Revendicare mobiliară. Decizia nr. 1494/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1494/2013 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 20-09-2013 în dosarul nr. 1494/2013
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI SECȚIA A IV-A CIVILĂ
Dosar nr._
DECIZIA CIVILĂ NR. 1494R
Ședința publică de la data de 20.09.2013
CURTEA COMPUSĂ DIN:
PREȘEDINTE - C. M. S.
JUDECĂTOR - Z. D.
JUDECĂTOR - S. G.
GREFIER - D. L.
Pe rol soluționarea cererii de recurs formulată de recurenții – pârâți M. București prin Primarul General și S. S. V. împotriva deciziei civile nr. 182A/26.02.2013 pronunțată de Tribunalul București Secția a IV-a civilă în dosarul nr._ , în contradictoriu cu intimații – reclamanți P. C. și P. M., cauza având ca obiect „revendicare imobiliară și acțiune în constatare”.
Dosarul a fost strigat la ordinea listei de recursuri.
La apelul nominal făcut în ședința publică au răspuns recurentul-pârât M. București prin Primarul General – reprezentat de consilier juridic M. E. L. cu delegație, recurentul-pârât S. S. V. personal, intimatul-reclamant P. M. personal și asistat de avocat N. T. în baza împuternicirii avocațiale . nr._/2013, intimata-reclamantă P. C. reprezentată de același avocat.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează că la data de 15.07.2013, la registratura secției s-au înregistrat înscrisurile depuse de intimații reclamanți P. C. și P. M., 1(un) exemplar fiind comunicat recurentului S. S. V., în aceeași zi, în baza rezoluției grefierului șef al secției, dovada în acest sens fiind depusă la dosar(fila 70).
Recurentul-pârât S. S. V. depune la dosar note scrise, la care a anexat un set de înscrisuri în copie.
Reprezentanta intimaților-reclamanți solicită proba cu înscrisurile depuse la dosar.
Curtea după deliberare încuviințează proba cu înscrisurile depuse la dosar.
Reprezentanții părților prezenți în sala de ședință și recurentul-pârât S. S. V. personal, având cuvântul pe rând, arată că nu au de formulat cereri noi, probe de administrat sau excepții de invocat.
Nemaifiind de formulat cereri noi, probe de administrat sau excepții de invocat, Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea recursurilor declarate în prezenta cauză.
Recurentul-pârât S. S. V. solicită admiterea recursului său astfel cum a fost formulat și motivat în scris.
În susținerea motivelor de recurs, arată că acțiunea în revendicarea unui bun preluat de stat în perioada 6.03._89 are un regim juridic derogator de la acțiunea în revendicare clasică.
Solicită să se aibă în vedere dispozițiile Legii 10/2001, a Deciziei nr.33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție și de jurisprudența CEDO, exprimată în hotărârea pilot cauza A. contra României din anul 2010, paragrafe 140-143.
Prin Legea nr.10/2001, se instituie măsuri reparatorii pentru imobilele preluate de stat atât cu titlu cât și fără titlu, iar ulterior prin Legea nr.1/2009, legiuitorul acordând un caracter abuziv tuturor preluărilor, în perioada de referință a Legii 10/2001, nu se mai fac distincție între imobilele preluate de stat cu titlu sau fără titlu, statuând păstrarea bunului în proprietatea cumpărătorului, acordând măsuri reparatorii în cazul titlurilor care nu au fost anulate cum este cazul în speța de față.
Precizează că are o cameră, hol și terasă cumpărate de autorul său în temeiul Legii nr. 112/1995 și terenul de sub construcție de 15,77 mp., revendicat în prezenta cauză, iar suprafața de 14,36 mp fiind un procent din folosința comună.
Modul de preluare a imobilului s-a făcut baza Decretului 134/1949, art. 2 și 7.
Odată cu preluarea farmaciei - camera, holul și terasa - a fost preluat și terenul de sub construcție, astfel cum rezultă din comunicarea depusă la dosar, (fila 8), care arată suprafața de mp naționalizată.
Mai arată că titlul autorului său nu a fost contestat nici în baza Legii nr.112/1995 și nici în baza Legii nr.10/2001, așa încât acesta s-a consolidat și a intrat în circuitul civil, fiind liber de sarcini.
Solicită admiterea recursului, menținerea hotărârii pronunțată de instanța de fond ca fiind temeinică și legală.
Recurentul-pârât M. București prin consilier juridic solicită admiterea recursului său astfel cum a fost formulat și motivat în scris, modificarea sentinței recurate în sensul respingerii apelului și menținerea hotărârii pronunțată de instanța de fond ca fiind temeinică și legală.
În susținerea motivelor de recurs, arată că M. București a formulat critici numai cu privire la capătul de cerere privind soluția constatării nevalabilității titlului statului de către instanța de fond.
Pe acest aspect a invocat excepția lipsei de interes având în vedere prevederile art.1 și 2 din Legea nr.10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005, în care se prevede în mod expres imobilele preluate cu titlu și fără titlu.
Consideră că atât timp cât printr-o lege specială s-a statuat că toate imobilele din perioada 6 martie_89, au fost preluate în mod abuziv, instanțele nu mai pot constata altceva decât ceea ce prevede legea.
Intimații – reclamanți nu au justificat interes în promovarea unei astfel de acțiuni față de dispozițiile legii speciale.
În ce privește recursul pârâtului S. S., arată că după . deciziei nr. 33/2008, raportat la cauza CEDO A. contra României, toate acțiunile întemeiate pe dispozițiile dreptului comun sunt inadmisibile.
Prin urmare, având în vedere că imobilul a fost înstrăinat, dispozițiile Legii 10/2001 prevăd o modalitate de reparare pentru persoanele ale căror imobile au fost preluate abuziv.
Recurentul – pârât S. S. V. solicită admiterea recursului declarat de recurentul Municipiului București.
Totodată, arată că intimații-reclamanți nu dețin un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr.1 al Convenției și nici o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă prin care instanțele să le fi recunoscut dreptul de proprietate și prin care să se fi dispus restituirea imobilului, dispozitiv care să poată fi investit cu formulă executorie.
Bunul intimaților a fost confiscat înainte ca statul român să adere la convenție, iar cu privire la cota indiviză din spațiile comune nu pot forma obiectul unor dispoziții de restituire în mod distinct.
În ceea ce privește suprafața de teren de sub construcție de 15,77 mp, ce a fost vândută, consideră că sunt aplicabile dispozițiile art. 7 alin.5 din Legea nr.10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr.1/2009.
Intimații-reclamanți Pantele M. și P. C. prin avocat solicită respingerea ambelor recursuri declarate în prezenta cauză.
Cu privire la recursul declarat de recurentul – pârât M. București, referitor la excepția lipsei de interes, precizează că noțiunea de preluare nu este identică cu lipsa titlului sau nulitatea titlului statului. Instanța poate constata dacă transmiterea dreptului de proprietate a operat. Fiind o acțiune în care se pune problema comparării titlurilor, instanța trebuie să verifice titlul pârâtului.
