Grăniţuire. Decizia nr. 1413/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1413/2013 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 26-09-2013 în dosarul nr. 1413/2013
Dosar nr._
(_ )
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR.1413
Ședința publică de la 26.09.2013.
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE - M.-A. N.-G.
JUDECĂTOR - I. D.
JUDECĂTOR - M. I.
GREFIER - M. C.
* * * * * * * * * * *
Pe rol se află soluționarea recursului formulat de recurentul reclamant P. G., împotriva deciziei civile nr. 3 A din 12.01.2012, pronunțată de Tribunalul Ialomița – Secția Civilă, în contradictoriu cu intimații pârâți P. E. și P. C..
P. are ca obiect – grănițuire.
La apelul nominal făcut în ședința publică, se constată lipsa părților.
Procedura de citare legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care învederează împrejurarea că termenul a fost acordat pentru a se pune în discuție incidentul procedural al perimării.
Curtea constată că la data de 07.06.2012 s-a dispus suspendarea cauzei în baza dispozițiilor art. 242 alin.1 pct.2 din Codul de procedură civilă, pentru lipsa nejustificată a părților. La data de 17.07.2013, din oficiu, instanța a dispus repunerea pe rol a cauzei în vederea discutării excepției perimării și s-a acordat termen de judecată la data de 26.09.2013, C6, cu citarea părților.
Având în vedere faptul că pricina a rămas în nelucrare mai mult de un an de zile de la data suspendării din vina părților, Curtea constată incidența în cauză a dispozițiilor art. 248 din Codul de procedură civilă, motiv pentru care reține dosarul în pronunțare în ceea ce privește incidentul procedural al perimării.
CURTEA,
Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Judecătoriei Urziceni, reclamantul P. G. a solicitat în contradictoriu cu pârâții P. E. și P. C. grănițuirea fondurilor învecinate proprietate a părților și revendicarea de la pârâți a unei suprafețe de teren de 40 cm lățime și 34,26 m lungime.
În motivarea acțiunii reclamantul a arătat că este proprietarul imobilului situat în Urziceni, ., județul Ialomița. Pentru a avea acces la . terenul său la stradă există o alee de 34,36 m lungime și 1,02 m lățime, iar de circa un an, pârâții au mutat gardul despărțitor cu 40 cm lățime pe întreaga lungime a aleii, care a devenit astfel impracticabilă.
În drept, acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 584 C.civ.
Pârâții au depus întâmpinare solicitând respingerea cererii reclamantului.
Au arătat că gardul dintre cele două proprietăți a fost construit în urmă cu 50 de ani, iar stâlpii de beton au fost îngropați în pământ și nu li s-a schimbat poziția nici după cumpărarea de către pârâți a imobilului.
Prin sentința civilă nr. 1201 din 28 septembrie 2011, Judecătoria Urziceni a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamant, instanța constatând că granița dintre fondurile stăpânite de părți va rămâne cea actuală, respectiv linia ce străbate punctele 3-4-5-6-7 astfel cum acestea au fost identificate în raportul de expertiză tehnică realizat în cauză de ing. B. I., raport ce face parte integrantă din sentință.
Pentru a dispune astfel, prima instanță a reținut că din probele administrate în cauză, inclusiv expertiză de specialitate, rezultă că poziția actuală a gardului este cea corectă și nu se impune nicicum modificarea acestei granițe, îngustarea aleii de acces a reclamantului fiind determinată de modul defectuos de construire a gardului despărțitor, anume cu lanții spre exterior, iar scândurile spre interiorul curții pârâților.
Luând în considerare concluziile expertului tehnic desemnat în cauză, instanța a reținut ca se impune ca granița dintre cele două fonduri, să rămână aceeași, respectiv linia dată de punctele 3-4-5-6-7 din raportul de expertiză întocmit în cauză de expert tehnic judiciar ing. B. I..
În ceea ce privește capătul de cerere prin care reclamantul înțelege să revendice o suprafață de teren, prima instanță a reținut, că este neîntemeiat, în cauză nefiind administrată nicio probă din care să reiasă că pârâții au ocupat fără drept vreo suprafață de teren aparținând reclamantului.
