Obligaţia de a nu face. Decizia nr. 1143/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1143/2015 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 03-11-2015 în dosarul nr. 1143/2015
Dosar nr._
(_ )
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI SECȚIA A III-A CIVILA
ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR. 1143
Ședința publică de la 03.11.2015
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE - I. S.
JUDECĂTOR - C. G.
JUDECĂTOR - M. H.
GREFIER - S. R.
Pe rol fiind pronunțarea asupra cererii de recurs formulate de recurenții-reclamanți V. Ș. și V. I. împotriva deciziei civile nr. 725 A din 23.02.2015 pronunțate de Tribunalul I. - Secția Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații-pârâți F. F. A., F. M., F. Ș., F. F. I., F. F., G. C., M. A..
Cauza are ca obiect obligație de a nu face.
Dezbaterile în cauză au avut loc în ședința publică din 27.10.2015, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, care face parte integrantă din prezenta, când, având nevoie de timp pentru a delibera, Curtea a amânat pronunțarea, la data de 03.11.2015.
CURTEA,
Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 06.09.2005 pe rolul Judecătoriei B. sub nr. 6533/2005, reclamanții V. I. și V. Ș. au chemat în judecată pe pârâții F. I., F. D. F., F. Ș., F. A. și F. M., solicitând să fie obligați aceștia din urmă să demoleze construcția aflată pe terenul de 1.100 m.p. situat în comuna Jilava, ., județ I., sau să fie autorizați reclamanții să o demoleze pe cheltuiala pârâților, cu cheltuieli de judecată.
La termenul din 20.10.2005, instanța a invocat din oficiu excepția lipsei calității procesuale active.
Prin sentința civilă nr. 3241/20.10.2005 Judecătoria B. a admis excepția lipsei calității procesuale active invocată din oficiu și a respins acțiunea ca fiind formulată de persoane fără calitate procesuală activă.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că prin sentința civilă nr. 229 bis/1993 a Judecătoriei B. a fost admisă acțiunea formulată de reclamanți și pârâții au fost obligați să le lase în deplină proprietate suprafața de 1.100 m.p., reținându-se că aceasta face parte din terenul de 5.000 m.p. pentru care li se emisese anterior adeverința și procesul-verbal de punere în posesie.
În anul 2003, prin sentința nr. 229 a Judecătoriei B. s-a dispus anularea titlului de proprietate eliberat pârâților parțial, în privința aceleiași suprafețe de 1.100 m.p., însă prin ordinul nr. 2402/2004 s-a constatat în favoarea pârâților dreptul de proprietate pentru acest teren.
S-a observat că ambele părți invocă un titlu de proprietate pentru același teren pe care pârâții au ridicat o construcție.
În privința dreptului celui care se pretinde proprietar al terenului de a solicita ridicarea construcției edificate de terț sunt aplicabile dispozițiile art. 494 Cod civil, dar acesta operează numai în favoarea proprietarului terenului. Este adevărat că din actele depuse s-a constatat că ordinul emis pentru pârâți a fost revocat printr-un alt ordin al prefectului nr. 0103/2005, însă nu se poate considera ca valabilă o manifestare de voință în sens contrar a autorității emitente. Acest act a produs efecte juridice, a intrat în circuitul civil, dând naștere unui drept de proprietate, astfel încât nu mai putea fi revocat, doar supus controlului judecătoresc.
Întrucât ambele părți invocă un drept de proprietate, este necesar ca mai întâi să se lămurească acest aspect, după care se pot face verificări privind aplicarea art. 494 Cod civil.
Împotriva acestei sentințe, la data de 13.01.2006 au declarat apel reclamanții, care a fost înregistrat pe rolul Tribunalului București - Secția IV-a Civilă la data de 16.05.2006 sub nr._/3/2006.
Prin decizia civilă nr. 1409A/14.09.2006, Tribunalul București - Secția IV-a Civilă a admis apelul, a desființat sentința civilă apelată și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță.
Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut că toate considerentele instanței de fond în sensul că din actele depuse se poate constata că ordinul emis pentru pârâți a fost revocat printr-un alt ordin al prefectului, însă nu se poate considera ca valabilă o manifestare de voință în sensul contrar a autorității emitente, sunt nefondate, întrucât instanța nu a fost învestită cu o acțiune prin care să se pună în discuție legalitatea revocării ordinului prefectului nr. 2402/28.09.2004, ci cu o acțiune având ca obiect demolarea unor construcții, astfel încât avea obligația să se pronunțe pe fondul cauzei și să aprecieze în ce măsură pretențiile reclamanților sunt sau nu fondate.
Împotriva acestei decizii, la data de 20.11.2006 pârâții au declarat recurs, care a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel București - Secția a III-a Civilă și pentru cauze cu minori și de familie la data de 23.11.2007.
La data de 08.07.2006 a decedat pârâtul F. D. Forea, astfel că s-a dispus introducerea în cauză în calitate de moștenitori a numiților F. M., F. lulian, M. (F.) A., F. D. F., G. C..
Prin decizia civilă nr. 1417 din 13.09.2007 Curtea de Apel București - Secția a III-a Civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins, ca nefondat, recursul.
Pentru a decide astfel, instanța de recurs a reținut că este adevărat că instanța nu a fost chemată să cenzureze legalitatea ordinului Prefectului nr. 2402/28.09.2004, ce servește drept titlu pentru imobilul în discuție pârâților, dar, așa cum susțin chiar recurenții-pârâți, pentru a se aprecia asupra fondului pretențiilor reclamanților se impunea o analiză implicită a titlurilor părților litigante asupra terenului pe care a fost edificată construcția a cărei demolare s-a solicitat.
Cauza a fost reînregistrată la data de 15.11.2007 pe rolul Judecătoriei B. sub nr._ .
La termenul din ședința publică din data de 11.01.2008, instanța a invocat din oficiu excepția autorității de lucru judecat.
