Pretenţii. Decizia nr. 1917/2012. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1917/2012 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 05-11-2012 în dosarul nr. 1917/2012
Dosar nr._
(_ )
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI - SECȚIA A III A CIVILĂ
ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR.1917
Ședința publică de la 5 noiembrie 2012
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE - I. B.
JUDECĂTOR - DOINIȚA M.
JUDECĂTOR - D. A. B.
GREFIER - L. C.
* * * * * * * * * *
Ministerul Public - P. de pe lângă Curtea de Apel București a fost reprezentant de procuror D. B..
Pe rol se află soluționarea recursului formulat de recurenta-reclamantă K. R., împotriva sentinței civile nr. 1108 din 21.05.2012, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul-pârât S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE .
Cauza are ca obiect – pretenții, despăgubiri Legea nr.221/2009.
La apelul nominal făcut în ședința publică, nu au răspuns recurenta-reclamantă K. R. și intimatul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier, care învederează depunerea la dosar, prin serviciul registratură a unor precizări formulate de recurenta-reclamantă K. R., la data de 24.09.2012 prin care solicită judecarea cauzei în lipsă.
Curtea, având în vedere că se solicită judecata în lipsă, constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public în dezbateri.
Reprezentantul Ministerului Public solicită respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței civile atacate ca temeinică și legală.
Menționează că instanța de fond în mod corect a stabilit că măsura deportării la muncă forțată în URSS dispusă în ianuarie 1945 din înscrisurile administrate în cauză nu a rezultat că ar fi urmărit unul din scopurile prevăzute de OUG nr.214/1999.
CURTEA
Asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea formulată la data de 24.02.2011 și înregistrată pe rolul Tribunalului București sub nr._, astfel cum a fost precizată la reclamanta K. R., în contradictoriu cu pârâtul S. R. prin MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, a solicitat să se constate caracterul politic al măsurii deportării mamei reclamantei în fosta URSS în perioada 13 ianuarie 1945 - 18 ianuarie 1950 și obligarea pârâtului S. R. la plata către reclamantă a sumei de 10.000 euro cu titlu de daune pentru prejudiciul material suferit prin aplicarea măsurii, cu obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că mama sa a fost deportată în perioada arătată în URSS, ca măsură administrativă pe motive etnice contra minorității germane.
Suma de 10.000 euro a fost solicitată ca despăgubire justă pentru urmărirea suferită și daunele produse prin aceasta. A menționat că solicită plata despăgubirii în considerarea art. 5 alin.1 lit.b din Legea nr.221/2009, întrucât reclamanta a suferit nu numai o pierdere morală, dar nu și una patrimonială, familia acesteia fiind privată de posibilitatea de a obține venituri, iar forța de muncă folosită în acești ani depășește valoarea despăgubirilor pretinse.
Prin sentința civilă nr.1108/21.05.2012, Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă a respins această cerere ca neîntemeiată, pentru următoarele considerente:
Reclamanta și-a întemeiat cererea de chemare în judecată pe dispozițiile Legii nr.221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Prin Legea nr.221/2009 s-a recunoscut dreptul la constatarea caracterului politic al condamnării sau al măsurii administrative precum și la despăgubiri, acelor persoane în sarcina cărora s-au reținut fapte care au avut ca scop împotrivirea față de regimul totalitar instaurat în România la 6 martie 1945.
Legea invocată de reclamantă nu cuprinde în domeniul său de aplicare pe cei care au fost constituiți în prizonieri de către partea sovietică după data de 23 august 1944 ori, fiind constituiți ca atare, înainte de această dată, au fost reținuți în captivitate după încheierea armistițiului. De asemenea, nu intră în domeniul de aplicare al legii nici situația etnicilor germani care au fost deportați în URSS în baza aceleiași convenții de armistițiu, începând cu ianuarie 1945.
Domeniul de aplicare al Legii nr. 221/2009 se suprapune cu cel al Ordonanței Guvernului nr.214/1999, ambele acte normative vizând, în principal, recunoașterea calității de luptător în rezistența anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracțiuni săvârșite din motive politice, persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive, precum și persoanelor care au participat la acțiuni de împotrivire cu arme și de răsturnare prin forță a regimului comunist instaurat în România.
În acest sens, tribunalul a aratat că potrivit art. 3 din OUG nr.214/1999 au caracter politic numai măsurile administrative luate împotriva persoanelor care au săvârșit fapte în scopul menționat la art. 2 alin.1 din aceeași ordonanță, cu titlu de exemplu, exprimarea protestului împotriva dictaturii, cultului personalității, terorii comuniste, precum și abuzului de putere din partea celor care au deținut puterea politică, susținerea sau aplicarea principiilor democrației și a pluralismului politic, propaganda pentru răsturnarea ordinii sociale până la 14 decembrie 1989 sau manifestarea împotrivirii față de aceasta, acțiunea de împotrivire cu arma și răsturnare prin forță a regimului comunist.
