Legea 10/2001. Decizia nr. 1406/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1406/2013 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 25-09-2013 în dosarul nr. 1406/2013
DOSAR NR._
(_ )
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCURESTI SECTI A III A CIVILA
ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILA NR.1406
Ședința publică de la 25.09.2013
Curtea constituită din:
P. - E. V.
JUDECATOR - I. A. H. P.
JUDECATOR - M.-G. R.
GREFIER - S. P.
***** *****
Pe rol se află soluționarea recursului declarat de recurentul-pârât M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL, împotriva deciziei civile nr.506 din 14.03.2013, pronunțată de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul – reclamant TRIȚOIU M..
P. are ca obiect - Legea nr.10/2001.
La apelul nominal făcut în ședință publică, se prezintă consilier juridic I. M., în calitate de reprezentant al recurentului-pârât M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL, în baza delegației pe care o depune la dosar, lipsind intimatul-reclamant TRIȚOIU M..
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care,
Reprezentantul recurentului-pârât, având cuvântul, declară că nu mai are cereri de formulat, probe de administrat sau excepții de invocat.
Curtea, având în vedere că nu mai sunt cereri prealabile de formulat, excepții de invocat sau probe de administrat, constată dosarul în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea recursului.
Reprezentantul recurentului-pârât, având cuvântul, solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat, modificarea în parte a hotărârii instanței de fond, în sensul înlăturării obligației de înaintare a dosarului administrativ către actuala Comisie Națională pentru Compensarea Imobilelor, având în vedere legislația în vigoare și în prezent, dar și anterior.
Curtea reține pricina în pronunțare.
CURTEA,
Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin acțiunea înregistrată la data de 14 mai 2012, pe rolul Tribunalului București – Secția a V a Civilă sub nr._, reclamantul Trițoiu M. a chemat în judecată pe pârâtul M. București prin Primarul General, pentru ca în contradictoriu cu acesta și pe baza probelor administrate, instanța să pronunțe o hotărâre prin care:
1. Să soluționeze pe fond notificarea nr. 5310/2001 privind imobilul situat în București, .. 11, sector 2, format din construcție cu suprafața de 206,79 mp. (su 173,49 mp.), în conformitate cu Legea nr. 10/2001, în sensul de a se acorda măsuri reparatorii în echivalent, în condițiile legii speciale, al căror cuantum urmează a se stabili prin expertiza efectuată în prezenta cauză la valoarea de piață a imobilului de la momentul soluționării;
2. Să oblige M. București să transmită imediat și direct către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor dosarul nr._, aferent notificării nr. 5310/2001, însoțit de hotărârea judecătorească ce se va pronunța în prezenta cauză.
În subsidiar, în situația în care se va aprecia că, față de soluționarea pe cale judecătorească a notificării, sunt totuși aplicabile dispozițiile art. 16 alin. 21 din Legea nr. 247/2005, a solicitat obligarea M. București să transmită dosarul către Prefectura Municipiului București, în vederea centralizării și continuării procedurii administrative.
3. Obligarea la plata cheltuielilor de judecată ocazionate cu procesul.
În motivarea acțiunii s-a arătat că, în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 10/2001, a solicitat măsuri reparatorii pentru imobilul-construcție din București, .. 11, sector 2, prin notificarea transmisă cu nr. 5310/2001 și înregistrată la Primăria Municipiului București cu dosarul nr._, nesoluționat până în prezent.
Reclamantul a susținut că a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului-construcție din București, .. 11, sector 2, prin actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 6570 din 03 noiembrie 1977, fiind necăsătorit la acel moment, în baza Legii nr. 58/1974, terenul aferent construcției a trecut în proprietatea statului prin Decizia nr. 492 din 30 mai 1978.
Reclamantul a figurat în evidențele fiscale ca titular de rol, din anul 1978, până la momentul exproprierii, în anul 1986, astfel cum rezultă din documentele aflate la dosarul fiscal, atașate adresei nr._ din 05 martie 2008.
