Despăgubiri Legea nr.221/2009. Decizia nr. 793/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 793/2013 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 10-04-2013 în dosarul nr. 793/2013
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A IV-A CIVILĂ
Dosar nr._
DECIZIA CIVILĂ NR. 793 R
Ședința publică de la 10.04.2013
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE:- M. A.
JUDECĂTOR:- D. Y.
JUDECĂTOR:- P. F.
GREFIER:- F. J.
----------------
Pe rol soluționarea cererii de recurs formulată de recurenta-reclamantă H. K. împotriva Sentinței civile nr. 559/19.03.2012 pronunțată în dosar nr._ de Tribunalul București – Secția a IV-a Civilă, în contradictoriu cu intimatul-pârât S. R. prin MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, având ca obiect, despăgubiri Legea nr. 221/2009, pretenții și acțiune în constatare.
La apelul nominal făcut în ședința publică, nu au răspuns părțile.
Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București este reprezentat de procuror M. B..
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care, reprezentantul Ministerului Public – P. de pe lângă Curtea de Apel București solicită repunerea cauzei pe rol.
Deliberând, Curtea repune cauza pe rol.
Reprezentantul Ministerului Public – P. de pe lângă Curtea de Apel București declară că nu mai are cereri noi de formulat și nici probe de administrat, motiv pentru care Curtea, apreciază cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea motivelor de recurs.
Reprezentantul Ministerului Public – P. de pe lângă Curtea de Apel București solicită respingerea recursului ca nefondat și menținerea hotărârii atacate ca fiind legală și temeinică, apreciind că, instanța de fond corect a respins acțiunea atât pe constatarea caracterului politic, cât și pe daunele morale.
Invocă dispozițiile Deciziei nr. 12 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție și art. 3307 alin.4 Cod procedură civilă.
CURTEA
Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București – Secția a IV-a Civilă sub nr._, reclamanta K. H. a chemat în judecată pe pârâtul S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând să se constate caracterul politic al măsurii cu caracter administrativ luată împotriva sa prin deportarea la muncă forțată în perioada 19.01.1945 – 14.10.1949 în U.R.S.S și obligarea pârâtului la plata sumei de cel puțin 10.000 Euro, pentru prejudiciul moral suferit, cu cheltuieli de judecată.
Prin sentința civilă nr. 559/19.03.2012 pronunțată de Tribunalul București – Secția a IV-a Civilă, s-a respins, ca neîntemeiată, acțiunea formulată de reclamanta K. H., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.
Pentru a hotărî astfel, în ceea ce privește fondul litigiului, tribunalul a reținut că potrivit art. 1 din Legea nr. 221/2009, constituie condamnare cu caracter politic orice condamnare dispusă printr-o hotărâre judecătorească definitivă, pronunțată în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, pentru fapte săvârșite înainte de data de 6 martie 1945 sau după această dată și care au avut drept scop împotrivirea față de regimul totalitar instaurat la data de 6 martie 1945.
De asemenea, conform art. 5 lit. a din Legea nr. 221/2009, orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanței de judecată, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.
În speța dedusă judecății, reclamanta nu a depus la dosarul cauzei nici un înscris din care să rezulte că a fost deportată la muncă forțată în URSS.
În consecință, tribunalul a apreciat că reclamanta nu și-a probat temeinicia pretențiilor, deși avea această obligație conform art. 1169 Cod civil, motiv pentru care a respins acțiunea formulată ca nefondată.
În orice caz, rolul activ al instanței nu înseamnă că aceasta are vreo obligație să obțină probele necesare reclamantei pentru dovedirea acțiunii, cu atât mai mult cu cât reclamanta nu a făcut nici un demers pentru a-și dovedi pretențiile, deși îi revine în totalitate această obligație, conform art. 1169 cod civil și 129 Cod procedură civilă.
În al doilea rând, reclamanta a invocat faptul că a fost deportată în ianuarie 1945, astfel încât, chiar dacă susținerile sale ar fi reale, măsura luată împotriva sa nu poate avea un caracter politic întrucât deportarea nu s-a făcut pentru fapte care au avut drept scop împotrivirea față de regimul totalitar instaurat la data de 6 martie 1945 (la data pretinsei deportări regimul comunist nici nu era instalat).
Așadar, eventuala deportare, dacă a avut loc, nu s-a făcut ca urmare a împotrivirii reclamantului față de regimul totalitar comunist, care nici măcar nu era instalat la data deportării, ci ca urmare a participării României în cel de-al doilea război mondial, reclamanta fiind eventual prizonier de război.
