Pretenţii. Decizia nr. 1113/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1113/2013 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 17-06-2013 în dosarul nr. 1113/2013
Dosar nr._
(_ )
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR. 1113
Ședința publică de la 17.06.2013
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE - D. A.
JUDECĂTOR - F. P.
JUDECĂTOR - C. M. T.
GREFIER - RĂDIȚA I.
* * * * * * * * * *
Pe rol se află soluționarea recursului formulat de recurenta-reclamantă G. J., împotriva sentinței civile nr. 574/12.03.2013, pronunțată de Tribunalul București - Secția a III a civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul-pârât, S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE.
P. are ca obiect – pretenții în baza Legii nr. 221/2009.
La apelul nominal făcut în ședința publică, nu au răspuns părțile.
Procedura de citare este legal îndeplinită, întrucât numai S. R. putea invoca lipsa de procedură.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier, după care:
Reprezentantul Ministerului Public, având cuvântul, arată că nu are cereri prealabile de formulat în cauză.
Curtea având în vedere că nu mai sunt cereri de formulat și probe de administrat, constată cauza în stare de judecată, reținând și solicitarea recurentei-reclamante de judecare a cauzei în lipsă, conform dispozițiilor art. 242 pct. 2 C.p.civ.
Având cuvântul, reprezentantul Ministerului Public solicită respingerea recursului ca nefondat, cu precizarea că reclamanta nu poate beneficia de prevederile legii nr. 221/2009, întrucât aceasta a fost supusă unor măsuri, anterior datei de 6 martie 1945, nefiind în opinia sa, măsuri cu caracter politic.
Curtea reține cauza spre soluționare.
CURTEA
Asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr.574/12.03.2013, Tribunalul București - Secția a III-a Civilă a respins acțiunea formulată de reclamanta Gärtner J., în contradictoriu cu pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, ca neîntemeiată.
Pentru a pronunța această sentință, tribunalul a constatat ca fiind neîntemeiată acțiunea civilă cuprinzând cererea de constatare a caracterului politic a măsurii de deportare și cererea de obligare a statului la plata unor daune morale pentru suferințele provocate în urma măsurii deportării.
S-a luat în considerare pentru această concluzie Decizia în interesul legii nr. 15/2012 potrivit cu care Înalta Curte de Casație și Justiție a hotărât că în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009 raportat la art. 1 alin. (3) din același act normativ și art. 2 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 214/1999, deportarea și prizonieratul în fosta U.R.S.S. anterior datei de 6 martie 1945 nu reprezintă măsuri administrative cu caracter politic, în sensul Legii nr. 221/2009.
Înalta Curte a reținut în menționata decizie că "ceea ce prezintă relevanță din perspectiva Legii nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare, este caracterul politic al condamnărilor, respectiv al măsurilor administrative, pronunțate în perioada regimului comunist, respectiv 6 martie 1945-22 decembrie 1989. Acest caracter poate rezulta ope legis, condamnările sau măsurile administrative regăsindu-se expres între cele prevăzute de lege, sau trebuie constatat de instanța judecătorească, prin procedura prevăzută de acest act normativ.
Criteriul temporal avut în vedere prin această lege reparatorie pentru a se constata caracterul politic al condamnării penale sau al măsurii administrative asimilate acesteia este departe de a fi unul aleatoriu sau arbitrar. Momentul 6 martie 1945 marchează instaurarea dictaturii comuniste, iar data de 22 decembrie 1989 vizează sfârșitul acesteia în România. Prin urmare, perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 este circumscrisă în totalitate perioadei dictaturii comuniste. De altfel, în jurisprudența sa, Curtea Constituțională a statuat că egalitatea nu este sinonimă cu uniformitatea, astfel încât, dimpotrivă, situațiilor diferite, justificate obiectiv și rațional, trebuie să le corespundă un tratament juridic diferit.
Potrivit art. 330 ind. 7 Cod de procedură civilă, dezlegarea dată unei probleme de drept judecate în cadrul unui recurs în interesul legii este obligatorie pentru instanțe de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial. Decizia care privește problematica din speță a devenit obligatorie, astfel că instanța este obligată a se conforma soluției din dispozitivul emis de Înalta Curte de Casație și Justiție.
Împotriva acestei sentințe a formulat recurs recurenta Gärtner J., criticând-o pe motive de nelegalitate, respectiv în mod greșit Tribunalul București a reținut că măsura luată împotriva cetățenilor de etnie germană nu se încadrează în condamnările și măsurile administrative cu caracter politic, așa cum sunt enumerate în art.3 din Legea nr.221/2009, greșită este și reținerea de tribunal că nu mai subzistă temeiul juridic pentru acordarea de despăgubiri și tribunalul trebuia să aibă în vedere reglementările internaționale în baza cărora s-a emis Legea nr.221/2009, inclusiv acordarea dreptului la despăgubiri pentru prejudiciul moral.
