Constatare nulitate act juridic. Decizia nr. 1104/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1104/2015 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 26-10-2015 în dosarul nr. 1104/2015
Dosar nr._
(_ )
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI - SECȚIA A III A CIVILĂ
ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR.1104
Ședința publică de la 26.10.2015
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE - I. B.
JUDECĂTOR - DOINIȚA M.
JUDECĂTOR - D. A. B.
GREFIER - L. C.
* * * * * * * * * *
Pe rol soluționarea cererii de recurs formulată de recurentul-reclamant O. D., împotriva deciziei civile nr.43 A din 20.01.2014, pronunțată de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă, în contradictoriu cu intimații-pârâți C. G. AL MUNICIPIULUI BUCUREȘTI, M. BUCUREȘTI PRIN PRIMAR G. și PRIMĂRIA S. 5 PRIN PRIMAR.
P. are ca obiect – constatare nulitate act juridic.
La apelul nominal făcut în ședință publică se prezintă recurentul-reclamant O. D., prin avocat B. C., în baza împuternicirii avocațiale nr._ din 14.04.2015, emisă de Baroul București, aflată la fila 14 din dosar și consilierul juridic I. M., în calitate de reprezentant al intimatului pârât M. București prin Primar G., în baza delegației pe care o depune la dosar, lipsind intimații-pârâți C. G. al Municipiului București și Primăria S. 5 prin Primar.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care:
Apărătorul recurentului-reclamant depune la dosar înscrisurile încuviințate la termenul anterior, respectiv încheierea din 16.05.2014, pronunțată de Tribunalul București – Secția a V a Civilă, care dovedește faptul că există contestație la Dispoziția emisă pe Legea nr.10/2001, în combaterea considerentelor hotărârii recurate. Comunică un exemplar de pe acest înscris reprezentantului intimatului pârât .
Părțile, prin reprezentanți, având pe rând cuvântul arată că nu mai au cereri de formulat și probe de solicitat.
Curtea, având în vedere că nu mai sunt cereri de formulat și probe de solicitat, constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în susținerea și combaterea motivelor de recurs.
Apărătorul recurentului reclamant solicită admiterea recursului, modificarea deciziei civile atacate în sensul admiterii apelului și menținerea sentinței civile pronunțată de instanța de fond ca temeinică și legală, fără cheltuieli de judecată.
Consideră că, instanța de apel, a apreciat eronat asupra obiectului și cauzei cererii de chemare în judecată și a făcut analogii care nu au fundament juridic între acțiunea în constatarea nulității unei decizii dată în aplicarea Decretului nr.223/1974 și acțiunea în revendicare de drept comun, întemeiat pe dispozițiile art.480și urm. din vechiul Cod civil.
Menționează că prin considerentele cu care instanța de apel își motivează soluția inadmisibilității cererii, aceasta se raportează la temeiuri de drept și pretenții pe care partea nu le-a solicitat și, din acest motiv a schimbat obiectul cererii de chemare în judecată și cauza acesteia. Prin urmare, nu se poate aprecia că s-a făcut vreo confuzie între acțiunea în nulitate absolută, acțiune ce presupune neîndeplinirea uneia dintre condițiile de fond ale actului juridic dedus judecății și acțiunea în revendicare imobiliară întemeiată pe dispozițiile art.480 și urm. din vechiul Cod civil. În ipoteza, în care, se consideră că prezenta acțiune formulată de reclamant trebuie raportată la acțiunea în revendicare de drept comun se impune a fi analizate dispozițiile obligatorii ale Deciziei nr.33/2008 ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, față de care nu se poate deduce că acțiunile în revendicare întemeiate pe dreptul comun sunt inadmisibile.
Mai arată că, instanța de apel în mod greșit, a apreciat cu privire la faptul că nu a fost contestată Decizia nr._ din 16._ emisă de Primarul G. al Municipiului București. Astfel, prin contestația formulată împotriva dispoziției anterior menționată prin care a fost respinsă notificarea a fost înregistrat dosarul pe rolul Tribunalului București – Secția a V a Civilă, cauză care în prezent se află suspendată. În acest sens a depus copia încheierii din 16.05.2014 pronunțată de Tribunalul București.