În ceea ce privește solicitarea de acordare de daune morale, aceasta este neîntemeiată, având în vedere că prin decizia nr.1358/2010 din_ a Curții Constituționale, s-a stabilit că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, cu modificările și completările ulterioare, sunt neconstituționale.
În motivarea acestei decizii s-a arătat că legiuitorul român a acordat o atenție deosebită reglementărilor referitoare la reparațiile pentru suferințele cauzate de regimul comunist din perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, având în vedere voința noului stat democratic instaurat în decembrie 1989 de a recunoaște și de a condamna aceste fapte. În acest sens au fost inițiate și adoptate reglementări privind: 1. restituirea bunurilor mobile și imobile preluate abuziv și, în măsura în care acest lucru nu mai este posibil, acordarea de compensații pentru acestea; 2. reabilitarea celor condamnați din motive politice; 3. acordarea de indemnizații, de despăgubiri pentru daunele morale suferite și de alte drepturi.
Reglementările adoptate au ținut seama de rezoluțiile Adunării Parlamentare a Consiliului Europei nr. 1.096 (1996) intitulată "Măsurile de eliminare a moștenirii fostelor sisteme totalitare comuniste" și nr. 1.481 (2006) intitulată "Necesitatea condamnării internaționale a crimelor comise de regimul comunist". Potrivit acestor acte cu caracter de recomandare pentru statele membre ale Consiliului Europei (la care România a aderat prin Legea nr. 64/1993 pentru aderarea României la Statutul Consiliului Europei, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 238 din 4 octombrie 1993), având în vedere încălcarea drepturilor omului de către regimul comunist, este necesar ca persoanele nevinovate care au fost persecutate pentru fapte care ar fi considerate legale într-o societate democratică să fie reabilitate, să le fie restituite proprietățile confiscate (sau să primească compensații, dacă acest lucru nu mai este posibil) și, atât timp cât victimele regimului comunist sau familiile lor mai sunt în viață, să poată primi compensații pentru daunele morale suferite.
Curtea a apreciat că nu poate exista decât o obligație "morală" a statului de a acorda despăgubiri persoanelor persecutate în perioada comunistă. De altfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat, prin Hotărârea din 12 mai 2009 în Cauza Ernewein și alții împotriva Germaniei și prin Hotărârea din 2 februarie 2010 în Cauza K. și Iouri Kiladze contra Georgiei, că dispozițiile Convenției pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale nu impun statelor membre nicio obligație specifică de a repara nedreptățile sau daunele cauzate de predecesorii lor. Totodată, instanța de la Strasbourg are o jurisprudență constantă în sensul că art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție nu garantează dreptul de a dobândi un bun (Hotărârea din 23 noiembrie 1983 în Cauza V. der Mussele contra Belgiei, Hotărârea din 9 octombrie 2003 în Cauza Slivenko contra Letoniei, Hotărârea din 18 februarie 2009 în Cauza Andrejeva contra Letoniei).
Mai mult decât atât, prin decizia nr.12 pronunțată în dosarul nr. 14/2011 de Înalta Curte de Casație și Justiție Completul Competent să judece recursul în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 789 din_, s-a admis recursul în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Colegiul de conducere al Curții de Apel București și Colegiul de conducere al Curții de Apel G. și s-a stabilit că, urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010, dispozițiile art. 5 alin. 1 lit. a teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsuri administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în Monitorul Oficial.
Așadar, și prin această decizie a Înaltei Curți de Casație și Justiție care este obligatorie pentru instanțe conform art. 329 alin. 3 Cod procedură civilă s-a stabilit că reclamanta nu mai are posibilitatea să obțină despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit.
Împotriva sentinței tribunalului a declarat recurs reclamanta H. K., care a arătat că a solicitat reconstituirea dosarului de urmărire. Nu este posibil ca cererea să fie respinsă din motivul unei lipse de dovezi, numai pentru că autoritățile pârâtului nu au răspuns încă la o solicitare adresată și înregistrată la CNSAS sub nr. P6437/2011 la data de 12.7.2011. Reconstituirea dosarului conform Legii nr. 221/2009 nu este sarcina reclamantului, ci obligație a instanței conform art. 4 abs. 3, care nu a înțeles să urmeze cursul acestei obligații impuse de lege.
Măsura suferită cade sub incidența Legii nr. 221/2009.