Prin probele administrate în cauză au dovedit că odată cu naționalizarea farmaciei prin decretul 134/1949, s-a preluat doar o parte din spațiul de la parterul imobilului din ., sector 1, în suprafață de 36 mp, în care în desfășura activitatea farmacia.
Spațiul compus dintr-o cameră și un hol nu au făcut obiectul naționalizării și nici preluării în vreun fel, restul construcției(parter și etaj) și nici terenul aferent imobilului de la adresa indicată anterior au rămas în proprietatea lui I. I..
Din înscrisurile depuse la dosar rezultă că fiecare apartament a avut și are cale de acces separată, direct din curte.
Din istoricul de rol fiscal depus la dosarul cauzei de Primăria sector 1, rezultă că terenul nu a trecut în proprietatea statului niciodată.
I. I. și moștenitorii acestuia nu au pierdut din teren decât ceea ce i-au înstrăinat lui B. N., care la rându-i l-a vândut lui D. S., de la care a cumpărat P. M., respectiv 82,20 mp de teren în anul l971, după naționalizare.
În tot timpul care a urmat, familia I. a figurat cu teren în suprafață de 329 mp, până la data la care le-a fost transmis și dovedit cu înscrisurile depuse la dosar.
Au mai arătat că nu a fost contestat contractul recurentului S., deoarece intimații nu sunt succesori cu titlu universal a lui I. M., iar vechiul proprietar nu putea cere ceea ce nu avea statul la data preluării. Totodată, arată că I. M. nu mai trăiește și nu știe care este poziția moștenitorilor acestora.
De asemenea, solicită respingerea recursului declarat de recurentul – pârât S. S. V., deoarece în mod corect instanța de apel a constatat că intimații sunt proprietarii întregii suprafețe de teren care a aparținut lui I. I., dobândită de acesta în anul l928, pe care nu a pierdut-o niciodată în favoarea statului român.
Recurentul-pârât S. S. V. succesor cu titlu particular al numitei Barbuța E., respectiv al Municipiului București, are un titlu de proprietate asupra terenului în suprafață de 15,77 mp, teren cotă indiviză, dar nu are un drept de proprietate, deoarece M. București nu a avut un drept de proprietate asupra terenului pe care l-a cuprins în actul de vânzare-cumpărare al spațiului naționalizat.
Dispozițiile Decretului nr. 134/1949 prevăd că odată cu unitățile sanitare naționalizate au fost naționalizate toate bunurile care au servit activității sanitare, indiferent dacă acestea aparțineau proprietarului unității sanitare sau altui proprietar și nu pot fi aplicate peste actele de preluare și nici nu pot fi extinse și altor bunuri în afara celor preluate în fapt.
Terenul ce face obiectul prezentului litigiu nu era folosit de farmacie.
Farmacia avea acces direct din curte, nu folosea nici un alt spațiu din imobil nici exclusiv și nici comun cu proprietarul imobilului și că au plătit în permanență impozit.
De asemenea, arată că dețin un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr.1 al CEDO, deoarece nu există nici un act din care să rezulte că au pierdut proprietatea acestui bun.
Totodată, arată că va depune la dosar până la sfârșitul ședinței de judecată concluzii scrise, în care va detalia susținerile sale.
Curtea constatând închise dezbaterile reține cauza în pronunțare.
CURTEA
Deliberând asupra recursurilor civile de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București, la data de 08.03.2011 sub nr._, reclamanții P. M. și P. C. au chemat în judecată pârâții M. București prin Primarul General și S. S. V. solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța:
1. să constate lipsa de titlu a statului asupra terenului în suprafață de 15,77 mp, situat sub construcție, din București, . nr. 13, sector 1 precum și asupra cotei indivize de 14,36% din părțile aflate în folosință comună ale imobilului din București, . nr. 13, sector 1, iar în subsidiar să se constate că naționalizarea s-a făcut fără titlu;
2. în urma comparării titlurilor de proprietate ale reclamanților și pârâtului S. S. V., să fie obligat pârâtul să le lase în deplină proprietate și liniștită posesie terenul în suprafață de 15,77 mp, situat sub construcția din București, . nr. 13, sector 1 precum și cota indiviză de 14,36% din părțile aflate în folosință comună ale imobilului din București, . nr. 13, sector 1.
În motivarea cererii de chemare în judecată, reclamanții au arătat că sunt proprietarii imobilului din București, . nr. 13, sector 1, compus din teren în suprafață de 411 m.p și construcție, formată din parter și etaj, cu excepția unei părți din construcție, aflată la parter, compusă dintr-o cameră, hol și terasă, care aparține pârâtului. Au arătat reclamanții că imobilul în cauză a aparținut inițial numitului I. I., care l-a dobândit prin actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr._/1928 de Tribunalul I.. În urma decesului lui I. I. au rămas moștenitori I. G. și I. B., în urma decesului lui I. B., a rămas moștenitor I. G., în urma decesului lui I. G. a rămas moștenitoare I. M., iar în urma decesului lui I. M., au rămas moștenitori P. S. și reclamantul P. M., în calitate de legatar cu titlu particular pentru o suprafață de 100 m.p din terenul mai sus menționat.
În anul 1949, I. I. închiriase o cameră și un hol la parterul imobilului doamnei M. A., proprietara unei farmacii, pentru a o folosi în desfășurarea activității farmaciei. Prin decretul nr. 134/1949 au fost naționalizate farmaciile, fiind naționalizată și farmacia doamnei M. A.. Ulterior, Primăria a luat spațiul în administrare și l-a închiriat numitei Bărbuța E., care l-a cumpărat în baza Legii nr. 112/1995. Odată cu vânzarea camerei și holului, pe care le-a deținut cu contract de închiriere, Primăria Municipiului București i-a vândut lui Bărbuța E. și suprafața de 15,77 m.p. teren cotă indiviză, aflat sub construcție precum și 14,36% din părțile aflate în folosință comună ale imobilului. Bărbuța E. a vândut spațiul cumpărat pârâtului S. S..
Reclamanții au arătat că odată cu naționalizarea farmaciei s-a preluat doar o parte din spațiul de la parterul imobilului, compus din cameră și hol, nefăcând obiectul naționalizării terenul aferent, astfel încât nu putea face obiectul vânzării terenul de sub construcție.
Reclamanții au mai arătat că sunt proprietarii întregii suprafețe de teren pe care a deținut-o I. I., precum și ai construcției, cu excepția camerei și holului preluate abuziv.