Imobilul a fost expropriat în baza Decretului nr. 95/1986, în scopul construirii unor blocuri de locuințe în ansamblul „Socului-C.”, în anexa 1 a actului de preluare, fiind menționat, la poziția 108, reclamantul, împreună cu soția sa, ca proprietari ai imobilului din București, .. 11, cu suprafața construită de 206,79 mp.
Potrivit adresei nr. A748 din 10 ianuarie 2008 emisă de .-au acordat despăgubiri în valoare de_ lei/rol, doar pentru construcția compusă din cinci camere, bucătărie, hol, baie, pivniță și garaj.
Casa avea fundație de beton, pereți de cărămidă, instalație electrică și sanitară iar încălzirea se făcea cu sobă (lemn).
Urmare exproprierii, construcția a fost demolată în scopul construirii blocurilor de locuințe, astfel încât nu mai este posibilă restituirea acesteia în natură, fapt ce l-a determinat să solicite acordarea de măsuri reparatorii constând în diferența dintre valoarea actuală de piață a imobilului și suma achitată în anul 1987 cu titlu de despăgubiri.
În conformitate cu dispozițiile Legii nr. 10/2001, la data de 09 iunie 2008 a depus la dosar toate documentele doveditoare în sensul legii, în original sau, după caz, în copie legalizată, prin care a făcut dovada: calității de proprietar al imobilului la momentul preluării abuzive, preluarea abuzivă, continuitatea dreptului de proprietate până la momentul preluării abuzive, situația juridică a imobilului, situația juridică a despăgubirilor, declarând că nu mai au alte acte de depus, și pe cale de consecință, a solicitat expres pârâtului emiterea Dispoziției în sensul art. 25 alin. 1 din Legea nr. 10/2001.
Pârâtul a refuzat nejustificat soluționarea notificării în termenul imperativ de 60 de zile de la data solicitării emiterii dispoziției prevăzut de art. 25 alin. 1 și art. 26 din Legea nr. 10/2001 și a pct. 25 din HG nr. 250/2007, și nu a emis dispoziția în termenul de 60 de zile de la data depunerii adresei de solicitare, respectiv până la data de 09 august 2008, acest termen nefiind prorogat de solicitarea acestuia de a mai depune altă probă, ceea ce reprezintă o confirmare a faptului că dosarul este complet, iar nesoluționarea nejustificată.
Sesizarea instanței de a tranșa asupra dreptului pretins de reclamant s-a datorat atitudinii culpabile a primarului care, învestit cu notificare în anul 2001 și cu cererea de emitere a dispoziției formulată la 09 iunie 2008, nu a procedat la soluționarea acesteia, nesocotind flagrant dispozițiile art. 22 din Legea nr. 10/2001. Fiind în culpă cu nesoluționarea notificării pe o perioadă care depășește cu mult durata oricărui termen rezonabil, Primarul se află oricum în întârziere de drept, înaintea învestirii instanței (potrivit art. 1079 alin. 1 pct. 3 din vechiul cod civil în vigoare la aceea dată, există o asemenea situație când obligația trebuia îndeplinită într-un anumit termen, pe care debitorul l-a lăsat să treacă). Lipsa de diligentă a primarului ca reprezentant al unității deținătoare creează un raport de solidaritate între unitate și primar, solidaritate care era fundamentată pe dispozițiile art. 1000 alin. 3 din vechiul Cod civil, instituție preluată prin dispozițiile art. 1373 din Codul Civil actual, precum și în baza art. 16 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ.
M. București prin reprezentantul său îi încalcă și dreptul la un proces echitabil, privind soluționarea în termen rezonabil a notificării, principiu consacrat prin art. 6 paragraful 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a Libertăților fundamentale la are România a devenit parte.