De asemenea, arată că, din conținutul dispoziției emisă de Primarul G. rezultă că prin notificarea formulată reclamantul a solicitat pentru imobilul situat în ..109, sector 5, măsuri reparatorii și nu restituirea în natură.
Apreciază că în ipoteza analizată reclamantul se circumscrie noțiunii de bun în sensul Convenției Europene a Drepturilor Omului, astfel încât orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale.
Reprezentantul intimatului pârât solicită respingerea recursului ca nefondat și menținerea deciziei civile atacate ca temeinică și legală.
Apreciază că, instanța de apel, a reținut, în mod corect dispozițiile obligatorii ale Deciziei nr.33/2008 ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, inclusiv sintagma de bun actual despre care se menționează de către partea adversă. Mai arată că, instanța de fond s-a pronunțat cu privire la anularea unui act juridic și nu a reținut acțiunea ca fiind o acțiune în declararea nulității unui act juridic; apreciază că este și lipsită de interes acțiunea reclamantului. În plus, arată că, partea adversă are posibilitate de a repune cauza pe rol pentru ași dovedi dreptul de proprietate.
CURTEA
Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei S. 5 București la data de 19.12.2012 reclamantul O. D. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții C. G. al Municipiului București, M. București prin Primar G. și Primăria Sector 5 prin Primar, să se dispună constatarea nulității absolute a Deciziei nr. 190/18.02.1980 emisă de fostul Consiliu Popular al S. 5, având ca obiect derivat cota parte indiviză de ½ din prăvălia cu pivnița situată la parter și apartamentul nr. 4 situat la etajul 2 din imobilul din ..109, sector 5, și cota parte indiviză de 35,33 mp teren, pentru lipsa cauzei, cu obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea cererii, reclamantul a arătat că este moștenitorului autorului său, O. D., decedat la data de 30.06.1967, în calitate de fiu conform certificatului de moștenitor nr. 488/15.12.1967 eliberat de fostul notariat de Stat al Raionului 16 Februarie și a testamentului autentificat sub nr. 3185/26.12.1962 eliberat de fostul Notariat de Stat al Raionului 16 Februarie. Prin decretul nr. 223/1974, i-a fost preluată proprietatea în mod abuziv, fiind obligat, ca urmare a plecării din țară în vederea reîntregirii familiei în Germania, să accepte preluarea sa de către stat cu plata unor despăgubiri simbolice și neechitabile în raport de valoarea bunului. Fiind constrâns în voința sa de a accepta preluarea de către stat a imobilului în cauză, a depus în mod formal o cerere la ICRAL Cotroceni în vederea preluării de către stat a imobilului, părăsind țara la data de 03.03.1980.
În drept, reclamantul a invocat dispozițiile art. 966 Cod civil.
Pârâtul C. G. a Municipiului București a invocat excepția necompetenței teritoriale a Judecătoriei S. 5 București, arătând că actul a cărui nulitate se invocă este act administrativ, astfel că aparține Tribunalului București – Secția de C. Administrativ competența de soluționare a acțiunii.
Pârâta Primăria S. 5 a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția lipsei calității sale procesuale pasive și a solicitat respingerea acțiunii ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.
Prin încheierea din data de 27.06.2013 instanța a respins ca neîntemeiată excepția necompetenței teritoriale a Judecătoriei S. 5 și a unit cu fondul cauzei excepția lipsei calității procesuale pasive.
Prin sentința civilă nr. 8915/24.10.2013, Judecătoria S. 5 București a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Primăria S. 5 prin Primar, a respins acțiunea formulată în contradictoriu cu pârâta Primăria S. 5 prin Primar ca fiind formulată în contradictoriu cu o persoană fără calitate procesuală pasivă, a admis acțiunea în contradictoriu cu pârâții C. G. al Municipiului B. și M. B. prin Primar G. și a dispus anularea Deciziei nr. 190/18.02.1980 emisă de fostul Consiliu Popular al Municipiului B..
Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut următoarele:
Cu privire la excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Primăria S. 5 prin Primar, instanța a admis-o, apreciind că în speță calitatea procesuală pasivă aparține reprezentanților Municipiului București, iar nu ai S. 5, atât timp cât decizia cărei anulare se solicită a fost emisă de fostul Consiliu Popular al Municipiului B., Sectorul 5 neavând atribuții cu privire la emiterea respectivei decizii.
Cu privire la fondul cauzei, instanța a reținut următoarele:
La data de 18.02.1980 a fost emisă Decizia nr. 190 a Consiliului Popular al Municipiului București, prin care a fost preluată cu plată în proprietatea statului cota indiviză de ½ din prăvălia cu pivnița situată la parter și . la . din .. 109, sector 5. De asemenea, a fost trecută fără plată în proprietatea statului cota parte indiviză de 35,33 mp teren aferent din suprafața totală de 214 mp. Temeiul de drept al deciziei a fost Decretul nr. 223/1974.
Sub aspectul calității procesuale active a reclamantului, instanța a constatat că acesta are calitatea de moștenitor legal al numitului O. D., ca fiu al acestuia, conform certificatului de moștenitor nr.488/15.12.1967 și testamentului nr. 3185/26.12.1962.
În ceea ce privește valabilitatea ofertei făcute fostului Consiliu Popular al Municipiului București de către reclamant, cerere ce a stat la baza deciziei respective, instanța a apreciat că aceasta este lovită de nulitate absolută.
Din declarația martorului audiat în cauză, coroborată cu înscrisurile depuse la dosar, rezultă că reclamantul a formulat această cerere exclusiv cu intenția de a pleca definitiv din țară, iar nu în virtutea principului liberei voințe de a contracta. De altfel, acest lucru se menționează chiar și în preambulul deciziei atacate.
Faptul că s-a plătit o despăgubire la momentul preluării de către stat nu înseamnă că preluarea a fost legală, întrucât cei cărora li se aplicau dispozițiile decretului erau obligați să înstrăineze bunul în schimbul unei sume stabilite de stat în mod discreționar. Nu s-ar putea vorbi de o înstrăinare liber consimțită, ci de o adevărată vânzare silită, cu consecința încălcării unor principii esențiale de vreme ce era desemnat drept unic cumpărător statul român.
La acea dată era în vigoare în România Constituția din 1965 care, prin art. 36, ocrotea dreptul de proprietate personală. Potrivit acestui text, dreptul de proprietate personală este ocrotit de lege. Pot constitui obiect al dreptului de proprietate personală veniturile și economiile provenite din muncă, casa de locuit, gospodăria de pe lângă ea și terenul pe care ele se află, precum și bunurile de uz și confort personal. În aceste condiții, nu se poate susține că decretul respecta prevederile constituționale enunțate.
Mai mult, anterior adoptării Decretului nr. 223/1974, România ratificase Declarația Universală a Drepturilor Omului din 10 decembrie 1948 care, în art. 17 alin. 1 și 2 prevede că orice persoană are dreptul la proprietate, atât singur cât și în asociație cu alții, și nimeni nu poate fi lipsit arbitrar de proprietatea sa, art. 13 consacrând dreptul oricărei persoane de a circula liber, inclusiv de a-și părăsi propria țară.
Față de toate considerentele evocate anterior, instanța a admis acțiunea astfel cum a fost formulată și a dispus anularea Deciziei nr. 190/18.02.1980 emisă de fostul Consiliu Popular al Municipiului București
Împotriva acestei hotărâri au formulat apel pârâții C. G. al Municipiului București și M. București prin Primar G., solicitând admiterea apelului, desființarea sentinței apelate, în principal, admiterea excepțiilor inadmisibilității și a lipsei de interes și respingerea acțiunii ca inadmisibilă și ca fiind lipsită de interes, iar în subsidiar, ca neîntemeiată.
În motivare, apelanții au arătat că este greșită soluția instanței de fond prin care s-a admis acțiunea, că în mod greșit instanța de fond a apreciat că oferta făcută de fostul Consiliu Popular al Municipiului București este lovită de nulitate absolută.