Astfel, reclamatul P. M. a cumpărat prin contractul de vânzare-cumpărare încheiat cu D. S., autentificat sub nr. 711/02.07.2001 la BNP P. M. T., apartamentul nr. 1 al imobilului precum și terenul în suprafață de 82,20 m.p. Astfel cum rezultă din certificatul de moștenitor nr. 40/19.07.2007, eliberat de BNPA P. T. și P. A., reclamantul P. M. a mai dobândit prin moștenire de la I. M. suprafața de 100 m.p teren. Prin contractul de vânzare-cumpărare și actul de partaj, autentificate sub nr. 275/18.03.2009, reclamanții au cumpărat de la P. S. (moștenitoarea M. I.) apartamentul de la etajul 1 al imobilului iar ulterior au ieșit din starea de indiviziune, reclamanții preluând de la P. S. suprafața de 229 m.p, plătindu-i o sultă de 119.000 euro. În consecință, reclamanții sunt proprietarii întregii suprafețe de teren de 411 m.p.
În drept, acțiunea a fost întemeiată pe prevederile art.480, 481 cod civil și art. 111 Cod proc.civ.
Pârâtul S. S. V. a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția autorității de lucru judecat în susținerea căreia a arătat că moștenitoarea proprietarilor, I. M., a formulat notificare în baza Legii nr.10/2001, iar anterior acestei notificări a formulat și o acțiune în baza disp.art.480 Cod civil și Legea nr.10/2001, ce a format obiectul dosarului nr. 5441/2001 al Judecătoriei Sectorului 1 București, în care prin sentința civilă nr. 8852 din 13.09.2001 s-a respins acțiunea, ca inadmisibilă. Prin urmare, într-un al doilea proces se impune efectul pozitiv al lucrului judecat. A mai invocat excepția lipsei capacității procesuale active a reclamanților, arătând că întrucât singura moștenitoare a foștilor proprietari, I. M., a uzat de toate căile legale în materia revendicării imobilelor, rezultă că reclamanții nu sunt persoane îndreptățite în sensul Legii nr.10/2001, neavând calitate procesual activă în cauză; iar pe fondul cauzei, pârâtul a arătat că este proprietarul imobilului situat în București, ..13, parter, ., compus din cameră, hol, terasă, având o suprafață utilă de 31,54 m.p împreună cu cota indiviză de 14,36% din părțile aflate în folosință comună ale imobilului, precum și 15,77 mp, situat sub construcție, înscris în cartea funciară nr._, nr. cadastral 1359/1 București, sector 1, în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 212/10.04.2009 de BNP I. P. Tariceanu.
A mai arătat pârâtul că imobilul mai sus descris a fost naționalizat în baza art.1 Decret nr.134/1949, deoarece la acea dată în acest apartament funcționa farmacia doamnei M. A..
În conformitate cu dispozițiile art. 2 și 6 pct. a al Decretului nr.134/1949, odată cu unitățile sanitare au fost naționalizate toate bunurile, respectiv terenuri, clădiri. În consecință, suprafața de teren de 15,77 mp situat sub construcție și cota indiviză de 14,36% din părțile aflate în folosință comună ale imobilului au trecut în proprietatea statului cu titlu, prin efectul naționalizării, iar în contractul încheiat de Primăria Municipiului București cu Bărbuța E. s-a prevăzut expres că odată cu locuința se vinde cota indiviză de 14,36% din părțile aflate în folosință comună ale imobilului, precum și 15,77 mp, situat sub construcție.
A mai arătat pârâtul că în raport de decizia nr.33/2008 a ICCJ, nu mai este admisibilă acțiunea în revendicare pe calea dreptului comun, persoanele îndreptățite fiind obligate să urmeze procedura stabilită de legea specială.
Prin încheierea din data de 10.02.2012 Judecătoria sectorului 1 București a respins excepția autorității de lucru judecat, ca neîntemeiată, a unit cu fondul cauzei excepția lipsei calității procesual active a reclamanților și a calificat susținerile privind inadmisibilitatea acțiunii în revendicare ca fiind apărări pe fondul cauzei.
Prin sentința civilă nr. 3715/02.03.2012 Judecătoria sectorului 1 București a respins excepția lipsei calității procesual active, ca neîntemeiată; a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanți ca neîntemeiată.
Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut următoarele:
Imobilul situat în București, ..13, parter, ., a aparținut inițial numitului I. I., care l-a dobândit prin actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr._/1928 de Tribunalul I..
În urma decesului lui I. I. au rămas moștenitori I. G. și I. B. (conform jurnalului nr._/13.08.1947 eliberat de Tribunalul I.), în urma decesului lui I. B., a rămas moștenitor I. G. (conform certificatului de moștenitor nr.748/31.10.1973 eliberat de notariatul de Stat al Sectorului 1 București) în urma decesului lui I. G. a rămas moștenitoare I. M. (conform certificatului de moștenitor nr. 610/1984 eliberat de Notariatul de Stat al Sectorului 1 București, iar în urma decesului lui I. M., au rămas moștenitori P. S. și reclamantul P. M., în calitate de legatar cu titlu particular pentru o suprafață de 100 m.p din terenul mai sus menționat(conform certificatului de moștenitor nr. 4/2009, rectificat prin încheierea de rectificare nr. 333/2009, ambele eliberate de BNP Camilia Mindra G., certificatul de moștenitor nr.40/19.07.2007 eliberat de BNPA P. T. și P. A.).
În anul 1949, defunctul I. I. a închiriat apartamentul de la parter doamnei M. A., proprietara unei farmacii, pentru a o folosi în desfășurarea activității farmaciei.
Prin decretul nr. 134/1949 au fost naționalizate farmaciile, fiind naționalizată și farmacia doamnei M. A..
Ulterior, apartamentul a trecut în administrarea Primăriei Municipiului București, care l-a închiriat numitei Bărbuța E. (conform contractului de închiriere nr._/9.10.2000) iar ulterior, în baza Legii nr. 112/1995 i l-a vândut acesteia.
Conform contractului de vânzare-cumpărare nr. 5562/_ din 08.07.1998), Primăria Municipiului București a vândut numitei Bărbuța E. locuința situată în București, ., nr. 13, parter, ., împreună cu cota indiviză de 14, 36% din părțile de folosință comună ale imobilului și suprafața de 15, 77 m.p situați sub construcție.
Prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 212/10.04.2008, numita Bărbuța E. a vândut imobilul mai sus menționat pârâtului S. S..
Cu privire la excepția lipsei calității procesuale active, invocată de pârât, a reținut că reclamanții P. M. și P. C. au dobândit o parte a imobilului București, . nr. 13, sector 1, prin succesiune, conform testamentului autentificat sub nr.1542/26.09.2006 și a certificatului de moștenitor nr.40/19.07.2007 eliberat de BNPA P. T. și P. A., iar o altă parte a imobilului prin vânzare-cumpărare conform contractului de vânzare-cumpărare încheiat cu D. S., autentificat sub nr. 711/02.07.2001 la BNP P. M. T. și contractului de vânzare-cumpărare și actului de partaj, autentificate sub nr. 275/18.03.2009. Este adevărat că reclamanții nu au dobândit și locuința deținută de pârât, însă în patrimoniul celor de la care au dobândit imobilul se regăsea dreptul de a formula cerere de revendicare a apartamentului în cauză, drept care s-a transmis reclamanților, fiind astfel justificată calitatea procesual activă a acestora.