Într-un astfel de caz, lipsa oricărui răspuns din partea Municipiului București echivalează cu refuzul restituirii imobilului, iar un asemenea refuz nu poate rămâne necenzurat, pentru că „nicio dispoziție legală nu limitează dreptul celui care se consideră nedreptățit de a se adresa instanței competente, ci dimpotrivă, însăși Constituția prevede la art. 21 alin. 2, că nici o lege nu poate îngrădi exercitarea dreptului oricărei persoane de a se adresa justiției pentru apărarea intereselor sale legitime. În acest context, se impune ca instanța de judecată să evoce fondul în condițiile prevăzute de art. 297 alin. 1 Cod de procedură civilă și să constate, pe baza materialului probator administrat, dacă este sau nu întemeiată cererea de restituire în natură sau de acordare de despăgubiri, pronunțând o hotărâre care să țină loc de dispoziție”, și nu doar să oblige pârâtul la emiterea dispoziției, în acest ultim caz fiind obligați să îi reîntoarcă în faza aceleiași proceduri care i-a trimis în fața instanței judecătorești.
Acest punct de vedere l-a exprimat Înalta Curte de Casație și Justiție – Secțiile Unite, prin decizia nr. XX din 19 martie 2007, prin care a fost admis recursul în interesul legii, privind aplicarea dispozițiilor art. 26 alin. 3 din Legea nr. 10/2001.
În conformitate cu dispozițiile art. 10 din legea specială, restituirea în natura este o măsură reparatorie prevalentă față de măsurile reparatorii prin echivalent. Atunci când este imposibil ca imobilul să fie restituit în natură, măsurile reparatorii se stabilesc în echivalent, astfel cum este stipulat de art. 1 alin. 2 din Legea nr. 10/2001, constând fie în compensare cu alte bunuri sau servicii, fie în despăgubiri cu acordul persoanei îndreptățite. Măsurile reparatorii se vor acorda în condițiile legii speciale la valoarea de piață pe care imobilul o are la momentul soluționării notificării, valoare stabilită pe baza Standardelor Internaționale de Evaluare, așa cum prevede art. 10 și 11 din Legea nr. 10/2001 și a HG nr. 250/2007 privind aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001.
Prin urmare, având în vedere că evaluarea imobilului, indiferent de data la care se efectuează expertiza de evaluare, acum sau în fața Comisiei Centrae pentru Stabilirea Despăgubirilor, va ține cont întotdeauna doar de momentul soluționării, respectiv momentul emiterii dispoziției sau a pronunțării unei hotărâri judecătorești în cauză, efectuarea unei expertize de evaluare în acest moment ar fi în acord cu legislația și ar scuti Statul Român de cheltuieli. Acest punct de vedere este exprimat chiar de Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților – Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor prin adresa nr. RG/_ /2011, în care menționează că „în cazul în care printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă s-a stabilit cuantumul măsurilor reparatorii, în cadrul Secretariatului Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor dosarul nu va mai parcurge procedura prevăzută de Legea nr. 247/2005 în privința evaluării, urmând a de emite Decizia Comisiei Centrale” nu mai puțin, susține contestatorul, o expertiză de evaluare efectuată în acest moment i-ar garanta dreptul la un proces echitabil și în termen rezonabil, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor fiind liberă în final să aleagă dacă ține sau nu cont de evaluarea făcută în prezenta cauză.
Obligația de transmitere a dosarului este prevăzută de dispozițiile art. 16 alin. 1, 2, 21 și 22 cap. V Titlul VII din Legea nr. 247/2005.
Din formularea respectivelor norme rezultă că dispozițiile autorităților publice locale „se centralizează la nivelul Prefecturilor”, acest lucru implicând obligația respectivelor autorități de a transmite respectivele dispoziții, însoțite de actele doveditoare, către Prefectură. În absența unui termen care să fie prevăzut de legea specială, se aplică termenul general de 30 de zile prevăzut de art. 2 lit. h din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ.
Competența instanței civile cu privire la un capăt de cerere care are natură contencioasă este determinată de art. 17 Cod de procedură civilă deoarece obligația de transmitere a notificării către autoritatea administrativă superioară reprezintă o obligație accesorie obligației principale, respectiv aceea de a soluționa notificarea. Art. 17 instituie ceea ce se cheamă prorogare legală de competență, în cazul reclamantului instanța civilă având competența să judece un capăt de cerere care în mod normal ar intra în competența instanței de contencios administrativ. Un astfel de capăt de cerere prezintă de altfel și o legătură de conexitate cu capătul de cerere privind soluționarea pe fond a notificării (art. 164 Cod de procedură civilă).