Persoanele urmărite au fost deportate la muncă forțată în URSS împreună cu aproape 100.000 de mii de persoane de apartenență etnică germană, cetățeni români. Această măsură asimilată unei condamnări cu caracter politic, bine cunoscută în România, și descrisă în mod amănunțit și corect de exemplu în sentința civilă a Tribunalului București nr. 1911 din data de 14.12.2010, în dosarul nr._/3/2010, sau în Hotărârea civilă nr. 992/2011 din 26 mai 2011 în dosarul nr._/3/2011, în care în cazuri exact similare a fost recunoscută ca măsură administrativă asimilată unei urmăriri politice a Statului R. comunist conform Legii nr. 221/2009, a fost o măsură abuzivă în răspunderea Statului R., care, potrivit interpretării teleologice a Legii nr. 221/2009 cade sub incidența acestei legi, chiar dacă această măsură a început deja cu două luni înaintea cadrului de timp menționat de această lege pentru determinarea cauzală a răspunderii pentru măsurile cauzate de statul comunist, dar măsura a persistat și a fost continuată încă ani după preluarea răspunderii prin guvernul Dr. P. G. în Martie 1945.
Chiar dacă prima instanță aplică norma legii în mod restrictiv fără interpretarea ei teleologică, care se impune (a se vedea motivarea celor două hotărâri citate), ar fi trebuit să recunoască cel puțin menținerea în deportare după perioada martie 1945 menționată în mod expres în lege.
Cu acest aspect instanța nu s-a preocupat, chiar după această dată S. R. poartă în continuare răspunderea pentru proprii cetățeni, ținuți în mod activ până la sfârșitul anilor 1950 în deportarea întreprinsă de propriile organe de stat. Decretul-lege nr. 118/1990 prevede expresis verbis aplicabilitatea și pentru aceste măsuri de urmărire prin deportare în străinătate în perioada august 1944 – martie 1945, iar omiterea acestei clarificări în Legea nr. 221/2009 poate fi numai una neintenționată de legiuitor, atâta timp cât Curtea Constituțională apreciază ambele legi a fi cu același scop.
Recurenta-reclamantă menționează că plata despăgubirii solicitate trebuie acordată și conform art. 5 alin. 1 lit. b a Legii nr. 221/2009, chiar dacă nu se aplică art. 5 alin. 1 lit. a pe baza deciziei a Curții Constituționale nr. 1358/21.10.2010, deoarece recurenta a avut o pierdere în avere și nu numai morală, prin deportarea forțată pentru o perioadă îndelungată. Instanța ar fi putut proceda la estimarea daunei materiale prin absorbirea forțată a forței de muncă pentru mai mulți ani, prin expertiză. În această perioadă victimele erau private de posibilitatea de dobândire a unui venit și de întreținerea familiei, forța lor de muncă a fost absorbită cu forța și în mod abuziv prin măsura criticată. Valoarea acestei forțe de muncă depășește în mod evident suma cerută, așa ca scopul legii obligă pe pârât la reparația și a acestei daune, chiar dacă nu se aplică art. 5 alin. 1 lit. a. ci litera b.
Recurenta-reclamantă mai arată că, până în prezent nu a beneficiat de un cadru legal de reparare a daunelor ca urmare a măsurii abuzive suferite din partea Statului R. comunist, deoarece art. 12 din Decretul-lege nr. 118/1990 o exclude din cercul celor îndreptățiți, așa că nu poate fi vorba de o concurență în drepturi între cele prevăzute de Decretul-lege nr. 118/1990 și de dispozițiile art. 5 din Legea nr. 221/2009.
Recursul nu este fondat.
Curtea, analizând actele și lucrările dosarului, constată că recurenta-reclamantă H. K. a solicitat să se constate că măsura administrativă luată împotriva luată împotriva sa prin deportarea la muncă forțată în perioada 19.01.1945 – 14.10.1949 în U.R.S.S, reprezintă măsuri administrative cu caracter politic și a solicitat acordarea de despăgubiri în cuantum de 10.000 euro pentru prejudiciul moral suferit.
Analizând actele și lucrările dosarului, Curtea constată că, măsura deportării este o măsură administrativă abuzivă, caracterizată ca atare de dispozițiile art. 1 alin. 2 lit. a din Decretul-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri și de art. 3 lit. e din OUG nr. 214/1999 privind acordarea calității de luptător în rezistența anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracțiuni săvârșite din motive politice, persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive, precum și persoanelor care au participat la acțiuni de împotrivire cu arme și de răsturnare prin forță a regimului comunist instaurat în România.
Nefiind menționată în mod expres de art. 3 din Legea nr. 221/2009, această măsură administrativă abuzivă nu are un caracter politic de drept, ci el trebuie să fie constatat de instanță, în baza criteriilor oferite tot de lege, respectiv de art. 4 alin. 2 din lege.
