Legea 10/2001. Decizia nr. 1975/2012. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1975/2012 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 12-11-2012 în dosarul nr. 1975/2012
Dosar nr._
(_ )
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI - SECȚIA A III A CIVILĂ
ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR.1975
Ședința publică de la 12 noiembrie 2012
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE - DOINIȚA M.
JUDECĂTOR - D. A. B.
JUDECĂTOR - I. B.
GREFIER - L. C.
* * * * * * * * * *
Pe rol se află soluționarea recursurilor formulate de recurenta-reclamantă C. Ș., de recurenta-pârâtă D. G. J., precum și de recurentul-pârât M. FINANȚELOR PUBLICE, împotriva deciziei civile nr. 1066 A din 15.11.2011, pronunțată de Tribunalul București - Secția a V a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații-pârâți M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL ȘI D. G..
Cauza are ca obiect – Legea nr.10/2001.
La apelul nominal făcut în ședința publică, se prezintă avocat B. F. și mandatar N. M., în calitate de reprezentant al recurentei-reclamante C. Ș., în baza împuternicirii avocațiale nr._ din 08.11.2012, emisă de Baroul București, pe care o depune la dosar, avocat Hampea C., în calitate de reprezentant al recurentei-pârâte D. G. J., în baza împuternicirii avocațiale nr._ din 09.11.2012, emisă de Baroul București, pe care o depune la dosar și consilier juridic I. M., în calitate de reprezentant al intimatului-pârât M. București prin Primarul General, în baza delegației pe care o depune la dosar, lipsind recurentul-pârât Ministerul Finanțelor Publice și intimatul-pârât D. G. .
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier, care învederează depunerea la dosar, prin serviciul registratură, a unei întâmpinări formulate de recurenta-reclamantă C. Ș. la recursul pârâtei D. G. J..
Părțile, prin reprezentanți, având pe rând cuvântul arată că nu mai au cereri de formulat și probe de solicitat.
Curtea, având în vedere că nu mai sunt cereri de formulat și probe de solicitat, constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în susținerea și combaterea recursurilor.
Avocatul recurentei-reclamante, susținând oral motivele de recurs, solicită admiterea recursului, astfel cum a fost formulat și motivat și modificarea deciziei civile atacate, în sensul obligării pârâtelor la plata sumei stabilită prin raportul de expertiză, cu cheltuieli de judecată.
Consideră că, instanța de apel, în mod greșit, a dispus restituirea prețului plătit și reactualizat, având în vedere că, alături de prevederile Legii nr.10/2001 și art.50 au fost invocate și prevederile art.1336 și urm. din Codul civil fiind pretinse daune pentru evicțiunea totală a lucrului vândut.
Apreciază că reclamanta beneficiază de prevederile Legii nr.10/2001 și că, prețul care urmează a fi acordat de către Ministerul Finanțelor Publice conform Legii nr.10/2001, este cel al valorii de circulație a imobilului din litigiu.
Cu privire la recursul declarat de pârâta D. G. J. solicită a fi respins ca nefondat, având în vedere că îmbunătățirile stabilite prin expertiză profită familiei D..
Apreciază că sunt aplicabile în speță prevederile Legii nr.10/2001, respectiv Legea nr.1/2009 care a modificat o parte din aceste articole prevăzute de lege.
Cu privire la recursul declarat de Ministerul Finanțelor Publice solicită a fi respins ca nefondat.
Referitor la prescripția dreptului la acțiune arată că decizia irevocabilă s-a pronunțat în anul 2006 iar acțiunea a fost introdusă în anul 2008 și nu se putea invoca această prescripție deoarece nu a trecut termenul de 3 ani de zile.
Apărătorul recurentei-pârâte D. G. J. solicită admiterea recursului, modificarea în parte a deciziei civile atacate în sensul admiterii excepției lipsei calității procesuale pasive a acesteia și respingerea capătului de cerere având ca obiect pretențiile reprezentând sporul de valoare ca fiind promovat în contradictoriu cu o persoană fără calitate procesuală pasivă. Nu solicită cheltuieli de judecată.
Menționează că, prin Dispoziția nr.1426/2008, Primăria Municipiului București a restituit, în natură, imobilul din litigiu, motivat de împrejurarea că acesta a fost preluat de către Statul Român fără titlu valabil, existând la dosar hotărâri judecătorești care atestă acest lucru.
Arată că, la data de 29.10.2008, a fost preluată și posesia prin intermediul unui executor judecătoresc, astfel încât data nașterii raportului obligațional cu privire la plata despăgubirilor este data de 29.10.2008; la aceea dată art.48 din Legea nr.10/2001 prevedea că chiriașii au dreptul la despăgubiri pentru sporul de valoare adus imobilului cu destinație de locuință privind îmbunătățirile necesare și utile iar creanța chiriașului pentru sporul de valoare s-a născut la acea dată împotriva unității deținătoare.
Ulterior, pe parcursul judecății, a fost modificat cuprinsul art.48 din Legea nr.10/2001 și au fost introduși în cauză foștii proprietari.
Mai arată că, la instanța de fond, a fost invocată excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei, excepție care a fost respinsă cu motivarea că, efectele viitoare ale situațiilor juridice trecute sunt guvernate de art.9 și că, efectele acestui fapt, s-au produs în integralitate sub imperiul legii vechi și au constat în nașterea dreptului la despăgubire.