În consecință, instanța a respins excepția lipsei calității procesuale active, invocată de pârât, ca neîntemeiată.
Reclamanții susțin că prin actele de proprietate mai sus-menționate au dobândit și suprafața de 15,77 mp, situată sub construcția din București, . nr. 13, parter, . precum și cota indiviză de 14,36% din părțile aflate în folosință comună, aferentă aceluiași apartament și solicită să se constate lipsa de titlu a statului asupra acestora arătând că prin decretul nr. 134/1949, prin care au fost naționalizate farmaciile, a fost naționalizată doar camera și holul de la parterul imobilului, fără a fi naționalizate și suprafața de 15,77 mp, situată sub construcție și cota indiviză de 14,36% din părțile aflate în folosință comună.
Instanța a constatat că aceste susțineri ale reclamanților sunt neîntemeiate.
În conformitate cu dispozițiile art. 2 și 6 pct. a) ale Decretului nr.134/1949, odată cu unitățile sanitare au fost naționalizate toate bunurile care au servit activității sanitare, indiferent dacă aparțineau proprietarului unității sanitare naționalizate sau oricărui alt proprietar, fiind naționalizate toate bunurile imobile și mobile, corporale și incorporale, precum terenuri, clădiri și alte bunuri.
În consecință, naționalizarea farmaciei a presupus și naționalizarea și trecerea în patrimoniul statului a suprafeței de teren de 15,77 mp, situată sub construcție și a cotei indivize de 14,36% din părțile aflate în folosință comună ale imobilului.
Mai mult, instanța a reținut că terenul aflat sub întregul imobil și părțile aflate în folosință comună ale imobilului reprezintă o proprietate comună pe cote-părți stabilă și forțată. Ceea ce este caracteristic acestei proprietăți este că întotdeauna bunurile obiect al proprietății comune stabile și forțate sunt bunuri accesorii pe lângă alte bunuri socotite ca principale și care sunt în proprietate exclusivă, fiecare coproprietar fiind titularul exclusiv asupra cotei-părți ideale și abstracte din dreptul său, neputând înstrăina cota sa parte din drept în mod separat, ci numai odată cu înstrăinarea bunului principal.
În consecință, odată cu trecerea în patrimoniul statului a dreptului de proprietate asupra bunului principal, respectiv a apartamentului situat la parterul imobilului din București, . nr. 13, au trecut în proprietatea statului și bunurile accesorii, bunurile obiect al proprietății comune stabile și forțate, respectiv suprafața de teren de 15,77 mp, situată sub construcție și cota indiviză de 14,36% din părțile aflate în folosință comună ale imobilului.
Față de această împrejurare, instanța a reținut că nu este întemeiată nici solicitarea reclamanților de a li se restitui în natură suprafața de teren de 15,77 mp, situată sub construcție și cota indiviză de 14,36% din părțile aflate în folosință comună ale imobilului.
În acest sens, instanța a constatat că prin sentința civilă nr. 8852/13.09.2001 pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București, irevocabilă a fost respinsă ca inadmisibilă acțiunea în revendicare, întemeiată pe art.480 Cod civil, promovată de I. M., autoarea reclamanților, având ca obiect revendicarea apartamentului de la parterul imobilului București, . nr. 13, parter, ..
Prin urmare, atât timp cât reclamanții nu au un drept de proprietate cu privire la bunul principal, respectiv apartamentul de la parterul imobilului București, . nr. 13, parter, ., nu li se poate recunoaște un drept de proprietate asupra unor bunuri, care astfel cum s-a arătat sunt accesorii bunului principal.
Mai mult decât atât, presupunând că suprafața de teren de 15,77 mp, situată sub construcție și cota indiviză de 14,36% din părțile aflate în folosință comună ale imobilului ar putea fi privite ca bunuri cu o existență de sine stătătoare, procedând la compararea titlurilor de proprietate ale celor două părți aflate în litigiu, instanța a constatat că pârâtul are un titlu de proprietate preferabil.
În acest sens, instanța a avut în vedere criteriile de preferabilitate instituite prin Decizia în interesul legii nr. 33/2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, de dispozițiile speciale prevăzute în Legea nr. 10/2001, de care nu se poate face abstracție din moment ce imobilul face parte din sfera de reglementare a acesteia și de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, care susține că exigențele art. 1 din Protocolul nr. 1 și principiul securității raporturilor juridice trebuie respectate atât în cazul fostului proprietar, cât și în cel al cumpărătorului de bună-credință.
Reținând dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și jurisprudența Curții în ceea ce privește definirea noțiunii de „bun actual”, instanța de fond a arătat că unbun actual în patrimoniul unei persoane există dacă, printr-o hotărâre definitivă și executorie, instanțele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă în dispozitivul hotărârii s-a dispus în mod expres restituirea bunului.
Instanța a constatat că reclamanților nu le-a fost recunoscut în mod definitiv un drept de a li se restitui imobilul în litigiu de către instanțele judecătorești sau de către autoritățile administrative, motiv pentru care instanța a apreciat că reclamanții nu se pot prevala de existența unui bun actual în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, ci numai de un drept cu caracter economic proteguit de acest articol.
Pe de altă parte, valabilitatea titlului pârâtului a fost consolidată prin expirarea termenului de prescripție extinctivă a dreptului material la acțiunea în declararea nulității sale, prevăzut de dispozițiile art. 45 alin. 5 din Legea nr. 10/2001, motiv pentru care instanța a considerat că aceasta se poate prevala de un bun actual în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.
În consecință, instanța a constatat existența în patrimoniul pârâtului a unui bun actual, cererea reclamanților fiind neîntemeiată, context în care este lipsită de relevanță stabilirea caracterului abuziv al naționalizării imobilului.
Împotriva sentinței civile nr. 3715/2012 au declarat apel reclamanții P. M. și P. C..
În motivarea apelului, reclamanții au arătat că hotărârea primei instanțe a fost dată cu nesocotirea probelor administrate în cauză, cu interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor legale aplicabile în cauză.
Prin decizia civilă nr. 182A/26.02.2013 Tribunalul București Secția a IV-a Civilă a admis apelul declarat de apelanții-reclamanți P. M. și P. C. împotriva sentinței civile nr. 3715/02.03.2012 pronunțată de Judecătoria sector 1 București în contradictoriu cu intimații pârâți M. București prin Primarul General și S. S. V., a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că a admis cererea de chemare în judecată, a constatat că terenul în suprafață de 15,77 mp situat sub construcția din București, ., nr. 13, sector 1 și cota indiviză de 14,36% din părțile aflate în folosință comună ale imobilului menționat au fost preluate de stat fără titlu; a obligat pârâtul S. S. V. să lase reclamanților în deplină proprietate și posesie terenul în suprafață de 15,77 mp situat sub construcția din București, ., nr. 13, sector 1 și cota indiviză de 14,36% din părțile aflate în folosință comună ale imobilului menționat și a menținut dispoziția privind respingerea ca neîntemeiată a excepției lipsei calității procesuale active.