Apelanții au susținut că nu există motive care să atragă nevalabilitatea deciziei 190/18.02.1980, aceasta având caracterul unui act autentic și, în consecință, condiția de formă prevăzută de art. 814 cod civil a fost îndeplinită.
Au invocat apelanții ca motive de apel excepția inadmisibilității și excepția lipsei de interes în formularea acțiunii, motivat de faptul că dispozițiile art. 480 și următoarele Cod civil prevăd că acțiunea în revendicare este acea acțiune reală prin care proprietarul care a pierdut posesia bunului său cere restituirea acestuia de la posesorul neproprietar.
Astfel, succesul acțiunii în revendicare este condiționat de dovedirea de către reclamant a calității lui de proprietar îndreptățit la restituirea bunului, sarcina probei revenindu-i exclusiv, astfel cum prevăd dispozițiile art. 1169 Cod civil.
Așadar, acțiunea este inadmisibilă, fiind o acțiune privind existența unui drept civil, respectiv o acțiune în revendicare, or potrivit art. 21 din Constituția României și art. 6 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertății Fundamentale, orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, de către o instanță independentă și imparțială, instituită de lege, care va hotărî cu privire la drepturile și obligațiile sale.
În plus, potrivit jurisprudenței CEDO, art. 6 din Convenție și art.l din Primul Protocol adițional la Convenție, Convenția amintită garantează drepturi concrete și efective, nu teoretice și iluzorii.
Totodată, din considerentele și dispozitivul deciziei nr. XXXIII/2008 a ICCJ - Secțiile Unite, rezultă că revine instanțelor de judecată analiza raportului dintre legea specială, dreptul comun și Convenția Europeana a Drepturilor Omului.
În acest sens, că orice negare a competenței instanței de judecată de a examina acțiunea în revendicare reprezintă o încălcare a articolului 6 din Convenție cu privire la liberul acces la justiție, sunt hotărârile CEDO pronunțate în cauzele C. și alții împotriva României, Faimblat împotriva României.
În reglementarea situației juridice a imobilelor preluate de statul comunist în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, legiuitorul român a emis, ulterior anului 1989, mai multe acte normative legiferând condițiile restituirii în natură a imobilelor preluate în perioada menționată, respectiv condițiile acordării de măsuri reparatorii prin echivalent.
În acest sens, dispozițiile Legii nr. 112/1995, la art. 1 alin. 1 prevăd că „Foștii proprietari - persoane fizice ai imobilelor cu destinația de locuințe, trecute ca atare în proprietatea statului sau a altor persoane juridice, după 6 martie 1945, cu titlu, și care se aflau în posesia statului sau a altor persoane juridice la data de 22 decembrie 1989, beneficiază de măsurile reparatorii prevăzute de prezenta lege”, iar art. 2 din lege prevede că „Persoanele prevăzute la art. 1 beneficiază de restituirea în natură, prin redobândirea dreptului de proprietate asupra apartamentelor în care locuiesc în calitate de chiriași sau a celor care sunt libere, iar pentru celelalte apartamente primesc despăgubiri în condițiile art. 12”.
Ulterior, prin art. 6 din Legea nr. 213/1998 legiuitorul a prevăzut că "(1) Fac parte din domeniul public sau privat al statului sau al unităților administrativ-teritoriale și bunurile dobândite de stat în 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, dacă au intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituției, a tratatelor internaționale la care România era parte și a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat”, iar prin art. 6 alin. 2 statuează că ”bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obținute prin vicierea consimțământului, pot fi revendicate de foștii proprietari sau succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație”.
De asemenea, dispozițiile Legii nr. 10/2001, cu modificările și completările ulterioare, stabilesc în art. 1 alin. 1 că „Imobilele preluate în mod abuziv de stat, de organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, (...) se restituie în natură sau în echivalent când restituirea în natură nu mai este posibilă, în condițiile prezentei legi”.