Nu în ultimul rând s-a reținut că în cazul în care prin acțiunea în grănițuire se cere și o parte determinată din terenul limitrof deținută fără drept de pârât, trebuia ca reclamantul să-și dovedească dreptul său de proprietate, potrivit principiilor aplicabile în materie, or în cauză, titlul invocat de reclamant asupra aleii este unul cu efect declarativ (hotărâre judecătorească de partaj) care se impune însă a fi unit cu unul constitutiv de drepturi, titlu constitutiv a cărui existență nu a fost dovedită, în condițiile în care certificatele de moștenitor depuse de reclamant la dosar nu pot constitui titlu de proprietate.
Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamantul P. G..
În motivarea apelului, reclamantul a susținut în esență că hotărârea instanței de fond nu se întemeiază pe probele administrate în cauză, respectiv pe concluziile raportului de expertiză tehnică care reține o cu totul altă situație în teren și care a propus instanței refacerea gardului despărțitor cu respectarea normelor de construire adică cu scândurile spre alee și lanții spre interiorul curții pârâților.
S-a propus totodată ca la construirea gardului despărțitor să se țină seama de lățimea aleii de acces a reclamanților, așa cum sunt reprezentate în schiță anexa nr. 2 la raport, în conformitate cu încheierea de intabulare a proprietății subsemnatului în carte funciară nr. 1744, în acest mod urmând a se realiza alinierea gardului, fără pericolul ca apelantul să se agâța în accesoriile gardului.
În opinia apelantului, situația corectă este cea arătată de expertul topograf, lucru ce se poate observa din planșele foto pe care apelantul le-a atașat cererii de apel.
Intimații pârâți nu au formulat întâmpinare în această etapă procesuală, fiind reprezentați de apărător ales.
Prin decizia civilă nr.3/A/12.01.2012, Tribunalul Ialomița – Secția Civilă a respins ca nefondat apelul și a obligat apelantul reclamant către intimații pârâți la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 500 lei reprezentând onorariu avocat.
Pentru a decide astfel, tribunalul a reținut că prin sentința civilă nr.1910/10.12.2008, pronunțată de Judecătoria Urziceni, s-a admis cererea reclamantului P. G. și se constată că reclamantul este proprietarul întregii mase succesorale rămase de pe urma defunctei P. A. și anume imobilul situat în municipiul Urziceni, județul Ialomița, ., compus din casă de locuit și teren aferent în suprafață de 779 mp. Imobilul reclamantului este înscris în Cartea Funciară nr. 1744 cu număr cadastral 3451 iar din „ Planul de amplasament și delimitare a imobilului” rezultă că terenul aferent casei de locuit are o suprafață de 779 mp, exact cât este și în acte. În vecinătatea pârâților, terenul reclamantului are forma unei alei de dimensiuni 43,26 m x 1,04 m care asigură deschiderea la .> Intimații pârâți au dobândit de la E. Saveta, văduvă, dreptul de proprietate asupra imobilului situat în municipiul Urziceni, ., județul Ialomița prin contractul de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 1612/12.07.2002 de BNP I. T., imobil compus din două corpuri de locuințe: unul construit din chirpici, învelit cu țiglă, format din două camere și cel de-al doilea construit din cărămidă format dintr-o cameră, bucătărie plus ca anexe două magazii și o suprafață de teren acestor construcții de 515, 74 mp, identificat prin: la nord, pe 35,02 m N. G., la sud, pe 34,26 m P. G., la este pe 15,20 m D. J., la vest, pe 14,25 m . este înscris în Carte Funciară nr. 1388 cu numărul cadastral 904 iar din Planul de amplasament și delimitare a imobilului” rezultă că terenul are o suprafață de 515,74 mp, iar deschiderea la . 14,86 m nu corespunde cu cea înscrisă în actul de vânzare –cumpărare nr. 1612/2002.
