Pretenţii. Decizia nr. 910/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 910/2013 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 17-04-2013 în dosarul nr. 910/2013
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A IX-A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE PRIVIND PROPRIETATEA INTELECTUALĂ,CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
DECIZIA CIVILĂ Nr. 910 R
Ședința publică de la 17 Aprilie 2013
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE C. B. T.
Judecător S. T.
Judecător M. LAMÂIȚA C.
Grefier C. S.
MINISTERUL PUBLIC – P. de pe lângă Curtea de Apel București a fost reprezentat de procuror N. P.
Pe rol soluționarea recursurilor formulate de recurentul-reclamant P. Ș. C. cu dom. ales la C.. Av. M. Eisenstat și recurentul-pârât S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE REPREZENTAT DE DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE A MUNICIPIULUI BUCUREȘTI, împotriva sentinței civile nr. 1573/24.09.2012 pronunțată de Tribunalul București, Secția a III-a Civilă, pronunțată în dosarul nr._ .
La apelul nominal făcut în ședința publică a răspuns avocat Eisenstat M. pentru recurentul-reclamant lipsă, cu împuternicire avocațială nr._/2012 aflată la fila 22 din dosar, lipsă fiind reprezentantul recurentului-pârât.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier care învederează că pentru acest termen de judecată procedura de citare cu părțile a fost legal îndeplinită, fiind comunicate motivele de recurs; la data de 10.04.2013 s-a depus întâmpinare de către recurentul-reclamant la recursul formulat de recurentul-pârât; la data de 17.04.2013 s-a depus la dosar cerere de lăsare a cauzei la a doua strigare din partea apărătorului recurentului-reclamant.
Avocat Eisenstat M. pentru recurentul-reclamant, precizează instanței că nu mai are alte cereri de formulat, excepții de invocat sau probe de administrat.
Nemaifiind alte cereri de formulat, excepții de invocat sau probe de administrat, Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în susținerea și combaterea motivelor de recurs.
Avocat Eisenstat M. pentru recurentul-reclamant având cuvântul, solicită admiterea recursului formulat de partea pe care o reprezintă, să se constate că hotărârea recurată este nelegală, această nelegalitate decurgând din dispoziția constituită și a normelor europene. Mai precizează instanței că a formulat recurs și împotriva cererii de îndreptare a erorii materiale și de completare a dispozitivului și solicită admiterea acesteia astfel cum a fost formulată, deoarece în mod greșit s-a dispus respingerea acesteia, omițându-se în pronunțarea sentinței, iar dintr-o eroare materiale s-a reținut cuantumul de 1500 lei, în loc de 4500 lei. Solicită admiterea recursului, cu cheltuieli de judecată reprezentând onorariu de avocat. Depune la dosar chitanța pentru dovedirea acestui cuantum. Pe recursul recurentului-pârât având cuvântul, solicită respingerea acestuia, susținerea sa este nefondată având în vedere petitul cererii de chemare în judecată, considerând că există interes în promovarea acestei cereri.
Reprezentantul parchetului având cuvântul, solicită respingerea recursurilor și menținerea hotărârii atacate.
CURTEA
Prin sentința civilă recurată, TRIBUNALUL BUCUREȘTI – SECȚIA
III-A CIVILĂ a dispus: Admite în parte cererea formulată de reclamantul P. Ș. C., cu domiciliul ales în București, .. 5, parter, sector 1 la Cabinet de avocat M. Eisenstat, în contradictoriu cu pârâtul S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, cu sediul în București, ., sector 5.
Constată caracterul politic al condamnării lui Pisoschi (Pisoski) P. prin sentința penală nr. 1485/23.05.1951 pronunțată de Curtea București – Secția a III-a Penală, irevocabilă prin decizia penală nr. 1628/18.07.1951 pronunțată de Curtea Supremă – Secția penală.
Obligă pârâtul la plata către reclamant a sumei de 1500 lei cu titlu de cheltuieli de judecată”.
A arătat următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București Secția a III-a Civilă, la data de 08.07.2011 la nr._, reclamantul P. Ș. C. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând să se constate caracterul politic al condamnării suferite prin decizia penala nr. 1485/23.05.1951, pronunțata de Curtea București Secția a III a Penala in dosarul nr. 127/951 de către tatăl său, Pisoschi (P.) P.; să se constate caracterul politic a măsurii confiscării averii; să fie obligat paratul la plata unor despăgubiri in cuantum de 7.000.000 (șapte milioane) EURO, constând in prejudiciul moral suferit in urma condamnării si persecutării politice și obligarea paratului la plata cheltuielilor de judecata.
În motivarea cererii reclamantul arată că prin decizia penală nr. 1485/23.05.1951, pronunțata de Curtea București Secția a III a Penala in dosarul nr. 127/951 tatăl său, P. P., a fost condamnat pentru crime împotriva păcii la 3 ani temnița grea si 10 ani de degradare civica in temeiul art. 4 din Decretul Lege nr. 207/1948.
La condamnare s-a reținut faptul ca defunctul său tata „s-a pus in slujba hitlerismului și fascismului si prin activitatea sa a contribuit la realizarea scopurilor lor politice”.
Arată reclamantul faptul că, tatăl său, P. V. Pisoschi, a făcut parte din ultima reduta a acestei instituții împreuna cu alți 35 de oameni selectați de SSI la sugestia britanicilor, deplin conspirați cu legitimații americane, in scopul contracarării acțiunilor întreprinse de sovietici in România. Arestarea tatălui său in primul val se explica prin faptul ca a respins solicitarea de a colabora cu noul regim impus, dându-si demisia la 1.07.1945. Toți membrii acestei structuri deplin conspirate pentru organizarea rezistentei in alternativa ocupației rusești au fost depistați si condamnați 5 ani mai târziu prin sentința definitiva nr. 1042/27.07.1956. Colaborarea lui P. V. Pisoski cu britanicii si americanii, garanții luptei contra nazismului si hitlerismului, la care se adaugă ajutorarea complet dezinteresară a evreilor internați in condiții inumane in lagărul de la Moghilev, fac dovada nevinovăției sale penale.
Cu toate că din însăși considerentele deciziei penale rezulta contrariul, si anume faptul ca defunctul său tata a ajutat evreii din Moghilev atât moral, cat si material, aducând de la București numeroase ajutoare trimise de către familiile acestora nepretinzând vreun folos pentru sine si mai ales ca a salvat viețile multor evrei închiși la lagărul din Moghilev, instanța a decis ca este vinovat.
În calitate de angajat al SSI, tatăl său avusese acces la diferite date secrete, iar demisia lui din iulie 1945 a îngrijorat și mai tare. Ca urmare, în anul 1950, bazându-se pe o simplă notă informativă a unui agent de-al lor, agenții securității l-au arestat.
Într-o noapte, mai mulți agenți ai securității, îmbrăcați în civil, au intrat cu forța în apartament vandalizându-l și i-au ordonat mamei să îl interneze în orfelinat. Pentru a evita să fie trimis la orfelinat, mama sa l-a încredințat în grija unor rude îndepărtate care locuiau în localitatea Romaneștii de pe Prut, unde a găsit bunăvoință, înțelegere și iubire.
Arată reclamantul că tatăl său nu a săvârșit nicio faptă penală, nu s-a pus în slujba hitlerismului și fascismului, ci dimpotrivă a ajutat prin mijloacele pe care le avea la îndemână evreii din țară, fără a pretinde vreun folos material.
Subliniază reclamantul faptul că din cuprinsul deciziei penale nr. 1485/23.05.1951, nu reiese că s-ar fi săvârșit vreo faptă penală. Astfel, decizia penală, nu se bazează pe niciun fel de probe, depozițiile martorilor stabilind contrariul.