Prin decizia XXXIII/09.06.2008, ICCJ - Secțiile Unite, admițând recursul în interesul legii, a statuat următoarele:
„Cu privirile la acțiunile întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, formulate după . Legii nr. 10/2001 și soluționate neunitar de instanțele judecătorești, stabilesc: concursul dintre legea speciala și legea generala se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres de legea specială. În cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, și Convenția europeană a drepturilor omului, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice”.
În considerentele deciziei amintite, pct. I alin. 5 și următoarele, ICCJ a argumentat: „Câtă vreme pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiții aceste imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptățite, nu se poate susține că legea specială, derogările de la dreptul comun, s-ar putea aplica în concurs cu acesta.
Legea specială se referă atât la imobilele preluate de stat cu titlu valabil, cât și cele preluate fără titlu valabil (art. 2), precum și la relația dintre persoanele îndreptățite la măsuri reparatorii și subdobânditori, cărora le permite să păstreze imobilele în anumite condiții expres prevăzute (art. 18 lit. c) art. 29).
Referitor la imobilele preluate de stat fără titlu valabil, art. 6 alin. 2 din Legea nr. 213/1998 prevede că „pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unei legi de reparație”.
Or, Legea nr. 10/2001 reglementează măsuri reparatorii inclusiv pentru imobilele preluate fără titlu valabil, astfel că, după . acestui act normativ, dispozițiile art. 6 alin. 2 din Legea nr. 213/1998 ""nu pot constitui temei pentru revendicarea unor imobile aflate în aceasta situație”.
Ulterior, tot în considerente, ICCJ a mai arătat că „Este însă necesar a se analiza, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenția europeană a drepturilor omului și dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securității raporturilor juridice.
Cu alte cuvinte, atunci când există neconcordanțe între legea internă și Convenție, trebuie să se verifice pe fond dacă și pârâtul în acțiunea în revendicare nu are, la rândul său, un bun în sensul Convenției - o hotărâre judecătorească anterioară prin care i s-a recunoscut dreptul de a păstra imobilul; o speranță legitimă în același sens, dedusă din dispozițiile legii speciale, unită cu o jurisprudență constantă pe acest aspect - dacă acțiunea în revendicare împotriva terțului dobânditor de bună-credință poate fi admisă fara despăgubirea terenului la valoarea actuală de circulație a imobilului etc”.
În final, instanța supremă a susținut că „(...) de principiu, literatura juridică a admis de multă vreme faptul că revendicarea este o acțiune reală, iar acest caracter se conservă atât timp cât există și posibilitatea de a se readuce lucrul revendicat în patrimoniul revendicatorului.
Astfel, dreptul de proprietate asupra bunului litigios privit în materialitatea lui, ca drept subiectiv civil, nu mai există, în mod legal, în patrimoniul reclamantului pentru a putea fi valorificat prin cererea de chemare în judecată.
Se consideră ca argumentarea de mai sus răspunde exigențelor jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului dată în interpretarea garanțiilor oferite de art. 6 paragraful 1 din Convenția Europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, respectiv art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție.
În drept, au fost invocate dispozițiile art. 282-298 Cod procedură civilă.
Prin decizia civilă nr.43/A/20.01.2014, Tribunalul București - Secția a V-a Civilă a admis apelul formulat de apelanții – pârâți; a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că a admis excepția inadmisibilității; a respins acțiunea îndreptată împotriva pârâților C. G. al Municipiului București și M. București prin Primar G., ca inadmisibilă și a menținut celelalte dispoziții ale sentinței apelate.
Pentru a decide astfel, Tribunalul a constatat că intimatul - reclamant a formulat notificare în temeiul Legii nr.10/2001 pentru cota de ½ din apartamentul 4 situat la etajul 2 al imobilului din București, ..109, sector 5.
Prin dispoziția nr._/16.11.2010 a Primarului G. al Municipiului București notificarea a fost respinsă, iar intimatul - reclamant nu a făcut dovada contestării în instanță, în condițiile art.26 alin.3 din Legea nr.10/2001, a acestei dispoziții.
