ani mai târziu decât momentul cumpărării terenului, prin adoptarea Codului Familiei. O astfel de prezumție nu funcționa în regimul matrimonial anterior, astfel că reclamantele nu pot pretinde drepturi de pe urma primei soții a autorului.
Practic, întregul teren aparținea, de fapt, defunctului, neexistând o coproprietate în devălmășie nici cu prima, ni cu cea de a doua soție. Instanța nu poate anula, însă, certificatul de moștenitor cu privire la cota devălmașă a celei de a doua soții decât, eventual, la cererea interesată a unui moștenitor al defunctului, nu și la cererea reclamantelor care, așa cum am arătat, nu au vocație la moștenirea defunctului și drepturile lor nu pot fi vătămate prin păstrarea acestei mențiuni în certificatul de moștenitor.
Față de toate considerentele expuse, instanța de fond a respins acțiunea ca neîntemeiată.
Împotriva acestei soluții, au formulat apel reclamanții Ș. T., C. A. D. și M. E., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, solicitând schimbarea în tot a acesteia și pe cale de consecință, admiterea acțiunii și constatarea nulității absolute a Certificatului de Moștenitor nr. 1839/1980 autentificat de către Notariatul de Stat Sector 1 și a declarațiilor de renunțare la moștenire a lui Ș. C., B. E., S. G..
În esență, s-a susținut că instanța de fond nu a procedat în mod corect deoarece în data de 11.12.1980, soțul, respectiv tatăl acestora, Ș. C., a semnat o declarație autentificată sub nr._ din 11.12.1980/Notariatul de Stat - in succesiunea de pe urma defunctului Ș. D.. Pe cale de consecință, având în vedere și renunțarea la succesiune a celorlalți frați - de mama si de tata - ai lui Ș. C.: B. E., și S. G., moștenirea lui Ș. D. a fost culeasă doar de soția acestuia Ș. F. și de fiul Ș. D. D. (întrucât renunțase la succesiune si D. M., Ș. V. - frați de tata si mama cu Ș. D D.), așa cum rezultă din Certificatul de Moștenitor nr. 1839 din 11.12.1980. Din analiza Certificatului de Moștenitor și a Declarațiilor de renunțare (date în aceeași zi cu emiterea Certificatului de Moștenitor) rezultă că consimțământul renunțătorilor la succesiune - a lui Ș. C. (si a fraților acestuia de mama si tata) a fost viciat în sensul că notarul care a instrumentat dosarul succesoral a prezentat imobilul (teren + casa) care era cuprins în „Masa succesorală" ca fiind un bun dobândit de defunctul Ș. D. cu soția supraviețuitoare Ș. F. (mama lui Ș. D. D.) și nu un bun pe care Ș. D. îl dobândise în anul 1923 - dată la care era căsătorit cu Ș. I. (mama lui Ș. C. și a celorlalți renunțători la succesiune).
Consideră că prezentarea eronată de către notar a imobilului (teren + casa) ca fiind dobândit de către defunct în devălmășie cu a doua soție - Ș. F. și nu în timpul căsătoriei cu Ș. I. - mama lui Ș. C. și a celorlalți frați ai lui C. - de mama si tata - renunțători - i-a condus pe aceștia - prin vicierea consimțământului lor - la semnarea declarației de renunțare.