Instanța de judecată a pronunțat condamnarea inculpatului făcând referire la activitatea desfășurata în calitate de angajat al SSI, nearătând ce fapte îi sunt imputate și în ce fel acestea se circumscriu ilicitului penal, reținând doar că faptele mărturisite de acuzat întrunesc elementele infracțiunii de crime contra păcii.
În ceea ce privește daunele morale solicitate, solicită admiterea cererii, aceasta fiind pe deplin justificată față de faptul că în timpul detenției, defunctul său tată a fost torturat, fiind bătut și înfometat, până a decedat. Deși avea numai 41 de ani a făcut complicații la ficat și plămâni, mama fiind nevoita să vândă ultimele valori ale familiei pentru a-i procura medicamente. Ulterior a aflat că medicamentele obținute cu atâta greutate nici măcar nu au ajuns la tatăl deținut, acesta fiind lăsat să moară în cele mai cumplite chinuri, fiind aruncat apoi într-o groapă comună, mamei nepermițându-i-se să-i vadă corpul neînsuflețit, să-l înmormânteze creștinește și să-și ia rămas bun. A aflat doar ca a fost îngropat într-o groapă comună din F.. Doi martori oculari la uciderea tatălui său, care au supraviețuit ororilor, au venit peste ani la mama spre a-i restitui o mică fotografie de familie ce s-a găsit asupra cadavrului. Aceștia i-au relatat că după luni de tortură tata s-a îmbolnăvit, se umflase și nu mai putea respira, însă i-a fost refuzată orice asistență medicală. A decedat în închisoare la data de 13.05.1952, în cele mai cumplite chinuri, fără asistență,
Lipsirea de libertate a produs consecințe devastatoare pe plan personal, fiindu-i grav afectata sănătatea, dar și pe planul vieții private, întreaga familie fiind nevoita a-i suporte ura și disprețul regimului comunist.
Astfel, arată reclamantul, el însuși a fost nevoit să suporte consecințele condamnării penale a tatălui său, mama sa fiind nevoita sa-l trimită în nordul țării la niște rude, întrucât se afla la discreția securității, iar daca nu l-ar fi trimis, securitatea l-ar fi plasat într-un orfelinat. Ca urmare, de la 9 ani a fost nevoit să crească fără mamă și fără tata.
Subliniază reclamantul faptul că, orice arestare și inculpare pe nedrept produce celor in cauza suferințe pe plan moral, social si profesional, ca astfel de masuri lezează demnitatea si onoarea, libertatea individuala, drepturi personale nepatrimoniale ocrotite de lege si ca, din acest punct de vedere, se produce celor in cauza un prejudiciu moral care justifica acordarea unei compensații materiale. La stabilirea cuantumului solicită să se aibă in vedere atât viața celui în cauză - acesta fiind arestat la vârsta de 39 ani si ucis in închisoare prin relele tratamente aplicate, cât și viața celor ramași în urma lui, el și soția inculpatului, condamnarea deținutului Pisoschi P. având grave repercusiuni asupra acestora. Astfel, prin condamnarea sa abuziva, tatăl său a fost supus la suferințe fizice și psihice, i s-a știrbit onoarea, demnitatea și i s-a îngrădit libertatea, drepturi personale nepatrimoniale ocrotite de lege si a fost lipsit de posibilitatea de a-și continua activitățile anterioare si de a obține veniturile necesare susținerii familiei sale.
Deși era minor la moartea tatălui său și potrivit dispozițiilor legale era îndreptățit la pensie de urmaș, statul comunist a refuzat să-i acorde acest drept, obligându-l practic să se maturizeze mai repede și să înfrunte greutățile vieții la o vârstă foarte fragedă.
În drept cererea reclamantului a fost întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 221/2009, art. 11 si art. 20 din Constituție, art. 6 paragraf 1, art. 14 din Convenția Europeana a Drepturilor Omului, art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 la Convenție, Protocolul Adițional nr. 12 la Convenție.
La cererea sa reclamantul a anexat următoarele înscrisuri:decizia penala nr. 1485/23.05.1951 pronunța de Curtea București - Secția a III a Penala in dosarul nr. 127/951; decizia penala nr. 1628/18.07.1951 pronunțata de Curtea Suprema - Secția Penala în dosarul nr. 1246/1951; mandatul de arestare nr. 1246/951; fisa „Pisoschi P."; proces-verbal de inventariere bunuri confiscate din 10.02.1951; certificat de naștere P. Ș. C.; certificat de deces P. P.; adresa SRI nr._/14.09.1992, extras din Revista M. Istoric nr. 5(506) din luna mai 2009.
Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice a depus întâmpinare invocând excepția lipsei de interes raportat la existența dispozițiilor legale prevăzute în Decretul Lege 118/1990 și OUG nr.214/1999. Se mai susține că sunt aplicabile prevederile Deciziilor Curții Constituționale nr.1358/ și 1360/2010. În subsidiar,se solicită a se avea în vedere că suma solicitată cu titlul de daune morale este mare și că trebuie avute în vedere și jurisprudența CEDO.
Analizând actele și lucrările dosarului, Tribunalul a reținut, în fapt și în drept, următoarele:
Prin decizia penală nr. 1485/23.05.1951 pronunța de Curtea București - Secția a III a Penala in dosarul nr. 127/951 irevocabilă prin decizia penala nr. 1628/18.07.1951 pronunțata de Curtea Suprema - Secția Penala in dosarul nr. 1246/1951 tatăl reclamantului P. Ș. C.,Pisoschi (Pisoski) P., a fost condamnat în baza art.2 lit. a și art.4 din Legea nr.207/1948 cu aplicarea art.157 pct.1 lit.a Cod penal la 3 ani temniță grea și 10 ani degradare civică dispunându-se confiscarea întregii averi. În consecință, s-a emis mandatul de arestare nr.1246/1951. Pe timpul detenției Pisoski P. a decedat la data de 12.05.1952 astfel cum rezultă din certificatul de deces depus în copie la dosar.
Din motivarea deciziei penale rezultă că în perioada celui de al doilea război mondial, în anul 1940-1941, având în vedere atribuțiile de serviciu, Pisoski P. a angajat un agent informator pentru a afla informații referitoare la fortificații și mișcări de trupe, apoi a fost trimis la Moghilev în URSS pentru a culege informații despre starea de spirit a populației, despre partizani scop în care a recrutat informatori. Ca urmare a informațiilor primite a efectuat o percheziție la un domiciliu unde au fost găsite manifeste consecința fiind trimiterea persoanei respective în fața instanțelor. Se mai reține în considerentele deciziei că un agent extern infiltrat a fost găsit decedat după ce Pisoski P. a primit informații de la acesta. Pe de altă parte, se reține și faptul că Pisoski P. a contribuit la sprijinul moral și material al unor persoane aflate în lagăr prin facilitarea trimiterii unor ajutoare de la familiile acestora. Acest aspect este dovedit și cu o scrisoare trimisă acestuia datată 7.02.1945 prin care i se mulțumea pentru activitatea sa de ajutorare a celor aflați în lagăr.
Din probele administrate în cauză, respectiv înscrisurile ce au constituit dosarul penal în baza căruia Pisoski P. a fost condamnat rezultă că acesta nu a adus atingere drepturilor și libertăților pentru a fi considerat că a comis crima împotriva păcii, astfel că devin aplicabile prevederile art. 2 alin 1 din OUG nr.114/1999 coroborat cu art.1 alin 3 din Legea nr.221/2009.
