Anulare act. Decizia nr. 832/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 832/2013 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 08-05-2013 în dosarul nr. 832/2013
Dosar nr._
(_ )
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI - SECȚIA A III A CIVILĂ
ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR.832
Ședința publică de la 08.05.2013
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE - E. V.
JUDECĂTOR - M.-A. N.-G.
JUDECĂTOR - I. A. H. P.
GREFIER - Ș. P.
* * * * * * * * * * *
Pe rol se află pronunțarea recursului declarat de recurentul-pârât Ș. D.D., împotriva deciziei civile nr.152 A din 05.12.2012, pronunțată de Tribunalul I. – Secția Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații-reclamanții Ș. T., C. A. D., M. E., intimații-pârâți S. G., Ș. F., B. ECARTERINA, D. M., Ș. G. I., Ș. V. și Ș. P..
P. are ca obiect – anulare act.
Dezbaterile cauzei și susținerile părților au avut loc în ședința publică de la 17.04.2013, fiind consemnate în încheierea de la acea dată care face parte integrantă din prezenta decizie, când, curtea, pentru a da posibilitate părților să depună note scrise și în vederea deliberării, a amânat pronunțarea la 24.04.2013, apoi la 30.04.2013 și apoi la 08.05.2013, hotărând următoarele:
CURTEA,
Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin acțiunea civilă înregistrată la data de 29 iulie 2009, pe rolul Judecătoriei B. sub nr._, astfel cum a fost completată și precizată la data de 03 noiembrie 2009, reclamanții C. A. D., M. E. și Ș. T. au solicitat în contradictoriu cu pârâții S. G., Ș. G. I., Ș. D. D., Ș. F., Ș. V., Ș. P., B. E. și D. M. să se dispună: constatarea nulității absolute a certificatului de moștenitor nr. 1839/1980 autentificat de către notariatul de Stat și a declarației de renunțare la moștenire nr. 768/1980 dată anterior emiterii certificatului de moștenitor, cu cheltuieli de judecată.
În motivare, reclamantele au arătat că sunt fiicele și respectiv, soția supraviețuitoare a defunctului Ș. C., decedat la data de 20 aprilie 2009, care, la rândul său, a fost fiul defunctului Ș. D. din căsătoria cu Ș. I.. Au precizat reclamantele că Ș. D. a fost căsătorit de două ori, iar din a doua căsnicie a acestuia cu Ș. F. au rezultat pârâții.
S-a arătat că după data de 01 ianuarie 1990 toți moștenitorii au formulat cereri de reconstituire a dreptului de proprietate.
Prin certificatul de moștenitor nr. 1839/1980 a fost dezbătută succesiunea defunctului Ș. D., fiind menționați ca moștenitori soția supraviețuitoare Ș. F. și fiul Ș. D. D.. Conform unor declarații de renunțare autentificate, au fost menționați ca străini de moștenire S. G., B. E., Ș. C., Ș. V. și D. M..
Au precizat că în cuprinsul certificatului de moștenitor a fost menționată, la rubrica masa succesorală, o cotă de ½ din terenul în suprafață de 5.100 mp. situat în comuna Otopeni, .. 18, județ I., și o cotă de ½ din construcția existentă. S-a menționat, în cuprinsul aceluiași certificatul de moștenitor, că bunul a fost dobândit în timpul căsătoriei cu soția supraviețuitoare prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr._/1923 de Tribunalul I. – Secția Notariat.
În drept au fost invocate dispozițiile art. 651 și următoarele, art. 948, art. 953 și următoarele, art. 966 și următoarele Cod civil.
În dovedirea cererii sale, reclamanții au solicitat încuviințarea probei cu înscrisuri și au depus un set de înscrisuri (filele 5 – 7 dosar fond).
Cererea a fost legal timbrată.
La data de 21 septembrie 2009 pârâtul Ș. D. a depus întâmpinare prin care a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților, excepția lipsei de interes și a prescripției dreptului material la acțiune și pe fondul cauzei a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată, cu cheltuieli de judecată.
În motivare a arătat că pârâții nu au calitate procesuală pasivă în cauză raportat la certificatul de moștenitor nr. 1839/1980, nu justifică niciun drept subiectiv prin promovarea cererii de chemare în judecată și o astfel de acțiune este prescrisă.
În drept au fost invocate dispozițiile art. 115 și următoarele Cod de procedură civilă, art. 696 – 703 Cod civil.
În dovedirea cererii a solicitat proba cu înscrisuri.
La data de 19 octombrie 2009 pârâta S. G. a depus întâmpinare prin care a arătat că este de acord cu solicitările reclamantelor.
La data de 03 noiembrie 2009 reclamantele au depus o cerere în completarea și precizarea acțiunii în sensul că această cerere este formulată în contradictoriu și cu pârâtele Ș. E. și Ș. M..
La data de 25 noiembrie 2009 D. M. a depus o cerere în care a arătat că nu este de acord cu cererea de chemare în judecată, totodată mai arată că numele acesteia este D. M., nu Ș. astfel cum a fost citată.