Controlul de legalitate exercitat de un judecător este superior celui ce ar putea fi exercitat de către prefect deoarece are loc cu respectarea tuturor garanțiilor prevăzute de lege pentru ocrotirea dreptului la un proces corect și echitabil: accesul liber la justiție, imparțialitatea magistratului, contradictorialitatea, egalitatea de tratament, dreptul la apărare, dreptul la un recurs efectiv. Nu este admisibil și s-ar afecta cu grave consecințe securitatea juridică, dacă prefectul ar putea reforma, prin mijloace care ar decurge din interpretarea eronată a legii, o hotărâre judecătorească care se bucură de autoritate de lucru judecat. Un control al prefectului asupra legalității unei hotărâri judecătorești, chiar nedefinitive, ar reprezenta o gravă imixtiune care ar încălca principiul separației puterilor în stat.
Prin urmare, având în vedere că hotărârea judecătorească ține loc de dispoziție, instanța verificând sub toate aspecte actele doveditoare, și legalitatea solicitării, se impune ca transmiterea notificării nr. 5310/2001 și a dosarului aferent să se facă direct către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor într-adevăr, art. 16 alin. 21 din cap. V Titlul VII al Legii nr. 247/2005 instituie obligația centralizării la nivel de prefectură a dispozițiilor emise de autoritățile administrației publice locale, urmând a fi înaintate de prefect către Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, însoțite de referatul conținând avizul de legalitate al instituției prefectului, ulterior exercitării controlului de legalitate de către acesta. Insă, în speță – notificarea fiind soluționată de instanță și nu de o autoritate publică, este lipsit de efecte controlul de legalitate, situația neîncadrându-se în norma legală mai sus arătată, nefiind astfel aplicabilă. Ba mai mult, în lipsa controlului de legalitate, procedura de constituire și transmitere de la Prefectură către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor ar fi inaplicabilă și ar duce la o tergiversare a soluționării dreptului reclamantului, întârziere care l-a determinat să se adreseze instanțelor de judecată și în prezent, și l-ar lipsi de o protecție efectivă a dreptului.
Impunerea parcurgerii unei proceduri prevăzută exclusiv pentru actele autorităților publice, și nu pentru hotărârile pronunțate de instanțele de judecată nu este în sensul art. 1 din Protocolul 1 al Convenției Europene pentru Apărarea Drepturilor Omului care susține soluționare în termene rezonabile și într-o manieră care să ducă la o finalizare a dreptului, și nu respectă nici principiile trasate de Curtea de la Strasbourg care solicită să se găsească soluții pentru o rezolvare rapidă. Omisiunea statului de a crea proceduri administrative clare și eficiente cu privire la soluționarea notificărilor este culpa exclusivă a acestuia, instanțele de judecată având plenitudinea de competență de a înlătura de la aplicare acele norme care ar conduce la prelungirea procedurilor administrative dincolo de limitele unui termen rezonabil sau care ar produce încălcări ale ordinii și securității juridice.
În subsidiar, în măsura în care se consideră că cererea principală nu poate fi primită, având în vedere aceleași argumente de mai sus privind imposibilitatea efectuării controlului de legalitate de către Instituția Prefectului, reclamantul a solicitat a se dispune transmiterea către Instituția Prefectului numai în vederea centralizării dosarelor înainte de a fi transmise Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor.
În drept, au fost invocate dispozițiile Legii nr. 10/2001, Decizia nr. XX a Înaltei Curți de Casație și Justiție, art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art. 25, art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art. 16 cap. V Titlul VII din Legea nr. 247/2005, art. 1073 din vechiul Cod civil și celelalte acte normative menționate în cuprinsul cererii.