Art. 2 din OUG nr.114/1999 arată ,, Constituie infracțiuni săvârșite din motive politice infracțiunile care au avut drept scop:
a) exprimarea protestului împotriva dictaturii, cultului personalității, terorii comuniste, precum și abuzului de putere din partea celor care au deținut puterea politică;
b) susținerea sau aplicarea principiilor democrației și a pluralismului politic;
c) propaganda pentru răsturnarea ordinii sociale până la 14 decembrie 1989 sau manifestarea împotrivirii față de aceasta;
c1) acțiunea de împotrivire cu arma și răsturnare prin forță a regimului comunist;
d) respectarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, recunoașterea și respectarea drepturilor civile, politice, economice, sociale și culturale;
e) înlăturarea măsurilor discriminatorii pe motive de naționalitate sau de origine etnică, de limbă ori de religie, de apartenență sau opinie politică, de avere ori de origine socială. ,,
Pisoschi P. a fost condamnat pentru fapte care au avut drept scop respectarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului și înlăturarea măsurilor discriminatorii pe motive de naționalitate sau de origine etnică, de limbă ori de religie.
Prin urmare,condamnarea sa are caracter politic.
În ceea ce privește lipsa de interes invocată de pârât cu privire la acest capăt de cerere tribunalul constată că excepția este neîntemeiată pentru că art.1 din Legea nr.221/2009 prevede în mod expres care sunt infracțiunile pentru care se constată de drept caracterul politic,pentru alte fapte fiind necesar a se stabili de către instanță acest caracter.
În ceea ce privește daunele morale Prin Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale referitoare excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic si masurile administrative asimilate acestora, pronunțate in perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 s-a stabilit că aceste prevederi sunt neconstituționale.
Curtea Constituțională a arătat în motivarea deciziei că S. R. a inițiat și adoptat reglementari privind: restituirea bunurilor mobile si imobile preluate abuziv și în măsura în care acest lucru nu mai este posibil, acordarea de compensații pentru acestea; reabilitarea celor condamnați din motive politice; acordarea de îndemnizații, de despăgubiri pentru daunele morale suferite și de alte drepturi.
Reglementările adoptate au ținut seama de rezoluțiile Adunării Parlamentare a Consiliului Europei nr. 1.096 (1996) intitulata "Masurile de eliminare a moștenirii fostelor sisteme totalitare comuniste" și nr. 1.481 (2006) intitulata "Necesitatea condamnării internaționale a crimelor comise de regimul comunist". Potrivit acestor acte cu caracter de recomandare pentru statele membre ale Consiliului Europei (la care România a aderat prin Legea nr. 64/1993 pentru aderarea României la Statutul Consiliului Europei, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 238 din 4 octombrie 1993), având în vedere încălcarea drepturilor omului de către regimul comunist, este necesar ca persoanele nevinovate care au fost persecutate pentru fapte care ar fi considerate legale . să fie reabilitate, să le fie restituite proprietățile confiscate (sau să primească compensații, dacă acest lucru nu mai este posibil) și, atât timp cât victimele regimului comunist sau familiile lor mai sunt în viață, să poată primi compensații pentru daunele morale suferite.
În materia acordării altor drepturi persoanelor persecutate de regimul comunist, Curtea Constituțională a constat ca exista o . acte normative cu caracter reparatoriu pentru anumite categorii de persoane care au avut de suferit atât din punct de vedere moral, cât și social, ca urmare a persecuției politice la care au fost supuse in regimul comunist, legiuitorul fiind preocupat constant de îmbunătățirea legislației cu caracter reparatoriu pentru persoanele persecutate din motive politice si etnice.
Aceste acte normative sunt Decretul-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurata cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, Ordonanța de Urgentă a Guvernului nr. 214/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare, Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Curtea Constituțională a constat ca scopul acordării de despăgubiri pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate în perioada comunistă este nu atât repararea prejudiciului suferit, prin repunerea persoanei persecutate într-o situație similară cu cea avuta anterior, ci finalitatea instituirii acestei norme reparatorii este de a produce o satisfacție de ordin moral, prin înseși recunoașterea și condamnarea măsurii contrare drepturilor omului, principiu care reiese din actele normative interne, fiind în deplină concordanță cu recomandările Adunării Parlamentare a Consiliului Europei.
Curtea a apreciat ca nu poate exista decât o obligație "morală" a statului de a acorda despăgubiri persoanelor persecutate în perioada comunistă.
Analizând prevederile actelor normative incidente în materia despăgubirilor pentru daune morale suferite de persoanele persecutate din motive politice în perioada comunistă, Curtea Constituțională a constatat că există două norme juridice - art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990 și art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 - cu aceeași finalitate, și anume acordarea unor sume de bani persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri
Curtea Constituțională a reținut că despăgubirile pentru daunele morale suferite în perioada comunistă trebuie să fie drepte, echitabile, rezonabile și proporționale cu gravitatea și suferințele produse prin aceste condamnări sau măsuri administrative. Or, despăgubirile prevăzute de dispozițiile de lege criticate, având același scop ca și indemnizația prevăzută de art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990, nu pot fi considerate drepte, echitabile și rezonabile
Curtea Constituțională a mai arătat în motivarea deciziei că prin Decretul-lege nr. 118/1990, legiuitorul a stabilit conditiile si cuantumul indemnizatiilor lunare, astfel încât intervenția sa prin art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, după 20 ani de la adoptarea primei reglementari cu același obiect, aduce atingere valorii supreme de dreptate, una dintre valorile esențiale ale statului de drept, astfel cum este proclamata in prevederile art. 1 alin. (3) din Constituție. Totodată, astfel cum a statuat și Curtea Europeana a Drepturilor Omului, tot in domeniul masurilor reparatorii, însă în ceea ce privește restituirile de bunuri, este necesar a se face în așa fel încât atenuarea vechilor violări să nu creeze noi nedreptăți.
Temeiul de drept ,respectiv art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, a fost declarat neconstituțional și că acesta nu mai poate fi invocat în susținerea cererii de chemare în judecată.
Deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii atât în ceea ce privește dispozitivul,dar și în ceea ce privește motivarea.
De asemenea, trebuie avută în vedere Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr.12/2011 prin care a fost admis recursul în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Colegiul de conducere al Curții de Apel București și Colegiul de conducere al Curții de Apel G. și prin care s-a stabilit că, urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1.358/2010 și nr. 1.360/2010, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în Monitorul Oficial.
Art.1 din Protocolul nr.12 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului se referă la interzicerea discriminării .
Tribunalul constată că nu se poate reține existența vreunei situații de discriminare privind pe reclamant întrucât simpla depunere a unei cereri de chemare în judecată în fața unei instanțe nu poate fi asimilată unei speranțe legitime pentru obținerea despăgubirilor solicitate. Legea nr.221/2009 prevede o procedură care se desfășoară în fața instanței și în finalul acesteia o instanță stabilește îndeplinirea sau nu a condițiilor pentru admiterea cererii.
Nu poate fi asimilată unei situații de discriminare nici aceea susținută de reclamant și conform căreia prin aplicarea prevederilor deciziilor Curții constituționale se creează diferențe între persoanele aflate în situații obiective identice.
Înalta Curte de Casație și Justiție a analizat aspectele referitoare la discriminare în motivarea deciziei pronunțate în recursul în interesul legii nr. 12/2011.
Înalta Curte arată că dreptul la nediscriminare, așa cum rezultă el din conținutul art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, nu are o existență de sine stătătoare, independentă, ci trebuie invocat în legătură cu drepturile și libertățile reglementate de Convenție, considerându-se că acest text face parte integrantă din fiecare dintre articolele Convenției.