Prin sentința civilă nr. 62/11.01.2008, Judecătoria B. a admis excepția autorității de lucru judecat și a respins cererea ca existând autoritate de lucru judecat.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că prin sentința civilă nr. 229/31.01.2003 pronunțată de Judecătoria B. în dosarul nr. 3298/2002 s-a constatat nulitatea absolută parțială a titlului de proprietate nr._/25.07.1996 pentru suprafața de 1.100 m.p. și s-a admis excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților cu privire la capătul de cerere privind obligarea pârâților la demolarea construcției aflate pe terenul în suprafață de 1.100 m.p. situat în comuna Jilava, ., județ I..
Prin decizia civilă nr. 1989 A din 28.10.2003 pronunțată de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă în dosarul civil nr. 1761/2003 a fost respins apelul formulat de pârâți, a fost admis apelul reclamanților împotriva sentinței civile nr. 229/31.01.2003 pronunțată de Judecătoria B. în dosarul nr. 3298/2002, s-a dispus anularea în parte a sentinței apelate și evocându-se fondul cererii de ridicare a construcției a fost admisă cererea și pârâții au fost obligați la desființarea construcțiilor edificate pe terenul 1.100 m.p. situat în comuna Jilava, ., jud. I..
În motivarea deciziei Tribunalului, acesta a reținut că pârâții au construit pe terenul reclamanților fără autorizație de construire și nefiind dovedită buna-credință aceștia sunt constructori de rea-credință, astfel că sunt aplicabile dispozițiile art. 494 Cod civil.
Prin decizia civilă nr. 712/11.10.2004 pronunțată de Curtea de Apel București - Secția a III-a Civilă în dosarul civil nr. 2777/2004 a fost admis recursul formulat de către pârâți și modificată în parte decizia recurată în sensul respingerii apelului ca nefondat și au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței civile.
În motivare s-a reținut că prin înscrisul nou depus în recurs de către pârâți, respectiv ordinul Prefectului nr. 2402/28.09.2004, pârâții au făcut dovada dreptului de proprietate asupra terenului de 1.100 m.p. situat în com. Jilava, ., jud. I., astfel că nu se poate dispune demolarea construcției edificate de către pârâți.
Împotriva sentinței civile nr. 62/11.01.2008 pronunțate de Judecătoria B., la data de 05.03.2008 au declarat apel reclamanții, care a fost înregistrat pe rolul Tribunalului București - Secția III-a Civilă la data de 22.03.2008.
Prin decizia civilă nr. 794A/11.06.2008, Tribunalul București - Secția III-a Civilă a admis apelul, a desființat sentința civilă apelată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.
Pentru a decide astfel, tribunalul a reținut că instanța de fond nu a avut lămuriri suplimentare cu privire la obiectul dedus judecății pentru a stabili cadrul procesual, iar în dispozitivul sentinței civile instanța nu a dispus ceva, ci „a admis cererea … privind …”.
Împotriva acestei decizii la data de 14.11.2008 au declarat recurs pârâții F. I., F. I., F. D. F., F. Ș., F. A., F. M., M. A. și G. C. care a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel București - Secția a IV-a Civilă la data de 21.11.2008.
Prin decizia civilă nr. 371/03.03.2009, Curtea de Apel București - Secția a IV-a Civilă a admis recursul, a casat decizia civilă recurată și a trimis cauza spre rejudecare aceluiași tribunal.
Pentru a decide astfel, instanța de recurs a reținut că simpla referire a instanței de apel la dispozițiile art. 129 Cod procedură civilă, privind necesitatea unor lămuriri suplimentare în ce privește obiectul dedus judecății, în absența analizei concrete a condițiilor pentru care lămurirea cadrului procesual este necesar, echivalează cu o nemotivare a hotărârii, fapt ce produce o vătămare recurenților-reclamanți în condițiile art. 105 alin. 2 Cod procedură civilă, constând în neanalizarea motivelor de apel.
Cauza a fost reînregistrată pe rolul Tribunalului București - Secția III-a Civilă la data de 22.03.2008.
Prin decizia civilă nr. 586A/05.05.2010 Tribunalul București - Secția III-a Civilă a admis apelul, a desființat sentința civilă nr. 62/11.01.2008 a Judecătoriei B. și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță.
Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut că, în dosarul în care s-a pronunțat sentința civilă nr. 229/31.01.2003 a Judecătoriei B., precum și deciziile nr. 1989A/28.10.2003 a Tribunalului București și nr. 772/11.10.2004 a Curții de Apel București, s-a reținut în mod irevocabil că reclamanții nu au calitate procesuală activă să solicite demolarea construcției ridicate de pârâți pe terenul de 1.100 m.p. situat în comuna Jilava, . ei, cât și pârâții au prezentat un titlu de proprietate asupra terenului în litigiu, respectiv reclamanții au prezentat sentința civilă nr. 229bis/24.01.1994 a Judecătoriei Sectorului Agricol I. definitivă, iar pârâții ordinul Prefectului Județului I. nr. 2402/28.09.2004 privind constituirea dreptului de proprietate în condițiile art. 23 din Legea nr. 18/1991 republicată. În aceste condiții, pentru prima dată în recurs, prin decizia civilă nr. 772//11.10.2004, Curtea de Apel București - Secția a IV-a Civilă a decis că în cauză nu se poate dispune demolarea construcției ridicate de pârâți pe terenul în litigiu.
În prezentul litigiu reclamanții solicită demolarea construcției de pe terenul de 1.100 m.p. situat în comuna Jilava . pârâții nu mai dețin un titlu de proprietate, întrucât ordinul Prefectului Județului I. nr. 2402/28.09.2004 privind constituirea dreptului de proprietate în condițiile art. 23 din Legea nr. 18/1991 republicată a fost revocat prin ordinul Prefectului Județului I. nr. 0103/14.02.2005.
Împotriva acestei decizii, la data de 04.10.2010 pârâții au declarat recurs, care a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel București - Secția a IV-a Civilă la data de 12.10.2010 sub nr._ .
Prin decizia civilă nr. 1578R/14.12.2010, Curtea de Apel București - Secția a IV-a Civilă a respins, ca nefondat, recursul.