Verificând legalitatea sentinței recurate, în raport de criticile formulate, Curtea în temeiul art.312 alin.1 Cod procedură civilă a respins recursul pentru următoarele considerente:
Cu privire la prima critică, Curtea a reținut că recurenta a fost deportată pentru munca de reconstrucție în URSS. În dovedirea cererii recurenta a depus copie după actul său de identitate, Ordinul circular din 29.03.1945 emis de Ministerul Afacerilor Interne, adresa nr._ emisă de Inspectoratul Regional de Siguranță Timișoara.
Art.3 alin.1 din Legea nr.221/2009, privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 06.03.1945 – 22.12.1989, definește măsura administrativă cu caracter politic ca orice măsură luată de organele fostei miliții sau securități având ca obiect dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu, internarea în unități și colonii de muncă, stabilirea de loc de muncă obligatoriu dacă au fost întemeiate pe unul sau mai multe din actele normative prevăzute în mod expres în norma menționată.
Perioada de referință a legii este stabilită expres și vizează condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora pronunțate în perioada 06.03.1945 – 22.12.1989.
Din modul de reglementare al legii rezultă că o măsură administrativă dispusă în anul 1945, așa cum este cea din prezenta cauză, chiar dacă efectele ei s-au situat și în intervalul Legii nr.221/2009, nu intră în sfera de reglementare a acestei legi speciale.
Chiar enumerarea actelor normative în art.3 din lege vizează decrete, hotărâri, ordine și decizii emise după data de 06.03.1945 și nu anterior acestei date.
Pe de altă parte, trebuie să avem în vedere și critica formulată de recurentă, în sensul că Legea nr.221/2009 are un obiect strict delimitat și privește măsurile administrative sau condamnările dispuse pe teritoriul României de către autoritățile regimului comunist în perioada de referință a legii, situație care nu se regăsește în prezenta cauză.
Față de reglementarea expresă a noțiunii de măsură administrativă cu caracter politic care intră în sfera de reglementare a Legii nr.221/2009, măsura dislocării în URSS dispusă față de reclamantă începând cu anul 1945 nu se subordonează acestei noțiuni și această critică nu a fost reținută.
Cu privire la critica vizând reținerea de tribunal că nu mai subzistă temeiul juridic pentru acordarea de despăgubiri, Curtea nu a putut reține această critică a recurentei, deoarece prin declararea neconstituționalității art.5 din Legea nr.221/2009, conform art.147 alin.1 din Constituție acesta „își încetează efectele juridice”. Prevederea legală constatată neconstituțională nu poate fi înlocuită decât de puterea legiuitoare printr-o nouă lege.
Clarificând modalitatea în care se produc în timp efectele deciziilor Curții Constituționale, Înalta Curte de Casație și Justiție în Decizia nr.12/2011, privind recursul în interesul legii în cauzele având ca obiect acțiuni întemeiate pe dispozițiile art.5 alin.1 din Legea nr.221/2009 a arătat că:
Din punctul de vedere al aplicării legii în timp, respectiv al supraviețuirii sau nu a legii vechi, trebuie făcută distincție între situații juridice de natură legală, cărora li se aplică legea nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire, și situații juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce privește validitatea condițiilor de fond și de formă, legii în vigoare la data întocmirii actului juridic care le-a dat naștere.
Astfel, prin derogare de la regimul de drept comun intertemporal, al aplicării imediate a legii noi, efectele viitoare ale situațiilor juridice voluntare rămân, în principiu, cârmuite în continuare de legea contemporană cu formarea lor (în sensul că atât drepturile patrimoniale, cât și obligațiile corelative ale părților, configurate prin acordul lor de voință, își păstrează întinderea, durata, modalitățile de exercitare și de executare stabilite la data perfectării actului juridic).
Așadar, în cazul situațiilor juridice subiective - care se nasc din actele juridice ale părților și cuprind efectele voite de acestea - principiul este că acestea rămân supuse legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar și după . legii noi, dar numai dacă aceste situații sunt supuse unor norme supletive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general.
Unor situații juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă situația acțiunilor în justiție, aflate în curs de soluționare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009. Dimpotrivă, acestea sunt asimilabile unor situații juridice legale, în desfășurare, surprinse de legea nouă înaintea definitivării lor și de aceea intrând sub incidența noului act normativ.
La momentul la care instanța este chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate, norma juridică nu mai există și nici nu poate fi considerată ca ultraactivând, în absența unei dispoziții legale exprese.
De aceea, din punctul de vedere al dreptului intern, se concluzionează că judecata nu se poate întemeia pe o dispoziție legală inexistentă din punct de vedere juridic, ca urmare a declarării ei ca fiind neconstituțională.
Nu a putut fi reținută nici critica privitoare la necesitatea respectării reglementărilor internaționale aplicabile în materie, Curtea a apreciat că instanța fondului în soluția pronunțată a avut în vedere normele de drept internațional aplicabile prezentei cauze și faptul că art.6 paragraful 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului garantează dreptul fiecărei persoane la un tribunal competent să examineze orice contestație (în mod independent, echitabil, public și într-un termen rezonabil) privitoare la drepturile și obligațiile cu caracter civil ce îi aparțin.