La termenul din data de 25 ianuarie 2010 pârâta B. E. a formulat întâmpinare prin care a solicitat admiterea acțiunii ca fiind legală și temeinică.
În dovedire, reclamantele au solicitat încuviințarea probei cu înscrisuri, interogatoriul pârâților și martori, sens în care a depus la dosar și un set de înscrisuri (filele 122 – 127 dosar fond).
La solicitarea instanței au fost atașate la dosar relații de la Camera Notarilor Publici I. (filele 138 – 141 dosar fond) și Primăria Orașului Otopeni (fila 174 – 178, 192 dosar fond).
La data de 22 martie 2010 pârâta B. E. a depus la dosar precizări la întâmpinare în sensul că nu este de acord cu cererea de chemare în judecată, totodată mai a arătat că numele acesteia este B. E., iar nu Ș. astfel cum a fost citată.
La data de 17 mai 2010 instanța a luat act că pârâții au renunțat la excepția lipsei calității procesuale pasive.
În cauză a fost încuviințată și administrată proba cu înscrisuri.
Prin sentința civila nr. 4287 din 04 octombrie 2010, pronunțată Judecătoria B. în dosarul nr._, a respins acțiunea reclamanților ca neîntemeiată.
Prin decizia civilă nr. 532/A din 03 iunie 2011, Tribunalul București – Secția a III a Civila a admis apelul reclamanților, a desființat sentința civilă apelată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe, cu obligația de a analiza motivele de nulitate invocate în cererea de chemare în judecată.
La data de 28 octombrie 2011 pârâtul Ș. D. D. a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 532/A din 03 iunie 2011, pronunțată de Tribunalul București în dosarul nr._ .
Prin decizia civilă nr. 172 din 02 februarie 2012 a Curții de Apel București – Secția a III a Civila a fost respins ca nefondat recursul declarat de pârâtul Ș. D. D.
În rejudecare, cauza a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei B. la data de 14 martie 2012 sub nr._ /RJ.
În rejudecare, părțile nu au administrat probe noi.
Analizând întreg materialul probator administrat în cauză, instanța de fond a constatat următoarele:
Reclamanții au invocat două motive de nulitate absolută relativ la cele două acte juridice deduse judecății (certificatul de moștenitor nr. 1839/1980 eliberat de Notariatul de Stat al Sectorului 1 București și declarația de renunțare la moștenire nr. 768/1980 autentificată de Notariatul de Stat al Sectorului 1 București dată anterior emiterii certificatului) si anume: lipsa cauzei și a erorii obstacol (considerentele deciziei din recurs).
Susținerile reclamanților au vizat următoarele aspecte: declarația de renunțare la moștenire a numitului Ș. C. nu s-a fundamentat pe o cauza reală, in condițiile în care declarantul nu a urmărit să renunțe la moștenirea sa în beneficiul numitului Ș. D. D. ci doar ca acesta să locuiască în casa părintească, în condițiile în care toți ceilalți frați dețineau deja alte imobile în proprietate, la acel moment fiind interzisa deținerea a doua proprietăți (considerentele deciziei din recurs).
A fost invocată eroarea obstacol sub forma error in corpore, motivat de faptul că declarantul Ș. C. a crezut în mod indubitabil că obiectul actului juridic denumit declarație îl reprezintă cota parte din terenul de 5.100 mp. și casa de locuit de pe acest teren, fără a avea reprezentarea faptului că actul juridic ar avea repercusiuni cu privire la alte terenuri. Mai mult, s-a arătat că nu a cunoscut situația reală a terenului înscris în certificatul de moștenitor în sensul că acesta a fost dobândit în realitate de către tatăl său Ș. D. împreună cu mama sa I. și nu împreună cu cea de-a doua soție (considerentele deciziei din recurs).
Din cuprinsul certificatul de moștenitor nr. 1839/1980 eliberat de Notariatul de Stat al Sectorului 1 București reiese că a fost dezbătută în procedura notarială succesiunea defunctului Ș. D. decedat la 25 august 1980; că masa succesorală rămasă a fost compusă din cota de ½ din terenul de 5.100 mp. situat în Otopeni, .. 18, împreună cu cota indiviză de ½ din construcția aferentă, imobil ce a fost dobândit de defunct in timpul căsătoriei cu soția supraviețuitoare, respectiv terenul prin cumpărare (contract autentificat sub nr._/1923 transcris nr._/923) iar construcția conform autorizației nr. 18/1937. S-a specificat în cuprinsul certificatului că restul de ½ formează cota de bun comun a soțului supraviețuitor conform art. 30 Codul familiei.
Instanța de fond a mai reținut că moștenirea a fost acceptată de soția supraviețuitoare Ș. F. cu o cotă de ¼ și de fiul Ș. D. D. cu o cotă de ¾ din masă.
S-a menționat în certificat că sunt străini de succesiune prin renunțare: S. G. fiică – declarație nr. 766/980, B. E. fiică – declarație nr. 767/980, Ș. C. fiu – declarație nr. 768/980, Ș. V. fiu – declarație nr. 769/980 și D. M. fiică – declarație nr. 770/980 (filele 140 – 141 copia actului înaintată de Camera Notarilor Publici București).