În susținerea acțiunii s-au depus la dosar următoarele înscrisuri în copie conformă cu originalul: notificarea nr. 5310/2001; act de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 6570 din 03 noiembrie 1977; adresa nr._ din 05 martie 2008 emisă de DVBL Sector 2 cu actele din dosarul fiscal; Decretul nr. 95/1986; adresa nr. A748 din 10 ianuarie 2008 emisă de . acte atașate; contract de mandat nr. 1830 din 19 noiembrie 2007; fișa tehnică, releveul și planuri de situație cu suprapunere, ale imobilului; adresa nr. RG/_ /2011 emis de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor – Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților; cererea de emitere a Dispoziției nr._ din 09 iunie 2008; adresa nr._ din 22 iulie 2008 emisă de Primăria Municipiului București – Direcția Juridică; adresa nr._/_ din 29 septembrie 2008 emisă de Primăria Municipiului București – Serviciul Evidența Proprietății; adresa nr. 6123/SS din 17 martie 2011 emisă de Primăria Municipiului București – Direcția Juridică.
Tribunalul București – Secția a V a Civilă, prin sentința civilă nr. 506 din 14 martie 2013 a admis acțiunea formulată de reclamantul Trițoiu M. în contradictoriu cu pârâtul M. București prin Primarul General; a constatat că reclamantul are calitatea de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii în echivalent pentru imobilul construcție aflat în .. 11, sectorul 2; a obligat pârâtul să transmită imediat și direct dosarul administrativ nr._ aferent notificării nr. 5310/2001, către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.
Pentru a pronunța această sentință, tribunalul a reținut că:
Reclamantul a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului-construcție din București, .. 11, sector 2, prin actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 6570 din 03 noiembrie 1977, în baza Legii nr. 58/1974, terenul aferent construcției în suprafață de 464 mp. a trecut în proprietatea statului prin Decizia nr. 492 din 30 mai 1978.
Imobilul a fost expropriat în baza Decretului nr. 95/1986, în scopul construirii unor blocuri de locuințe în ansamblul „Socului-C.”, reclamantul figurând în anexa 1 a actului de preluare, la poziția 108, cu suprafața construită de 206,79 mp.
Potrivit adresei nr. A748 din 10 ianuarie 2008 emisă de .-au acordat despăgubiri în valoare de 78.762 lei/rol, doar pentru construcția compusă din cinci camere, bucătărie, hol, baie, pivniță și garaj.
Prin notificarea nr. 5310/2001 transmisa paratului prin intermediul Biroul Executorului Judecătoresc „Boambes, R., B.”, reclamantul a solicitat măsuri reparatorii în echivalent bănesc pentru imobilul situat în București, .. 11, sector 2, format din construcție cu suprafață utilă de 156.75 mp.
Având în vedere situația de fapt reținută, respectiv că imobilul a fost preluat din proprietatea reclamantului de către stat în mod abuziv, preluare calificata astfel prin dispozițiile art. 2 lit. 1 din Legea nr. 10/2001, potrivit cu care prin imobile preluate abuziv se înțelege acele imobile preluate fără titlu valabil sau fără respectarea dispozițiilor legale în vigoare la data preluării, sau preluate fără temei legal prin acte de dispoziție ale organelor locale ale puterii sau administrației de stat.
În speță imobilul a făcut obiectul Decretului nr. 95/1986, act normativ apreciat ca abuziv din perspectiva principiilor de baza ale codului civil, respectiv dispozițiile art. 480 Cod civil, potrivit cu care despăgubirea în cazul exproprierii trebuie să fie dreaptă și prealabilă, a Constituției și Tratatelor internaționale la care România era parte la data preluării, a art. 6 din Legea nr. 213/1998.
Faptul că reclamantul a făcut dovada calității de proprietar al imobilului preluat, precum și față de situația juridică a imobilului în prezent în sensul că dreptul de proprietate asupra terenului a fost reconstituit în favoarea reclamantului, prin Titlul de proprietate emis de Prefectura Municipiului București sub nr._/2 din 26 august 1999, iar din adresa emisă de . nr. A748 din 10 ianuarie 2008 a rezultat că a fost demolată construcția, pentru aceasta reclamantul primind despăgubiri în sumă de 78.762 lei, în data de 25 martie 1987.