Prin pronunțarea deciziilor Curții Constituționale, ca urmare a sesizării acesteia cu excepția de neconstituționalitate, nu s-a adus atingere dreptului la un proces echitabil și nici dreptului la un bun decât în măsura în care partea beneficia deja de o hotărâre definitivă, intrată în puterea lucrului judecat, care îi confirma dreptul la despăgubiri morale.
Principiul nediscriminării cunoaște limitări deduse din existența unor motive obiective și rezonabile.
Situația de dezavantaj sau de discriminare în care s-ar găsi unele persoane (cele ale căror cereri nu fuseseră soluționate de o manieră definitivă la momentul pronunțării deciziilor Curții Constituționale) are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate dintre mijloacele folosite și scopul urmărit (acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate, care a condus instanțele la acordarea de despăgubiri de sute de mii de euro, într-o aplicare excesivă și nerezonabilă a textului de lege lipsit de criterii de cuantificare - conform considerentelor deciziei Curții Constituționale).
Înalta Curte arată că prin respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curții Constituționale se înlătură imprevizibilitatea jurisprudenței, care, în aplicarea unei norme incoerente, era ea însăși generatoare de situații discriminatorii.
În același timp nu poate fi vorba de o încălcare a principiului nediscriminării nici din perspectiva art. 1 din Protocolul nr. 12 adițional la Convenția europeană a drepturilor omului, care garantează, într-o sferă mai largă de protecție decât cea reglementată de art. 14. În situația analizată drepturile pretinse nu mai au o recunoaștere în legislația internă a statului, iar lipsirea lor de temei legal s-a datorat, nu intervenției intempestive a legiuitorului, ci controlului de constituționalitate.
Față de toate considerentele expuse, raportate nu numai la cadrul normativ intern, ci și la blocul de convenționalitate, reprezentat de textele Convenției europene a drepturilor omului și de jurisprudența instanței europene creată în aplicarea acestora, Înalta Curte concluzionează că efectele deciziilor nr. 1.358 din 21 octombrie 2010 și nr. 1.360 din 21 octombrie 2010 ale Curții Constituționale nu pot fi ignorate și ele trebuie să își găsească aplicabilitatea asupra raporturilor juridice aflate în curs de desfășurare.
Prin urmare,tribunalul va admite primul capăt de cerere și va obliga pârâtul la plata către reclamant a sumei de 1500 lei cu titlul de cheltuieli de judecată,respectiv onorariul de avocat achitat cu chitanța nr.145/13.05.2010.
Împotriva acestei sentințe au declarat recurs ambele părți.
În recursul său, reclamantul P. S. C. solicită admiterea recursului și modificarea în parte a sentinței recurate în sensul admiterii acțiunii astfel cum a fost formulată. În drept invocă art. 304 pct. 9, art. 3041, art. 312 C.pr.civ., art. 11 și art. 20 din Constituție, art. 6 paragraf 1, art. 14 din Convenția Europeana a Drepturilor Omului, art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 la Convenție, Protocolul Adițional nr. 12 la Convenție.
Arată următoarele:
Decizia recurată este nelegală și netemeinică sub aspectul respingerii capătului de cerere privind despăgubirile morale solicitate, fiind dată cu interpretarea, aplicarea și încălcarea legii.
1. Sentința este dată cu încălcarea Convenției Europene și a Constituției.
În mod greșit consideră instanța de fond că dispozițiile Convenției Europene sunt respectate în totalitate și că nu s-a adus atingere niciunui drept fundamental ocrotit de către aceasta având în vedere motivarea Curții Constituționale și Decizia ÎCCJ nr. 12/2011 pronunțată în recursul în interesul legii.
Astfel, instanța de fond ar fi trebuit să facă aplicarea art. 11 și art. 20 din Constituție și să constate că prevederile deciziilor nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010 pronunțate de Curtea Constituțională, dar și de cele ale deciziei ÎCCJ nr. 12/2011, norme juridice în sens larg, sunt înlăturate de către prevederile Convenției Europene, fiind în contradicție cu aceasta.
În ceea ce privește drepturile fundamentale încălcate:
a. Sentința este dată cu încălcarea art. 6 paragraf 1, aducându-se atingere dreptului său de acces la o instanță și la un proces echitabil, astfel cum este consacrat în art. 6 paragraf 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și în art. 21 din Constituție.Astfel, la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, același stat care astăzi susține netemeinicia cererii ca urmare a admiterii propriei excepții de neconstituționalitate, îi garanta dreptul la despăgubiri, în calitate de descendent direct al defunctului său tată, pentru prejudiciile morale suferite ca urmare a condamnării politice și a măsurii administrative aplicate. Este inadmisibil, atât din punct de vedere juridic, dar și din punct de vedere moral, ca un Stat să susțină mai întâi dreptul la despăgubire, apoi să-l limiteze prin OUG 62/2010, apoi să invoce neconstituționalitatea propriilor reglementări, iar în final să intervină prin Curtea Constituțională și să declare neconstituționalitatea acestor dispoziții legale.
Procedând în această manieră, S., pârât în prezenta cauză a intervenit în prezenta cauză, a intervenit practic în favoarea sa, cu scopul vădit de a-și apăra interesele din cauzele de acest gen. Ca urmare, nu se respectă echitatea procesului sub aspectul egalității armelor, principiu care presupune obligația de a oferi fiecărei părți o posibilitate rezonabila de a-și prezenta cauza în condiții care nu o plasează într-o situație dezavantajoasa complet fata de adversarul sau.
În general, motivele invocate de stat in justificarea intervenției prin modificarea cadrului legislativ in cadrul unui proces pe rol sunt respinse de către instanța europeană {Zielinski, Pradal, Gonzales și alții contra Franței — 28.10,1999), singurul motiv acceptat de Curtea de la Strasbourg fiind necesitatea umplerii unui vid juridic, adică îndreptarea unei erori sau lacune a legiuitorului (Eeg-Slachtthuis Verb ist contra Belgiei —10.11.2005), ceea ce în situația de față nu este cazul.
În cazul de față, respingerea capătului de cerere privind acordarea daunelor morale este rezultatul exclusiv al intervenției Statului, intervenția acestuia fiind decisiva pentru a-si asigura un rezultat favorabil . care este parte. Ca si-a asigurat un rezultat favorabil și o situație privilegiată în proces este întărit și de pasivitatea aceluiași stat în a înlătura, conform disp. art. 147 al. 1 din Constituție, prevederile neconstituționale în termen de 45 de zile de la publicarea deciziei.
Mai mult, numeroase complete civile ale Curții de Apel București au acordat despăgubiri persoanelor condamnate inclusiv după publicarea deciziei CC în Monitorul Oficial. Or, existenta unor hotărâri contradictorii cu privire la cauze similare încalcă echitatea procesului. Vis a vis de această ultimă problemă, practica recenta a Curții Europene este în sensul de a constata violarea acestui drept atunci când instanțele naționale deroga de la practica unitară, Curtea considerând ca practica neunitara este o sursa de insecuritate juridica, aducând astfel atingere principiului securității juridice si reducând încrederea publicului in sistemul judiciar (B. vs. România, Ș. si S. vs. România). Or, față de alte decizii ale Curții de Apel pronunțate în cauze similare după publicarea deciziei nr. 1358/2010 în Monitorul Oficial, vă rog să observați că mi s-a adus atingere inclusiv dreptului la un proces echitabil.