Din coroborarea mențiunilor din testamentul autentificat sub nr. 5741 din 14 august 1967 (filele 250 – 251 dosar fond) ce nu a fost valorificat în procedura succesorală, în schimb a fost exhibat de toți descendenții la momentul formulării cererilor de reconstituire în baza Legii nr. 18/1991 cum a rezultat din actele ce au stat la baza cererilor depuse la primărie, cu cele ale actului de vânzare autentificat sub nr._ din 12 noiembrie 1923, respectiv cele ale actului de naștere, de botez si buletinului de naștere (filele 200 – 203 dosar fond) a reieșit că defunctul Ș. D. a cumpărat în timpul căsătoriei cu prima soție, Ș. I. un teren de 3.120 mp. în zona Otopenii de Sus, teren pe care autorul l-a împărțit prin testament în favoarea fiului din prima căsătorie Ș. C. – 1.500 mp. și fiului din a doua căsătorie (Ș. F.) Ș. D. – 1.500 mp. împreuna cu construcțiile aferente. În testament s-a făcut precizarea că „Soția mea Ș. F., domiciliată cu subsemnatul va avea pe tot timpul vieții sale uzufructul tuturor bunurilor descrise mai sus, iar după moartea sa legatarii mei vor intra în deplină posesiune a bunurilor ce le revin” – fila 250 verso dosar fond).
Având în vedere și faptul că prin actul de cumpărare din 1923 autorul părților cumpărase doar 3.120 mp. este clar că nu avea cum să rămână la decesul său o suprafață de 5.100 mp. cum este trecut în certificat. Totodată, în testament s-a specificat că terenul a fost cumpărat de autor împreună cu soția, fără a-i indica numele, dar ținând cont că achiziția a fost făcută în anul 1923 iar pârâtele B. Ecateria și S. G. au declarat pe proprie răspundere că sunt născute în anul 1924, respectiv 1926 fiind printre copiii rezultați din prima căsătorie a lui Ș. D. cu Ș. I., s-a apreciat că și terenul de 3.120 mp. a fost achiziționat de autor în timpul căsătoriei cu prima soție, nicidecum cu Ș. F..
Coroborând aceste aspecte cu faptul că după anul 1990 copiii defunctului din ambele căsătorii au formulat individual sau colectiv cereri pentru retrocedarea terenurilor menționate în testament, respectiv au partajat voluntar o parte a acestora, instanța a apreciat întemeiate susținerile reclamantelor în sensul că moștenitorilor li s-a prezentat la notariat o situație juridică a imobilului casa și teren situat în Otopeni, .. 18, diferită față de cea care reieșea din actele prezentate în susținere, aspect de natură a vicia manifestarea acestora de voință, exprimată prin declarațiile de renunțare date la momentul dezbaterii.
În susținere vine și faptul că autorul reclamantelor Ș. C. ridicase în anul 1951 o construcție la adresa din Otopeni, ., pe terenul cu care figura având rol fiscal din anul 1978 și pentru care ulterior i-a fost emis titlul de proprietate nr._/1994; deci intenția autorului reclamantelor și a celorlalți moștenitori a fost de a renunța la cotele ce le reveneau din moștenirea lui Ș. D. pentru ca mezinul – Ș. D. D. să rămână cu terenul de 1.500 mp. și construcția formată din patru camere, bunuri ce îi fuseseră lăsate de tată, prin testament.
Potrivit art. 951 cod civil eroarea nu produce nulitate decât când cade asupra substanței obiectului convenției.
În speță instanța de fond a apreciat că sunt incidente dispozițiile susmenționate fiind dovedită de reclamante existența unei erori obstacol de tipul error in corpore în care s-a aflat autorul lor Ș. C. cu privire la compunerea masei succesorale, care a crezut că bunurile rămase vizau doar imobilul format din terenul de 1.500 mp. și casa cu patru camere, folosite de cea de-a doua soție a tatălui său și de fratele vitreg, nicidecum de întreg terenul intravilan ce fusese împărțit de autor in favoarea celor doi fii. Falsa reprezentare a realității întinderii masei succesorale a atras manifestarea de voință a autorului reclamantelor în sensul renunțării la succesiunea tatălui său în condițiile în care acesta nu avea nicio intenție să renunțe la cealaltă jumătate din terenul de 3.240 mp., lot ce îi revenise prin împărțeala de ascendent.
A reținut instanța că, față de aspectele expuse a rezultat ca este întrunită cerința impusă de lege pentru că eroarea în care s-a aflat autorul reclamantelor să fie considerată hotărâtoare la darea declarației de renunțare și la emiterea certificatului de moștenitor, în sensul că, dacă ar fi fost cunoscută realitatea, Ș. C. nu ar fi renunțat la cota ce îi revenea din masa succesorală. Fiind vorba de un act unilateral nu este necesară si existența celei de-a doua condiții, respectiv ca, cocontractul să fi știut sau să fie trebuit să știe că elementul asupra căruia cade falsa reprezentare este determinant la încheierea actului juridic.