Față de cele reținute, tribunalul a apreciat că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 11 alin. 2 potrivit cu care în cazul în care construcțiile expropriate au fost demolate parțial sau total, dar nu s-au executat lucrările pentru care s-a dispus exproprierea, terenul liber se restituie în natură cu construcțiile rămase, iar pentru construcțiile demolate măsurile reparatorii se stabilesc în echivalent. Dacă persoana îndreptățită a primit o despăgubire, restituirea în natură este condiționată de rambursarea diferenței dintre valoarea despăgubirii primite și valoarea construcțiilor demolate așa cum a fost calculată în documentația de stabilire a despăgubirilor, actualizată cu coeficientul de actualizare stabilit conform legislației în vigoare.
Așa cum s-a reținut terenul a fost restituit reclamantului, pretenția acestuia în cauză vizând doar măsuri repertorii pentru construcția demolată, astfel că tribunalul a admis cererea, a constatat că reclamantul are calitate de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii în echivalent pentru imobilul construcție ce s-a aflat în .. 11, sector 2.
Cum notificarea a fost soluționată pe cale judecătorească și nu pe cale administrativă, controlul de legalitate impus de Legea nr. 247/2005 în sarcina Prefecturii Municipiului București nemaifiind necesar, tribunalul a obligat pârâtul să transmită imediat și direct dosarul administrative nr._ aferent notificării nr. 5310/2001, către Comisia Centrala de Stabilire a Despăgubirilor.
Împotriva acestei sentințe a formulat recurs M. București prin Primarul General.
Prin motivele de recurs se arată că hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal, ori a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii întrucât:
Instanța în mod greșit a obligat M. București să înainteze toată documentația către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.
Față de dispozițiile Legii nr. 247/2005, dispozițiile OUG nr. 81/2007, unitatea deținătoare sesizată cu soluționarea notificării nu are obligația de a acorda măsuri reparatorii sub formă de despăgubiri bănești, nici de a propune o anumită sumă ci aceste obligații, conform Legii nr. 10/2001, republicată, se limitează numai la emiterea unei decizii motivate cu propunerea de acordare de despăgubiri, conform art. 29 din Legea nr. 10/2001 și în condițiile speciale ale Legii nr. 247/2005 privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate abuziv. Iar în art. 61 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 se prevede în mod expres faptul că valoarea echivalentă a imobilului solicitat urmează a fi stabilit de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.
Din analiza dispozițiilor art. 29 alin. 3 din Legea nr. 10/2001, republicată, se poate constata că Primarul General al Municipiului București are competența numai de a propune acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent în condițiile legii, prin art. 1 alin. 1 din Titlul VII care a modificat și completat Legea nr. 10/2001 se reglementează sursele de finanțare, cuantumul și procedura de acordare a despăgubirilor aferente imobilelor care nu mai pot fi restituite în natură, rezultate din aplicare Legii nr. 10/2001.
Așadar, recurentul apreciază că M. București are obligația legală de a propune acordarea de despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv și de a înainta dosarul administrativ Instituției Perfectului Municipiului București în vederea verificării legalității actului emis.
Înainte de a ajunge la Secretariatul Comisiei Centrale, M. București are obligația să înainteze dosarul către Instituția Perfectului Municipiului București, în vederea întocmirii unui aviz de legalitate. Iar la art. 16 din Titlul VI se prevede în mod expres faptul că, valoarea echivalentă a imobilului solicitat urmează Administrația Fondului Imobiliar stabilită de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, iar notificările formulate potrivit Legii nr. 10/2001 în sensul acordării de măsuri reparatorii se predau pe bază de procesul-verbal de predare-primire Secretariatului Comisie Centrale, numai dacă sunt însoțite de avizul de legalitate al Prefectului.
Secretariatul Comisiei Centrale va proceda al centralizarea dosarelor, în care, în mod întemeiat cererea de restituire a fost respinsă, după care, acestea vor fi transmise evaluatorilor sau societății de evaluare desemnate în vedere întocmirii raportului de evaluare. Acest raport va conține cuantumul despăgubirilor în limita cărora vor fi acordate titlurile de despăgubiri.