De asemenea, instanța europeană, în cadrul controlului pe care îl exercită asupra respectării dispozițiilor art.6 paragraful 1 de către autoritățile naționale ale statelor contractante, apreciază conținutul dreptului disputat prin raportare atât la dispozițiile Convenției europene a drepturilor omului, cât și la cele ale normelor naționale de drept, prin luarea în considerare a caracterului autonom, statuându-se că art. 6 paragraful 1 "nu se aplică unei proceduri ce tinde la recunoașterea unui drept care nu are niciun fundament legal în legislația statului contractant în cauză".
Sub acest aspect, având a se pronunța asupra unei situații similare (Decizia în Cauza Slavov și alții împotriva Bulgariei), Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că: "Nu se poate spune că un text de lege a cărui constituționalitate a fost contestată la scurt timp după . și care ulterior a fost declarat neconstituțional ar putea constitui o bază legală solidă în înțelesul jurisprudenței Curții" (paragraful 87). "De aceea, reclamanții nu ar fi putut avea o speranță legitimă că pretențiile lor vor fi cuantificate în conformitate cu acea lege, după ce ea a fost invalidată. De asemenea, ei nu ar fi putut spera în mod legitim că determinarea pretențiilor lor se va face în baza legii, așa cum era ea Ia momentul introducerii cererii lor, și nu în baza legii așa cum era ea la momentul pronunțării hotărârii" (paragraful 62).
În conținutul aceleiași decizii se reține ca fiind deosebit de important aspectul potrivit căruia modificarea legii s-a datorat controlului de constituționalitate: "Ar putea părea incoerent să stârnești speranțe prin adoptarea unei legi de compensație numai pentru ca, puțin mai târziu, să invalidezi legea și să elimini acea speranță. Totuși, Curtea subliniază ca deosebit de important aspectul că legea nu a fost modificată printr-un recurs extraordinar, creat ad-hoc, ci ca rezultat al unei proceduri ordinare de control constituțional al textelor de lege".
De asemenea, Curtea de la Strasbourg a subliniat diferențele existente între situația în care legislativul intervine în administrarea justiției și situațiile în care se pune problema unui reviriment de jurisprudență ori se declară ca neconstituțională o dispoziție din legea internă aplicabilă în procesele pendinte (Cauza Unedic contra Franței).
Mai mult, trebuie observat că, potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, se admite că este posibilă chiar intervenția legislativului într-o procedură jurisdicțională aflată în curs de derulare, la care însuși statul este parte, în special atunci când procedura de control jurisdicțional "nu a atins încă faza unei audieri contradictorii a părților în proces, iar puterile publice aveau motive de interes general imperioase să intervină astfel".
Rezoluția nr.1096/1996 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei ce ar putea să fie incidentă în cauză are caracter de recomandare, urmând ca S. R. să stabilească modalitatea de transpunere a acesteia în dreptul național în condițiile art.11 și 20 din Constituția României.
Curtea a constatat că tribunalul a făcut o corectă aplicare a prevederilor art.3 din Legea nr.221/2009, Decizia în soluționarea recursului în interesul legii nr.15/2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție care, în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art.4 alin.2 din Legea nr.221/2009 raportat la art.1 alin.3 din același act normativ și art.2 alin.1 din OUG nr.214/1999, a arătat că deportarea și prizonieratul în fosta URSS, anterior datei de 06.03.1945 nu reprezintă măsuri administrative cu caracter politic în sensul Legii nr.221/2009. Totodată, tribunalul a făcut o corectă aplicare a prevederilor art.3307 Cod de procedură civilă, care arată că dezlegarea dată unei probleme de drept judecată în cadrul unui recurs în interesul legii este obligatorie pentru instanțe de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial. Față de aceste norme imperative, în mod corect tribunalul a reținut că Decizia nr.15/2012 este obligatorie pentru această instanță.
Față de aceste împrejurări sunt corecte considerentele tribunalului în sensul că în cauză nu sunt îndeplinite cerințele art.1 alin.3 din Legea nr.221/2009, respectiv la luarea măsurii deportării împotriva recurentei nu s-a urmărit unul dintre scopurile prevăzute la art.2 alin.1 din OUG nr.214/1999 privind acordarea calității de luptător în rezistența anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracțiuni săvârșite din motive politice, precum și persoanelor care au participat la acțiuni de împotrivire cu arme și de răsturnare prin forță a regimului comunist instaurat în România. Măsura nu a avut ca fundament împotrivirea față de regimul totalitar instaurat la data de 06.03.1945.
Față de aceste considerente, Curtea a respins recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul formulat de recurenta – reclamantă GÄRTNER J., împotriva sentinței civile nr.574/12.03.2013, pronunțată de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă, în contradictoriu cu intimatul – pârât S. R. prin MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE.
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședință publică, azi 17.06.2013.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
D. A. F. P. C. M. T.
GREFIER
RĂDIȚA I.
Red.D.A.
Tehdact.R.L.
2 ex./26.06.2013
TB-S.3 – R.M.C.
| ← Validare poprire. Decizia nr. 494/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Anulare act. Decizia nr. 172/2012. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