În consecință, apreciază că instanța de apel a aplicat greșit legea în timp, motiv pentru care solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat și motivat.
Cu privire la recursul declarat de reclamanta C. Ș. și pârâtul Ministerul Finanțelor Publice lasă la aprecierea instanței soluția ce va fi pronunțată.
Reprezentantul intimatului-pârât M. București prin Primarul General solicită respingerea recursurilor ca nefondate și menținerea deciziei civile atacate ca temeinică și legală.
Solicită a se avea în vedere temeiurile juridice ale acțiunii introductive, momentul pronunțării hotărârilor judecătorești la instanța de fond și apel, faptul că Legea nr.1/2009 este de imediată aplicare precum și hotărârea judecătorească pronunțată anterior prin care s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare.
CURTEA
Deliberând asupra recursurilor civile de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 25.06.2008 pe rolul Tribunalului București, reclamanta C. Ș. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul M. București prin Primarul General, obligarea acestuia din urmă la acordarea despăgubirilor pentru sporul de valoare adus imobilului cu destinație de locuință prin îmbunătățirile necesare și utile, imobil situat în București, ..2, ., precum și la plata cheltuielilor de judecată.
Prin sentința civilă nr. 1516/F pronunțată la data de 01.10.2008, Tribunalul București – Secția a V-a Civilă a admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 5 București.
Prin cererea modificatoare a cadrului procesual pasiv, reclamanta a solicitat introducerea în cauză în calitate de pârâți a Ministerului Finanțelor Publice, D. G. și D. G., precizând obiectul acțiunii, respectiv obligarea pârâților la restituirea prețului de piață al imobilului.
Prin încheierea de ședință de la termenul din 05.10.2009, instanța a luat act de transmiterea calității procesual pasive de la defunctul D. G. Casimir către D. G. J., având în vedere faptul că potrivit certificatului de moștenitor nr. 19/06.08.2009 emis de BNP Enise E. pârâtul a decedat la data de 05.07.2009, fiind moștenit de D. G. J., în calitate de soție supraviețuitoare. Prin aceeași încheiere de ședința, instanța, în temeiul dispozițiilor art. 163 din Codul de procedură civilă, a dispus reunirea cauzei ce face obiectul dosarului nr._ la prezenta cauză.
Prin sentința civilă nr. 1779/15.03.2010 pronunțată în dosarul nr._/3/2008, Judecătoria Sectorului 5 București a respins excepția inadmisibilității, invocată de pârâta D. G. J.; a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Municipiului București, invocată din oficiu; a admis în parte cererea, astfel cum a fost modificată, formulată de reclamanta C. Ș., în contradictoriu cu pârâții D. G. și continuată în contradictoriu cu moștenitoarele acestuia D. G. J., D. G., M. București prin Primarul General și Ministerul Finanțelor Publice; a obligat pârâții D. G. J. și D. G. la plata către reclamantă a sumei de 12.600 lei cu titlu de despăgubiri materiale; a respins capătul de cerere privind obligarea pârâtului Ministerul Finanțelor Publice la plata prețului de piața al imobilului situat în București, ..2, sector 2, ca neîntemeiat; a respins cererea formulată în contradictoriu cu pârâtul M. București, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă și a obligat pârâții D. G. J. și D. G. la plata către reclamantă a sumei de 350 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că prin contractul de vânzare-cumpărare nr._, încheiat cu ., reclamanta C. Ș. a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului situat în București, .. 2, parter, ., compus din patru camere, bucătărie, baie, oficiu, culoar, cămară, pivnița, la prețul de 16.906.105 rol.
A mai reținut că prin sentința civilă nr. 1700/03.12.2002, pronunțată de Tribunalul București, astfel cum a rămas definitivă prin decizia nr.665/22.04.2004 a Curții de Apel București și irevocabilă prin decizia nr.632/20.03.2006 a Curții de Apel București, s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. 565/13.12.1996 și au fost obligați pârâții C. Ș. și M. București să lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul menționat anterior. A constatat că în ceea ce privește nulitatea contractului de vânzare-cumpărare, în considerentele deciziei civile nr. 665/22.04.2004 a Curții de Apel București, s-a reținut ca încheierea acestuia s-a făcut cu încălcarea dispozițiilor art. 9 din Legea nr.112/1995, care stabilește faptul că imobilele naționalizate în temeiul Decretului nr.92/1950 pot fi înstrăinate către chiriași numai în situația în care nu s-a solicitat restituirea în natură de foștii proprietari.
A arătat că îmbunătățirile efectuate de reclamanta imobilului au fost identificate și evaluate prin raportul de expertiză construcții întocmit de expertul tehnic V. V. la suma de 12.600 lei. Astfel, au fost apreciate ca reprezentând îmbunătățiri: introducerea de gaze, placarea cu gresie și instalarea de gratii metalice de protecție la ferestre.
Având în vedere și dispozițiile art. 48 din Legea nr.10/2001, instanța a apreciat că pretenția reclamantei privind obligarea pârâților D. G. și D. G. J. la plata contravalorii îmbunătățirilor necesare și utile este întemeiată.