Pentru a pronunța această hotărâre, Tribunalul a reținut următoarele:
Suprafața terenului situat în București, . nr. 13, dobândit de autorul reclamantului, I. I., prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr._/1928 Tribunalul I. – Secția Notariat a fost de 411, 1 m.p.
Astfel cum rezultă din contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1752/31.03.1977 de Notariatul de Stat al sectorului 1, în 1967 moștenitorii lui I. I., respectiv I. B. și I. G. au vândut apartamentul 1 de la parter și cota indiviză de teren în suprafață de 82,2 m.p. lui B. N., acesta, la rândul său înstrăinând construcția către D. S., terenul fiind trecut în proprietatea statului în temeiul art. 30 alin. 2 din Legea nr. 58/1974.
Prin Titlul de proprietate nr._/1 eliberat la data de 11.05.2001 de Prefectura Municipiului București acest teren în suprafață de 82,2 m.p, reprezentând cota indiviză din suprafața totală de 411 m.p. a trecut în proprietatea lui D. S. în temeiul art. 36 alin. 3 și alin. 4 din Legea nr. 18/1991.
Tribunalul a reținut că prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 711/02.07.2001 de BNP P. M. T., D. S. a vândut reclamantului apartamentul nr. 1 situat la parterul imobilului în cauză și cota indiviză de teren în suprafață de 82,2 m.p.
Cât privește restul suprafeței de teren, de 329 m.p (compusă din teren liber și teren aflat sub construcție), analizând dosarul fiscal, Tribunalul a constatat că, după decesul acestuia, succesorii proprietarului I. I. au continuat să plătească impozit pentru această suprafață, în calitate de proprietari.
În raport de întreg probatoriul administrat în cauză, Tribunalul a constatat că terenul în suprafață de 329 m.p. (care include cei 15,77 m.p vânduți prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 5562/_/08.07.1998) nu a fost preluat de stat nici în drept, dar nici în fapt, autorii reclamantului păstrând posesia acestuia până la momentul înstrăinării către acesta.
Prin urmare, situația de fapt din prezenta cauză nu este cea clasică (revendicare formulată de fostul proprietar împotriva chiriașului cumpărător al bunului, în temeiul Legii nr. 112/1995, de la stat, care a preluat imobilul prin diferite acte normative sau, în lipsa acestora, în fapt), avută în vedere prin Decizia în interesul legii nr. 33/2008.
Dimpotrivă, reclamantul are un bun actual în sensul art. 1 din Protocolul 1 la Convenția Europeană, dobândind dreptul de proprietate asupra terenului și a părților de folosință comună de la proprietarii succesivi ai acestuia, care au păstrat de-a lungul timpului toate atributele dreptului de proprietate, inclusiv posesia.
În același timp, prin contractul de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, autoarea pârâtului, B. E., a dobândit (alături de construcție) o cotă indiviză de 14, 36% din părțile de folosință comună ale imobilului și 15,77 m.p. teren situat sub construcție, de la un neproprietar – Primăria Municipiului București.
Comparând cele două titluri de proprietate ale autorilor părților, având în vedere cele expuse anterior, Tribunalul a dat preferință celui al reclamantului, provenind de la adevăratul proprietar.
Cât privește respingerea ca inadmisibilă a cererii formulată de autoarea reclamantului I. M. în contradictoriu cu M. București privind revendicarea imobilului din .. 13, parter, sector 1, și respingerea notificării formulată de aceasta în temeiul Legii nr. 10/2001, Tribunalul a constatat că aceste demersuri ale autoarei reclamantei au vizat restituirea camerelor de la parter naționalizate prin Decretul nr. 134/1949, pe când prezenta acțiune are un obiect diferit – revendicarea cotelor indivize din părțile de folosință comună și din teren, ce nu au fost preluate prin decretul menționat.
Împotriva deciziei civile nr. 182A/2013 au declarat recursuri pârâții M. București prin Primarul General și S. S. V..
În motivarea recursului, pârâtul S. S. V. a învederat următoarele critici de nelegalitate:
Din apărările invocate de ambele părți, cât și din probatoriul administrat în cauză, instanța de fond a hotărât în mod corect și legal să respingă acțiunea reclamanților ca fiind neîntemeiată, cu motivarea că odată cu naționalizarea farmaciilor, prin art. 2 si 6 din Decretul nr. 134/1949 s-au naționalizat și toate bunurile care au servit activități sanitare, indiferent dacă aparțineau proprietarului sau oricărui alt proprietar, mobile sau imobile, corporale sau incorporale, precum si terenuri clădiri si alte bunuri.
In consecință, naționalizarea, cum bine a reținut instanța de fond, a presupus și naționalizarea suprafeței de teren de 15,77 m.p. situată sub construcție și a cotei indivize de 14,36% din părțile aflate în folosința comună ale imobilului.
De asemenea, instanța de fond în mod corect și legal a reținut că nu este întemeiată nici solicitarea reclamanților de a li se lăsa în deplină proprietate și utilă posesie suprafața de teren aflată sub construcție și cota indiviză din părțile aflate în folosință comună. Instanța a procedat chiar la compararea titlurilor și a decis în conformitate cu dispozițiile Deciziei în interesul legii nr. 33/2008 pronunțată de I.C.C J. precum și conform principiului securității raporturilor juridice care trebuie respectat atât în cazul fostului proprietar cât și în cel al cumpărătorului de bună-credință. Instanța de fond în mod corect a apreciat că reclamanții nu se pot prevala de dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1 cât timp nu au un bun actual (acesta aparținând pârâtului S. S. V.) și cât timp titlul său de proprietate este actual și legal, reclamanții având doar un drept actual de despăgubire, un drept cu caracter economic protejat de acest articol. Mai mult, cât timp, titlul de proprietate al pârâtului este un titlu valabil, necontestat, nefăcând obiectul acțiunii în nulitate, titlul pârâtului este unul actual.
Recurentul pârât precizează că soluția pronunțată de instanța de fond este perfect legală și temeinică, nefăcând altceva decât să ocrotească un drept de proprietate consolidat în baza legilor speciale, art. 45 (5) legea 10/2001 în baza principiilor securității raporturilor juridice și cumpărătorului de bună-credință.
Recurentul pârât arată că reclamanții nu se află în situația în care dreptul lor de proprietate se bucură de protecția oferită de dispozițiile art. 480 și art. 481 Cod civil. Este vorba despre reiterarea unui demers judiciar declanșat ce are ca scop redobândirea unui drept de proprietate asupra imobilelor ce s-au preluat abuziv de fostul regim în speță, în anul 1949.