Totodată, inclusiv motivele expuse de către judecătorii Curții Constituționale în sensul ca scopul acordării despăgubirilor de către S. R. nu poate fi decât unul moral si nicidecum pecuniar îmi încalcă dreptul fundamental de acces la o instanță și la un proces echitabil de vreme ce cei care ar trebui sa asigure respectarea Constituției o încalcă în mod flagrant. Astfel, prin excluderea răspunderii patrimoniale a statului pentru prejudiciul moral cauzat, se încalcă art. 52 al. 3 și art. 53 din Constituție, dar și Rezoluțiile Adunării Parlamentare a Consiliului Europei nr. 1.096 (1996) intitulată "Măsurile de Eliminare a Moștenirii Fostelor Sisteme Totalitare Comuniste și nr. 1481 (2006) intitulată "Necesitatea Condamnării Internaționale a Crimelor comise de Regimul Comunist”, care prevedeau, printre altele, și necesitatea despăgubirii victimelor sistemului comunist, sau familiilor acestora, cu compensații pentru daunele morale suferite. Sub acest aspect, în mod absolut nelegal a considerat Curtea Constituțională că recunoașterea greșelilor sistemului comunist este suficientă pentru repararea prejudiciului moral și ca alte legi au reparat deja prejudiciul moral în mod pecuniar.
Pe lângă faptul că legile menționate de către Curte nu se aplicau tuturor categoriilor, fiind în fapt limitate doar la persoanele în cauză, limitarea scopului Legii nr. 221/2009 de către Curtea Constituțională la o strângere de mână și o ușoară bătaie pe umăr, întrucât daunele morale prevăzute de legea nr. 229/2009 „nu sunt juste, echitabile și rezonabile” reprezintă o restrângere a exercitării dreptului fundamental de a cere statului reparația patrimonială a erorilor judiciare săvârșite în anii comunismului și recunoscute după revoluție.
Mai mult, cel mai grav este că aceeași Curte Constituțională avea atribuția de a verifica, din oficiu, în raport de disp. Art. 146 al. 1 lit. a, constituționalitatea legii înainte de promulgare și înainte de a produce efecte juridice doar pentru anumite persoane. Procedând în această manieră statul, prin reprezentanții săi, mi-a adus atingere dreptului la un proces echitabil, atâta timp cât am mai mult decât o îndoială în privința scopului declarării neconstituționalității legii și atâta timp cât anumite persoane au încasat despăgubiri.
În consecință, decizia recurată este nelegală, întrucât decizia Curții Constituționale, dar și cea a ICCJ sunt înlăturate de disp. Art. 20 al. 2 din Constituție, acestea fiind în contradicție cu disp. Art. 6 paragraf 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
b. Sentința este dată cu încălcarea disp. Art. 14 din Convenție care interzic discriminarea în legătură cu drepturile și libertățile pe care Convenția le reglementează.
Astfel, față de celeritatea procesului, sau mai precis de aglomerarea instanțelor (fiind cunoscut ca instanțele din provincie, spre exemplu, acordă termene mult mai scurte față de cele din capitală), unele persoane au obținut de mult hotărâri definitive și irevocabile și probabil și-au încasat și sumele acordate cu titlu de despăgubire.
Totodată, în funcție de norocul fiecăruia în procesul de repartizare aleatorie, unele persoane au obținut câștig de cauză chiar și în apel, despăgubirile fiind chiar mărite de către instanța de apel, așa cum am precizat mai sus.
Nu în ultimul rând, potrivit art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului privind interzicerea discriminării, diferența de tratament devine discriminare atunci când se induc distincții între situații analoage și comparabile, fără ca acestea să se bazeze pe o justificare rezonabilă și obiectivă.
În acest sens Curtea Europeană a statuat în mod constant că pentru ca o asemenea încălcare să se producă trebuie stabilit ca persoane plasate în situații analoage sau comparabile în materie, beneficiază de un tratament preferențial și că această distincție nu își găsește nicio justificare obiectivă sau rezonabilă (cauza Fredin vs. Suedia-paragraf 60; Hoffman vs Austria-pararagraf 31).
Or, instituirea unui tratament distinct între persoanele îndreptățite la despăgubiri pentru condamnări politice în funcție de data la care au obținut o hotărâre definitiva sau de judecătorul care judeca acea cauza nu are o justificare rezonabilă și obiectivă (existând, așa cum am precizat numeroase sentințe de acordare a despăgubirilor chiar și după publicarea deciziei CC), fiind în contradicție cu art. 14 din Convenție.
În mod greșit consideră instanța de fond că situația de discriminare în care se afla are o justificare obiectiva, întrucât rezulta din controlul de constituționalitate și rezonabilă, întrucât se păstrează raportul de proporționalitate dintre mijloacele folosite și scopului urmărit (acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate, care a condus instanțele la acordarea a sute de mii de euro).
Astfel, justificarea discriminării nu este nici obiectiva, nici rezonabila, fiind în fapt încălcat in mod grav raportul de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul urmărit. In fapt, deciziile CC au creat mai mult haos decât prevederile declarate neconstituționale și a au făcut ca persoane aflate in situații identice sa aibă un tratament diferit bazat numai pe data soluționării definitive a cererii. Daca scopul urmărit era înlăturarea unei norme imprecise, atunci mijloacele folosite trebuiau sa vizeze corectarea normei imprecise pentru a se păstra raportul de proporționalitate. Or, de vreme ce timp de peste un an de la publicarea deciziilor CC au existat hotărâri judecătorești irevocabile contradictorii si a fost nevoie de intervenția ICCJ pentru a înlătura haosul creat, este evident ca deciziile CC nu au respectat, cu acest argument, cel puțin, raportul de proporționalitate și, astfel, nu se justifică discriminarea.
c. Sentința este dată cu aplicarea și interpretarea greșită a art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 la Convenție.
Astfel, în mod nelegal reține instanța de fond faptul că nu deține un „bun” în înțelesul Convenției întrucât înregistrarea unui dosar pe rolul unei instanțe nu constituie o speranță legitimă.În mod constant Curtea a statuat că atunci când un stat contractant, după ce a ratificat convenția, adoptă o legislație prin care stabilește restituirea totală sau parțială a bunurilor confiscate de regimul anterior, se poate considera ca noul cadru juridic creează un nou drept de proprietate pentru persoanele care îndeplinesc cerințele impuse.Recent, 10.02.2010, în cauza K. și Iouri Kiladze contra Georgiei, Curtea Europeană a reținut că existența unei legi cu caracter general de reparație pentru persoanele care au suferit condamnări sau represiuni cu caracter politic reprezintă „o speranță legitimă”. Astfel, Curtea a apreciat că reclamanții aveau, la momentul sesizării instanțelor interne, o creanță suficient de clară pentru a fi considerată exigibilă.În prezenta cauză, S. a adoptat Legea nr. 221/2009 tocmai pentru a despăgubi material și moral persoanele care au suferit condamnări politice sau măsuri administrative cu caracter politic.Ca urmare, avea speranța legitimă că va fi despăgubit, deținând o creanță certă, lichidă și exigibilă împotriva statului de vreme ce autorul său a fost condamnat politic și, în consecință, deținea un bun în înțelesul convenției.
d. Sentința este dată cu încălcarea art. 5 din Convenție, aducându-se atingere dreptului la reparații.Potrivit art. 5 din Convenție o persoană care este victima unei arestări sau dețineri contrare Convenției, are dreptul la reparații. Or, prin declararea ca neconstituțională a articolului care prevede tocmai acest drept la reparație se încalcă prevederile Convenției.Ca urmare, deși nu era în vigoare la data producerii evenimentelor (arestarea, persecutarea, etc.), Convenția produce efecte la momentul actual, când S. R. a recunoscut crimele comunismului și a condamnat vechiul regim în mod public.În aceste condiții, decizia Curții Constituționale, pe lângă faptul că lipsește practic de efecte Legea nr. 221/2009, este în contradicție cu Convenția Europeană și, în aceste condiții devin incidente disp. Art. 20 al. 2 din Constituție.În consecința, instanța de fond trebuia sa constatate prioritatea reglementarilor internaționale si, făcând aplicarea Convenției, sa constatate dreptul subsemnatului la reparații pentru prejudiciul moral suferit.Ca urmare, având in vedere consecințele negative suferite pe plan fizic si pe plan psihic, importanta valorilor morale lezate, gradul ridicat in care au fost vătămate aceste valori, intensitatea cu care au fost concepute consecințele vătămării, consideră că suma solicitata cu titlu de daune morale este rezonabila.