Față de situația de fapt reținută mai sus, a reținut că devin aplicabile dispozițiile art. 50 alin. 2 și 3 din Legea nr.10/2001, potrivit cărora chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost încheiate cu eludarea dispozițiilor Legii nr.112/1995 au dreptul la restituirea prețului actualizat, care urmează să se facă de Ministerul Finanțelor Publice din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin.6 din Legea nr.112/1995.
A apreciat că această soluție se desprinde și din interpretarea per a contrario a art. 50 ind.1 din același act normativ care prevede dreptul la restituirea prețului de piața al imobilelor numai în favoarea proprietarilor ale căror contracte de vânzare-cumpărare, desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, au fost încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr.112/1995.
A reținut că reglementarea cuprinsă în Legea nr.10/2001, privind despăgubirea pe care trebuie să o primească foștii proprietari ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate în temeiul Legii nr.112/1995, au fost anulate, reprezintă o aplicare a principiului restabilirii situației anterioare care guvernează efectele nulității actului juridic. Potrivit acestui principiu tot ce s-a executat în baza unui act juridic anulat trebuie restituit, astfel încât părțile raportului juridic să ajungă în situația în care acel act juridic nu s-a încheiat (în cazul contractului de vânzare-campare, vânzătorul trebuie să restituie prețul, iar cumpărătorul lucrul vândut). Acțiunea prin care se solicita restituirea prestațiilor, în cazul contractelor sinalagmatice, când ambele părți și-au executat obligațiile înainte de anularea actului, se fundamentează pe plata nedatorată, iar accipiensul, chiar și de rea-credință este ținut să restituie aceeași sumă de bani pe care a primit-o.
Ca urmare, instanța a constatat că cererea dedusă judecații în acest dosar este neîntemeiata și a respins-o ca atare.
Prin decizia civilă nr.1066 A/15.11.2011, Tribunalul București - Secția a V-a Civilă a admis apelul reclamantei împotriva sentinței civile mai sus menționată, pe care a modificat-o în parte, în sensul că a dispus obligarea pârâtului Ministerul Finanțelor Publice la plata sumei de 1.690,61 lei, sumă ce urmează a fi actualizată cu rata inflației, către reclamanta C. Ș. și a menținut celelalte dispoziții ale sentinței apelate; apelul pârâtei D. G. J. împotriva aceleiași sentințe fiind respins ca nefondat.
Pentru a statua astfel, instanța de apel a avut în vedere, la rândul său, următoarele argumente de fapt și de drept:
Cu privire la situația de fapt, tribunalul a reținut că aceasta a fost corect stabilită de către prima instanță. Astfel, prin sentința civilă nr.1700/03.12.2002, pronunțată de Tribunalul București, astfel cum a rămas definitivă prin decizia nr. 665/22.04.2004 a Curții de Apel București și irevocabilă prin decizia nr. 632/20.03.2006 a Curții de Apel București, s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr.565/13.12.1996 și au fost obligați pârâții C. Ș. și M. București să lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul ce a făcut obiectul contractului. În mod corect s-a observat că în considerentele deciziei civile nr. 665/22.04.2004 a Curții de Apel București, s-a reținut ca încheierea contractului s-a făcut cu încălcarea dispozițiilor art. 9 din Legea nr.112/1995, care stabilește faptul că imobilele naționalizate în temeiul Decretului nr.92/1950 pot fi înstrăinate către chiriași numai în situația în care nu s-a solicitat restituirea în natură de foștii proprietari.
Constatările instanțelor ce au soluționat acțiunea în nulitatea contractului au intrat în puterea lucrului judecat, nemaiputând fi contrazise prin prezenta hotărâre, ceea ce împiedică stabilirea unei alte situații de fapt decât cea reținute irevocabil.
Prin urmare, în prezenta cauză s-a reținut, așa cum a observat și prima instanță, că la încheierea contractului de vânzare-cumpărare al imobilului nr.565/13.12.1996, ce reprezenta titlul apelantei-reclamante, au fost încălcate dispozițiile art. 9 din Legea nr.112/1995, fiind constatată irevocabil nulitatea absolută a acestuia.
Odată stabilită această situație de fapt, acțiunea urma a fi soluționată prin raportare la dispozițiile art. 50 alin. 2 și 3 din Legea nr.10/2001, având în vedere cererea modificatoare formulată de reclamantă. Potrivit art. 50 alin.3 din Legea nr. 10/2001, restituirea prețului actualizat plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr.112/1995, cu modificările și completările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile se face de către Ministerul Finanțelor Publice din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. 6 din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.
Dispozițiile speciale ale art. 50 alin.3 din Legea nr. 10/2001, care instituie în sarcina Ministerului Finanțelor Publice obligația de restituire a prețului actualizat, derogă în mod evident de la prevederile generale ale art.1337 C.civ., potrivit adagiului legea specială derogă de la cea generală (specialia generalibus derogant), legiuitorul fiind competent să reglementeze modalitatea în care se va executa obligația statului, privit în sens larg, ca totalitate a administrației publice, de a răspunde pentru evicțiunea de care se face răspunzător, prin vânzarea lucrului altuia.
Având în vedere că reclamanții au fost evinși prin admiterea acțiunii în revendicare, ei au dreptul la restituirea prețului, actualizat cu rata inflației, iar obligația corelativă de plată incumbă Ministerului Finanțelor Publice (art. 50 alin.3 din Legea nr. 10/2001). Obligația de restituire are ca obiect prețul integral, actualizat.