Pentru a decide astfel, instanța de recurs a reținut că într-adevăr a fost depus la dosar acest ordin al Prefectului Județului I. nr. 0103/14.02.2005, prin care se revocă ordinul nr. 2402/28.09.2004, titlul de proprietate al pârâților fiind așadar desființat.
Așa fiind, corect a reținut tribunalul în cauza prezentă că situația de fapt pe care se întemeiază reclamanții în prezentul litigiu este net diferită decât cea pe care s-a întemeiat Curtea de Apel București când a pronunțat decizia civilă nr. 712/11.01.2004.
Cauza a fost reînregistrată la data de 19.01.2011 pe rolul Judecătoriei B. sub nr._ /RJ.
La data de 30.03.2011, pârâții F. Ș., F. D. F., F. I., F. A. și F. M. au formulat cerere reconvențională, prin care au solicitat să se constate nulitatea absolută a ordinului Prefectului Județului I. nr. 0103/14.02.2005.
Prin încheierea din 30.03.2011, Judecătoria B. a dispus, în baza art. 135 Cod procedură civilă, judecarea separată a cererii reconvenționale.
La data de 17.03.2010 a decedat pârâtul F. I., iar la data de 04.04.2012 reclamanții au depus o cerere precizatoare în sensul că nu înțeleg să se judece în contradictoriu cu pârâtul F. I. sau cu moștenitorii acestuia.
La termenul din 07.05.2014, instanța a invocat din oficiu excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților M. A., F. I., F. F. și G. C..
Prin sentința civilă nr. 2642/26.06.2014 Judecătoria B. a respins cererea formulată în contradictoriu cu pârâții M. A., F. I., F. F. și G. C., ca fiind introdusă împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă; a admis cererea, astfel cum a fost modificată, formulată în contradictoriu cu pârâții F. Ș., F. M. și F. A.; a obligat pârâții să desființeze lucrările de construcție edificate pe terenul situat în ., ., iar în caz de neexecutare a autorizat reclamanții să desființeze construcția pe cheltuiala pârâților; a obligat pârâții să plătească reclamanților suma de 26,60 lei cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând taxă judiciară de timbru și timbru judiciar.
Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut că reclamanții au solicitat reconstituirea dreptului de proprietate în temeiul Legii nr. 18/1991, fiind puși în posesie cu privire la suprafața de teren de 5.000 m.p. situată în . – Centură, potrivit procesului-verbal din data de 20.01.1993.
Prin sentința civilă nr. 229 Bis/24.01.1994 pronunțată de Judecătoria B. în dosarul nr. 2987/1993 a fost admisă acțiunea în revendicare formulată de reclamanți în contradictoriu cu autorii pârâților, F. I. și I. M., și au fost obligați pârâții să lase reclamanților în deplină proprietate și liniștită posesie suprafața de 5.000 m.p., situată în comuna Jilava, . I..
La data de 25.07.1996 pârâților le-a fost emis titlul de proprietate nr._/25.07.1996 pentru o suprafață de 5.000 m.p. teren extravilan și 800 m.p. teren intravilan.
Prin sentința civilă nr. 229/31.01.2003 pronunțată de Judecătoria B. în dosarul nr. 3298/2002, definitivă prin decizia civilă nr. 1989 A/28.10.2003 pronunțată de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă și irevocabilă prin decizia civilă nr. 712/11.10.2004 pronunțată de Curtea de Apel București - Secția a III-a Civilă, s-a constatat nulitatea absolută parțială a titlului de proprietate nr._/25.07.1996 pentru suprafața de 1.100 m.p. teren intravilan, teren care făcea parte din suprafața de 5.000 de m.p. revendicată de reclamanți.
Ulterior, prin ordinul Prefectului nr. 2402/28.09.2004 emis de Prefectura Județului I., s-a constatat dreptul de proprietate privată asupra terenului în suprafață de 1.100 m.p., situat în comuna Jilava, . A, pârâților F. Ș., F. M. și F. A..
Prin sentința civilă nr. 2153/28.03.2013 pronunțată de Judecătoria Cornetu în dosarul nr._/1748/2011, definitivă și irevocabilă prin nerecurare, instanța a constatat nulitatea absolută a ordinului nr. 2402/28.09.2004.
Prin urmare, în prezent pârâții ocupă terenul proprietatea reclamanților în lipsa unui titlu valabil.
Pe acest teren, pârâții au construit în anii 1990 o construcție fără autorizație de construcție, care prin contractul de partaj voluntar autentificat sub nr. 1690/05.09.2001 de B.N.P. M. V. a fost atribuită pârâților F. Ș., F. M. și F. A..
Potrivit art. 494 Cod civil, proprietarul terenului poate cere ridicarea construcțiilor făcute de proprietar pe terenul lui, cu excepția cazului în care construcțiile au fost realizate cu bună-credință.
Posesorul este de bună-credință atunci când posedă terenul ca proprietar, în virtutea unui titlu translativ de proprietate ale cărui vicii nu îi sunt cunoscute.
Or, pârâții nu au făcut dovada faptului că ar fi fost constructori de bună-credință. Din adresa nr. 407/04.09.2006 emisă de Inspectoratul de Stat în construcții rezultă că în anii 1990 pârâta F. Ș. a ridicat o construcție fără autorizație de construire în ..
De asemenea, pârâta F. Ș. a declarat pe proprie răspundere că a construit o casă de locuit în anul 1991 pe terenul în suprafață de 1.100 m.p., teren dobândit în baza unui proces-verbal de la C.A.P. Jilava, potrivit declarației autentificate sub nr. 4441/16.09.2004 de B.N.P. M. V..
Acest proces-verbal nu a fost depus la dosar. Procesul-verbal depus la dosar de către reclamanți, datat 03.03.1990, privește un teren dat în folosință și numai pentru scopuri agricole, deci acesta nu ar putea justifica buna-credință a pârâților.
În aceste condiții, instanța a constatat că pârâții cu rea-credință au edificat o construcție pe un teren cu privire la care nu dețin calitatea de proprietari.
Împotriva acestei sentințe, la data de 16.07.2014 au declarat apel pârâții F. Ș., F. M. și F. A., care a fost înregistrat pe rolul Tribunalului I. la data de 28.07.2014.