În concluzie, solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat si modificarea în parte a sentinței recurate în sensul admiterii acțiunii astfel cum a fost formulată.
În recursul său, pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generala a Finanțelor Publice a Municipiul București, susține că hotărârea pronunțata de Tribunalul București Secția a III-a Civilă a fost data cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, motiv prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 9 din Codul de procedură civilă;
În mod greșit instanța de fond, a constatat caracterul politic al măsurii dispusă față de autorul reclamantului, motiv pentru care înțelege să reitereze excepția lipsei de interes referitor la acest capăt de cerere având în vedere următoarele considerente:
În art. 1 din Decretul Lege nr. 118/1990 se arată următoarele:„ Art. 1. - (1) Constituie vechime în muncă și se ia în considerare la stabilirea pensiei și a celorlalte drepturi ce se acordă, în funcție de vechimea în muncă, timpul cât o persoană, după data de 6 martie 1945, pe motive politice:
a) a executat o pedeapsă privativă de libertate în baza unei hotărâri judecătorești rămase definitivă sau a fost lipsită de libertate în baza unui mandat de arestare preventivă pentru infracțiuni politice;
b) a fost privată de libertate în locuri de deținere în baza unor măsuri administrative sau pentru cercetări de către organele de represiune;
c) a fost internată în spitale de psihiatrie;
d) a avut stabilit domiciliu obligatoriu;
e) a fost strămutată într-o altă localitate „.
Așadar, Decretul lege nr. 118/1990 precum si OUG nr. 214/1999 au fost adoptate de către legiuitor tocmai pentru reglementarea acordării unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, drepturi care nu se pot acorda decât prin recunoașterea caracterului politic al condamnării respectiv al măsurii administrative dispusa printr-o sentința respectiv decizie de către autoritățile regimului comunist.
Mai mult, însăși Curtea Constituționala a reținut prin decizia 1358/21.10.2010 ca exista reglementari paralele in legislația României si anume pe de o parte Decretul Lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945 și OUG nr. 214/1999 privind acordarea calității de luptător în rezistenta anticomunista persoanelor condamnate pentru infracțiuni săvârșite din motive politice, persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, masuri administrative abuzive, precum si persoanelor care au participat la acțiuni de împotrivire cu arme si răsturnare prin forța a regimului comunist instaurat in România iar pe de alta parte Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic si masurile administrative asimilate acestora, pronunțate in perioada 06.03.1945-22 decembrie 1989.De asemenea se arata prin aceeași decizie ca pana in prezent persoanele care au suferit masuri administrative cu caracter politic precum si vreo măsura privativa de libertate au beneficiat si beneficiază de sume de bani acordate lunar pentru repararea prejudiciului moral suferit ca urmare a luării măsurii administrative împotriva acestora, sume de bani care nu se pot acorda decât implicit cu recunoașterea si constatarea caracterului politic al masurilor privative de libertate respectiv al masurilor administrative luate in perioada 06.03._89 de către regimul totalitar .Curtea Constituționala a constatat ca scopul acordării de despăgubiri pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate in perioada comunista este nu atât repararea prejudiciului suferit, prin repunerea persoanei persecutate . cu cea avuta anterior, ci finalitatea instituirii acestei norme reparatorii este de a produce o satisfacție de ordin moral, prin însăși recunoașterea si condamnarea măsurii contrare drepturilor omului, principiu care reiese din actele normative interne, fiind in deplina concordanta cu recomandările Adunării Parlamentare a Consiliului Europei.
Prin urmare, in mod greșit instanța de fond a constatat caracterul politic al măsurii luate fata de autorul reclamantului din prezenta cauza, din moment ce acesta a putut beneficia de dispozițiile normative mai sus invocate care are ca finalitate repararea prejudiciului suferit ca urmare a dispunerii masurilor administrative, prin recunoașterea caracterului politic al acestora.
Mai mult decât atât, Legea nr. 221/2009 nu prevede constatarea de drept a caracterului politic al măsurii administrative pentru care sunt recunoscute drepturi in baza Decretului nr. 118/1990 si OUG nr. 214/1994, întrucât aceste drepturi au fost acordate pe cale administrativa de către instituții ori comisii care nu au atribuții jurisdicționale.Actele administrative ale autorităților si comisiilor prevăzute in actele normative mai sus menționate sunt supuse controlului judecătoresc in contencios administrativ și, prin urmare, nu pot constitui temei legal care sa oblige instanța sa constate caracterul politic al măsurii.
Față de argumentele prezentate, solicită Onoratei Instanțe, să admită recursul așa cum a fost formulat, să modifice în parte sentința civilă atacată, în sensul respingerii capătului de cerere privind constatarea caracterului politic al măsurii administrative luate fata de autorul reclamantului, ca lipsit de interes.
Critica hotărârea instanței de fond si sub aspectul cuantumului sumei la care Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice a fost obligat către reclamant, respectiv 1500 lei reprezentând cheltuieli de judecata, motiv pentru care invocă aplicarea dispozițiilor art.274 alin.3 Cod Procedura Civila potrivit cărora:" Judecătorii au însă dreptul să mărească sau să micșoreze onorariile avocaților, potrivit cu cele prevăzute în tabloul onorariilor minimale, ori de câte ori vor constata motivat că sunt nepotrivit de mici sau de mari, față de valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat."Astfel, arata ca instanța de fond in mod nejustificat a dispus obligarea paratului la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 1500 lei, având în vedere faptul că, cheltuielile de judecata urmează a fi acordate numai în măsura în care constituie cheltuieli necesare care au fost in mod real efectuate, in limita unui cuantum rezonabil.Astfel, față de dispozițiile art. 274 alin.3 Cod Procedura Civila, dispoziții ce conferă prerogativa instanței de a cenzura, cu prilejul stabilirii cheltuielilor de judecata cuantumul onorariului avocațial precum si onorariu de expert cuvenit prin prisma proporționalității sale cu amplitudinea si complexitatea activității depuse cat si cu valoarea pricinii, solicită modificarea sentinței apelate in sensul diminuării cheltuielilor de judecata acordate, având in vedere faptul ca, in opinia sa, cuantumul cheltuielilor de judecata acordate de către instanța de fond este nejustificat.Mai mult decât atât, Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice nu a dat dovada de rea credința, neglijenta, nu se face vinovat de declanșarea litigiului si, prin urmare nu poate fi sancționat procedural prin obligarea la plata cheltuielilor de judecata.
Neexistând culpa procesuală a Statului R. prin Ministerul Finanțelor Publice, principiu consacrat de procedura civila, potrivit art. 274 Cod proc.civ. și neexistând nici temei legal este inadmisibila obligarea si la plata cheltuielilor de judecată.
În drept: art. 304 pct. 9 din C.proc.civ., Legea nr. 221/2009.
Solicită judecarea cauzei si in conformitate cu prevederile art. 242 alin. (2) din Codul de procedură civilă.
Recurentul-reclamant a depus întâmpinare la recursul pârâtului, solicitând respingerea acestuia ca nefondat.
Nu s-au administrat probe noi la recurs.