Or, acest din urmă text legal face trimitere la dispozițiile art. 1 alin. 3 din lege, care fac trimitere la dispozițiile art. 2 alin. (1) din OUG nr. 214/1999 (aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare), prevederi legale care definesc caracterul politic al unei măsuri administrative abuzive prin prisma scopului avut în vedere la săvârșirea unei infracțiuni sau a unei alte fapte ce a atras luarea unei măsuri de organele fostei miliții sau securități împotriva făptuitorului.
Din aceste dispoziții legale reiese că trebuie stabilit de către instanță, pentru a se putea constata caracterul politic potrivit Legii nr. 221/2009, faptul că reclamantul a urmărit, la săvârșirea unei fapte ce a atras luarea împotriva sa a măsurii abuzive a deportării, unul din scopurile menționate de art. 2 alin. 1 din OUG nr. 214/1999, respectiv împotrivirea prin orice fel de acte sau acțiuni față de regimul comunist instaurat în România începând cu martie 1945.
Că acesta este scopul urmărit de legiuitor prin adoptarea Legii nr. 221/2009 reiese chiar din titlul actului normativ, potrivit căruia legiuitorul recunoaște caracterul politic al acelor condamnărilor și măsuri administrative asimilate acestora „pronunțate în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989”, adică după instaurarea regimului comunist în România.
Or, măsurile de deportare în URSS, care au fost dispuse înainte de instaurarea regimului comunist, nu se datorează regimului comunist.
Faptul că, prin adoptarea Legii nr. 221/2009, legiuitorul român a dorit să acorde măsuri reparatorii doar persoanelor ce au suferit condamnări sau măsuri administrative cu caracter politic aplicate de regimul comunist, reiese din perioada la care se face referire prin însuși titlul legii și din dispozițiile art. 1, care reglementează domeniul de aplicare. De asemenea, din Expunerea de motive (www.cdep./proiecte/...) referitoare la Proiectul Legii nr. 221/2009, Curtea reține următoarele aspecte, avute în vedere de legiuitor la adoptarea acestui act normativ: „În ceea ce privește prejudiciul moral suferit, considerăm că pot exista situații în care măsurile reparatorii cu caracter pecuniar prevăzute de către Decretul-lege nr. 118/1990, republicat, cu modificările și completările ulterioare, să nu fie suficiente în raport de suferința deosebită resimțită de către persoanele care au fost victimele unor măsuri abuzive ale regimului comunist, fiind deci necesar să se prevadă explicit competența instanțelor judecătorești de a acorda despăgubiri suplimentare”. De asemenea, prin Avizul Consiliului Legislativ (www.cdep./proiecte/...) se avizează favorabil Proiectul de lege, reținându-se că acesta are ca „obiect de reglementare stabilirea drept condamnare politică sau, după caz, drept măsuri administrative asimilate acestora, a condamnărilor dispuse prin hotărâri judecătorești definitive, precum și a măsurilor administrative luate de organele fostei miliții sau securități, pronunțate, respectiv luate, în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, pentru faptele anume prevăzute în proiect, dacă acestea au avut drept scop împotrivirea față de regimul totalitar instaurat la data de 6 martie 1945”.
În consecință, făcând o interpretare sistematică și gramaticală a întregului act normativ, instanța constată că măsurile de deportare în străinătate luate după data de 23 august 1944 și anterior datei de 6 martie 1945 nu intră în domeniul de aplicare al Legii nr. 221/2009.
În numeroase cauze (cauza M. A. și alții vs. România, cauza M. vs. România etc.) Curtea E.D.O. a statuat în sensul că Statele membre au o anumită marjă de apreciere în adoptarea unei legislații speciale având ca obiect înlăturarea nedreptăților comise de regimul comunist, fapt ce se explică prin aceea că opțiunea legiuitorului de a legifera într-un anumit fel reprezintă un atribut al suveranității Statului R..
În cauză, s-au solicitat și despăgubiri în temeiul Legii nr. 221/2009 de către recurenta-reclamantă pentru deportarea sa la muncă forțată în perioada 19.01.1945 – 14.10.1949 în U.R.S.S, dar cererea formulată nu se încadrează în dispozițiile Legii nr. 221/2009.
În consecință, Curtea, în temeiul art. 312 alin. 1 Cod procedură civilă, va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul formulat de recurenta-reclamantă H. K. împotriva sentinței civile nr. 559/19.03.2012 pronunțată în dosarul nr._ de Tribunalul București – Secția a IV-a Civilă, în contradictoriu cu intimatul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 10.04.2013.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
M. A. D. Y. P. F.
GREFIER,
F. J.
Red. MA
Tehnored. PS 2 ex./23.04.2013
Jud. fond: I.Târțău
| ← Revendicare imobiliară. Decizia nr. 340/2012. Curtea de Apel... | Legea 10/2001. Decizia nr. 576/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