Situația reclamantei este diferită, din adeverința eliberată de fostul Minister al Afacerilor Interne rezultând că mama acesteia a fost deportată pentru muncă forțată în URSS în perioada ianuarie 1945 - 18 ianuarie 1950.
Măsura luată față de mama reclamantei nu este prezumată de lege ca având caracter politic, urmând a se analiza dacă acestea reprezintă măsuri administrative cu caracter politic.
Sunt aplicabile dispozițiile art. 4 din Legea nr.221/2009, care trimit la dispozițiile art. 1 alin.3 din același act normativ. Potrivit acestor ultime dispoziții, pentru stabilirea caracterului politic al măsurii administrative vor fi avute în vedere criteriile stabilite prin art. 2 alin.1 și art. 3 din OG nr.214/1999.
Față de cele anterior expuse și din probele administrate de reclamantă nu rezultă că măsura deportării în URSS a fost determinată de o faptă a mamei reclamantei săvârșită pentru unul din scopurile enumerate exemplificativ de art. 2 alin.1 din OUG nr.214/1999, motivul deportării fiind, astfel cum s-a arătat anterior, exclusiv etnia germană.
S-a reținut, așadar, că mama reclamantei nu a suferit o măsură administrativă cu caracter politic, în sensul Legii nr.221/2009, astfel încât singurele drepturi de care poate beneficia sunt cele recunoscute de Decretul-Lege nr.118/1990, situația reclamantei încadrându-se în dispozițiile art. 1 alin.2 lit. b din Decretul-lege menționat.
Prin recursul întemeiat pe dispozițiile art.304 pct.9 din Codul de procedură civilă, reclamanta a susținut că prima instanță a aplicat norma legii în mod restrictiv, fără interpretarea ei teleologică și care ar fi trebuit să recunoască cel puțin menținerea în deportare după perioada martie 1945, deoarece S. R. a continuat în mod activ măsura de urmărire politică îndreptată pe baza Ordinului Ministerului Afacerilor Interne nr._/1945 și a emis la data de 29.03.1945 Ordinul circular nr._ al Ministerului Afacerilor Interne.
Decretul nr.118/1990 prevede expresis verbis aplicabilitatea și pentru măsurile de urmărire ale persoanelor care erau în lagăre de muncă forțată prin deportare în străinătate în perioada august 1944 – martie 1945, iar omiterea acestei clarificări în Legea nr.221/2009 poate fi numai una neintenționată de legiuitor, atâta timp cât Curtea Constituțională apreciază ambele legi a fi cu același scop identic.
Plata despăgubirii solicitate trebuie acordată și conform art.5 alin.1 lit.b al Legii nr.221/2009, chiar dacă nu se aplică art.5 alin.1 lit.a pe baza Deciziei Curții Constituționale nr.1358/2010, deoarece, cel puțin în volumul cerut, recurenta a avut o pierdere în avere și nu numai morală prin deportarea forțată pentru o perioadă îndelungată.
Recurenta nu a beneficiat de un cadru legal de reparare a daunelor ca urmare a măsurii abuzive suferite din partea Statului român comunist, deoarece art.12 din Decretul – Lege nr.118/1990 exclude pe recurentă din cercul celor îndreptățiți.
În recurs nu s-a formulat întâmpinare.
Ca o chestiune prejudicială, Curtea arată că cererea precizatoare formulată la data de 24.09.2012, prin care se indică dispozițiile legale prin prisma cărora urmează a fi analizată temeinicia și legalitatea hotărârii primei instanțe, nu poate fi avută în vedere deoarece a fost formulată cu nerespectarea dispozițiilor art.303 din Codul de procedură civilă.
Urmând a se pronunța strict asupra motivelor de recurs ce au fost formulate cu respectarea normei procedurale de mai sus, cât și în condițiile prevăzute de dispoziția art.3041 din Codul de procedură civilă, Curtea arată că recursul este nefondat pentru considerentele care succed:
Astfel cum rezultă din însuși titlul Legii nr.221/2009, precum și din prevederile art.1 alin. (1) și art. 4 alin. (1), acest act normativ are ca obiect de reglementare doar condamnările cu caracter politic și măsurile administrative pronunțate/dispuse după data de 6 martie 1945, până la data de 22 decembrie 1989.
Așa cum a arătat și prima instanță, măsura administrativă supusă analizei sale, nu se încadrează obiectiv și temporal în domeniul de aplicare a acestei legi, chiar dacă ele au continuat și după instaurarea regimului totalitar comunist.