Sancțiunea ce intervine în cazul existenței erorii obstacol este nulitatea absolută a actului, nicidecum cea relativă cum susține paratul Ș. D. D.; această sancțiune este consacrată expres de lege, chiar dacă în doctrină au existat propunerii de sancționare cu nulitatea relativă, dar cu titlu de lege ferendă.
Având în vedere motivul de nulitate constatat și care afectează ambele acte juridice deduse judecății, instanța de fond a considerat de prisos și nu a mai analizat și motivul cauzei false.
Pentru aceste motive, în baza art. 951 Cod civil, a admis acțiunea completată și a precizat și a constatat nulitatea absoluta a certificatului de moștenitor nr. 1839/1980 eliberat de Notariatul de Stat al Sectorului 1 București și a declarației de renunțare la moștenire data de numitul Ș. C. și autentificată nr. 768/1980 de Notariatul de Stat al Sectorului 1 București.
Reținând culpa procesuală a pârâtului Ș. D., în baza art. 274 Cod de procedură civilă a obligat să plătească reclamantelor suma de 9.097 lei reprezentând cheltuieli de judecata (făcute cu onorariul de avocat la instanțele de fond).
Tribunalul I. – Secția Civilă, prin decizia civilă nr. 152 din 05 decembrie 2012, a admis apelul formulat de Ș. D. D. în contradictoriu cu C. A. D., M. E. și Ș. T., în contradictoriu cu pârâții S. G., Ș. G. I., Ș. F., Ș. V., Ș. P., B. E. și D. M.; a schimbat în parte sentința civilă nr. 2141 din 12 aprilie 2012 pronunțată de Judecătoria B., în sensul că a respins excepția lipsei de interes și excepția prescripției dreptului material la acțiune ca neîntemeiate; a menținut celelalte dispoziții ale sentinței; a obligat apelantul la plata sumei de 1.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această decizie, tribunalul a reținut că:
Din înscrisurile depuse la dosar reiese că numitul Ș. D. a fost căsătorit cu numita Ș. I., iar din căsătoria acestora au rezultat 3 copii Ș. C. – decedat (moștenitorii săi fiind reclamantele din prezenta cauză), B. E. și S. G.. Ulterior, Ș. D. s-a recăsătorit cu Ș. F. din căsătoria cărora au rezultat alți trei copii, respectiv Ș. V., D. M. și Ș. D. D.
Conform copiei emisă de către Arhivele Statului – Direcția arhivelor centrale cu privire la actul de vânzare-cumpărare autentificat de Tribunalul I. – Secția Notariat la nr._ din 12 noiembrie 1923, D. Ș., autorul părților, a cumpărat de la numitul A. Ș. terenul în suprafață de 3.120 mp. situat în vatra cătunului Otopenii de Sus, .>
Prin testamentul autentificat sub nr. 5741 din 14 august 1967 de către fostul Notariatul de Stat – Raion 30 decembrie (fila 230 dosar fond) autorul parților Ș. D. a efectuat un partaj de ascendent, prin care a împărțit între toți descendenții săi cu vocație succesorală, cei șase copii, bunurile sale – terenuri și construcții, aceste bunuri fiind dobândite de către aceștia divizat, în mod individual, iar nu în cote părți ideale ce caracterizează starea de indiviziune. Prin actul juridic susmenționat autorul intimatelor-reclamante Ș. C., a primit de la tatăl său terenul în suprafață de 15.000 mp. situat pe teritoriul comunei Otopeni, raionul 30 Decembrie, dobândit prin actul autentificat sub nr._/936 al Tribunalului I. – Secția Notariat și transcris la grefa aceluiași tribunal sub nr._/936, precum și terenul loc de casă în suprafață de 1.500 mp. care provine din suprafața de 3.120 mp. situată în aceeași comună, fiind cumpărat cu actul autentificat sub nr._/1923 de Tribunalul I. – Secția notariat și transcris la grefa aceluiași tribunal sub nr._/1923.
Autorul reclamantelor-intimate Ș. C. intrase de altfel în posesia terenurilor menționate, edificând o construcție, la adresa din Otopeni, ., pe terenul cu care figura având rol fiscal din anul 1978 și pentru care ulterior i-a fost emis TP nr._/1994 astfel cum a rezultat din autorizația de construcție depusă la fila 238 dosar fond, imobile pe care le-a folosit și ulterior decesului tatălui său.
Astfel, instanța a apreciat că în speță Ș. C. a acceptat tacit moștenirea prin . folosința bunurilor succesorale (care prin natura și valoarea lor exclud ideea unor amintiri de familie); mai mult aspectele reținute anterior se coroborează cu faptul că după anul 1990 copiii defunctului din ambele casatorii, inclusiv Ș. C., au formulat individual sau colectiv cereri pentru retrocedarea terenurilor menționate in testament, respectiv au partajat voluntar o parte a acestora, astfel cum rezultă si din contractul de partaj voluntar depus la fila 252 dosar fond.