Această viciere a consimțământului lor a fost dovedită la fond prin depunerea Certificatului de moștenitor nr. 1839 din 11.12.1980 din care rezultă că imobilul (5100 mp + construcții) este dobândit de Ș. D. cu soția supraviețuitoare (Ș. F.), declarațiile autentificate sub nr. 310/13.09.2010 și nr. 323/20.09.2010, acte din care rezultă că nici B. E. sau S. G. nu au cunoscut că imobilul (teren + construcții) era dobândit de defunct în timpul căsătoriei cu mama lor Ș. I., actul de vânzare - cumpărare autentic_/1923 a imobilului din care rezulta ca acesta a fost achiziționat in 1923, data la care Ș. D. era căsătorit cu I. si nu cu F., declarația autentică_/11.12.1980, declarația autentică_/11.12.1980, declarația autentică_/11.12.1980 din care rezulta ca Ș. C.: B. E., și S. G. au declarat „ca nu am făcut nici un act de acceptare expresa, forțat sau tacita a succesiunii... fata de care înțeleg sa raman străin”, fapt prevăzut de art. 700 Cod civil, care se adresează străinilor de succesiune, celor care nu au acceptat succesiunea in termen de 6 luni de la data decesului, ori din analiza Certificatului de Moștenitor rezulta ca Ș. D. decedase la data de 25.08.1980, deci declarația era in termen de 6 luni caz in care notarul trebuia sa facă o declarație de renunțare si nu de străin de succesiune.
Deși același notar a emis Certificatul de Moștenitor si declarațiile de străin de succesiune („ renunțare") - in aceeași zi - acesta înscrie pe pagina 2 a Certificatului are alte numere de autentice decât cele reale date pentru declarații.
S-a mai arătat că deși au prezentat instanței de fond dovezile de mai sus - care arătau în mod indubitabil că avusese loc o viciere de consimțământ a renunțătorilor la succesiune (Copiii lui Ș. D. si I.), instanța de fond a respins acțiunea pe motiv că „reclamantele nu invocă motive speciale cu privire la consimțământ". De asemenea, instanța de fond și-a motivat hotărârea pe considerentul că, Codul Familiei cu privire la „devălmășia" soților asupra bunurilor nu era în vigoare în anul 1923, dar în acest sens arată că:
Important în vicierea consimțământului nu era comunitatea de bunuri, ci faptul că imobilul (teren + construcții) a fost cumpărat în timpul căsătoriei defunctului cu Ș. I. (mama renunțătorilor) și nu cu Ș. F. (mama moștenitorului din Certificatului de Moștenitor), chiar daca nu exista legal o comunitate de bunuri. Din analiza art. 954 alin 1 cod civil ignorarea sau greșita cunoaștere a realității constituie viciu de consimțământ atunci când cade asupra substanței obiectului convenției.
Cum prin substanță se înțelege orice calitate esențială a obiectului actului juridic, avută în vedere în principal la încheierea acesteia și a cărei lipsă, dacă ar fi fost cunoscută, ar fi împiedicat formularea acordului de voință, consideră că se află în această ipoteză prevăzută de Codul Civil ca motiv de nulitate absolută, prin vicierea consimțământului copiilor lui Ș. D. cu Ș. I. - aceștia au renunțat la succesiunea tatălui lor, permițând ca moștenirea să fie culeasă doar de Ș. F. - a doua soție a lui Ș. D. și de fiul lor Ș. D. D..
In cazul in care Notarul Public instrumentator al dosarului succesoral ar fi prezentat corect masa succesorala - in sensul ca imobilul care urma a fi dezbătut in succesiune era bunul propriu al defunctului Ș. D. datorita legislației din 1923, și nu că acest bun fusese dobândit de tatăl lor cu a doua soție (F.) - nu s-ar fi aflat . viciere de consimțământ. Așa cum a procedat insa notarul din 1980, copiii lui I. au înțeles ca imobilul a fost dobândit de tatăl lor cu F. si, printr-o viciere a consimțământului lor, au fost de acord sa renunțe la succesiunea de pe urma tatălui lor in favoarea celei de a doua soții a acestuia si a fiului lor.
Au solicitat să se ia în considerare ca acțiunea vizează, doar declarațiile de renunțare la succesiune din partea lui Ș. C., B. E. si S. G., întrucât restul renunțătorilor sunt fii lui Ș. D. din a doua căsătorie cu F..