Prin decizia civilă nr. 725A/23.02.2015 Tribunalul I. a admis apelul; a schimbat în tot sentința civilă apelată în sensul că a respins acțiunea ca neîntemeiată; a luat act că apelanții nu au solicitat cheltuieli de judecată.
Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut că, așa cum practica judiciară a statuat, este constructor de rea-credință cel care ridică o construcție sau face o plantație pe un teren despre care știa că nu este proprietatea sa.
Or, în prezenta cauză, tribunalul a apreciat că nu se poate reține reaua-credință a constructorului.
Astfel, din adresa nr.1649/24.02.2004 emisă de Prefectura Județului I. s-a constatat că numitul F. I. a primit în anul 1990 de la C.A.P. Jilava o suprafață de teren de 1.100 m.p. în vederea construirii unei locuințe, fiind făcută propunerea ca proprietarul să fie compensat cu o suprafață de teren echivalentă în extravilan.
Că edificarea construcției a avut loc în anul 1990 rezultă și din declarația martorei Pircă G., care a arătat că locuiește în . distanță de trei case de cea a apelanților, pe care îi cunoaște, ca de altfel și pe intimați.
Având în vedere că intimaților li s-a recunoscut dreptul de proprietate asupra terenului pentru prima dată prin emiterea adeverinței nr. 979/01.04.1992, nu se poate susține că apelanții au cunoscut în anul 1990 că ridică o construcție pe terenul altcuiva.
Dovada relei-credințe a celui care a construit trebuie să fie făcută de către proprietarul fondului pe care s-a construit, întrucât potrivit art. 1899 alin. 2 cod civil buna-credință se prezumă, prezumție care este însă relativă și poate fi răsturnată prin proba contrară.
În speță, instanța de fond a constatat că pârâții au fost de rea-credință fără a menționa probele pe care și-a întemeiat convingerea.
În doctrină s-a statuat că buna-credință este necesar să existe în momentul în care s-au efectuat lucrările. Sub acest aspect, art. 487 Cod civil dispune: „constructorul devine de rea-credință din momentul în care viciile titlului său i-au devenit cunoscute". Or, reaua-credință a apelanților se poate reține numai dacă ar fi edificat construcția ulterior momentului la care intimaților li s-a recunoscut dreptul de proprietate asupra terenului, fapt nedovedit în cauză.
Împotriva acestei decizii, la data de 02.07.2015 au declarat recurs reclamanții V. I. și V. Ș., care a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel București - Secția a III-a Civilă și pentru cauze cu minori și de familie la data de 13.07.2015 sub nr._ .
În motivarea cererii lor, recurenții-reclamanți au arătat că hotărârea instanței de fond este nelegală și netemeinică, fiind dată cu încălcarea legii (art. 304 alin. 1 pct. 9 Cod procedură civilă), cuprinzând motive contradictorii sau străine de natura pricinii (art. 304 alin.1 pct. 7 Cod procedură civilă), instanța interpretând greșit raportul juridic dedus judecății (art. 304 alin. 1 pct. 8 Cod procedură civilă).
În cauză, avem de a face cu un teren intravilan, fără construcție la data apariției Legii nr. 18/1991. Reclamanților li s-a reconstituit dreptul de proprietate pe vechiul amplasament. Pârâții au edificat construcția la cca 2 ani după apariția Legii nr. 18/1991, fără autorizație de construire, iar mult ulterior au prezentat un titlu de proprietate nr._/1996, care s-a dovedit a fi fals, urmărirea penală încetând prin decesul falsificatorului (F. I., decedat în anul 2011).
Ulterior, pârâții au obținut pe acest teren de 1.100 m.p. un ordin al Prefectului nr. 2402/2004, care a fost inițial revocat prin ordinul Prefectului nr. 0103/2005, iar apoi anulat prin sentința civilă nr. 2153/28.03.2013 a Judecătoriei Cornetu, rămasă definitivă prin respingerea recursului.
Instanța de apel a interpretat greșit raportul juridic dedus judecății, scăpând unele fapte și acte juridice de la consemnare în considerentele hotărârii, precum:
1). nu a menționat că recurenților-reclamanți li s-a eliberat și titlul de proprietate nr._/24.03.2008;
2). din partea C.A.P. Jilava s-a prezentat de către intimații-pârâți doar un format de adeverință nesemnată, neștampilată și fără număr de înregistrare, fără vreo relevanță din punct de vedere juridic și din care rezultă că nu au drept de construire. Adeverința eliberată de Prefectură a fost emisă la o distanță de 13 ani de la momentul edificării construcției și nu se bazează pe un alt act juridic contemporan cu momentul edificării, fiind o simplă opinie subiectivă, fără relevanță juridică.
3). Faptul că intimații-pârâți au cunoscut că nu au acest teren în proprietate este un aspect care conduce la reținerea relei-credințe. Ca să fii de bună-credință trebuie să ai credința că ești proprietar pe acest teren, ulterior dovedindu-se că această credință a ta era una neîntemeiată.
4). Instanța de apel nu a dat nicio semnificație actului denumit „teren în folosință 1990" pe numele F. I., în care se prevede că acesta posedă în curte 300 m.p., că acesta își asumă obligația de a presta la C.A.P. numărul de norme stabilit de adunarea generală, „iar terenul pe care-l primesc să-I folosesc numai în scopuri agricole, fără a construi pe el". În continuarea acelui act, apare data de 03.03.1990 și că C.A.P. Jilava acordă în folosință suprafața de completare 2.500 m.p.
5). Declarația dată de intimata-pârâtă F. Ș. consemnează că: „în anul 1991 am construit pe acest teren o casă de locuit", iar instanța de apel a reținut în considerentele hotărârii că: „Pe acest teren apel au construit în anul 1990 o construcție fără autorizație de construcție".