Față de cele învederate recurentul solicită să se admită recursul, să se schimbe în tot hotărârea recurată, iar pe fond să se respingă acțiunea ca neîntemeiată.
Recursul este nefondat.
Potrivit dispozițiilor art. 21 alin. 1 din Legea nr. 165/2013, aplicabilă și cauzelor aflate pe rolul instanțelor în temeiul art. 4 din același act normativ: „În vederea acordării de măsuri compensatorii pentru imobilele care nu pot fi restituite în natură, entitățile învestite de lege transmit Secretariatului Comisiei Naționale (fost Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor) deciziile care conțin propunerea de acordare de măsuri compensatorii, întreaga documentație care a stat la baza emiterii acestora și documentele care atestă situația juridică a imobilului obiect al restituirii la momentul emiterii deciziei, inclusiv orice înscrisuri cu privire la construcții demolate”, iar conform art. 21 alin. 3: „Dispozițiile autorităților administrației publice locale emise potrivit Legii nr. 10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare, se transmit Secretariatului Comisiei Naționale după exercitarea controlului de legalitate de către prefect”. Prin urmare, acest din urmă text de lege instituie o excepție de la regula înaintării dosarului administrativ format în urma notificării direct către Secretariatul Comisiei Naționale, excepție aplicabilă în ipoteza în care entitatea notificată este o autoritate a administrației publice locale.
Curtea are în vedere faptul că, dacă soluționarea pe fond a notificării implică luarea direct de către instanță a măsurilor prevăzute de lege în sarcina unității deținătoare (indiferent de natura acesteia: autoritate a administrației publice locale sau centrale, regie autonomă, societate comercială), practic instanța substituindu-se în atribuțiile entității în discuție, adică preluându-i îndatoririle, în schimb nu există niciun argument de ordin logico-juridic pentru ca hotărârea judecătorească să fie asimilată sub aspectul regimului juridic aplicabil unei dispoziții emise de acea unitate și deci nici uneia emise de o autoritate a administrației publice locale, pentru a-i fi incidentă prevederea legală derogatorie stabilită prin art. 21 alin. 3 din Legea nr. 165/2013.
Pe de altă parte, în condițiile în care legalitatea actului juridic prin care se finalizează cercetarea judecătorească a dosarului administrativ nu mai poate fi pusă în discuție, hotărârea pronunțată de instanță având putere de lucru judecat, în temeiul art. 1200 pct. 4 vechiul Cod civil, singura rațiune a aplicării dispoziției legale în discuție ar rămâne realizarea unei centralizări pe județe a situației soluționării notificărilor. Centralizarea se poate realiza însă, în conformitate cu principiul potrivit căruia mijloacele folosite trebuie să fie proporționale cu obiectivul urmărit, și fără această procedură cu efect dilatoriu asupra termenului de obținere în mod efectiv a măsurilor reparatorii de către notificatori. De aceea, textul de lege citat, care se referă în termeni expreși numai la dispozițiile autorităților administrației publice locale, nu poate fi nici extins prin analogie, ci este de strictă interpretare și aplicare.
Prin urmare, în ipoteza în care notificarea adresată unei autorități a administrației publice locale este soluționată de o instanță judecătorească nu sunt aplicabile prevederile art. 21 alin. 3, ci cele cu valoare de regulă ale art. 21 alin. 1, care prevăd înaintarea dosarul administrativ direct Secretariatului Comisiei Naționale.
Ca atare, în temeiul dispozițiilor art. 312 Cod de procedură civilă, se va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul formulat de recurentul – pârât M. București prin Primarul General, împotriva deciziei civile nr. 506 din 14 martie 2013, pronunțată de Tribunalul București – Secția a V a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul – reclamant Trițoiu M., ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 25 septembrie 2013.
Președinte, Judecător, Judecător,
E. V. I. A. H. P. M. G. R.
Grefier,
Ș. P.
Red.E.V.
Tehnodact.C.F.
2ex./28.10.2013
T.B.-S.5.-F.L.
| ← Accesiune. Decizia nr. 1496/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Partaj judiciar. Decizia nr. 1409/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