In speță, în opinia recurentului, nu se află în situația unei acțiuni în revendicare clasice ci în condițiile legilor speciale a caselor naționalizate, respectiv Legea nr. 112/1995 și Legea nr. 10/2001‚ iar mecanismul comparări titlurilor înfățișate de părți se face conform criteriilor stabilite de instanța supremă prin decizia nr. 33/2008, nefiind aplicabile regulile clasice de comparare a titlurilor.
Legea nr. 10/2001 stabilește obligativitatea procedurii administrative prealabile a notificării pentru obținerea reparațiilor prin echivalent pe care legea le prevede, precum și controlul judecătoresc asupra actelor emise în cadrul acestei proceduri.
Argumentele reclamanților privind nevalabilitatea titlului statului de preluare a bunului revendicat nu au relevanță în absența respectării termenului de contestare a titlului autoarei pârâtului, B. E., de către autoarea reclamanților lonescu M..
Înlăturând aplicarea dispozițiilor de drept substanțial ale legii speciale Legea nr. 10/2001 în soluționarea cererii in revendicare îndreptată împotriva terțului ce deține titlu preexistent constituit în baza Legii 112/1995, care s-a consolidat, conduce la eludarea legii speciale și a deciziei 33/2008 a ICCJ.
In art. 2 din Decretul 134/1949 (declarat constituțional în cele două decizii ale Curții Constituționale respectiv nr. 134/1994 (publicat în Monitorul Oficial 34/1995) și nr. 48/1996 (M. Of. 202/1996) se prevedea că "odată cu unitățile sanitare se naționalizează orice instalații, mobilier, medicamente...mijloace de transport, imobile, etc care servesc în mod permanent indiferent dacă aparțin proprietarului, unității sanitare naționalizate sau oricărui alt proprietar". Iar la art. 6 lit. a) din același Decret se prevede că în activul unităților sanitare naționalizate intrând " ...toate bunurile imobile și mobile, corporale și incorporale, precum: terenuri, clădiri, instalații sanitare, accesorii, materiale sanitare si farmaceutice "
Odată cu naționalizarea apartamentului nr. 1 din clădire s-a naționalizat, în baza acestui temei de drept declarat constituțional, și suprafața aferentă de teren de sub construcție, cât și accesoriile apartamentului, constând în instalații sanitare, coșuri de fum, acoperiș, instalații electrice,canalizare etc. Considerentul instanței de apel că statul nu a dobândit niciodată dreptul asupra cotei de 15,77mp de teren și a cotei-indivize de 16,20% este criticabil, având în vedere că pe lângă prevederea clară a decretului, mai exista și chestiunea că apartamentul nu putea fi naționalizat fără teren, mai ales că interesul major al statului la acea vreme era să ia in proprietate cât mai multe imobile însoțite de terenul aferent și nicidecum statul să aibă doar un drept de folosință asupra acestui teren, teorie contrară decretului 134/1949.
Recurentul pârât a mai precizat că la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare din anul 1998 B. Eleanora a fost de bună-credință, dreptul de proprietate dobândit prin cumpărare fiind preferabil oricărui drept de proprietate dobândit cu titlu gratuit (moștenire) respectiv un testament cu titlu particular.
Legea nr. 10/2001 (art. 18 lit. c și art. 45 alin. 2 din lege) oferă criteriile pentru compararea titlurilor de proprietate exhibate de ambele părți, așa cum s-a statuat prin decizia în interesul legii nr. 33/2008. Instanța de apel a greșit susținând ca reclamanții au în patrimoniu un "bun" în sensul Convenției Europene a Drepturilor Omului.
În cauza A. și alții contra României (hotărârea din 12 octombrie 2010, publicată în Monitorul Oficial nr. 778/22 noiembrie 2010), se arată, însă, că un „bun actual" există în patrimoniul proprietarilor deposedați abuziv de către stat doar dacă s-a pronunțat în prealabil o hotărâre judecătoreasca definitivă și executorie prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a și dispus expres în sensul restituirii bunului (paragrafe 140 si 143). In caz contrar, simpla constatare pe cale judecătoreasca a nelegalității titlului statului (în anul 2013) constituit asupra imobilului în litigiu, precum în speță, poate valora doar o recunoaștere a unui drept la despăgubire, respectiv dreptul de a încasa masurile reparatorii prevăzute de legea specială, sub condiția inițierii procedurii administrative si a îndeplinirii cerințelor legale pentru obținerea acestor reparații (paragrafe 141,142 si 143).
În opinia recurentului pârât, reclamanții nu beneficiază de un „bun" în sensul art. l din Protocolul adițional la Convenție, pentru că acțiunea lor nu vizează „bunuri existente" în patrimoniul lor în acest moment.
In aceste condiții hotărârea instanței de apel care a dispus restituirea terenului aferent locuinței și bunurilor comune accesorii ale bunului principal (a locuinței) este nelegală, atât timp cât titlul preexistent consolidat în baza legilor speciale nu a fost anulat, mai mult respectându-se condițiile legale acesta a fost transmis în mod oneros pârâtului, liber de sarcini în circuitul civil, în anul 2009, iar efectele titlului preexistent consolidat în baza legilor speciale derogatoare de la dreptul comun nu pot fi anulate prin reiterarea acțiunii în baza dreptului comun soluționata in anul 2001, irevocabil, prin care se urmărea revendicarea bunului.
În consecință, recurentul-pârât solicită admiterea recursului, modificarea în tot a deciziei apelate, respingerea apelului formulat de reclamanți și menținerea ca temeinică și legală a sentinței din prima instanță.
În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C.pr.civ.
Intimații-reclamanți P. M. și P. C. au formulat întâmpinare prin care au solicitat respingerea ambelor recursuri, ca nefondate. În ceea ce privește recursul declarat de pârâtul M. București, s-a arătat că excepția lipsei de interes a acțiunii în constatarea lipsei de titlu a statului asupra imobilului din București, ., sector 1, este nefondată, întrucât respectarea legislației la momentul preluării nu poate fi constatată decât de instanță; este evident interesul în promovarea acestui capăt de cerere în condițiile în care au arătat că sunt titularii dreptului de proprietate asupra imobilului revendicat ca urmare a faptului că dreptul de proprietate nu a fost pierdut niciodată. În ceea ce privește recursul declarat de pârâtul S. S. V., s-a arătat că s-a dovedit prin probele administrate în cauză că odată cu naționalizarea farmaciei doamnei M. A., prin Decretul nr. 134/1949, s-a preluat doar o parte din spațiul de la parterul imobilului, în suprafață de 36 m.p., în care ăși desfășura activitatea farmacia, spațiu compus din cameră și hol, nefăcând obiectul naționalizării și nici preluării în niciun fel restul construcției (parter și etaj) și nici terenul aferent imobilului din București, ., sector 1, care au rămas în proprietatea lui I. I..