Revenind la momentul edificării, anul 1991, se poate reține în mod obiectiv reaua-credință a constructorului care, la acest moment: - nu avea niciun act din care să rezulte un drept de proprietate și nici chiar o speranță de dobândire în viitor a unui asemenea act; - avea acel act menționat la pct. 4 în care li s-a atras în mod clar atenția „iar terenul pe care-l primesc să-I folosesc numai în scopuri agricole, fără a construi pe el".
6). Un alt act care a scăpat necercetat de instanța de apel este adresa nr. 1452 din 18.06.1997 a Primăriei Jilava din care rezultă că numiții F. I., F. I. și alții au primit teren intravilan, dar „în . . se coroborează cu actul de pct. 4, în sensul că acea completare de 2.500 m.p. era în continuarea celor 300 m.p. din curtea lor, nu în . intimații-pârâți.
Sintetizând, recurenții-reclamanți au arătat că: - terenul în cauză era intravilan și liber de construcții la data de 01.01.1990, așa că nu era susceptibil de a se elibera ordinul Prefectului nici în baza art. 24 și nici în baza art. 36 din Legea nr. 18/1991; cu toate acestea, s-a încercat și s-a reușit eliberarea unui asemenea act, care a fost inițial revocat, iar apoi anulat definitiv în instanță; - același teren a fost adăugat în mod fals de unul dintre autorii pârâților pe verso-ul titlului lor de proprietate, aspect recunoscut de aceștia la P., unde a încetat urmărirea penală, autorul lor spânzurându-se în timpul anchetei penale; - există o hotărâre judecătorească veche de peste 20 de ani, prin care s-a admis acțiunea recurenților-reclamanți în revendicare împotriva intimaților-pârâți.
La data de 27.08.2015 intimații-pârâți F. Ș., F. M. și F. A. au depus întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului ca nefondat.
1. În motivare, au arătat că se susține de către recurenții-reclamanți că instanța de apel nu a făcut vorbire de titlul de proprietate nr._/24.03.2008. Acest aspect nu prejudiciază în niciun fel interesele recurenților-reclamanți, întrucât instanța de apel nu a pus sub semnul întrebării calitatea de proprietari a acestora.
2. Recurenții-reclamanți nu au în vedere că adeverința nr. 1649/24.02.2004 emisă de Prefectura I. are la bază adeverința din 18.04.1996 a Primăriei Jilava, prin care se susține că cetățeanul F. I. a primit în 1990, de la fostul C.A.P., o suprafață de teren cu destinația de a construi o locuință, iar Comisia de aplicare a Legii nr. 18/1991 Jilava a propus spre validare Prefecturii atribuirea suprafeței de teren de 1.100 m.p., fostul proprietar urmând a primi în compensare teren.
3. Recurenții-reclamanți se fac că nu înțeleg faptul că intimații-pârâți nu au construit prin propria lor voință pe un teren al altuia, ci că autoritățile locale i-au încredințat că vor construi pe un teren ce le aparține.
4. Recurenții-reclamanți bat monedă pe conținutul adeverinței de la C.A.P. cum că terenul atribuit intimaților-pârâți este dat în folosință; omit să spună că în perioada anilor 1990, până la apariția Legii nr. 18/1991, primăriile validau unele situații de fapt, datorită vidului legislativ, dar ulterior, ca în cauza de față, aceste situații au fost legal validate.
5. Nu are relevanță că imobilul a fost construit în 1990 sau 1991, date sensibil apropiate, ci are relevanță faptul că la acest moment, 1990 sau 1991, intimații-pârâți construiau cu credința că sunt proprietari ai suprafeței de teren respective.
6. Susținerea recurenților-reclamanți de la punctul 6 al motivelor de recurs nu are nicio legătură cu speța de față, întrucât niciodată nu a fost vorba de teren din . teren din .> În drept, au fost invocate dispozițiile art. 115 Cod procedură civilă.
La solicitarea instanței, au fost depuse la dosar: adresa nr._/01.10.2015 emisă de Primăria Comunei Jilava (la care a fost atașată o cerere formulată de V. I., extras plan cadastral intravilan tarlaua 59 . de punere în posesie nr. 172/22.01.1993, din 19.04.2006 și titlul de proprietate nr._ eliberat de Comisia Județului I. pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor), adresa nr._/0AV/02.10.2015 emisă de Instituția Prefectului – Județul I. și decizia civilă nr. 815/15.05.2015 pronunțată de Tribunalul I. în dosarul nr._/1748/2011.
Examinând decizia civilă recurată prin prisma criticilor formulate și în conformitate cu prevederile art. 304 Cod procedură civilă, Curtea reține următoarele:
I. Cel de-al nouălea motiv de recurs se referă la pronunțarea unei hotărâri lipsite de temei legal sau date cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii.
Sunt necesare unele considerente prealabile de ordin teoretic în legătură cu două instituții juridice: dreptul real de folosință (specific legislației anterioare anului 1990, al cărui corespondent în prezent este dreptul real de concesiune) și, respectiv, accesiunea imobiliară.
1. Potrivit Legii nr. 4/1973 (privind dezvoltarea construcției de locuințe și vînzarea de locuințe din fondul de stat către populație) – în vigoare până la adoptarea Legii nr. 50/1991: „Cetățenii, indiferent de venitul lunar, au dreptul să-și construiască sau să-și cumpere, în condițiile prezentei legi, o locuință proprietate personală.” (art. 9 alin. 1) și „Statul sprijină construirea de locuințe proprietate personală prin acordarea de credite pe termen lung, atribuirea de terenuri în folosință pentru construcție, asigurarea de materiale, precum și prin proiectare și execuție.” (art. 10).
O dispoziție similară ca finalitate se regăsește și în Legea nr. 50/1991, care a abrogat Legea nr. 4/1973: „Terenurile aparținînd domeniului privat al statului sau unităților administrativ-teritoriale, destinate executării de construcții, pot fi concesionate prin licitație publică în condițiile respectării documentațiilor de urbanism și amenajare a teritoriului, aprobate potrivit prezentei legi, și realizării de către concesionar a construcției.” (art. 10).
2. Pe de altă parte, terenul și construcția formează un ansamblu de bunuri, unite prin legături materiale și juridice, fără a se pierde individualitatea fiecărui bun. Ca urmare, pot exista două drepturi de proprietate distincte, unul asupra terenului, iar altul asupra construcției.