Tribunalul a constatat că în mod judicios prima instanță a reținut că poziția actuală a gardului este cea corectă (expertul a constatat că linia de hotar nu s-a modificat, datorită unui trunchi de vișin care este la limita gardului în curtea intimaților) și nu se impune nicicum modificarea acestei granițe, îngustarea aleii de acces a reclamantului fiind determinată de modul defectuos de construire a gardului despărțitor, anume cu lanții spre exterior iar scândurile spre interiorul curții pârâților. În acest sens, s-au reținut atât răspunsurile pârâților la interogatoriu cât și concluziile expertului judiciar potrivit cărora „în urma efectuării măsurătorilor la cele două imobile a rezultat că ambele au suprafața înscrisă în acte, iar suprafețele măsurate în plus se înscriu în precizia procedeului (0,3%). Gardul despărțitor nu este de formă rectilinie, ci de forma unei linii frânte (datorită stâlpului de electricitate care este situat pe marginea aleii, ambele părți relatând expertului că linia de hotar nu a fost niciodată dreaptă), reprezentată prin punctele 4-5-6 și 7.
Deși cele două imobile au suprafața înscrisă în acte ele nu au configurația descrisă în cele două planuri de amplasament și delimitare”, expertul tehnic judiciar propunând și instanța însușindu-și întocmai propunerea, ca linia de hotar să rămână aceeași 3-4-5-6-7, impunându-se doar refacerea gardului despărțitor între punctele 5 și 7 cu respectarea normelor de construire, adică cu scândurile spre alee și lanții spre interiorul curții pârâților.
Este adevărat că expertul, în lucrarea de expertiză a propus instanței refacerea gardului dintre cele două proprietăți, între punctele 5-6 și 7 cu respectarea normelor de construire al acestuia adică cu scândurile spre alee și lanții spre interiorul curții pârâților, dar instanța nu putea dispune refacerea gardului, pentru că nu se poate pronunța decât pe ceea ce s-a cerut, nefiind investită cu o astfel de cerere din partea niciuneia dintre părțile litigiului.
S-a constatat așadar că motivul de apel, cu argumentele invocate de reclamant, este nefondat, fiind contrazise de probatoriul dosarului, dar mai ales argumentele logico–juridice expuse de prima instanță în considerentele sentinței apelante, instanța însușindu-și concluziile expertului inclusiv prin dispozitivul sentinței, adică partea care se execută dintr-o hotărâre judecătorească, consemnându-se că raportul de expertiză tehnică „face parte integrantă din prezenta hotărâre”.
La cerere, făcând aplicarea art. 274 Cod procedură civilă, a obligat apelantul către intimați la plata sumei de 500 lei cheltuieli de judecată reprezentând onorariu avocat, conform chitanței nr. 235/29.11.2011, fila 17 dosar recurs.
Împotriva acestei decizii a formulat recurs reclamantul solicitând casarea hotărârii recurate ca fiind nelegală.
În motivare, recurentul a susținut că hotărârea instanței de fond este neîntemeiată, câtă vreme ea nu este coroborată cu probele administrate în cauză, respectiv raportul de expertiză tehnică întocmit de către expertul B. I. care reține o situație de fapt cu totul diferită decât cea care este reținută de instanța de fond. Astfel, expertul desemnat în cauză propune instanței refacerea gardului despărțitor cu respectarea normelor de construire adică cu scândurile spre alee și lanții spre interiorul curții pârâților.
S-a propus totodată de către expert ca la construirea gardului despărțitor să se țină seama de lățimea aleii de acces a reclamanților, astfel cum sunt reprezentate în schița anexă nr.2 la raport, în conformitate cu încheierea de intabulare a proprietății reclamantului în cartea funciară nr.1744 urmând ca în acest mod să se realizeze alinierea gardului fără pericolul de a se agăța în accesoriile gardului.
In susținerea acestei variante, reclamantul a depus la dosarul cauzei planșe foto care dovedesc cele susținute.
Varianta aceasta nu afectează dreptul de proprietate al pârâților, iar suprafața rămâne aceeași, lățimea aleii de acces revenind la cotele inițiale precizate la întabulare.