Pe cale de consecință au solicitat admiterea apelului si anularea sentinței atacate, admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată la fond, respectiv anularea Certificatului de Moștenitor și a Declarațiilor de renunțare la succesiune din partea lui Ș. C., B. E. si S. G..
Prin decizia civilă nr.532/A/3.06.2011, Tribunalul București - Secția a III-a Civilă a admis apelul formulat de apelanții reclamanți, a desființat sentința civilă apelată și a trimis cauza spre rejudecare la prima instanță; a dispus restituirea către apelanți a taxei judiciare de timbru de 108 lei.
Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut că procesul civil este guvernat de principiul disponibilității.
Conform acestui principiu, consacrat de art.129 alin.6 Cod procedură civilă, instanțele sunt obligate să se pronunțe în limitele în care au fost învestite prin cererea de chemare în judecată și prin eventualele cereri reconvenționale sau de intervenție.
C. procesual, atât sub aspectul obiectului, cât și al părților între care se derulează litigiul, este cel fixat de părți, nefiind permis instanței ca, din oficiu, să se pronunțe în afara limitelor în care a fost învestită, prin introducerea în cauză a altor persoane decât cele între care se poartă procesul.
Consacrând dreptul părților de a determina limitele judecății și obiectul acesteia, ca o prerogativă a principiului disponibilității, art.129 alin.(6) C.proc.civ. statuează că „în toate cazurile judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse judecății”.
Din considerentele hotărârii atacate, instanța de apel a reținut că aceasta a fost pronunțată cu ignorarea obiectului cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost determinat prin cererea completatoare și modificatoare, prima instanță arătând că reclamantele nu invocă motive cu specială privire la consimțământul defunctului Ș. C. la epoca renunțării, ci prezintă argumente se s-ar putea aplica oricărui moștenitor ce a renunțat la succesiune anterior datei de 1.01.1990.
Această modalitate de soluționare a cauzei echivalează cu o necercetare a fondului acesteia, în întregul său și atrage incidența motivului de nelegalitate prevăzut de art.304 pct.5 C.proc.civ, dată fiind eludarea dispozițiilor art.129 (6) C.proc.civ. și, implicit a principiului disponibilității care guvernează procesul civil.
Față de aceste considerente, Tribunalul a admis apelul, a desființat sentința civilă apelată și a trimis cauza spre rejudecare la prima instanță pentru a analiza motivele de nulitate invocate în cererea de chemare în judecată, așa cum au fost reiterate și în cererea de apel.
Având în vedere că apelantele au achitat o taxă de timbru mai mare, a dispus restituirea către acestea a diferenței achitate în plus, în valoare de 108 lei.
Împotriva acestei decizii a formulat recurs pârâtul Ș. D.D., solicitând admiterea recursului, modificarea în tot a deciziei recurate în sensul respingerii apelului, iar pe cale de consecință, menținerea sentinței instanței de fond, ca temeinică și legală.
În motivarea recursului, întemeiat pe dispozițiile art.304 pct.9 Cod de procedură civilă, recurentul pârât a susținut că hotărârea a fost dată cu greșita aplicare a art.129 alin. (6) C.proc.civ. instanța de apel apreciind în mod greșit că instanța de fond nu s-a pronunțat asupra motivului de nulitate reprezentat de vicierea consimțământului a renunțătorilor la moștenire și că ar fi respins acțiunea doar pentru că reclamantele nu invocă motive speciale cu privire la consimțământ.
Recurentul a susținut că instanța de fond a respectat întrutotul principiul disponibilității conținut de art.129 alin. (6) Cod de procedură civilă, luând în considerare întocmai cadrul procesual stabilit de reclamant în privința obiectului și participanților.