În raport de dispozițiile art. 3712 alin.3 C.pr.civ., actualizarea sumei de plată se va face cu ocazia executării hotărârii, fie prin executarea benevolă a obligației, conform principiului statuat de art. 3711 alin.1 C.pr.civ. și enunțat în mod special în materia executării obligațiilor stabilite judecătorește în sarcina statului prin Hotărârea S. c. României pronunțată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, fie de către executorul judecătoresc, în cadrul executării silite.
Chiar dacă reclamanta a arătat că solicită obligarea pârâtului Ministerul Finanțelor Publice la plata prețului de piață al imobilului, odată reținută încălcarea dispozițiilor art. 9 din Legea nr.112/1995 la încheierea contractului, nu sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 50 ind. 1 din Legea nr.10/2001 privind restituirea prețului de piață, ci doar ale art. 50 alin. 2 și 3 din același act normativ, care permit restituirea prețului actualizat plătit. Este de observat că reclamanta a solicitat prețul de piață, însă în cererea introductivă ce face obiectul dosarului nr._, atașat prezentului ca urmare a admiterii excepției litispendenței, ca și în prezenta cerere introductivă, a indicat drept temei al acțiunii dispozițiile art. 50 din Legea nr.10/2001, iar în cererea modificatoare nu a arătat un alt temei de drept (art. 50 ind. 1 din același act normativ), astfel încât incumbă instanței obligația de a soluționa cererea prin raportare la temeiul de drept invocat și la situația de fapt stabilită.
Prin urmare, tribunalul a apreciat că se impune schimbarea în parte a sentinței apelate, în sensul obligării pârâtului Ministerul Finanțelor Publice la plata prețului actualizat, către reclamantă, în temeiul dispozițiilor art. 296 Cod de procedură civilă și menținerea celorlalte dispoziții ale sentinței.
Dispozițiile Legii nr.1/2009, care au modificat pe cele ale Legii nr.10/2001, au intrat în vigoare la trei zile de la publicarea în Monitorul Oficial (nr. 63 din 03 februarie 2009), respectiv în 06 februarie 2009.
Este de observat totodată că reclamanta a introdus o cerere în data de 25.06.2008 pe rolul Tribunalului București, în baza dispozițiilor art. 48 și 50 din Legea nr.10/2001, chemând în judecată M. București prin primar, cerere pe care ulterior a modificat-o (la termenul din 23.03.2009) în sensul că dorește să se judece în contradictoriu și cu D. G. și D. G., precum și cu Ministerul Finanțelor Publice, alături de M. București, și că obiectul acțiunii îl constituie obligarea pârâtului Ministerul Finanțelor Publice la restituirea prețului de piață al imobilului și obligarea pârâților persoane fizice la plata contravalorii îmbunătățirilor aduse imobilului.
Totodată, reclamanta a promovat în data de 23.03.2009 o altă cerere de chemare în judecată, în contradictoriu cu Ministerul Finanțelor Publice, D. G. și D. G., solicitând în temeiul art. 48 și 50 din Legea nr.10/2001 obligarea pârâtului Ministerul Finanțelor Publice la plata prețului de piață al imobilului și obligarea pârâților persoane fizice la plata contravalorii îmbunătățirilor efectuate în imobil.
Cele două cereri au fost soluționate împreună, ca urmare a admiterii excepției litispendenței.
Prin urmare, raportat la cadrul procesual și obiectul cererii, astfel cum au fost determinate de reclamantă, prin cererea modificatoare, acțiunea urma a fi soluționată prin raportare la dispozițiile Legii nr.10/2001, cu analiza inclusiv a modificărilor aduse prin Legea nr.1/2009.
Sub acest aspect, apelanta-pârâtă critică concluzia instanței de fond că sunt aplicabile dispozițiile Legii nr.10/2001, astfel cum au fost modificate prin Legea nr.1/2009, apreciind apelanta că instanța a făcut o greșită aplicare a principiilor aplicării legii civile în timp.
Tribunalul a considerat că efectele viitoare ale situațiilor juridice trecute sunt reglementate de legea nouă, cu excepția situației în care legiuitorul optează pentru ultraactivitatea legii vechi.
Contrar susținerilor apelantei-pârâte, nu este vorba despre o situație juridică veche, căreia să i se aplice dispozițiile legii noi cu încălcarea principiului neretroactivității, ci despre efecte noi ale unei situații juridice trecute, în cazul reglementării unui drept de despăgubire precum cel statuat prin dispozițiile art. 48 din Legea nr.10/2001, astfel cum a fost modificat prin Legea nr.1/2009. În cauză nu se pune problema aplicării legii noi unei situații juridice trecute (situația juridică trecută fiind constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare). Efectele în timp ale unei situații juridice trecute sunt determinate de legea în vigoare în momentul în care se realizează fiecare efect în parte.
Un efect nou al acestei situații a fost reglementat prin dispozițiile art. 48 din Legea nr.10/2001, iar pe planul dreptului procesual această reglementare determină o transmitere a calității procesuale pasive de la primul titular al obligației de despăgubire, la titularul prevăzut prin modificările operate de Legea nr.1/2009.