În aceste condiții, tribunalul a constatat că solicitarea privind constatarea nulității titlului statului apare ca inadmisibilă, neputând fi valorificată în cadrul unei proceduri judiciare de drept comun, căci s-ar ajunge în acest mod la eludarea prevederilor legii speciale – Legea nr.10/2001. Pentru respingerea notificării de către unitatea deținătoare există remediul procesual întemeiat pe dispozițiile art. 26 alin. 3 din Legea nr. 10/2001.
Cum intimatul - reclamant nu a contestat dispoziția de respingere a notificării și nu mai are deschisă calea Legii nr.10/2001, acțiunea în constatarea nulității actului de preluare formulată ca acțiune distinctă, în lipsa unui capăt de cerere vizând recunoașterea dreptului său de proprietate și redobândirea posesiei imobilului, este inadmisibilă, fiind lipsită de finalitate, neavând un efect direct în patrimoniul reclamantului.
Astfel, tribunalul a constatat că, urmare a schimbării jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului (cauza M. A. și alții împotriva României), nu se mai recunoaște în patrimoniul foștilor proprietari deposedați un ”bun”, respectiv un vechi drept de proprietateasupra bunului preluat abuziv, ci este adusă în discuție existența unui nou drept de proprietate, care își are originea în temeiul unei legislații adoptate de către un stat, prin care se urmărește restituirea totală sau parțială a unor bunuri confiscate anterior (paragraful 136 din cauza M. Atanasiu și alții împotriva României). Dacă în jurisprudența anterioară anului 2010, Curtea a subliniat în toate cauzele împotriva României că, în patrimoniul fostului proprietar se afla un drept de proprietate vechi și că hotărârile judecătorești prin care se constată nelegalitatea naționalizării reprezintă o recunoaștere explicită și retroactivă a supraviețuirii vechiul drept, în cursul anului 2010 și-a schimbat viziunea, fără a mai recunoaște în favoarea fostului proprietar un drept de proprietate vechi, referindu-se la existența unui nou drept ce se naște în temeiul legislației adoptate de către statele membre, situație în raport de care nu mai este suficient să se constate preluarea abuzivă printr-o hotărâre judecătorească, ci trebuie să se urmeze modalitatea de restituire, în natură sau prin echivalent, stabilită de către statul membru, respectiv, Legea nr. 10/2001.
Față de aceste considerente, constatând că este întemeiat motivul de apel vizând inadmisibilitatea acțiunii formulate de reclamant, în temeiul dispozițiilor art. 296 Cod procedură civilă, tribunalul a admis apelul și a schimbat în parte hotărârea apelată în sensul că a admis excepția inadmisibilității și a respins acțiunea reclamantului împotriva pârâților C. G. al Municipiului București și M. București prin Primar G. ca inadmisibilă, menținând celelalte dispoziții ale sentinței apelate.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul O. D., susținând că hotărârea conține considerente contradictorii.
Din modul de redactare a deciziei rezultă faptul că instanța de apel a apreciat eronat asupra obiectului și cauzei cererii de chemare în judecată și în mod discreționar și nepermis a făcut analogii care nu au nici un fundament juridic între acțiunea în constatarea nulității unei decizii dată în aplicarea Decretului nr.223/1974 și acțiunea în revendicare de drept comun întemeiată pe dispoz.art.480 și urm. C.civ.
Prin aceste considerente, instanța de apel s-a raportat la temeiul de drept și pretenții pe care recurentul nu le-a solicitat, încercând să anticipeze eventuale acțiuni ale acestuia.
Se apreciază că dezlegarea dată de instanța de apel a schimbat întrutotul obiectul cererii de chemare în judecată și cauza acesteia, din moment ce a respins ca inadmisibilă acțiunea în constatare, cu motivarea că acțiunea în revendicare împotriva unui imobil naționalizat este inadmisibilă.