Față de primul motiv de nulitate (lipsa obiectului actului de renunțare: terenurile scoase din circuitul civil nu puteau face obiectul renunțării la moștenire) instanța a reținut motivat că: "Reclamantele nu invocă motive cu speciala privire la consimțământul defunctului Ș. C. la epoca renunțării, ci prezintă argumente ce s-ar putea aplica oricărui moștenitor ce a renunțat la succesiune anterior datei de 01.01.1990. Or, pentru situații juridice identice, deja există o decizie pronunțată în interesul legii obligatorie pentru instanțe - si ale cărei concluzii ar fi înfrânte în măsura în care s-ar da curs argumentelor reclamantelor."
Recurentul a arătat că instanța de fond a judecat obiectul cererii și în considerarea motivului de nulitate pretins de reclamant a fi fost ignorat ("error in corpore" - calificată în cererea de apel că "error in substantiam", la fila 4, paragraful 2 - vicierea de consimțământ privind greșita cunoaștere a realității în privința situației juridice a terenului de 5.100 mp).
In considerentele instanței de fond se motivează atât constatarea neinvocării motivelor cu speciala privire la consimțământul defunctului, aplicabile oricărui moștenitor ce a renunțat la succesiune anterior datei de 01.01.1990, cât și constatarea netemeiniciei susținerilor raportate la viciul erorii asupra situației juridice a terenului:
Față de acest considerent devine evident că eroarea asupra calității de proprietar a primei soții nu ar fi avut nicio relevanță asupra renunțării la moștenire, cât timp reclamanții nu ar fi putut obține drepturi de la prima soție a autorului, iar astfel, cota lor de proprietate ar fi fost tot o parte din ½, din imobil.
Întreaga argumentație a instanței de fond a răspuns astfel pe fond dreptului pretins, circumstanțiind în fapt și în drept ambele capete ale cererii. De asemenea, constatările instanței ce țin de situația de fapt denotă și luarea în considerare a dovezilor propuse în susținerea cererii.
Pentru toate motivele mai sus expuse, prevederile art.129 alin.(6) C.proc.civ. au fost respectate de instanța de fond, astfel încât nu poate deveni incident motivul de casare prevăzut la art.304 pct.5 (precum a reținut instanța de apel).
In concluzie, întrucât considerentele hotărârii din fond releva discutarea ambelor motive de nulitate invocate de reclamant în susținerea obiectului cererii - constatarea nulității certificatului de moștenitor și a declarației de renunțare - în mod necesar instanța de fond s-a pronunțat asupra obiectului cererii, deci cu respectarea art.129 alin (6) C.proc.civ. Odată constatat acest aspect, devine nelegală constatarea instanței de apel privitoare la încălcarea art. 129 alin (6) C.proc.civ. de către instanța de fond. Pe cale de consecință, instanța de apel a făcut o greșită aplicare a art. 129 alin (6) Cod de procedură civilă.
Intimatele reclamante Ș. T., C. A.-D. și M. E. au formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului.
În motivare, au susținut că instanța de apel în mod corect a admis apelul, a desființat sentința și a trimis cauza spre rejudecare, reținând că, față de modalitatea de soluționare a cauzei de primă instanță, aceasta echivalează cu o necercetare a fondului cauzei, în întregul său și atrage incidența motivului de nelegalitate prevăzut de art.304 pct.5 Cod de procedură civilă, dată fiind eludarea dispozițiilor art.129 alin.6 Cod de procedură civilă.
De asemenea, intimata B. E. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
În calea de atac a recursului nu au fost administrate probe noi.
Curtea, analizând criticile de recurs, constată următoarele:
Așa cum în mod corect a reținut și instanța de apel, procesul civil este guvernat de principiul disponibilității, consacrat de dispozițiile art. 129 alin. 6 Cod procedură civilă, care conferă dreptul părții de a stabili obiectul cererii de chemare în judecată, cât și persoanele împotriva cărora înțelege să le opună un drept, dar și obligația instanțelor de a se pronunța în limitele în care au fost învestite prin cererea de chemare în judecată și prin eventualele cereri reconvenționale sau de intervenție.