Prin urmare, ulterior intrării în vigoare a Legii nr.1/2009, luând în considerare inclusiv modificarea acțiunii introductive de către reclamantă în concordantă cu dispozițiile legii noi, titularii obligației de despăgubire sunt apelanta-pârâtă D. G. J. și intimatul D. G., aceștia având calitate procesuală pasivă în cererea având ca obiect restituirea contravalorii îmbunătățirilor aduse de reclamantă imobilului.
Prin recursul declarat împotriva acestei din urmă hotărâri, reclamanta a susținut că, așa cum a arătat și în fața instanței de apel, prima instanță a reținut greșit lipsa calității procesuale pasive a Municipiului București prin Primarul General, deoarece contractul de vânzare – cumpărare a fost încheiat cu M. București prin Primarul General prin mandatar ., iar obligația de garanție contra evicțiunii reglementată de art.1336 și următoarele din Codul civil, ca obligație principală, revine vânzătorului care, în speța de față, este singura instituție a statului care deținea situația juridică a apartamentului vândut; eludarea dispozițiilor Legii nr.112/1995 nu putea fi reținută în sarcina recurentei – reclamante.
Recurenta a mai precizat cu privire la respingerea capătului de cerere privind plata de către Ministerul Finanțelor Publice a prețului de piață a apartamentului nr.1 din București, . cărui contract de vânzare – cumpărare a fost anulat prin hotărâre judecătorească, că beneficiază de prevederile Legii nr.10/2001, art.50, iar valoarea apartamentului a fost stabilită prin expertiză la suma de 210.000 Ron.
Ca urmare a admiterii acțiunii în revendicare și anulare a titlului său de proprietate, considerându-se evinsă, alături de prevederile art.50 din Legea nr.10/2001, recurenta a invocat și prevederile art.1336 și următoarele din Codul civil, în temeiul cărora a pretins daune pentru evicțiunea totală a lucrului vândut.
Lipsa calității procesuale pasive a Municipiului București prin Primarul General nu poate fi primită în speță, deoarece calitatea procesuală pasivă a acestuia decurge din răspunderea pentru evicțiunea totală, între care, conform art.1345 din Codul civil, și spezele necesare și utile și de întreținere a imobilului, iar conform art.1344 din Codul civil, vânzătorul este obligat să plătească cumpărătorului sporul de valoare dobândit de lucru între momentul încheierii contractului și data producerii evicțiunii, indiferent de cauza care a produs excedentul de valoare sau dacă sporul a fost sau nu previzibil.
În ceea ce privește fondul petitului acțiunii privind valoarea de circulație a imobilului, cauza a fost nelegal soluționată ca urmare a evicțiunii totale.
Recurenta a beneficiat de dispozițiile unei legi care i-a permit să cumpere în deplină legalitate de la stat apartamentul pe care îl ocupa în calitate de chiriașă și astfel a dobândit un bun în sensul art.1 din Protocolul nr.1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, iar rambursarea prețului plafonat plătit pentru apartamentul din litigiu, actualizat cu rata inflației și restituirea cheltuielilor necesare și utile efectuate nu răspunde criteriului de proporționalitate la care trebuie să se raporteze orice ingerință în folosința proprietății (cauza R. contra României).
În drept, recursul s-a întemeiat pe dispoziția art.304 pct.9 din Codul de procedură civilă.
La rândul său, pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, prin recursul întemeiat pe dispoziția art.304 pct.9 din Codul de procedură civilă, a susținut că, în mod nelegal, instanța de apel a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Finanțelor Publice și a admis excepția lipsei calității procesuale a Municipiului București prin Primarul General.
Obligația de plată este întemeiată pe răspunderea vânzătorului pentru evicțiune, în condițiile anulării contractului de vânzare – cumpărare și constatării relei - credințe a cumpărătorilor în momentul încheierii contractului; obligația de restituire a prețului actualizat nu poate fi întemeiată decât pe principiile efectelor nulității actelor juridice, anume al retroactivității, astfel încât părțile raportului juridic trebuie să ajungă în situația în care acel act nu s-ar fi încheiat, principiu având la bază și regula îmbogățirii fără justă cauză, fapt ce conduce la concluzia că restituirea trebuie să aibă în vedere prețul reactualizat, având în vedere în acest sens și dispozițiile art.970 din Codul civil.
Prevederile art.50 alin.3 din Legea nr.10/2001 nu sunt norme cu caracter procesual, astfel că, în prezența unui raport juridic de drept privat având la bază un contract, statul nu poate interveni într-un astfel de raport, nefiind parte contractantă, în condițiile art.969 – 1132 din Codul civil.
Prin modificarea art.3 din art.50 din Legea nr.10/2001 s-a urmărit determinarea sursei din care vor fi restituite sumele de natura celor solicitate de reclamanta din prezenta cauză, fără însă ca prin aceasta să se creeze un raport obligațional direct între persoanele îndreptățite să primească restituirea prețului actualizat corespunzător contractului anulat.
În mod greșit instanța de apel a admis acțiunea, fiind aplicate greșit dispozițiile art.1337 din Codul civil. Deposedarea cumpărătoarei de apartamentul ce face obiectul prezentului litigiu în urma anulării contractului de vânzare – cumpărare întrunește condițiile unei tulburări de drept prin fapta unui terț și aceasta este de natură să angajeze răspunderea contractuală pentru evicțiune totală a vânzătorului față de pretențiile privind plata, respectiv Primăria Municipiului București, iar nu Ministerul Finanțelor Publice.