În motivarea recursului, pârâtul M. București prin Primarul General a învederat următoarele critici de nelegalitate:
Hotărârea este dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii: În mod greșit instanța a admis apelul formulat de apelanții-reclamanți și a schimbat sentința apelată, în sensul admiterii acțiunii, respectiv a constatat că imobilul în litigiu a fost preluat fără titlu.
M. București a invocat excepția lipsei de interes a acțiunii formulată de apelanții-reclamanți Pândele M. și Pândele C. privitor la nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului situat în București, ., nr. 13, sector 1, având în vedere prevederile art. 1 alin. 1 și 2 din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005, unde se prevede în mod expres care imobile au fost preluate cu titlu și care au fost preluate fără titlu.
Recurentul pârât apreciază că, atât timp cât printr-o lege specială s-a statuat că toate imobilele din perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 au fost preluate în mod abuziv, instanțele nu mai pot constata altceva decât ceea ce prevede legea.
Recurentul pârât consideră că apelanții-reclamanți nu au justificat interesul în promovarea unei astfel de acțiuni, față de dispozițiile legii speciale.
În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C.pr.civ.
Analizând actele și lucrările dosarului, prin prisma motivelor de recurs, Curtea constată că recursurile sunt întemeiate, pentru următoarele considerente:
Cu privire la recursul declarat de pârâtul S. S. V.:
Critica formulată de recurentul-pârât privind greșita aplicare și interpretare de către instanța de apel a dispozițiilor art. 480 din vechiul Cod civil, a Legii nr. 10/2001, a deciziei în interesul legii nr. 33/2008 a ICCJ Secții Unite și a jurisprudenței CEDO referitoare la aplicarea art. 1 din Primul Protocol adițional la CEDO, ce se încadrează în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C.pr.civ., este întemeiată.
Astfel, Curtea arată că, în analiza temeiniciei acțiunii în revendicare întemeiate pe dreptul comun, promovate de reclamanți la data de 8.03.2011, trebuie avute în vedere, în mod obligatoriu, prevederile Legii nr. 10/2001, întrucât această problemă de drept, a raportului dintre dreptul comun și legea specială, a fost dezlegată prin decizia în interesul legii nr. 33/2008, dezlegare ce este obligatorie pentru instanțe de la data publicării deciziei în M. Of., conform dispozițiilor art. 3307 alin. 4 C.pr.civ.
Este greșită susținerea instanței de apel potrivit căreia situația de fapt din prezenta cauză nu este cea avută în vedere de decizia în interesul legii nr. 33/2008, Curtea constatând că în cauza de față este întemeiată premisa conform căreia imobilul ce formează obiectul litigiului face parte din domeniul de aplicare al Legii nr.10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, fiind un bun imobil preluat în mod abuziv în accepțiunea art. 2 din Legea nr. 10/2001; iar acțiunea în revendicare întemeiată pe dreptul comun a fost înregistrată pe rolul instanței ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001.
Prin această decizie în interesul legii, instanța supremă a soluționat problema concursului dintre legea specială și legea generală în materia acțiunilor în revendicare, statuând că acest concurs se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială. În cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni revendicare întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu aduce atingere unui alt drept de proprietate, ori securității raporturilor juridice.
În considerentele deciziei în interesul legii nr. 33/2008 s-a arătat că, atât timp cât „pentru imobilele preluat abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiții aceste imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptățite, nu se poate spune că legea specială, derogatorie de la dreptul comun, s-ar putea aplica în concurs cu acesta”.
Or, Curtea arată că, prin adoptarea Legii nr. 10/2001, Statul Român a reglementat condițiile în care vor fi restituite bunurile pe care le-a preluat înainte de ratificarea Convenției, act normativ prin care a optat, în principal, soluția restituirii în natură către proprietarii deposedați în mod abuziv a imobilelor deținute, la data intrării în vigoare a legii, de una din persoanele juridice prevăzute de lege și în subsidiar, adică în măsura în care nu au fost înstrăinate unor terți în baza Legii nr. 112/1995 și cu respectarea acesteia, să acorde măsuri reparatorii în echivalent.
Or, în cauza de față se constată că imobilul revendicat de reclamanți, compus din teren în suprafață de 15,77 m.p. situat sub construcția din București, . nr. 13, sector 1, și cota de 14,36% din părțile de folosință comună ale imobilului, a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare nr. 5562/_/8.07.1998 dintre Primăria Municipiului București și B. E., act ce a fost încheiat în baza Legii nr. 112/1995 și în cuprinsul căruia se face mențiunea că imobilul menționat mai sus devine proprietatea cumpărătoarei în conformitate cu dispozițiile art. 33 din HG nr. 20/1996.
Potrivit dispozițiilor art. 45 alin. 2 din Legea nr. 10/2001 rep., actele juridice de înstrăinare având ca obiect imobile preluate fără titlu valabil sunt lovite de nulitate absolută, în afară de cazul în care actul a fost încheiat cu bună-credință.
Art. 45 alin. 5 din Legea nr. 10/2001 rep. prevede că, prin derogare de la dreptul comun, indiferent de cauza de nulitate, dreptul la acțiune se prescrie în termen de un an de la data intrării în vigoare a legii, termenul fiind prelungit ulterior succesiv cu câte trei luni prin O.U.G. nr.109/2001 și nr.145/2001.
Prin urmare, după expirarea termenului special de prescripție prevăzut de Legea nr.10/2001, nu se mai poate pune în discuție valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare pentru imobilele preluate fără titlu de către stat, ce fac obiectul acestei legi.
În condițiile în care contractul de vânzare-cumpărare nr. 5562/_/8.07.1998 ce reprezintă titlul de proprietate al autoarei recurentului-pârât nu a fost contestat în cadrul termenului special de prescripție prevăzut de Legea nr. 10/2001, Curtea constată că este întemeiată susținerea recurentului-pârât S. S. V., potrivit căreia titlul autoarei sale s-a consolidat, iar în calitate de succesor cu titlu particular și cu titlu oneros al autoarei B. E. (în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 212/10.04.2009 de BNP I. P. T.), recurentul-pârât este cel care deține un bun în sensul Convenției asupra imobilului în litigiu, iar în aplicarea deciziei în interesul legii nr. 33/2008 este protejat în fața acțiunii în revendicare promovate de intimații-reclamanți, deoarece admiterea acțiunii l-ar priva de dreptul de proprietate și ar aduce atingere securității raporturilor juridice.
În al doilea rând, Curtea constată că este întemeiată și acea critică prin care recurentul-pârât S. S. V. a susținut motivul de recurs privind interpretarea greșită de către instanța de apel a jurisprudenței CEDO în privința noțiunii de „bun actual” în sensul art. 1 din Protocolul 1 al Convenției.