În cauza de față, Curtea constată că reclamantele au chemat în judecată pe pârâți solicitând constatarea nulității absolute a certificatului de moștenitor nr. 1839/1980 autentificat de Notariatul de Stat al sectorului 1 București, dar și a declarației de renunțare la moștenire nr. 768/1980 nr. 768/1980 dată anterior emiterii acestui certificat.
Subsumat acestor solicitări, reclamantele au arătat că declarația de renunțare nu s-a fundamentat pe o cauză reală, în condițiile în care declarantul Ș. C. nu a urmărit să renunțe la moștenirea sa în beneficiul numitului Ș. D. D., ci doar ca acesta să locuiască în casa părintească, în condițiile în care toți ceilalți frați dețineau deja alte imobile în proprietate, la acel moment fiind interzisă deținerea a două proprietăți.
De asemenea, reclamantele au invocat eroarea obstacol sub forma error în corpore, aspect motivat de faptul că declarantul Ș. C. a crezut în mod indubitabil că obiectul actului juridic denumit declarație îl reprezintă numai cota parte din terenul de 5100 mp., și casa de locuit de pe acest teren, fără a avea reprezentarea faptului că actul juridic ar avea repercusiuni cu privire la alte terenuri. Mai mult, s-a arătat că nu a cunoscut situația reală a terenului înscris în certificatul de moștenitor în sensul că acesta a fost dobândit în realitate de către tatăl său Ș. D. împreună cu mama sa I. și nu împreună cu cea de-a doua soție.
Relativ la aceste capete de cerere, potrivit considerentelor instanței de fond, aceasta s-a rezumat la a preciza că reclamantele nu au invocat motive speciale cu privire la consimțământul defunctului Ș. C., contrar a aceea ce s-a arătat mai sus, reclamantele precizând sub ce anume aspecte doresc a fi analizată cererea lor, respectiv cea a lipsei cauzei și a erorii obstacol.
Cum instanța de fond nu a procedat la o asemenea analiză, Curtea apreciază că în mod corect instanța de apel a considerat că în pricina de față nu s-a trecut la cercetarea fondului de către prima instanță, considerațiile primei instanțe netranșând asupra tezei cu care aceasta a fost învestită.
Potrivit art.261 alin.1 pct.5 din Codul de procedură civilă, hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă, în mod obligatoriu, motivele de fapt și de drept care au formatconvingerea instanței, cum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.
În adoptarea acestui text normativ, legiuitorul a avut în vedere interesul unei bune administrări a justiției, cât și posibilitatea instanțelor de judecată superioare de a exercita un control efectiv și eficient asupra modului de desfășurare a procesului civil în fazele procesuale anterioare.
Curtea constată că hotărârea primei instanțe nu cuprinde în mod complet premisele de fapt care au condus instanța la soluția litigiului cuprinsă în dispozitiv în ceea ce privește respingerea cererii de constatare a celor două acte autentice, nu reflectă preocuparea reală a instanței de fond de a înfăptui o analiză în concret a probelor administrate, respectiv de a înlătura în mod justificat susținerile părților adverse.
Faptul că pozițiile ocupate de părțile litigante nu s-au putut concilia, necesita analizarea probelor din perspectiva susținerilor din acțiune, apărărilor formulate, relevanței acestora pentru proces, stabilirea argumentelor de fapt și de drept decisive pentru soluționarea cauzei etc.
Față de aceste împrejurări, Curtea constată că hotărârea primei instanțe nu explică și fundamentează raționamentul său pe fiecare dintre cele două aspecte la care s-a făcut referire, pentru a lăsa instanței superioare de control posibilitatea să cenzureze acest raționament.
Totodată, Curtea are în vedere faptul că lipsa motivării, în forma și limitele circumscrise de textul de lege susmenționat, a fost privită în jurisprudența instanțelor naționale ca fiind echivalentă necercetării fondului cauzei, situație care atrage după sine, sancțiunea casării hotărârii, respectiv trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.