Astfel, existența dreptului de superficie, ca excepție de la efectul achizitiv al accesiunii imobiliare artificiale, este recunoscută indirect de dispozițiile art. 492 Cod civil 1864 (în situația terenurilor care nu sunt proprietate de stat): „Orice construcție, plantație sau lucru făcut în pământ sau asupra pământului, sunt prezumate a fi făcute de către proprietarul acelui pământ și că sunt ale sale, până ce se dovedește din contra”. Prin acest text de lege se instituie o prezumție relativă de proprietate asupra construcțiilor amplasate pe teren în favoarea proprietarului terenului, cel care a edificat construcția putând face dovada contrară, respectiv că aceste construcții nu sunt proprietatea titularului dreptului de proprietate asupra terenului. Făcând această dovadă contrară, cel care deține o construcție edificată pe terenul altuia devine titularul unui drept de superficie.
În mod asemănător, în situația terenurilor proprietate de stat, legislația vorbește de coexistența a două drepturi de proprietate, unul asupra terenului, iar altul asupra construcției, precum și de existența unui drept real de folosință, respectiv de concesiune, al proprietarului construcției, asupra terenului.
Este de precizat și faptul că asemenea drepturi reale imobiliare (drept real de folosință, drept de concesiune, drept de superficie) iau naștere, în principiu, pe cale convențională. De asemenea, existența dreptului de proprietate asupra construcției situate pe terenul altei persoane, dobândit cu orice titlu, exclude prin ipoteză intervenirea mecanismului accesiunii.
Dacă între proprietarul terenului și autorul lucrării nu s-a încheiat o convenție, expresă sau tacită, cu privire la executarea lucrării și la soarta acesteia după finalizare, prin care să se recunoască constructorului un drept de proprietate asupra construcției și să i se constituie un drept real asupra terenului, funcționează într-adevăr principiul accesiunii. Dreptul de accesiune se naște pe măsura încorporării materialelor în teren, dar dreptul de proprietate pur și simplu asupra lucrării este dobândit de proprietarul terenului numai în momentul exercitării dreptului de accesiune. Prin urmare, între momentul încorporării materialelor în teren și momentul în care proprietarul terenului își exercită dreptul de accesiune, proprietarul terenului are un drept de proprietate sub condiție suspensivă asupra lucrării, iar autorul acesteia are, asupra aceleiași lucrări, un drept de proprietate sub condiție rezolutorie.
Accesiunea este acel mod de dobândire a proprietății conform căruia tot ce se unește cu un lucru sau se încorporează într-un lucru devine proprietatea aceluia căruia îi aparține lucrul la care s-a făcut unirea sau încorporațiunea (art. 488-516).
Accesiunea imobiliară artificială sau industrială presupune intervenția omului și, spre deosebire de cea naturală, implică și plata unor despăgubiri către cel în detrimentul căruia operează, potrivit principiului că nimeni nu se poate îmbogăți în dauna altei persoane.
Codul civil (1864) reglementează două cazuri de accesiune imobiliară artificială, dintre care în cauză prezintă relevanță cel prevăzut de art. 494 – construcțiile, plantațiile sau alte lucrări făcute de o persoană cu materialele sale pe terenul proprietatea altcuiva.
Potrivit acestui text de lege, proprietarul terenului are dreptul de a păstra lucrările pentru el sine de a îndatora pe constructor să le ridice.
În ceea ce privește drepturile proprietarului materialelor, ca urmare a construcției făcute pe terenul altuia, art. 494 Cod civil distinge după cum constructorul este de rea-credință sau de bună-credință.
Aplicând prin analogie dispozițiile art. 1898 Cod civil („Buna-credință este credința posesorului că, cel de la care a dobândit imobilul, avea toate însușirile cerute de lege spre a-i putea transmite proprietatea.”) se reține că în materia accesiunii buna-credință este convingerea pe care constructorul o are, în momentul efectuării lucrărilor, că fondul pe care construiește în aparține.
Din contră, este de rea-credință constructorul care, atunci când ridică o construcție, știe că terenul pe care o edifică aparține unei alte persoane.
În primul caz, proprietarul terenului nu va putea cere ridicarea construcției, plantației sau lucrării, ci acesta devine proprietar al lucrărilor făcute și este obligat să-l dezdăuneze pe constructor.
În cel de-al doilea caz, proprietarul terenului are la dispoziție ambele opțiuni.
3. Concluzia celor expuse mai sus este aceea că distincției „constructor de bună-credință” / „constructor de rea-credință” legiuitorul îi dă relevanță numai pentru stabilirea regulii incidente din materia accesiunii.
De altfel, în situația încheierii de către constructor a unei convenții cu proprietarul terenului (cum este și Statul, în sens larg), prin ipoteză cel dintâi cunoaște aspectul că fondul pe care a edificat lucrarea nu îi aparține, iar cel din urmă, precum și succesorii săi cu titlu particular (cum sunt și persoanele cărora Statul le-a reconstituit dreptul de proprietate în temeiul Legii nr. 18/1991) nu au la îndemână niciuna din alternativele prevăzute de art. 494 Cod civil.
4. Din această perspectivă, având în vedere că apărarea pârâților a fost aceea că au edificat construcția în temeiul unei convenții încheiate cu Primăria Jilava, chestiunea litigioasă în cauză o reprezenta stabilirea existenței sau inexistenței unei asemenea convenții, în primul caz acțiunea urmând a fi respinsă pentru că pârâții sunt titularii unui drept de folosință, drept real opozabil și reclamanților, iar în cel de-al doilea urmând a fi admisă pentru că invocarea acestei convenții de către pârâți are și semnificația mărturisirii acestora că au cunoscut faptul că terenul nu le aparținea lor, ci Primăriei Jilava.
Este de menționat și faptul că sarcina probei acestei convenții revenea pârâților, în calitate de părți care au invocat-o, în temeiul art. 1169 Cod civil și art. 129 alin. 1 Cod procedură civilă.