Analizând actele și lucrările dosarului, conform art. . 304 pct.9, art. 304 pct. 1 C.proc.civ., în limitele criticilor formulate, Curtea constată că recursurile sunt nefondate, pentru următoarele considerente urmând să le respingă.
Legea nr. 221/2001 a prevăzut:” ART. 1- (1) Constituie condamnare cu caracter politic orice condamnare dispusă printr-o hotărâre judecătorească definitivă, pronunțată în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, pentru fapte săvârșite înainte de data de 6 martie 1945 sau după această dată și care au avut drept scop împotrivirea față de regimul totalitar instaurat la data de 6 martie 1945.
(2) Constituie de drept condamnări cu caracter politic condamnările pronunțate pentru faptele prevăzute în:
a) art. 185 - 187, 190, 191, 193^1, 194, 194^1 - 194^4, 196^1, 197, 207 - 209, 209^1 - 209^4, 210 - 218, 218^1, 219 - 222, 224, 225, 227, 227^1, 228, 228^1, 229, 230, 231^1, 258 - 261, 267, 268^7, 268^8, 268^12, 268^14, 268^29, 268^30, art. 284 ultimul alineat, art. 323 - 329, 349, 350 și 578^6 din Codul penal din 1936, republicat în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 48 din 2 februarie 1948, cu modificările și completările ulterioare;
b) Legea nr. 80/1941 pentru reprimarea faptelor ce pun în primejdie existența și interesele Statului, publicată în Monitorul Oficial nr. 31 din 6 februarie 1941;
c) Legea nr. 190/1947 pentru portul și vânzarea armelor de foc, publicată în Monitorul Oficial nr. 134 din 16 iunie 1947;
d) Decretul nr. 212/1948 pentru completarea pedepselor privind unele infracțiuni ce interesează siguranța interioară și exterioară a Republicii Populare Române, publicat în Monitorul Oficial nr. 196 din 25 august 1948;
e) art. 4 și 5 din Decretul nr. 83/1949 pentru completarea unor dispozițiuni din Legea nr. 187/1945, publicat în Buletinul Oficial nr. 1 din 2 martie 1949;
f) art. 2 lit. a), b), d) și e), art. 3 lit. a), b), f), g) și h) și art. 4 din Decretul nr. 183/1949 pentru sancționarea infracțiunilor economice, publicat în Buletinul Oficial nr. 25 din 30 aprilie 1949;
g) Legea nr. 16/1949 pentru sancționarea unor crime care primejduiesc securitatea Statului și propășirea economiei naționale, publicată în Monitorul Oficial nr. 12 din 15 ianuarie 1949;
h) Decretul nr. 163/1950 pentru deținerea, portul și vânzarea armelor și munițiilor, precum și transportul explosivilor, publicat în Buletinul Oficial nr. 54 din 26 iunie 1950;
i) Decretul nr. 199/1950 pentru modificarea Legii nr. 16/1949 pentru sancționarea unor crime care primejduiesc securitatea Statului și propășirea economiei naționale, publicat în Buletinul Oficial nr. 68 din 12 august 1950;
j) art. 166 alin. 2, art. 237 și art. 238 din Codul penal din 1968, publicat în Buletinul Oficial nr. 79 bis din 21 iunie 1968.
(3) Constituie, de asemenea, condamnare cu caracter politic și condamnarea pronunțată în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 pentru orice alte fapte prevăzute de legea penală, dacă prin săvârșirea acestora s-a urmărit unul dintre scopurile prevăzute la art. 2 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 214/1999 privind acordarea calității de luptător în rezistența anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracțiuni săvârșite din motive politice, persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive, precum și persoanelor care au participat la acțiuni de împotrivire cu arme și de răsturnare prin forță a regimului comunist instaurat în România, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare.
(4) Caracterul politic al condamnărilor prevăzute la alin. (3) se constată de instanța judecătorească, în condițiile prevăzute la art. 4.
ART. 2 Toate efectele hotărârilor judecătorești de condamnare cu caracter politic prevăzute la art. 1 sunt înlăturate de drept. Aceste hotărâri nu pot fi invocate împotriva persoanelor care au făcut obiectul lor.
ART. 3 Constituie măsură administrativă cu caracter politic orice măsură luată de organele fostei miliții sau securități, având ca obiect dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu, internarea în unități și colonii de muncă, stabilirea de loc de muncă obligatoriu, dacă au fost întemeiate pe unul sau mai multe dintre următoarele acte normative:
a) Decretul nr. 6 din 14 ianuarie 1950, Decretul nr. 60 din 10 martie 1950, Decretul nr. 257 din 3 iulie 1952, Decretul nr. 258 din 22 august 1952, Decretul nr. 77 din 11 martie 1954 și Decretul nr. 89 din 17 februarie 1958;
b) Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 2/1950, Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 1.154 din 26 octombrie 1950, Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 344 din 15 martie 1951, Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 326/1951, Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 1.554 din 22 august 1952, Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 337 din 11 martie 1954, Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 237 din 12 februarie 1957, Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 282 din 5 martie 1958 și Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 1.108 din 2 august 1960;
c) Ordinul nr. 100/Cabinet din 3 aprilie 1950 al Direcțiunii Generale a Securității Poporului;
d) Ordinul nr. 5/Cabinet/1948, Ordinul nr. 26.500/Cabinet/1948, Ordinul nr. 490/Cabinet/1952 și Ordinul nr. 8/20/Cabinet/1952 ale Ministerului Afacerilor Interne;
e) deciziile nr. 200/1951, nr. 239/1952 și nr. 744/1952 ale Ministerului Afacerilor Interne;
f) Ordinul nr. 838 din 4 decembrie 1952 al Ministerului Securității Statului.
ART. 4) (1) Persoanele condamnate penal în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 pentru alte fapte decât cele prevăzute la art. 1 alin. (2) pot solicita instanței de judecată să constate caracterul politic al condamnării lor, potrivit art. 1 alin. (3). Cererea poate fi introdusă și după decesul persoanei, de orice persoană fizică sau juridică interesată ori, din oficiu, de parchetul de pe lângă tribunalul în circumscripția căruia domiciliază persoana interesată.
(2) Persoanele care au făcut obiectul unor măsuri administrative, altele decât cele prevăzute la art. 3, pot, de asemenea, solicita instanței de judecată să constate caracterul politic al acestora. Prevederile art. 1 alin. (3) se aplică în mod corespunzător.
(3) Instanța de judecată este obligată să ia toate măsurile pentru obținerea sau, după caz, reconstituirea dosarului în care a fost pronunțată hotărârea de condamnare, inclusiv prin solicitarea punctului de vedere al Asociației Foștilor Deținuți Politici din România.
(4) Cererea este imprescriptibilă, fiind scutită de taxă de timbru, iar competența de soluționare aparține tribunalului, secția civilă, în circumscripția căruia domiciliază persoana interesată. Cererea se judecă în contradictoriu cu statul, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice.
ART. 5 (1) Orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanței prevăzute la art. 4 alin. (4), în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la:
a) acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare. La stabilirea cuantumului despăgubirilor se va ține seama și de măsurile reparatorii deja acordate persoanelor în cauză în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, republicat, cu modificările și completările ulterioare, și al Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 214/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare;
b) acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările și completările ulterioare, sau ale Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, cu modificările și completările ulterioare;
c) repunerea în drepturi, în cazul în care prin hotărârea judecătorească de condamnare s-a dispus decăderea din drepturi sau degradarea militară.