Decizia recurată, se arată în motivarea recursului, este greșită și sub aspectul obligării Ministerului Finanțelor Publice la restituirea întregului preț, inclusiv a comisionului de 1% din preț, care trebuia să fie restituit de partea care a încasat comisionul conform cu prevederile art.41 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr.112/1995.
De asemenea, prin memoriul de recurs, recurentul – pârât a susținut excepția prescripției dreptului material la acțiune al reclamantei, arătând că prin sentința civilă nr.1700/2002, pronunțată de Tribunalul București, definitivă și executorie prin decizia civilă nr.665/2004 pronunțată de Curtea de Apel București, s-a constatat nulitatea contractului de vânzare – cumpărare nr.565/1996. Pornind de la această dată, prin prisma dispozițiilor art.3 din Decretul nr.167/1958, recurentul – pârât apreciază că dreptul la acțiune nu a fost exercitat în termenul de 3 ani prevăzut de lege, termen care curge, așa cum s-a referit mai sus, de la data de 22.04.2008 când hotărârea prin care s-a constatat nulitatea contractului a devenit definitivă și executorie.
Recurenta – pârâtă D. G. J. a susținut că decizia atacată a fost pronunțată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art.15 din Constituția României, precum și cu încălcarea dispozițiilor art.6 alin.2 din Codul civil și ale art.48 alin.3 din Legea nr.10/2001, în forma în vigoare la data formării raportului juridic dedus judecății.
Astfel, prin sentința civilă nr.1711/2002, pronunțată de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă, rămasă definitivă prin decizia nr.665/2004, pronunțată de Curtea de Apel București - Secția a IV-a Civilă și irevocabilă prin decizia nr.632/2006 a Curții de Apel București - Secția a IV-a Civilă, s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare – cumpărare nr.565/1996, iar pârâții C. Ș. și M. București prin Primarul General au fost obligați să lase în deplină proprietate și liniștită posesie apartamentul nr.1, motivat de împrejurarea că statul a preluat fără titlu valabil acest apartament; prin dispoziția nr.1426/2008 Primăria Municipiului București a luat act de hotărârile menționate și a restituit în proprietate reclamanților întregul imobil, inclusiv apartamentul nr.1; la data de 29.10.2008, conform procesului – verbal întocmit în dosarul de executare nr.603/2008 de către B. P. V. a fost preluată posesia imobilului de către proprietari. Data nașterii raportului obligațional cu privire la plata despăgubirilor este cea a predării posesiei, respectiv data de 29.10.2008.
Norma de drept incidentă în cauză – art.48 din Legea nr.10/2001, în forma sa în vigoare la data producerii faptului care a dat naștere raportului juridic civil concret, stipula că, în cazul în care imobilul care se restituie a fost preluat fără titlu valabil, obligația de despăgubire revine statului sau unității deținătoare.
Tocmai în considerarea acestei situații reclamanta a chemat în judecată M. București prin Primarul General și Ministerul Finanțelor Publice și, pe parcursul judecății, față de modificarea prin Legea nr.1/2009 a dispozițiilor art.48, reclamanta a solicitat introducerea în cauză a proprietarilor imobilului.
Sub acest aspect, în mod greșit, instanța de apel a soluționat excepția lipsei calității procesuale pasive față de capătul de cerere având ca obiect pretențiile reprezentând sporul de valoare, interpretând eronat regulile de aplicare a legii în timp.
Principiul neretroactivității legii este consacrat de dispozițiile art.15 din Constituția României, iar în sprijinul rezolvării conflictului în timp al celor două forme ale art.48 din Legea nr.10/2001, la data pronunțării deciziei atacate era intrat în vigoare Noul Cod Civil, care, la art.6 alin.2, prevede că actele și faptele juridice încheiate ori, după caz, săvârșite sau produse înainte de . legii noi, nu pot genera alte efecte juridice decât cele prevăzute de legea în vigoare la data încheierii sau, după caz, a săvârșirii ori producerii lor. Efectele faptului generator al raportului juridic s-au produs în integralitate sub imperiul legii vechi și au constat în nașterea dreptului la despăgubire al cărui titular este chiriașul și în nașterea obligației corelative al cărei titular este unitatea deținătoare.
În drept, acest recurs s-a întemeiat pe dispoziția art.304 pct.9 din Codul de procedură civilă.
Examinând cauza, prin prisma motivelor de recurs mai sus menționate, Curtea a apreciat că recursurile sunt nefondate pentru următoarele considerente comune:
În mod corect, instanța de apel, prin raportare la situația de fapt pe care a stabilit-o în mod definitiv, și pe care instanța de recurs o confirmă în acest context, a aplicat și interpretat corect dispozițiile legale la care recurenții se referă în motivarea recursurilor.