Din modul de redactare a petitului acțiunii, a motivelor de fapt și de drept nu se poate aprecia că reclamantul recurent a făcut vreo confuzie între acțiunea în nulitate absolută și acțiunea în revendicare, iar în ipoteza în care s-ar aprecia, prin absurd, că acțiunea trebuie raportată la acțiunea în revendicare de drept comun, trebuia să se observe dispozițiile deciziei nr.33/2008 a I.C.C.J. din care nu se poate deduce că acțiunile în revendicare întemeiate pe dreptul comun sunt inadmisibile.
Astfel, se poate desprinde concluzia că Înalta Curte de Casație și Justiție nu a exclus nici posibilitatea revendicării pe calea dreptului comun a imobilelor expropriate atunci când nu s-a urmat calea legii speciale și în măsura în care nu se aduce atingere unui alt drept de proprietate sau securității raporturilor juridice.
Un alt motiv de recurs privește greșita apreciere a instanței de apel cu privire la faptul neatacării dispoziției nr._/16.11.2010 emisă de Primarul G. al Municipiului București.
Prin contestația formulată împotriva dispoziției mai sus menționate, s-a înregistrat dosarul nr._/3/2012 pe rolul Tribunalului București - Secția a V-a Civilă, cauză ce este în prezent suspendată la aceeași instanță, ca urmare a casării de către Curtea de Apel București - Secția a III-a Civilă și pentru Cauze cu Minori și de Familie.
Din conținutul dispoziției Primarului G. rezultă că recurentul, prin notificarea formulată, a solicitat pentru imobilul situat în ..109, sector 5, măsuri reparatorii și nu restituire în natură.
Se apreciază că față de dovezile existente la dosar, cât și a înscrisurilor noi pe care le depune în recurs, se demonstrează că se află în calea de atac împotriva dispoziției de respingere a notificării, fapt ce îi conferă vocație juridică și sub perspectiva invocată de instanța de apel de a solicita constatarea nulității absolute a actului de preluare a imobilului.
Astfel, în ipoteza analizată, se circumscrie noțiunii de „bun” în sensul C.E.D.O., mai mult chiar, a noțiunii de „bun actual”.
În recurs, s-a depus încheierea din 6.05.2014 pronunțată de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă, prin care s-a suspendat dosarul nr._/3/2012*, în temeiul art.244 ind.1 C.proc.civ., până la soluționarea prezentului dosar.
Analizând actele și lucrările dosarului, Curtea va respinge recursul ca nefondat, având în vedere următoarele considerente:
Prin cererea de chemare în judecată, reclamantul a solicitat să se constate nulitatea absolută a deciziei nr.190/18.02.1980 emisă de C. Popular al S. 5, pentru lipsa cauzei.
În motivarea cererii, s-a arătat că imobilul a trecut în proprietatea statului prin Decretul nr.223/1974, proprietatea fiindu-i preluată în mod abuziv ca urmare a plecării definitive din țară.
În primă instanță, acțiunea a fost admisă, dispunându-se anularea deciziei nr.190/18.02.1980 emisă de fostul Consiliu Popular al Municipiului București, cu motivarea că Decretul nr.223/1974, temei al trecerii imobilului în proprietatea statului, contravine Constituției din 1965 și Declarației Universale a Drepturilor Omului.
În apelul exercitat de C. G. al Municipiului București și M. București prin Primarul G. s-a pronunțat decizia supusă prezentului recurs, prin care s-a schimbat în parte sentința, în sensul că acțiunea a fost respinsă ca inadmisibilă, menținându-se dispozițiile referitoare la calitatea procesuală pasivă a Primăriei S. 5 prin Primar.
În motivarea acestei soluții, apreciată de recurent contradictorie și străină de obiectul și natura cauzei, s-a reținut că reclamantul a formulat notificare în baza Legii nr.10/2001, pentru cota de ½ din apartamentul nr.4 situat la etajul 2 al imobilului din București, ..109, sector 5, și că prin dispoziția nr._/16.11.2010 a Primarului G. al Municipiului București, notificarea a fost respinsă, intimatul reclamant nefăcând nicio dovadă a contestării acestei dispoziții în instanță, în condițiile art.26 alin.3 din Legea nr.10/2001.