(1^1) La stabilirea cuantumului despăgubirilor prevăzute la alin. (1), instanța judecătorească va lua în considerare, fără a se limita la acestea, durata pedepsei privative de libertate, perioada de timp scursă de la condamnare și consecințele negative produse în plan fizic, psihic și social, precum și măsurile reparatorii deja acordate în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, republicat, și al Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 214/1999 privind acordarea calității de luptător în rezistența anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracțiuni săvârșite din motive politice persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive, precum și persoanelor care au participat la acțiuni de împotrivire cu arme și de răsturnare prin forță a regimului comunist instaurat în România, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare.
(2) Hotărârile judecătorești pronunțate în temeiul prevederilor alin. (1) lit. a) și b) sunt supuse recursului, care este de competența curții de apel, și sunt puse în executare de Ministerul Finanțelor Publice, prin direcțiile generale ale finanțelor publice județene, respectiv a municipiului București.
(3) Cererile prevăzute la alin. (1) sunt scutite de taxă de timbru.
(4) Prezenta lege se aplică și persoanelor cărora le-au fost recunoscute drepturile prevăzute de Decretul-lege nr. 118/1990, republicat, cu modificările și completările ulterioare, persoanelor cărora li s-a recunoscut calitatea de luptător în rezistența anticomunistă, potrivit Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 214/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare, în măsura în care se încadrează în prevederile art. 1, 3 și 4, precum și persoanelor care au fost condamnate prin hotărâri judecătorești pentru săvârșirea de infracțiuni la care face referire prezenta lege și care au obținut desființarea, anularea sau casarea hotărârilor de condamnare, ca urmare a exercitării căilor extraordinare de atac, până la data intrării în vigoare a prezentei legi, cu condiția să nu fi beneficiat de drepturile prevăzute la alin. (1) lit. a), b) sau c).
(5) Acordarea de despăgubiri în condițiile prevăzute la alin. (1) lit. b) atrage încetarea de drept a procedurilor de soluționare a notificărilor depuse potrivit Legii nr. 10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare, sau Legii nr. 247/2005, cu modificările și completările ulterioare”.
Curtea Constituțională, prin Decizia nr. 1358/2010, a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 sunt neconstituționale.
Cu privire la recursul reclamantului având ca obiect soluția primei instanțe pe acțiunea în realizare introdusă la 8.07.2011, se reține că reclamantul a cerut prin cererea de chemare în judecată daune morale, în contradictoriu cu S. R. reprezentat de MFP, ca urmare a condamnării cu caracter politic a autorului său, iar la data de 19 septembrie 2011 s-a pronunțat Înalta Curte de Casație și Justiție care a tranșat cu efect obligatoriu conform dispozițiilor Codului de procedură civilă( art. 329 ulterior art. 330 ind. 7) problema acordării de daune morale pe baza art. 5 din L. nr. 221/2009. Astfel, prin decizia nr.12/2011 ICCJ a dispus: « Admite recursul în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Colegiul de conducere al Curții de Apel București și Colegiul de conducere al Curții de Apel G..
Stabilește că, urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1.358/2010 și nr. 1.360/2010, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în Monitorul Oficial.
Obligatorie, potrivit art. 3307 alin. 4 din Codul de procedură civilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi, 19 septembrie 2011. »
În, consecință, față de caracterul obligatoriu al deciziei în interesul legii, nu se poate reține că sentința atacată de reclamant s-ar fi pronunțat cu încălcarea legii, sub aspectul art. 6 CEDO și art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 la CEDO, pentru că aceasta s-a pronunțat chiar în sensul, stabilit de Inalta Curte cu efect obligatoriu, de a da eficiență legală deciziei Curții Constituționale nr. 1.358/21 octombrie 2010 care a stabilit că prevederile art.5 alin.(1) lit.a) teza întâi din Legea nr.221/2009 (pe care reclamanții și-au fundamentat cererea de chemare în judecată) sunt neconstituționale”.
Mai mult Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în decizia dată în cauza nr._/11 Nastaca D. împotriva României, a declarat cererile vizând încălcarea art. 6 din Convenția EDO, simplu si coroborat cu art 14, și art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 la CEDO, pentru respingerea acțiunilor in despăgubiri în baza Legii nr. 221/2009 de către instanțele naționale, ca inadmisibile.
Recurentul reclamant invocă nefondat în recurs și art. 5 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, acesta nefiind aplicabil rationae temporis speței deoarece măsura față de care este invocat este anterioară aderării României la CEDO.
Față de toate cele arătate și observând și că în speța de față acțiunea a fost introdusă nejustificat după publicarea deciziei Curții Constituționale nr. 1358/ 21 octombrie 2010, Curtea nu poate decât să rețină, văzând obligativitatea deciziei de recurs în interes în legii din19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, caracterul nefondat al întregului recurs al reclamantului.
Cu privire la recursul pârâtului, se observă că în mod corect și legal a respins prima instanță excepția lipsei de interes invocată de pârât pe capătul de cerere având ca obiect acțiune în constatare. De vreme ce însăși Legea nr. 221/2009 stabilește că pentru condamnările care nu sunt enumerate în cuprinsul său se instituie acțiunea în constatare ce poate fi exercitată pentru a se constata caracterul politic al condamnării pentru alte fapte decât cele enumerate de aceasta, reclamantul a folosit legal calea acțiunii în constatare deschisă de această Lege cu finalitatea instituirii de norme reparatorii care să producă o satisfacție de ordin moral, prin însăși recunoașterea si condamnarea măsurii contrare drepturilor omului, așa cum citează recurentul-pârât din considerentele Curții Constituționale care nu a declarat neconstituționale prevederile acestei legi referitoare la acțiunea în constatare, ci pe cele referitoare la daune morale. Faptul că în Decretul anterior invocat de recurent s-a stabilit ce perioade constituie vechime în muncă nu are nicio relevanță asupra acțiunii în constatare deschise de Legea nr. 221/2009 și exercitată de reclamant.
Sunt nefondate și criticile recurentului-pârât referitoare la cheltuieli de judecată de la prima instanță. De vreme ce a pierdut procesul pe acțiunea în constatare a cărei respingere ca lipsită de interes a cerut-o nefondat, art. 274 C.proc.civ. îl obligă să achite cheltuielile de judecată avansate de reclamant, iar cuantumul onorariului avocațial este rezonabil în speță, fiind compatibil cu natura cauzei și munca îndeplinită de avocat cu privire la acțiunea în constatare admisă.
Cum ambele recursuri se vor respinge ca nefondate, recurentul-pârât va fi obligat să achite cheltuieli de judecată parțiale, de apărare a reclamantului în recursul pârâtului, corespunzătoare naturii pricinii și volumului de muncă îndeplinit de avocat în acest stadiu procesual, 1.100 lei din cele pretinse de 2.237 lei, conform art. 274 C.proc.civ.
Văzând art. 312 C.proc.civ.,
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursurile formulate de recurentul-reclamant P. Ș. C. și recurentul-pârât S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE REPREZENTAT DE DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE A MUNICIPIULUI BUCUREȘTI, împotriva sentinței civile nr. 1573/24.09.2012 pronunțată de Tribunalul București, Secția a III-a Civilă, pronunțată în dosarul nr._, ca nefondate.
Obligă recurentul-pârât să achite reclamantului 1.100 lei cheltuieli de judecată în recurs.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică de la 17 Aprilie 2013.
Președinte, C. B. T. | Judecător, S. T. | Judecător, M. LAMÂIȚA C. |
Grefier, C. S. |
Red. CBT
Tehnored. NC/CBT
2 exemplare/data redactării 25.06.2013
Tribunalul București – Secția a III-a Civilă
Judecător: L. C.
| ← Contestaţie la executare. Decizia nr. 909/2013. Curtea de Apel... | Anulare act. Decizia nr. 504/2012. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