Astfel, în mod corect s-a statuat că dispozițiile Legii nr.1/2009, care au modificat dispozițiile Legii nr.10/2001, au intrat în vigoare la data de 06.02.2009;acțiunea a fost introdusă pe rolul Tribunalului București - Secția a V-a Civilă, la data de 25.06.2008;cererea formulată la data de 25.06.2008 a fost soluționată împreună cu cererea formulată de reclamantă la data de 23.03.2009, în contradictoriu cu Ministerul Finanțelor Publice, D. G. și D. G., consecință a admiterii excepției litispendenței, astfel că, prin raportare la momentul introducerii cererilor de chemare în judecată pendinte și al intrării în vigoare a normei speciale, dispozițiile acesteia guvernează litigiul dedus judecății. Per a contrario, modificarea legislativă amintită nu ar produce nici un efect asupra relațiilor sociale care, prin voința legiuitorului, au devenit obiect al reglementării speciale.
Acțiunea precizată ulterior s-a întemeiat pe dispozițiile art.48 și 50 din Legea nr.10/2001, astfel cum acestea au fost modificate, context față de care Curtea apreciază că, în temeiul dispoziției art. 129 alin. 6 din Codul de procedură civilă, instanța de apel a aplicat corect dispozițiile art.15 din Constituția României, cât și pe cele ale art.48 alin.3 din Legea nr.10/2001, în forma în vigoare la data soluționării acțiunii.
În recurs, pârâta a susținut o critică invocată omisso medio, respectiv, încălcarea dispozițiilor art. 6 alin. NCC, și care, nefăcând obiect al controlului judiciar al instanței anterioare, este inadmisibilă susținerea cât și cercetarea acesteia în contextul căii extraordinare de atac. În plus, susținerea este și neîntemeiată prin raportare la prevederile art. 233 din Legea nr. 71/2011 din interpretarea cărora rezultă că dispozițiile noului cod civil nu sunt aplicabile raportului juridic dedus judecății.
Prin urmare, constatând că dispozițiile art.48 din Legea nr.10/2001 sunt aplicabile în cauză, în mod corect, în considerarea principiului specialia generalibus derogant, instanța de apel a îndepărtat dispozițiile dreptului comun, reprezentat în materia dedusă judecății prin dispozițiile art.1336-1337, art.969 și ale art.970 din Codul civil.
Reglementând în detaliu întreaga procedură de restituire în natură a imobilelor preluate în mod abuziv de către stat, Legea nr. 10/2001, cu modificările ulterioare, alocă, în art. 48, o atenție deosebită situației în care locuinței retrocedate i-au fost aduse îmbunătățiri de către chiriași. De altfel, art. 48 din Legea nr. 10/2001 este prefigurat de art. 9 din aceeași lege, care stabilește că restituirea în natură se realizează în starea în care se află imobilul la data depunerii cererii de restituire.
În alin. (1) si (5) ale aceluiași art. 48 se instituie dreptul la despăgubire acordat pentru sporul de valoare adus imobilelor cu destinația de locuința prin îmbunătățirile necesare și utile. În Norma metodologică de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 sunt definite îmbunătățirile necesare și utile ca fiind acele dotări incorporate sau aduse unității locative ori spațiilor comune prin care s-a sporit valoarea fondului locativ și care au fost suportate exclusiv de către chiriaș (de exemplu, introducerea sau modificarea instalației de gaz, electricitate, apă, canalizare, execuție de lucrări interioare și exterioare: uși, parchet, gresie, faianța, geamuri termopan, termoizolare, hidroizolare, mansardare etc.).
În ceea ce privește stabilirea valorii acestor lucrări de îmbunătățire, aceasta se realizează prin expertiza tehnică, iar caracterul necesar și util rămâne exclusiv la aprecierea instanței de judecată, atribute exercitate de instanțele de fond anterioare.
În forma anterioară a Legii nr. 10/2001 se făcea distincția între imobilele preluate de stat cu titlu și cele fără titlu. In prima situație, obligația de acordare a acestor despăgubiri revenea persoanei îndreptățite la restituire, iar în cea de-a doua situație, obligația revenea statului sau unității deținătoare.
Ulterior, odată cu apariția Legii nr. 1/2009 s-a eliminat această distincție. Astfel, în toate cazurile, obligația de despăgubire revenind persoanei îndreptățite, respectiv beneficiarului restituirii în natură a imobilului, rațiunea legiuitorului fiind în sensul celor de mai sus.
Cât despre obligația de despăgubire stabilită în sarcina pârâtei recurente, Curtea observă că soluția instanței de fond este corectă, deoarece la data pronunțării hotărârii erau în vigoare prevederile art. 48 alin. 2 din Legea nr. 10/2001, astfel cum acestea au fost modificate prin art. I pct. 44 din Legea nr. 1/30 ianuarie 2009, prevederi conform, cărora, indiferent dacă imobilul a fost preluat cu titlu valabil sau fără titlu, obligația despăgubirii fostului chiriaș, pentru îmbunătățirile necesare și utile, revine persoanei îndreptățite. Or, această prevedere legală fiind de ordin strict procedural, ea este de imediată aplicabilitate, fiind lipsită de relevanță juridică susținerea pârâtei recurente relativă la momentul la care a intrat în posesia bunul revendicat de la recurenta reclamantă.
Potrivit dispozițiilor art. 50 alin. 3 din Legea nr.10/2001, restituirea prețului actualizat, plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desființate prin hotărâri judecătorești, se face de către Ministerul Finanțelor Publice din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin.6 din Legea nr.112/1995.