3. Or, așa cum au susținut și recurenții-reclamanți prin motivele de recurs, prin sentința civilă nr. 229 bis/24.01.1994 pronunțată de Judecătoria Sectorului Agricol I. în dosarul nr. 2987/1993, definitivă prin nerecurare, prin care a fost admisă acțiunea în revendicare formulată de reclamanți în contradictoriu cu autorii pârâților, I. M. și F. I., s-a reținut cu putere de lucru judecat că „pârâții au ocupat fără niciun drept terenul în suprafață de 5.000 m.p. situat în com. Jilava, .-84, S.A.I., pentru care au fost puși în posesie, prin procesul-verbal nr. 172/22.01.1993, reclamanții V. I. și V. Ș., în calitate de titulari ai dreptului de proprietate”.
Este adevărat că, ulterior pronunțării acestei hotărâri judecătorești, a fost emis în favoarea pârâților F. Ș., F. M. și F. A. ordinul Prefecturii Județului I. nr. 2402/28.09.2004, prin care s-a constatat dreptul de proprietate privată pentru terenul în suprafață de 1.100 m.p. situat în com. Jilava, ., în temeiul art. 23 din Legea nr. 18/1991, republicată. Conform acestui text de lege: „Sunt și rămân în proprietatea privată a cooperatorilor sau, după caz, a moștenitorilor acestora, indiferent de ocupația sau domiciliul lor, terenurile aferente casei de locuit și anexelor gospodărești, precum și curtea și grădina din jurul acestora, determinate potrivit art. 8 din Decretul-lege nr. 42/1990 privind unele măsuri pentru stimularea țărănimii”. De asemenea, art. 8 din Decretul-lege nr. 42/1990 prevedea că: „Terenul aferent casei de locuit și anexelor gospodărești, precum și curtea și grădina din jurul acestora, în zonele cooperativizate, constituie proprietatea particulară a deținătorilor; acestea pot fi înstrăinate și lăsate moștenire”. Prin urmare, ceea ce a stat la baza emiterii acestui ordin a fost constatarea autorității emitente (contrare hotărârii judecătorești sus-menționate) că pârâții ar fi avut un drept de folosință atribuit în vederea construirii, în temeiul căruia au edificat construcția anterior intrării în vigoare a Legii nr. 18/1991, respectiv data de 20.02.1991.
Pe de altă parte, prin sentința civilă nr. 2153/28.03.2013 pronunțată de Judecătoria B. în dosarul nr._/174//2011 a fost admisă acțiunea formulată de reclamanți și s-a constatat nulitatea absolută a ordinului nr. 2402/28.09.2004 emis de Prefectul Județului I., avându-se în vedere că prin „sentința civilă nr. 229 bis/24.01.1994 pronunțată în dosarul nr. 2987/1993 de Judecătoria Sectorului Agricol I., rămasă definitivă prin nerecurare (…) a fost tranșată irevocabil chestiunea persoanelor îndreptățite la reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenului în litigiu, aceștia fiind reclamanții V. I. și V. Ș.”.
Totodată, prin decizia civilă nr. 815/15.05.2015 pronunțată de Tribunalul I. - Secția Civilă în dosarul nr._/1748/2011, depusă direct în această fază procesuală, a fost respins recursul formulat împotriva sentinței civile sus-menționate, reținându-se cu putere de lucru judecat că: „Recurenții pârâți au susținut faptul că autorului acestora i s-a atribuit în anul 1990 suprafața de teren de 1.100 m.p. situat în comuna Jilava, ., județul I., așa cum rezultă din adresa emisă la 18.04.1996 de Primăria Jilava pentru a construi o locuință. Contrar celor menționate în această adresă, din referatul nr. 2113/10.02.2005 emis de Prefectura Județului I. rezultă că terenul în suprafață de 1.100 m.p. situat în intravilanul comunei Jilava, și care face obiectul Ordinului Prefectului nr. 2402/28.09.2004 a fost atribuit autorului recurenților pârâți în folosință agricolă și nu pentru construirea de locuință. Recurenții pârâți nu au depus la dosarul cauzei înscrisul prin care a fost atribuit autorului acestora de către fostul C.A.P. în anul 1990, așa cum aceștia susțin, terenul ce face obiectul cauzei în suprafață de 1.100 m.p. În consecință, Tribunalul constată că recurenții pârâți nu au făcut dovada atribuirii către autorul acestora a terenului în suprafață de 1.100 m.p., pentru construirea de locuințe, astfel că în cauză nu sunt aplicabile dispozițiile art. 23 din Legea nr. 18/1991”.
Într-adevăr, puterea lucrului judecat, reglementată prin art. 1201 Cod civil, are la bază regula că o acțiune nu poate fi judecată decât o singură dată și că o constatare făcută printr-o hotărâre judecătorească nu trebuie să fie contrazisă de o alta, aceasta în scopul unei administrări uniforme a justiției.
Între acțiunile anterioare (dosarul nr. 2987/1993 al Judecătoriei Sectorului Agricol I. și dosarul nr._/1748/2011 al Judecătoriei B.) și cea cu care a fost învestită instanța în prezentul litigiu, ce au obiecte diferite și cauze parțial diferite, nu există tripla identitate de elemente care să conducă la îngrădirea exercițiului dreptului la acțiune prin efectul excepției autorității de lucru judecat.
Cu toate acestea, inexistența în patrimoniul autorilor pârâților a unui drept de folosință atribuit de Primăria Jilava în vederea construirii, ca element de fapt stabilit de instanțe, nu mai poate fi pusă în discuție, față de aspectul pozitiv al puterii lucrului judecat, de care se prevalează reclamanții, ce au câștigat în cele două cauze anterioare.