Din interpretarea dispozițiilor art. 4 alin. (2), art. 1 alin. (3) din Legea nr. 221/2009 coroborate cu prevederile art. 2 alin. (1) lit. a-e din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 214/1999, aprobată cu modificări prin Legea nr.568/2001, cu modificările și completările ulterioare, rezultă că, pentru ca o măsură administrativă să intre sub incidența Legii nr.221/2009, este necesar ca aceasta să îndeplinească o dublă cerință: pe de o parte, să aibă caracter politic, în sensul de a constitui o manifestare, ca formă de opoziție față de regimul comunist totalitar, iar pe de altă parte, măsura administrativă să fi fost dispusă de organele fostei miliții sau securități în cadrul perioadei de referință a legii.
Ca atare, nu prezintă relevanță faptul că măsura deportării/ prizonieratului s-a prelungit pe o perioadă ce depășește data de 6 martie 1945, în condițiile în care textele de lege mai sus invocate se referă la momentul dispunerii măsurii și nu la durata acesteia.
Pe de altă parte, măsurile administrative nu au fost dispuse de organele fostei miliții sau securități.
Astfel, măsura deportării și punerea ei în aplicare s-au realizat de trupele de ocupație sovietice care se aflau pe teritoriul României, stat ostil U.R.S.S., aflat sub armistițiu din 12 septembrie 1944 și ale cărui guverne provizorii din perioada 23 august 1944 - 6 martie 1945 aveau puteri limitate. În intervalul octombrie-noiembrie 1944 și până în ianuarie –februarie 1945, trupele sovietice de ocupație aflate pe teritoriul țării au decis, ca măsură de represalii împotriva Germaniei naziste și aliaților săi, deportarea în U.R.S.S. a tuturor etnicilor germani (cu excepția, femeilor însărcinate, bătrânilor și copiilor), cetățeni români, valizi de muncă, aflați pe teritoriul României, pentru a ajuta la reconstrucția republicii sovietice, cu titlu de despăgubire de război, prin prestații în muncă. Contribuția Statului român la punerea în aplicare a măsurii deportării a constat în identificarea etnicilor germani în localitățile ori reședințele de domiciliu. Ordinul de deportare sovietic a avut în vedere toți bărbații cu vârste între 17-45 ani și toate femeile cu vârste între 18 și 30 de ani.
De asemenea, și prizonieratul în fosta U.R.S.S. a fost rezultatul unor acțiuni militare, în contextul istoric al participării României la cel de-al doilea Război Mondial.
Pe de altă parte, au existat și alte acte normative care au stabilit reparații pentru persoanele ce au fost supuse acestor măsuri abuzive.
Astfel, prin Decretul-Lege nr.118/1990, republicat, cu modificările și completările ulterioare s-a reglementat acordarea unor drepturi pentru persoanele deportate în străinătate după 23 august 1944, persoanele constituite în prizonieri de partea sovietică după această dată ori care, fiind constituite ca atare, înainte de 23 august 1944, au fost menținute în captivitate după încheierea armistițiului.
De asemenea, prin Ordonanța Guvernului nr. 105/1999 aprobată cu modificări prin Legea nr.189/2000, modificată și completată s-au stabilit măsuri reparatorii pentru cetățenii români care, în perioada regimurilor instaurate cu începere de la 6 septembrie 1940 până la 6 martie 1945 au avut de suferit persecuții din motive etnice.
Aceste categorii de persoane nu se regăsesc în textul Legii nr.221/2009, fapt ce denotă că intenția legiuitorului a fost aceea de a reglementa măsuri reparatorii exclusiv pentru consecințele represive dispuse de regimul politic instaurat după data de 6 martie 1945, iar nu de a repara și consecințele nefaste cauzate de abuzurile armatei sovietice, motiv pentru care, în baza principiului ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus, aceste situațiinu pot intra în sfera de reglementare a acestei legi ale cărei dispoziții restrictive nu pot fi extinse prin analogie.
Cererea de acordare a despăgubirilor materiale are ca premisă a rezolvării sale favorabile recunoașterea caracterului politic al măsurii dispusă în legătură cu persoana sa. Or, atâta timp cât măsura administrativă invocată nu face obiectul de reglementare al legii speciale, rezultă că nici celelalte prevederi ale acesteia, cu referire la petitul menționat, nu sunt aplicabile raportului juridic dedus judecății.
Pentru aceste considerente, Curtea a respins recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul reclamantei K. R. formulat împotriva sentinței civile nr.1108/21.05.2012, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă, în dosarul cu nr._, în contradictoriu cu pârâtul S. R. prin MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE.
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședința publică de la 05.11.2012.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
I. B. DOINIȚA M. D. A. B.
GREFIER
L. C.
Red.D.M.
Tehdact.R.L.
2 ex./14.11.2012
TB-S.4 – A.P.
| ← Anulare act. Decizia nr. 832/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Plângere împotriva încheierii de carte funciară. Legea... → |
|---|