Plecând de la acest raționament, tribunalul a apreciat că este inadmisibilă exercitarea unei acțiuni de constatare a nulității titlului statului în afara procedurilor judiciare prevăzute de legea specială nr.10/2001, acțiunea fiind astfel lipsită de finalitate, deoarece nu are nici un efect direct în patrimoniul reclamantului.
De asemenea, s-a reținut și cauza A. împotriva României prin care s-a precizat noțiunea de „bun” în sensul că simpla recunoaștere a nevalabilității titlului statului nu reprezintă un bun, fiind necesară o hotărâre judecătorească susceptibilă de executare silită.
Din perspectiva acestui motiv de recurs, care se întemeiază pe dispoz.art.304 pct.7 C.proc.civ., considerentele deciziei nu sunt contradictorii și nici străine de natura și obiectul cauzei.
Instanța nu a fost în eroare asupra obiectului cauzei, astfel cum se susține prin motivele de recurs, și nici nu a făcut o analogie nepermisă între acțiunea în nulitate absolută și acțiunea în revendicare.
Dimpotrivă, instanța de apel s-a pronunțat exclusiv asupra acțiunii având ca obiect constatarea nulității titlului statului, arătând că aceasta este inadmisibilă pentru faptul că, pe de o parte, reclamantul intimat are la îndemână procedura legii speciale în această materie – Legea nr.10/2001, iar pe de altă parte, în lipsa unui capăt de cerere vizând recunoașterea unui drept de proprietate, acesta nu s-ar putea prevala de recunoașterea în patrimoniul său a unui bun, având în vedere modificarea practicii C.E.D.O. prin pronunțarea hotărârii pilot în cauza A..
În consecință, Curtea apreciază că decizia tribunalului respectivă dispoz.art.261 pct.5 C.proc.civ., nefiind incident motivul de modificare prevăzut de art.304 pct.7 C.proc.civ.
Nici motivul de recurs prevăzut de art.304 pct.9 C.proc.civ. nu este fondat, deși recurentul a arătat că a formulat o notificare în baza Legii nr.10/2001, notificare soluționată prin dispoziția nr._/16.11.2010, nu a încunoștințat instanța prin nicio întâmpinare ori vreo cerere distinctă că a atacat această notificare cu contestația prevăzută de art.26 din Legea nr.10/2001.
Abia în recurs, recurentul a învederat această împrejurare, arătând de asemenea, că pe rolul Tribunalului București - Secția a V-a Civilă se află dosarul nr._/3/2012, dosar care în prezent este suspendat, astfel cum rezultă din încheierea din 16.05.2014, până la soluționarea prezentului dosar.
Existența contestației împotriva dispoziției nr._/16.11.2010 nu înlătură inadmisibilitatea acțiunii în constatarea nulității titlului statului, întrucât în cadrul procedurii speciale prevăzută de Legea nr.10/2001, în prealabil, are loc o verificare a valabilității titlului statului, din perspectiva dispozițiilor art.2 din acest act normativ.
Prin urmare, recurentul are la îndemână procedura legii speciale pentru a obține recunoașterea nevalabilității titlului statului și, implicit a dreptului său de proprietate, precum și reparația ce i se cuvine, prin intermediul contestației, cauză aflată deja pe rolul instanțelor.
Astfel fiind, Curtea va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul-reclamant O. D., împotriva deciziei civile nr.43 A din 20.01.2014, pronunțată de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă, în contradictoriu cu intimații-pârâți C. G. AL MUNICIPIULUI BUCUREȘTI, M. BUCUREȘTI PRIN PRIMAR G. și PRIMĂRIA S. 5 PRIN PRIMAR.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 26.10.2015.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
I. B. DOINIȚA M. D. A. B.
GREFIER
L. C.
Red.D.A.B.
Tehdact.B.I.
2 ex./24.11.2015
---------------------------------------------
T.B-Secția a V-a – G.R.
- E.D.
Jud.Sector 5 – R.C.
| ← Obligaţia de a nu face. Decizia nr. 1143/2015. Curtea de Apel... | Acţiune în constatare. Decizia nr. 1049/2015. Curtea de Apel... → |
|---|