Cu toate acestea, din cuprinsul certificatul de moștenitor nr. 1839/1980 eliberat de Notariatul de Stat al Sectorului 1 București reiese că a fost dezbătută în procedura notarială succesiunea defunctului Ș. D. decedat la 25 august 1980; că masa succesorală rămasă a fost compusă din cota de ½ din terenul de 5.100 mp. situat în Otopeni, .. 18, București, împreună cu cota indiviză de ½ din construcția aferentă, imobil ce a fost dobândit de defunct în timpul căsătoriei cu soția supraviețuitoare, respectiv terenul prin cumpărare (contract autentificat sub nr._/1923 transcris nr._/923) iar construcția conform autorizației nr. 18/1937. S-a specificat în cuprinsul certificatului că restul de ½ formează cota de bun comun a soțului supraviețuitor conform art. 30 Codul familiei.
S-a mai reținut că moștenirea a fost acceptată de soția supraviețuitoare Ș. F. cu o cotă de ¼ și de fiul Ș. D. D. cu o cotă de ¾ din masă.
S-a menționat în certificat că sunt străini de succesiune prin renunțare: S. G. fiică – declarație nr. 766/980, B. E. fiică – declarație nr. 767/980, Ș. C. fiu – declarație nr. 768/980, Ș. V. fiu – declarație nr. 769/980 și D. M. fiică – declarație nr. 770/980 (filele 140 – 141 copia actului înaintată de Camera Notarilor Publici București).
Față de aspectele reținute anterior, instanța a apreciat că intenția autorului reclamantelor și a celorlalți moștenitori a fost de a respecta dorința tatălui său materializată prin testamentul autentificat sub nr. 5741 din 14 august 1967, renunțând la cotele ce le reveneau din moștenirea lui Ș. D. pentru că mezinul – Ș. D. D. să rămână cu terenul de 1.500 mp. și construcția formată din patru camere. De altfel, instanța a reținut anterior că numitul Ș. C. a acceptat în mod tacit succesiunea, exercitându-și în acest fel dreptul de opțiune succesorală, act juridic caracterizat prin irevocabilitate (moștenitorul nu mai putea reveni asupra alegerii făcute).
Potrivit art. 951 Cod civil eroarea nu produce nulitate decât când cade asupra substanței obiectului convenției.
În speță instanța a apreciat că sunt incidente dispozițiile susmenționate fiind dovedită de reclamante existența unei erori obstacol de tipul error in corpore în care s-a aflat autorul lor Ș. C. cu privire la compunerea masei succesorale, care a crezut că bunurile rămase vizau doar imobilul format din terenul de 1.500 mp. și casa cu patru camere, folosite de cea de-a doua soție a tatălui său și de fratele vitreg, nicidecum de întreg terenul intravilan ce fusese împărțit de autor în favoarea celor doi fii. Falsa reprezentare a realității întinderii masei succesorale a atras manifestarea de voință a autorului reclamantelor în sensul renunțării la succesiunea tatălui său în condițiile în care acesta nu avea nicio intenție să renunțe la cealaltă jumătate din terenul de 3.240 mp., lot ce îi revenise prin împărțeala de ascendent.
Față de aspecte expuse a rezultat că este întrunită cerința impusă de lege pentru că eroarea în care s-a aflat autorul reclamantelor să fie considerată hotărâtoare la darea declarației de renunțare și la emiterea certificatului de moștenitor, în sensul că, dacă ar fi fost cunoscută realitatea, Ș. C. nu ar fi renunțat la cota ce îi revenea din masa succesorală. Fiind vorba de un act unilateral nu este necesară și existența celei de-a doua condiții, respectiv că cocontractul să fi știut său să fie trebuit să știe că elementul asupra căruia cade falsa reprezentare este determinant la încheierea actului juridic.
Sancțiunea ce intervine în cazul existenței erorii obstacol este nulitatea absolută a actului, nicidecum cea relativă cum susține paratul Ș. D. D.; aceasta sancțiune este consacrată expres de lege, chiar dacă în doctrină au existat propunerii de sancționare cu nulitatea relativă, dar cu titlu de lege ferendă.
Având în vedere motivul de nulitate constatat și care afectează ambele acte juridice deduse judecății, instanța a considerat de prisos și nu a mai analizat și motivul cauzei false.
În final, instanța în raport de considerentele expuse, s-a pronunțat asupra excepțiilor lipsei de interes în formularea cererii de chemare în judecată și a prescripției dreptului material la acțiune invocate de către recurentul pârât în fața primei instanție, cu privire la care aceasta a omis să se pronunțe, în sensul respingerii acestora. Astfel, instanța a apreciat că intimatele-reclamante au justificat interesul promovării acțiunii de față, prin efectele pe care le poate produce asupra patrimoniului lor menținerea ca valabil a certificatului de moștenitor nr. 1839/1980 eliberat de Notariatul de Stat al Sectorului 1 București, precum și a declarației de renunțare la moștenire nr. 768/1980 (decizia în interesul Legii nr. 11/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție dispune că beneficiază de repunerea în termenul de acceptare a succesiunii numai moștenitorii care nu au acceptat succesiunea în termenul prevăzut de art. 700 din Codul civil, iar nu și cei care au renunțat la moștenire). De asemenea, instanța, reținând că actele juridice menționate sunt lovite de nulitate absolută, constată că acțiunea cu care a fost sesizată este imprescriptibilă extinctiv.