Referitor la faptul că nerespectarea autorității de lucru judecat constituie o încălcarea a dreptului la un proces echitabil, Curtea Europeană a Drepturilor Omului s-a pronunțat în cauza A. împotriva României, prin hotărârea din 23 septembrie 2008. Curtea a statuat, în cuprinsul hotărârii pronunțate, că: „(…) instanțele ar fi trebuit să țină cont de constatările făcute anterior de instanțe asupra situației terenului de la Bejenie. (…) În primul rând, argumentele lui V., inclusiv schema locului, au fost examinate atât de instanțele care au judecat pe fond partajul cât și de cele care au respins cererea de revizuire. Or, în acest caz, repunerea pe rol, în cadrul unei acțiuni în revendicare, a hotărârii definitive și irevocabile din data de 25 octombrie 1991 executată la data de 7 august 1995, nu se poate justifica din punct de vedere al art. 6 alin. 1 din Convenție (a se vedea, mutatis mutandis, Riabykh împotriva Rusiei, nr._/99, paragraful 52, CEDH 2003-IX). Instanțele sesizate cu acțiunea în revendicare ar fi trebuit să ia în considerare faptul că în momentul partajului, bazându-se pe expertizele și celelalte probe pe care părțile au înțeles să le folosească, instanțele ar fi soluționat definitiv situația terenului de 1.600 m². De aceea, instanțele sesizate cu acțiunea în revendicare nu ar fi trebuit să rejudece constatările instanțelor precedente (…) Aceste elemente sunt suficiente Curții pentru a concluziona că permițând admiterea acțiunii în revendicare pe baza argumentelor prezentate deja în cadrul altor litigii dintre părți, sistemul pus la dispoziția părților nu a îndeplinit cerințele prevăzute la art. 6 alin. 1 din Convenție interpretat în lumina principiului securității raporturilor juridice. Instanțele au încălcat astfel dreptul reclamantei la un proces echitabil în sensul art. 6 alin. 1 din Convenție”.
De asemenea, instanța de contencios european a statuat, din perspectiva art. 6 din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului, că „dreptul la o instanță ar fi iluzoriu dacă ordinea juridică internă a unui stat contractant ar permite ca o hotărâre judecătorească definitivă și obligatorie să rămână inoperantă (fără efect) în detrimentul uneia dintre părți” (cauza Philis împotriva Greciei, hotărârea din 27.08.1991).
II. Cel de-al șaptelea motiv de recurs se referă la situația în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.
Recurenții-reclamanți au invocat formal acest motiv de recurs, fără a prezenta în susținere un raționament logico-juridic, iar instanța de control judiciar nu a identificat asemenea deficiențe.
III. Cel de-al optulea motiv de recurs, prevăzut de art. 304 pct. 8 Cod procedură civilă, vizează interpretarea greșită a actului juridic dedus judecății, schimbarea naturii ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia.
Or, în cauza de față, nu s-a pus problema existenței unui act juridic civil, unilateral sau bilateral, care să fi ridicat probleme de interpretare.
Față de aceste considerente, constatând că în mod greșit instanța de apel nu a reținut puterea de lucru judecat a hotărârilor judecătorești anterioare, Curtea urmează ca, în temeiul art. 312 Cod procedură civilă, să admită recursul și să modifice decizia civilă recurată, în sensul că, în baza art. 296 Cod procedură civilă, va respinge apelul ca nefondat.
De asemenea, în temeiul art. 316, 298 și 274 Cod procedură civilă, Curtea constată că pârâții F. Ș., F. M. și F. A. (apelanți în faza apelului și intimați în faza recursului), care se află în culpă procesuală, sunt obligați să plătească reclamanților (intimați în faza apelului și recurenți în faza recursului) cheltuielile de judecată, reprezentând onorariile avocatului angajat, precum și taxa de timbru și timbrul judiciar pentru faza recursului. Curtea va face în același timp și aplicarea art. 274 alin. 3 Cod procedură civilă, astfel că va obliga pârâții să suporte numai o parte din cheltuielile efectuate în cauză de partea adversă cu titlu de onorarii avocat, considerate necesare și cu caracter rezonabil, respectiv 1.000 lei din totalul de 2.000 lei pentru faza apelului și 1.500 lei din totalul de 2.995,85 lei pentru faza recursului, achitate de către aceștia avocatului lor. Au fost avute în vedere, pe de o parte, timpul și volumul de muncă solicitate pentru redactarea întâmpinării pentru faza apelului, respectiv a recursului pentru faza recursului, stabilite în raport de împrejurarea că raționamentul reclamanților și respectiv apărarea intimaților sunt construite, în esență, pe aceleași elemente învederate și în fața instanțelor anterioare, iar pe de altă parte, limitele cuantumului onorariilor percepute de regulă de avocați pentru cauze cu un grad de dificultate asemănător.
Totodată, în temeiul principiului disponibilității, Curtea va lua act că intimații-pârâți nu au solicitat cheltuieli de judecată în faza recursului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul formulat de recurenții-reclamanți V. Ș. și V. I. împotriva deciziei civile nr. 725 A/23.02.2015 pronunțată de Tribunalul I. în dosarul nr._ în contradictoriu cu intimații-pârâți F. A., F. M., F. Ș., F. F. I., F. F., G. C. și M. A..
Modifică decizia civilă recurată, în sensul că:
Respinge apelul formulat de apelanții-pârâți F. Ș., F. M. și F. A. împotriva sentinței civile nr. 2642/26.06.2014 pronunțate de Judecătoria B. în dosarul nr._ /RJ, ca nefondat.
Obligă apelanții-pârâți, în solidar, să plătească intimaților-reclamanți suma de 1.000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel, cu aplicarea art. 274 alin. 3 Cod procedură civilă.
Obligă intimații-pârâți F. Ș., F. M. și F. A., în solidar, să plătească recurenților-reclamanți suma de 1.500 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs, cu aplicarea art. 274 alin. 3 Cod procedură civilă.
Ia act că intimații-pârâți nu au solicitat cheltuieli de judecată în recurs.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 03.11.2015.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
I. S. C. G. M. H.
GREFIER
S. R.
Red. C.G.
Tehnored. C.S./C.G.
2 ex./17.11.2015
Tribunalul I. - A. D.
- E. V.
Jud. B. - N. G.
| ← Pretenţii. Decizia nr. 511/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Constatare nulitate act juridic. Decizia nr. 1104/2015. Curtea... → |
|---|