Împrejurarea că reclamanta a mai indicat ca temei de drept și dispozițiile art. 1337 și următoarele din Codul civil, nu mai prezintă vreo relevanță în condițiile în care în raport de dispozițiile art. 84 Cod procedură civilă, a fost calificată chiar de către aceasta drept o cerere pentru restituirea prețului imobilului întemeiată pe dispozițiile art. 50 alin. (2) din Legea nr.10/2001 iar instanțele au soluționat cauza cu respectarea principiului disponibilității procesului civil.
Norma specială este de strictă interpretare și aplicare și nu distinge relativ la restituirea comisionului de 1% din preț, prevederea expresă fiind în sensul că, pentru ipoteza constatării nulității contractelor de vânzare – cumpărare încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr.112/1995, restituirea prețului plătit de chiriași se va face de către Ministerul Finanțelor Publice din fondul extrabugetar constituit în temeiul art.13 alin.6 din Legea nr.112/1995, conform prevederilor art.50 alin.2 și 3 din Legea nr.10/2001.
Prin urmare, excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Finanțelor Publice a primit o dezlegare corectă, față de legea specială care reglementează raportul juridic dedus judecății și stabilește calitatea procesuală pasivă a recurentului.
Corect a reținut instanța de apel că, în cauză, sunt incidente dispozițiile art.50 alin.2 și 3 din Legea nr.10/2001, prin raportare la decizia civilă nr.665/22.04.2004 a Curții de Apel București, prin care s-a reținut, cu putere de lucru judecat, că încheierea contractului s-a făcut cu încălcarea dispozițiilor art.9 din Legea nr.112/1995 și că, în acest context, reclamanții sunt îndrituiți doar la restituirea prețului actualizat cu rata inflației.
Curtea constată îndeplinită cerința de proporționalitate care transpare din analiza noțiunii de bun în sensul art.1 din Protocolul nr.1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și la care recurenta – reclamantă face referire în motivarea recursului său, reținând că, între norma de drept intern precitată și norma de drept comunitar există deplină concordanță. Statul dispune de o anumită marjă de apreciere în ceea ce privește reglementarea raporturilor sociale și, așa cum este și în cauza de speță, a ordonat, prin procedura Legii nr.10/2001, situația juridică a chiriașilor cumpărători care au fost evinși de bunul cumpărat, fie pentru ipoteza admiterii acțiunii în revendicare a foștilor proprietari, fie pentru ipoteza anulării contractelor de vânzare – cumpărare. Pierderea bunului, în condițiile menționate, este compensată de o justă despăgubire ce este prevăzută de o lege accesibilă și previzibilă, astfel că nu există nicio ingerință în dreptul de proprietate al recurentei – reclamante.
Jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului a statuat că titlul de proprietate al subdobânditorului de bună credință constituit în baza Legii nr. 112/1995, este protejat prin art. 1 din Protocol 1 Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Diminuarea vechilor atingeri nu trebuie să creeze noi prejudicii disproporționate astfel încât persoanele ce și-au dobândit bunurile cu bună credință să nu fie aduse în situația de a suporta pierderea responsabilității statului care a confiscat în trecut aceste bunuri (cauza R. versus România; - cauza Pincova și Pinc versus Republica Cehă).
Dispozițiile art. 50 indice 1 din Legea nr. 10/2001 modificată prin Legea nr. 1/2009 nu fac decât să aplice instituția răspunderii pentru evicțiune într-un domeniu particular, cel al imobilelor preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 și înstrăinate de stat unor chiriași de bună credință în baza Legii nr. 112/1995.
Acțiunile formulate de reclamanta – recurentă, respectă cerința art.3 din Decretul nr.167/1958, astfel că excepția prescripției dreptului material la acțiune este apreciată de Curte ca fiind neîntemeiată.
Dreptul la acțiune al recurentei – reclamante s-a născut la data de 20.03.2006, dată la care a fost pronunțată decizia nr.632 de către Curtea de Apel București - Secția a IV-a Civilă și prin care a fost soluționat în mod irevocabil litigiul care privea nulitatea absolută a contractului de vânzare – cumpărare nr.565/1996, întrucât, până la acea dată, dreptul acesteia la restituirea prețului era incert. Prin raportare la acest termen și față de data formulării acțiunii – 25.06.2008 și, respectiv, 23.03.2009, dreptul material la acțiune nu este prescris.
Prin urmare, în temeiul dispoziției art.312 din Codul de procedură civilă, Curtea va respinge ca nefondate recursurile formulate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondate recursurile formulate de recurenta - reclamantă C. Ș. și recurenții - pârâți M. FINANȚELOR PUBLICE și D. G. J., împotriva deciziei civile nr.1066 A/15.11.2011, pronunțată de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă în dosarul cu nr._, în contradictoriu cu intimatul - pârât M. BUCUREȘTI prin PRIMARUL GENERAL și intimatul – reclamant D. G..
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședință publică, azi 12.11.2012.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
DOINIȚA M. D. A. B. I. B.
GREFIER
L. C.
Red.D.M.
Tehdact.R.L.
2 ex./22.11.2012
TB-S.5 - C. A.; P. S.
Jud.S.5 - V. S.
| ← Pretenţii. Decizia nr. 880/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Legea 10/2001. Decizia nr. 934/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