Pentru motivele expuse anterior, instanța, în temeiul art. 296 Cod de procedură civilă, a admisă apelul, a schimbat în parte sentința civilă nr. 2141 din 12 aprilie 2012 pronunțată de Judecătoria B., în sensul că a respins excepția lipsei de interes și excepția prescripției dreptului material la acțiune ca neîntemeiate și a menținut celelalte dispoziții ale sentinței.
Reținând culpa procesuală a recurentului pârât, în baza art. 274 Cod de procedură civilă a obligat pe acesta să plătească intimatelor suma de 1.000 lei reprezentând cheltuieli de judecata, respectiv onorariu de avocat, redus în raport de criteriile prevăzute de art. 274 alin. 3 Cod de procedură civilă.
Prin motivele de recurs se arată că:
Decizia atacată este nelegală întrucât este dată cu aplicarea greșită a legii, cu reținerea unei situații eronate de fapt din litigiul dedus judecății și nemotivată în ceea ce privește nulitatea certificatului de moștenitor, atrăgând astfel incidența art. 304 pct. 9 Cod de procedură civilă, respectiv pct. 7 din Cod de procedură civilă, în vigoare la data introducerii cererii de chemare în judecată.
În mod greșit instanța a reținut existența erorii obstacol la darea declarației și la emiterea certificatului de moștenitor, ca urmare a falsei reprezentări asupra realității în ceea ce privește compunerea masei succesorale – în realitate acesta reprezentând, cel mult, o eroare gravă (eroare-viciu de consimțământ), sancționată cu nulitatea relativă.
Instanța a făcut o aplicare greșită a art. 954 alin.1 din Codul civil din 1864, potrivit căruia „eroarea nu produce nulitate decât când cade asupra substanței obiectului convenției”.
Întrucât Codul civil nu face distincție între nulitate absolută și nulitatea relativă, a revenit doctrinei și jurisprudenței să stabilească ce fel de nulitate intervine în funcție de gravitatea erorii.
Error in corpore (singura eroare care atrage nulitatea absolută) este incidentă atunci când falsa reprezentare cade asupra identității fizice a obiectului. Pentru ca eroarea invocată să ducă la nulitatea actului este necesar ca ea să fi fost cauza unică și determinată a consimțământului exprimat la darea declarației de renunțare la moștenire.
În speță, așa cum susțin reclamantele, numitul Ș. C. (autorul reclamantelor) a renunțat la succesiune crezând că masa succesorală este compusă numai din cota de ½ din terenul de 3.240 mp. din Otopeni, iar nu din întreg terenul.
Or, Ș. C. a renunțat în mod indivizibil și pur abdicativ la calitatea sa de moștenitor de pe urma defunctului Ș. D., iar nu la cota de ½ din teren (1.500 mp. din suprafața de 3.240 mp.).
Mai mult decât atât, numitul Ș. Căli avea posibilitatea, cu minime diligențe, să cunoască anul dobândirii terenului de 3.240 mp. – 1923, având în vedere că acesta era trecut pe contractul de vânzare-cumpărare prezentat în fața notarului, fiind specificat în însuși cuprinsul certificatului de moștenitor.
Astfel, pretinsa eroare în care s-a aflat Ș. C. în momentul în care a dat declarația de renunțare la succesiune poate fi calificată cel mult ca fiind o eroare gravă, dar în niciun caz o eroare distructivă de consimțământ.
Pe cale de consecință, instanța a respins în mod greșit ca neîntemeiată excepția prescripției dreptului la acțiune, în speța așa-numită eroare putând fi sancționați cu nulitatea relativă, care nu a fost invocată în termen legal, ci cu 30 de ani mai târziu.
Pretinsa eroare în care s-a aflat Ș. C. la momentul renunțării la calitatea sa de moștenitor de pe urma defunctului Ș. D. poate fi sancționată cu nulitatea relativă, întrucât este vorba despre o eroare gravă, iar nu despre o error in corpore.
Dreptul de a invoca nulitatea relativă s-a prescris cu mult timp înaintea introducerii cererii de chemare în judecată.
Instanța a reținut în mod eronat că Ș. C. (autorul reclamantelor) „ a acceptat tacit moștenirea prin . folosința bunurilor succesorale” prevăzute în testamentul autentificat sub nr. 5741 din 14 august 1967, dat de Ș. D..
În nici un caz Ș. C. nu ar fi putut, din punct de vedere legal, să-și exprime așa-numita opțiune succesorală, atât timp cât acesta a intrat în folosința imobilelor prevăzute în testament în timpul vieții lui Ș. D., Ș. C. figurând cu rol fiscal pentru imobilul din Otopeni încă din anul 1978 – cu doi ani înaintea decesului lui Ș. D..