Fără nicio motivare, instanța de fond a respins acțiunea reclamantului și nu a avut în vedere constatările acestuia în sensul că s-a realizat o îngustare a aleii de acces a acestuia, lucru determinat de modul defectuos în care pârâții au construit gardul despărțitor anume cu lanții spre exterior, iar scândurile spre interiorul curții pârâților fără a motiva susținerea pârâților în sensul că acest gard a fost construit în urmă cu 50 de ani, iar stâlpii de beton au fost îngropați în pământ și nu li s-a schimbat poziția.
La data de 07.06.2012, instanța de recurs a dispus, în baza art.242 alin.1 pct.2 Cod procedură civilă, suspendarea cauzei având în vedere că părțile, legal citate pentru acest termen, nu s-au înfățișat la strigarea pricinii și nu au solicitat judecarea acesteia în lipsă.
La data de 17.07.2013, Curtea a dispus, din oficiu, repunerea pe rol a cauzei în vederea discutării excepției de perimare, acordându-se termen la data de 26.09.2013, cu citarea părților, cu această mențiune.
Deliberând cu prioritate, conform dispozițiilor art.137 alin.1 Cod procedură civilă, asupra excepției de perimare a cererii de recurs, Curtea reține că este întemeiată și urmează să o admită pentru următoarele considerente:
În conformitate cu art.248 Cod procedură civilă de la 1865, aplicabil în cauză conform art. 3 alin. 1 din Legea nr. 76/2012, privind punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, orice cerere de chemare în judecată se perimă de drept, chiar împotriva incapabililor, dacă a rămas în nelucrare din vina părții timp de un an.
Curtea reține totodată și dispozițiile art. 250 din codul de procedură civilă de la 1865, din a căror interpretare rezultă că atunci când suspendarea judecării se datorează lipsei de stăruință a părților în judecată, cursul perimării nu este suspendat, astfel încât în cauza de față termenul de perimare a început să curgă la data de 07.06.2012, când judecata a fost suspendată chiar din pricina lipsei de stăruință a părților în judecată, așa cum s-a reținut mai sus.
Prin urmare, fiind aplicabile dispozițiile art. 248 alin. 1 și 2 din Codul de procedură civilă de la 1865, cum între data de 07.06.2012 și până la data redeschiderii din oficiu a judecății, părțile nu au îndeplinit nici un act de procedură care să întrerupă cursul perimării, se constată că pricina a rămas în nelucrare din vina părților mai mult de 1 an .
Întrucât perimarea este o sancțiune procedurală pentru lipsa de stăruință a părților în judecată, care operează de drept la împlinirea termenului de un an de la ultimul act de procedură îndeplinit în cauză, sancțiune care nu poate fi înlăturată prin nici un alt act de procedură îndeplinit după împlinirea termenului perimării și având în vedere că în cauză a trecut mai mult de un an de la data suspendării judecării pricinii, timp în care nici una din părțile din proces nu a solicitat repunerea pe rol a recursului și că, în această perioadă, nu a intervenit nici o cauză de întrerupere sau suspendare a termenului de perimare, Curtea, în temeiul art.248 și următoarele Cod procedură civilă de la 1865, va constata perimat recursul.
Văzând și prevederile art. 253 alin. 2 C.pr.civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Constată perimat recursul declarat de recurentul reclamant P. G. împotriva deciziei civile nr.3A/12.01.2012, pronunțată de Tribunalul Ialomița – Secția Civilă, în contradictoriu cu intimații pârâți P. E. și P. C..
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 26.09.2013.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
M.-A. I. D. M. I.
N.-G.
GREFIER
M. C.
Red.M.I.
Tehnored.M.I/B.I.
2 ex/04.10.2013
------------------------------------
T.Ialomița – R.M.I.
- D.R.
Jud.Urziceni – B.I.D.
| ← Conflict de competenţă. Sentința nr. 59/2013. Curtea de Apel... | Pretenţii. Decizia nr. 265/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