Într-adevăr, Curtea constată că în mod greșit instanța de apel a reținut că reclamanții P. M. și P. C. au un „bun” asupra imobilului în litigiu, ce derivă din titlul originar de proprietate și din constatarea nevalabilității titlului de preluare a imobilului de către stat; deoarece - pentru a verifica dacă reclamanții au un „bun actual” asupra imobilului în litigiu - instanța de apel trebuia să aplice jurisprudența actuală a Curții europene a drepturilor omului, în concret hotărârea-pilot M. A. și alții c. României.
Astfel, Curtea arată că în jurisprudența actuală a Curții europene a intervenit o schimbare a raționamentului construit pe tiparul P. c. României, S. și P. în ceea ce privește conținutul noțiunii de „bun”.
În hotărârea-pilot din data de 12.10.2010 M. A. și alții c. României, instanța europeană a decis că reclamantele din acea cauză nu aveau un „bun actual” asupra apartamentului în litigiu, deoarece nu dețineau nicio hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă prin care instanțele să le fi recunoscut dreptul de proprietate și care să fi dispus în mod explicit restituirea imobilului prin dispozitivul hotărârii, dispozitiv care să poată fi învestit cu formulă executorie pentru restituirea apartamentului, ci numai un drept la compensare, care pretinde în egală măsură respectarea exigențelor articolului 1 din Protocolul nr. 1. În acea cauză, reclamantele dețineau o hotărâre judecătorească, rămasă irevocabilă, prin care se constatase nelegalitatea naționalizării, însă instanța europeană a subliniat faptul că dispozitivul acelor hotărâri judecătorești nu reprezenta un titlu executoriu pentru restituirea în natură a apartamentului în litigiu.
În mod corect, instanța de fond, Judecătoria sectorului 1, a constatat că reclamanții nu dețin o hotărâre judecătorească anterioară prin care să li se fi recunoscut dreptul de proprietate asupra imobilului revendicat, astfel că nu au un „bun actual” asupra acestuia.
În schimb, considerentele exprimate de instanța de apel, care a ignorat calificarea noțiunii de „bun” prin prisma jurisprudenței recente a CEDO și a constatat că titlul de proprietate al reclamanților este preferabil deoarece este mai vechi, sunt urmarea aplicării greșite a legii și a jurisprudenței CEDO creată în aplicarea art. 1 din Primul Protocol adițional la CEDO, deoarece omite faptul că pierderea dreptului de proprietate de către autorii reclamanților a avut loc înainte de ratificarea Convenției de către România prin Legea nr. 30/1994.
Cum, ratione temporis, protecția oferită de Convenție nu se întinde asupra actului naționalizării, iar dreptul de proprietate al reclamanților sau al autorilor săi nu a fost recunoscut nici prin hotărâre judecătorească după ratificarea Convenției, în mod corect a constatat instanța de fond că nu se poate discuta despre existența unui bun actual al reclamanților asupra imobilului revendicat.
Prin urmare, Curtea constată că instanța de apel a făcut o greșită aplicare și interpretare a principiilor degajate din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, care sunt direct aplicabile în dreptul intern și au o valoare interpretativă constituțională și forță supra-legislativă, în conformitate cu dispozițiile art. 11 și art. 20 din Constituție, întrucât încălcarea dreptului de proprietate al autorilor reclamanților s-a realizat în perioada anterioară momentului în care România a devenit parte la Convenția Europeană, cu consecința că intimații-reclamanți nu pot pretinde existența unui „bun actual” în patrimoniul lor, astfel încât nu era îndeplinită condiția premisă pentru admiterea acțiunii în revendicare care, prin definiție, este o acțiune petitorie, adică prin intermediul acesteia se valorifică doar un drept de proprietate.
Cu privire la recursul declarat de pârâtul M. București prin Primarul General:
Având în vedere cele constatate de instanța de recurs în cele ce preced, în sensul că, în cauză, reclamanții nu pot invoca protecția oferită de art. 1 din primul Protocol nr. 1 adițional la Convenția E.D.O, deoarece nu au un „bun actual” în sensul dat de Curtea europeană acestei noțiuni în jurisprudența sa, Curtea constată că este întemeiat și argumentul susținut de recurentul-pârât M. București, potrivit căruia este lipsită de orice finalitate evaluarea titlului statului, atât timp cât constatarea lipsei de valabilitate a titlului de preluare a imobilului în litigiu de către stat nu este aptă, în sine, a genera un drept actual de proprietate în patrimoniul reclamanților.
Curtea Europeană a subliniat în numeroase cauze că articolul 1 din Protocolul adițional nr. 1 nu garantează un drept de a dobândi bunuri, iar speranța recunoașterii unui vechi drept de proprietate care, de mult timp, nu a mai fost susceptibil de o exercitare efectivă nu poate fi considerată un "bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție (Gratzicer . Cehe, D. c. Romaniei, M. și alții c. României, cauza Z. din 14.12.2006, cauza C. 29.07.2006, cauza L. din 26.01.2006).
În plus, în acele cazuri în care reclamanții au pretins nevalabilitatea privării de proprietate înfăptuite de către autorități în perioada anterioară ratificării Convenției Europene a Drepturilor Omului, Curtea Europeană a statuat că nu este competentă ratione temporis să se pronunțe cu privire la circumstanțele exproprierii (Malhous c. Republicii Cehe, cererea nr._/96, 13.12.2000, C.E.D.O. 2000-XII) și că nu poate fi vorba nici de o încălcare continuă a Convenției, imputabilă autorităților române și susceptibilă de a-și exercita efectele în limitele temporale asupra cărora Curtea este chemată să se pronunțe (cauza Prințul Hans-A. II de Lichtenstein c. Germaniei, par. 85; cauza C. c. România).
Pentru aceste considerente, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. 1 C.pr.civ., constatând că este întemeiat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C.pr.civ., Curtea va admite recursurile formulate de recurenții-pârâți M. București prin Primarul General și S. S. V. împotriva deciziei civile nr. 182A/26.02.2013 pronunțată de Tribunalul București Secția a IV-a civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații-reclamanți P. C. și P. M., va modifica în tot decizia civilă recurată în sensul că va respinge apelul declarat de reclamanți împotriva sentinței civile nr. 3715/2.03.2012.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursurile declarate de recurenții-pârâți M. București prin Primarul General și S. S. V. împotriva deciziei civile nr. 182A/26.02.2013 pronunțată de Tribunalul București Secția a IV-a civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații-reclamanți P. C. și P. M..
Modifică în tot decizia civilă recurată în sensul că:
Respinge apelul declarat de reclamanți împotriva sentinței civile nr. 3715/2.03.2012 a Judecătoriei sector 1 București.
Irevocabil.
Pronunțată în ședința publică, azi, 20.09.2013.
Președinte, Judecător, Judecător,
C. M. S. Z. D. S. G.
Grefier,
D. L.
Red.dact.jud.MSC
Tehnored. GC
2 ex./11.10.2013
Jud. apel: A. I. T.
R. N.
| ← Pretenţii. Decizia nr. 265/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Accesiune. Decizia nr. 1496/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