Așadar, testamentul invocat poate fi calificat cel mult ca fiind un act de înzestrare în timpul vieții autorului său Ș. D..
Succesiunea a fost dezbătută, în mod evident, ulterior decesului lui Ș. D. (care a avut loc la data de 25 august 1980), iar la data dezbaterii succesiunii nu a fost exhibat testamentul invocat, deși părțile ar fi putut să aleagă să îl ia în considerare.
Instanța a ignorat faptul că Ș. C. a intrat în posesia suprafeței de 1.500 mp. de teren din Otopeni în timpul vieții lui Ș. D., pronunțând astfel o hotărâre cu aplicarea greșită a normelor legale incidente în materie succesorală.
Decizia atacată nu cuprinde motivele pe care se sprijină în ceea ce privește constatarea nulității absolute a certificatului de moștenitor.
Instanța de apel nu a motivat aplicarea sancțiunii nulității asupra certificatului de moștenitor, considerând „suficient” să analizeze motivele de nulitate invocate cu privire la declarația de renunțare la succesiune pentru a dispune atât nulitatea declarației, cât și nulitatea certificatului de moștenitor, atrăgând astfel incidența art. 304 pct. 7 Cod de procedură civilă în vigoare la data introducerii cererii de chemare în judecată.
A învederat instanței prin cererea de apel faptul că prin cererea de chemare în judecată și în cererea de apel depuse în primul ciclu procesul de către reclamante, acestea nu au invocat nici un motiv de nulitate cu privire la certificatul de moștenitor, ci numai cu privire la declarația de renunțare la succesiune.
Cu toate acestea, atât instanța de fond, cât și cea de apel au analizat motivele de nulitate „în . de reclamante nu se pot circumscrie ambelor acte contestate, ci numai declarației de renunțare la succesiune.
Certificatul de moștenitor nu poate fi anulat în mod automat, ca o consecință a anulării declarației de renunțare la succesiune, întrucât certificatul de moștenitor nu este un act juridic subsecvent declarației de renunțare la moștenire.
Mai mult, instanța a ignorat art. 88 din Legea nr. 35/1996, din interpretarea căruia rezultă că certificatul de moștenitor face dovada numai asupra calității de moștenitor și a cotei bunurilor care se cuvin fiecărui moștenitor în parte, nu și asupra compunerii masei succesorale. Astfel, arătarea unei mase succesorale mai mici decât cea existentă în realitate nu este motiv de anulare a certificatului de moștenitor, nu este un motiv determinant al emiterii unui certificat de moștenitor, întrucât compunerea masei succesorale nu este dovedită prin certificatul de moștenitor.
Recursul este nefondat pentru considerentele ce vor fi expuse:
Prin motivele de recurs se susține că s-a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor art. 954 alin. 1 Cod de procedură civilă. Potrivit acestor dispoziții legale, eroarea nu produce nulitate decât când cade asupra substanței obiectului convenției.
Eroarea obstacol, numită și eroare distructivă (distrugătoare) de voință este cea mai gravă formă a erorii, împiedicând formarea actului juridic. Codul civil vechi nu s-a ocupat despre acest fel de eroare, care atrage nulitatea absolută. Însă, s-a decis în mod unanim că, în cazul acesteia, falsa reprezentare cade fie asupra naturii actului juridic ce se încheie (eroare în negațiune), în sensul că o parte crede că încheie un anumit act juridic, fie asupra identității fizice a obiectului (error in copore), în sensul că una dintre părți crede că tratează cu privire la un anumit bun, iar cealaltă parte are în vedere un alt bun.
Raportat la circumstanțele concrete ale acestei speței, Curtea consideră că în acest caz sunt îndeplinite cerințele ultimei ipoteze.
Astfel:
La data de 14 august 1967 prin testamentul autentificat sub nr. 5741 din 14 august 1967 de către fostul Notariatul de Stat – Raion 30 decembrie (fila 230 dosar fond) autorul părților, Ș. D., a efectuat un partaj de ascendent, prin care a împărțit între toți descendenții săi cu vocație succesorală, cei șase copii, bunurile sale – terenuri și construcții, aceste bunuri fiind dobândite de către aceștia divizat, în mod individual, iar nu în cote părți ideale ce caracterizează starea de indiviziune. Prin actul juridic susmenționat autorul intimatelor-reclamante Ș. C., a primit de la tatăl său terenul în suprafață de 15.000 mp. situat pe teritoriul comunei Otopeni, raionul 30 Decembrie, dobândit prin actul autentificat sub nr._/936 al Tribunalului I. – Secția Notariat și transcris la grefa aceluiași tribunal sub nr._/936, precum și terenul loc de casă în suprafață de 1.500 mp. care provine din suprafața de 3.120 mp. situată în aceeași comună, fiind cumpărat cu actul autentificat sub nr._/1923 de Tribunalul I. – Secția notariat și transcris la grefa aceluiași tribunal sub nr._/1923.