Cum dispozițiile art. 261 alin. 1 din codul de procedură civilă au caracter imperativ, iar încălcarea lor este sancționată cu nulitatea actului procedural în cauză, în condițiile art.105 alin.2 din Codul de procedură civilă, urmează a se înlătura consecințele acestei încălcări prin menținerea hotărârii instanței de apel în sensul desființării hotărârii primei instanțe.
Așa fiind, în raport de aceste aspecte care configurează conținutul unor neregularități procedurale evidente, dar și esențiale în raport cu judecata anterioară, luând în considerare și jurisprudența instanțelor de judecată, Curtea urmează să facă aplicația dispozițiilor art. 312 alin 1din Codul de procedură civilă.
Stabilirea situației de fapt este atributul suveran al instanțelor fondului, acestea având dreptul, dar și obligația de a constata faptele și de a aprecia forța probantă a dovezilor administrate în cauză.
În procesul de elaborare a unei hotărârii judecătorești, ca act final al oricărei judecăți, instanța trebuie să pună de acord, prin motivare, faptele alegate, probele administrate în cauză, respectiv consecințele desprinse din operațiunea de apreciere a acestora, în raport de regulile de drept aplicabile raportului juridic litigios.
Numai astfel se asigură, pe de o parte, transparența actului de justiție, și, pe de altă parte, se oferă în mod real justițiabililor posibilitatea de a fi convinși că judecătorul a examinat cauza sub toate aspectele și că soluția pronunțată este cea care se impunea a fi dată în cauză.
Instanța de recurs apreciază că soluția luată de instanța de apel se impune și ca o garanție a respectării dreptului prevăzut de art.6 paragraful 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, conform căruia orice persoană are dreptul ca o instanță să judece orice contestație privitoare la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil,pentru situația de față, în sistemul dublului grad de jurisdicție.
Această dispoziție de drept convențional consacră nu numai dreptul concret de acces Ia o instanță de judecată, ci și toate celelalte garanții, inclusiv Ia motivarea hotărârii judecătorești pronunțate, aspecte care înseamnă, în esență, conținutul intrinsec al dreptului Ia un proces echitabil.
În acest sens, Curtea a reținut și interpretarea obligatorie dată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului prevederilor art. 6.1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului în cauza Albina împotriva României (hotărârea din 28 aprilie 2005) potrivit cu care: „dreptul la un proces echitabil, garantat de articolul 6.1 din Convenție, include, printre altele, dreptul părților de a prezenta observațiile pe care le consideră pertinente pentru cauza lor. Întrucât Convenția nu are drept scop garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete și efective (hotărârea Artico împotriva Italiei, din 13 mai 1980) acest drept nu poate fi considerat efectiv decât dacă aceste observații sunt în mod real „ascultate” adică în mod corect examinate de către instanța sesizată. Altfel spus, articolul 6 implică mai ales în sarcina „instanței” obligația de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și al elementelor de probă ale părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinența”.
În consecință, Curtea, în temeiul art. art. 312 alin 1 din Codul de procedură civilă, Curtea va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul pârât Ș. D.D., împotriva deciziei civile nr.532/A/3.06.2011, pronunțată de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă, în contradictoriu cu intimații reclamanți C. A. D., Ș. T. și M. E., intimații pârâți S. GEROGETA, Ș. F., B. E., D. M., Ș. G. I., Ș. V. și Ș. P..
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 2 februarie 2012.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
C. O. I. D. L. D.
GREFIER
M. C.
Red.I.D.
Tehnored.B.I.
2 ex/14.02.2012
------------------------------------
T.B.-Secția a III-a – I.N.
- L.S.
Jud.B. – R.I.P.
| ← Pretenţii. Decizia nr. 1113/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Partide politice. Decizia nr. 1286/2012. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