Autorul reclamantelor-intimate, Ș. C., intrase de altfel, chiar înainte de acest testament, în posesia terenurilor menționate, edificând o construcție, la adresa din Otopeni, ., pe terenul cu care figura având rol fiscal din anul 1978 și pentru care ulterior i-a fost emis TP nr._/199, astfel cum a rezultat din autorizația de construcție depusă la fila 238 dosar fond, imobile pe care le-a folosit și ulterior decesului tatălui său (filele 243, 244 dosar nr._ ).
De reținut este și faptul că de la data întocmirii testamentului (1967) și până la decesul autorului Ș. D. (25 septembrie 1980) terenurile au fost scoase din circuitul civil general, intervenind succesiv: Legea nr. 19/1968; care stabilea că terenurile fără construcții proprietate privată ale persanelor fizice sau juridice, aflate în perimetrul construibil al Municipiului București, al celorlalte municipii sau al orașelor erau scoase din circuitul civil, singura modalitate de dobândire sau transmitere fiind moștenirea. Proprietarii păstrau folosința și posesia asupra acestor terenuri și le era permis să construiască o locuință pentru nevoile lor și ale familiilor acestora., cu privire la fondul funciar și la sistematizarea teritoriului, s-a continuat procesul de interzicere a oricăror acte inter vivos prin care se transmitea dreptul de proprietate asupra terenurilor, 1974 fiind anul în care atât terenurile agricole, cât și terenurile situate în intravilanul „localităților urbane și rurale” au fost scoase din circuitul civil general.
Față de situația de fapt expusă, de aceste acte normative în vigoare la data dezbaterii succesiunii defunctului Ș. D. și având în vedere că în cauză este admisibilă prezumția simplă a judecătorului, portivit art. 1203 Cod civil, Curtea constată că în mod corect instanțele de fond și de apel au reținut că autorul reclamantelor, Ș. C. a crezut că obiectul actului juridic denumit „declarație” îl reprezintă numai terenul intravilan pe carte îl poseda defunctul (tatăl său) în anul 1980 și casa de locuit a acestuia și nu și terenul pe care îl considera proprietatea sa și pe care și-a construit propria casă de locuit.
Declarația de renunțare nu s-a fundamentat pe o cauză reală în condițiile în care autorul reclamantelor-intimate nu a urmărit să renunțe la moștenirea sa în favoarea recurentului-pârât Ș. D. D., ci doar ca acesta (recurentul) să locuiască în casa părintească, în condițiile în care ceilalți frați dețineau alte imobile în proprietate, la acel moment fiind interzisă deținerea a două proprietăți.
Toate aceste împrejurări de fapt, dovedite în cauză, conduc la concluzia că suntem în prezența unei erori obstacol, fiind vorba de mai mult decât un viciu de consimțământ, deoarece, practic, partea nu și-a dat consimțământul pentru încheierea actului juridic în cauză, or, viciul de consimțământ presupune totuși un consimțământ exprimat.
Față de cele reținute, rezultă că în mod corect instanța de apel a constatat că suntem în prezenta unei nulități absolute, astfel încât dreptul la acțiune nu este prescris.
Neîntemeiat este și motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 Cod de procedură civilă.
Instanța de apel a respectat dispozițiile art. 261 Cod de procedură civilă, întrucât decizia cuprinde motivele de fapt și de drept care i-au format convingerea, precum și cele pentru care au fost înlăturate cererile părților.
Faptul că a analizat „în . nulitate ale declarației de renunțare la moștenire nr. 768/1980, cât și ale certificatului de moștenitor nr. 1839/1980 nu conduce la concluzia că hotărârea este nemotivată întrucât nulitatea certificatului de moștenitor este o consecință a nulității declarației de renunțare la moștenire, declarație despre care se face vorbire în certificatul de moștenitor și în urma căreia Ș. C. este trecut în acest certificat ca și renunțător.
Prin urmare, nici dispozițiile art. 88 din Legea notarilor publici nu au fost încălcate.
Față de cele reținute, nefiind incidente dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 Cod de procedură civilă, Curtea, în temeiul dispozițiilor art. 312 Cod de procedură civilă va respinge ca nefondat recursul.
Ca parte căzută în pretenții, conform art. 274 Cod de procedură civilă, recurentul va fi obligat la plata cheltuielilor de judecată, ocazionate de prezentul recurs către intimate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul formulat de recurentul – pârât Ș. D. D., împotriva deciziei civile nr. 152/A din 05 decembrie 2012, pronunțată de Tribunalul I. – Secția Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații – reclamanții Ș. T., C. A. D., M. E., intimații – pârâți S. G., Ș. F., B. Ecarterina, D. M., Ș. G. I., Ș. V. Și Ș. P., ca nefondat.
Obligă recurentul la 1.500 lei cheltuieli de judecată către intimații – reclamanți.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 08 mai 2013.
Președinte, Judecător, Judecător,
E. V. M.-A. N.-G. I. A. H. P.
Grefier,
Ș. P.
Red.E.V.
Tehnodact.C.F.
2ex./11.07.2013
T.I.-R.nedelea;L.G.A.
Jud.B.-A.D.
| ← Anulare act. Decizia nr. 827/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Pretenţii. Decizia nr. 1917/2012. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
