Grăniţuire. Decizia nr. 2627/2012. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 2627/2012 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 11-12-2012 în dosarul nr. 2627/2012
ROMÂNIA
DOSAR NR._
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A IX-A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE PRIVIND
PROPRIETATEA INTELECTUALĂ,
CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
DECIZIA CIVILĂ NR.2627R
Ședința publică de la 11.12.2012
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE - B. A. S.
JUDECĂTOR - G. S.
JUDECĂTOR - C. B. T.
GREFIER - E. D. C.
Pe rol soluționarea recursului declarat de recurenții-pârâți B. S. G. și B. L. M. G. V. împotriva deciziei civile nr.593A/08.06.2012, pronunțate de Tribunalul București-Secția a III-a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații-reclamanți P. M.-M., G. (P.) S. R. S. și P. A. L..
Dezbaterile de fond și susținerile părților au avut loc în ședința publică din data de 04.12.2012, consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, parte integrantă din prezenta, când instanța, pentru a da posibilitatea apelanților-pârâți să formuleze concluzii scrise, a amânat pronunțarea în cauză la data de 11.12.2012, când a hotărât următoarele:
CURTEA,
Asupra apelului, deliberând, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 București la data de 15.03.2007, sub nr._, reclamanții P. D. C. și P. N. au chemat în judecată pe pârâții B. L. D. și B. L.-M., solicitând instanței ca prin hotărârea pe care o va pronunța să stabilească linia de hotar care desparte proprietățile lor, astfel ca pârâții să fie obligați să le lase în deplină proprietate și liniștită posesie suprafața de teren pe care o ocupă în mod ilegal și demolarea construcțiilor ridicate de pârâți pe suprafața de teren pe care o ocupă în mod ilegal.
În motivarea cererii, reclamanții au arătat că tatăl lor, D. M. P., a cumpărat la data de 18 aprilie 1928, în baza contractului de vânzare-cumpărare nr. 7113/26.04.1928, transcris în registrul de transcriptiuni al Tribunalului I., de la C. C., N. C., E. C. și L. C., o suprafață de teren de 125,85 mp în .. 25, iar prin contractul de vânzare-cumpărare din 20 aprilie 1932 a cumpărat de la aceleași persoane restul proprietății de la nr. 25, astfel că în proprietatea sa s-au întregit imobilele din . la nr. 23 și 25, în suprafață totală de aproximativ 710 mp. în anul 1935 pe numele defunctului D. M. P. a fost eliberată autorizația de construcție nr. 9637/11.06.1935 pentru ridicarea unui imobil în .. 23.
În anul 1948, prin contractul de vânzare-cumpărare nr._/23.11.1948, D. P. P. înstrăinează 308 mp din proprietatea de la nr. 23 (teren și clădire) numitei C. M.. Reclamanții au mai precizat faptul că în anul 1950 prin Decretul nr. 92 imobilul din .. 25 a fost naționalizat abuziv, iar în anul 1994 prin sentința civilă nr. 2688 a Judecătoriei Sectorului 2 București, reclamanții au reintrat în proprietatea imobilului de la nr. 25. în continuare, reclamanții au învederat faptul că în anul 1979 pârâții au intrat în proprietatea locuinței din .. 23, printr-un contract de schimb de locuință, în baza Legii 58/1974, prin Decizia nr. 333/23.04.1980, terenul aferent locuinței în suprafață de 308 mp a intrat în proprietatea statului. Pârâții au construit lipit de casa de la nr. 23 o magazie și un garaj, iar în partea din spate a curții de la nr. 25 au ridicat un gard prin care i-a privat pe reclamanți de o suprafață de aproape 20 mp. Reclamanții au învederat faptul că la data de 01.02.1995, prin Ordinul Prefectului nr. 109 din 08.11.1993, pârâților li se atestă dreptul de proprietate pentru terenul situat în București, .. 23, sector 2, în suprafață de 308 mp.
În drept, au fost invocate dispozițiile art. 480 și 584 C.civ.
În dovedire, reclamanții au solicitat probele cu înscrisuri, în cadrul cărora au fost depuse în copie certificată înscrisuri.
Prin întâmpinare, pârâții B. L. D. și B. L. M. G. V. au depus întâmpinare, prin care solicită respingerea cererii de chemare în judecată.
În motivarea întâmpinării, pârâții au arătat că în anul 1993 le-a fost reconstituit dreptul de proprietate asupra unei suprafețe de teren de 308 mp, și cum nici la data cumpărării și nici la momentul emiterii titlului de proprietate nu au fost efectuate măsurători topografice, iar reclamanții nu au contestat niciodată existența semnelor de hotar, terenul respectiv este proprietatea lor, cu toate drepturile care decurg din aceasta. Pârâții solicită să se constate că s-a împlinit termenul prescripției achizitive, prescripție pe care o invocă ca excepție întrucât au stăpânit această porțiune de teren ca adevărați proprietari, în mod public și fără a le tulbura posesia.
În dovedire, pârâții au solicitat proba cu înscrisuri, pe care le-au depus la dosar.
Prin sentința civilă nr.4078/02.05.2008, pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 București, în dosarul nr._, s-a respins ca neîntemeiată cererea formulată de reclamanții P. D. I. C. și P. N., în contradictoriu cu pârâții B. L. D. și B. L. M. G. V..
Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut că, prin contractul de vânzare-cumpărare nr._/23.11.1948, autorul reclamanților, numitul D. M. P., înstrăinează către numita C. M. suprafața de teren de 308 mp și construcția și anexele aflate pe aceasta, situate în București, .. 23, fost nr. 21. La data de 17.11.1979 a fost încheiat între numita C. M. și pârâți un contract de schimb, obiectul contractului fiind construcția, garajul și magaziile aflate pe terenul din București, .. 23. Prin decizia nr. 333 din 23.04.1980 a Comitetului Executiv al Consiliului Popular al Sectorului 2, terenul în suprafață de 308 mp aferent construcției obiectul contractului de schimb a fost trecut în proprietatea statului. Conform certificatului de atestare a dreptului de proprietate privată nr. 966 din 01.02.1995, a fost reconstituit în patrimoniul pârâților dreptul de proprietate cu privire la suprafața de teren de 308 mp.
Instanța a reținut din coroborarea materialului probator administrat în cauză faptul că limita de hotar a fost stabilită în anul 1982 prin acordul tuturor părților, astfel cum rezultă din răspunsurile la interogatoriu și anexa la acesta, înscris care a fost recunoscut de către reclamanți (fl. 106). Astfel, încă din anul 1982, reclamanții și-au exprimat consimțământul ca pârâții să edifice anexe la imobilul lor, iar din răspunsul ambilor reclamanți în sensul că prin aceste construcții li s-a afectat jumătate din suprafața curții, se observă că aceștia au recunoscut limita de hotar stabilită de către pârâți prin edificarea respectivelor anexe. Mai mult, instanța a constatat că reclamanții au încuviințat edificarea anexelor, astfel cum rezultă din răspunsurile la interogatoriu, pe terenul aflat în patrimoniul statului.
Instanța a mai constat că concluziile raportului de expertiză sunt în sensul arătat, respectiv că la momentul trecerii terenului în patrimoniul statului a existat un gard la delimitarea celor două proprietăți, care nu mai există, fiind edificate alte construcții. Prin urmare, întrucât s-a reținut că pârâții au edificat pe linia de hotar cu terenul proprietatea reclamanților, cu acordul acestora, construcții, putând invoca chiar existența unui drept de superficie prin convenția părților, rezultând deci înțelegerea părților cu privire la stabilirea graniței dintre terenuri, instanța a respins capătul de cerere prin care se solicită stabilirea unei limite de hotar între cele două proprietăți, ca neîntemeiat.
Cu privire la înscrisul aflat la fila 107 din dosar, față de prevederile art. 139 C.proc.civ., având în vedere că pârâții nu au prezentat originalul înscrisului, instanța nu a ținut seama de acesta în analiza probatoriului.
Față de formularea ca și capete de cerere subsidiare a celor prin care se solicită revendicarea suprafeței ocupate și demolarea construcțiilor, instanța nu a mai analizat temeinicia acestora, având în vedere modul de soluționare a capătului principal de cerere.
Împotriva sentinței civile sus menționate, la 09.05.2008, au formulat apel reclamanții P. D. C. și P. N..
Apelul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului București, Secția a III-a Civilă, la data de 29.07.2008.
În motivarea apelului, apelanții reclamanți au susținut în principal următoarele aspecte:
Tatăl acestora, P. D., a fost proprietarul a două imobile situate
in București, . numerele 23 si 25. Clădirile aflate pe
terenurile aferente acestor imobile au fost construite pentru nevoile familiei,
urmând ca părinții lor sa locuiască in continuare la nr. 23 iar la nr. 25 cei doi copii ai lor. In 1941, in condițiile războiului, părinții au decis sa mute toata familia in imobilul de la nr. 25 după cum urmează: la subsol cei doi băieți, iar la mezanin părinții.
Imobilul nr. 23 a fost închiriat foștilor chiriași de la nr. 25, familia M. G.. In 1948, dat fiind înrăutățirea situației economice după război, părinții au vândut imobilul de la nr. 23 familiei M., care 1-a cumpărat pentru fiica lor, Constanta M., atunci minora, iar la dosar este anexat actul de vânzare - cumpărare nr._/1948. Actul de vanzare-cumparare cuprinde descrierea imobilului format din teren de 308 mp si clădirea aflata pe acest teren. In cadrul contractului si planului de situație anexat, se arata in detaliu lungimile perimetrului si poziționarea fata de vecini.
In 1979, Constanta M., fiica lui G. si V. M., pentru care fusese cumpărat imobilul, in calitate de proprietar, face schimb de proprietăți cu B. L. si B. L.. In contractul de schimb se menționează aceleași date ca in contractul de vânzare-cumpărare dintre D. P. si familia M., adică un teren de 308 mp pe care se afla aceeași clădire. Se mai menționează existenta unui garaj si unor magazii tot pe același teren. In fapt, cum se arata in contractul de schimb, prin Legea nr. 58 din 1974, terenul era numai dat in folosința, el aparținând statului.
La naționalizarea efectuată conform Decretului nr. 92 din 1950, tatălui lor, profesor universitar, membru al Academiei de Știința, care beneficia de excepția prevăzuta privind funcționarii de stat, i-a fost naționalizat imobilul de la nr.25, singurul pe care îl poseda. In 1993, apelanții P. D. si P. N. au acționat in justiție, pentru retrocedarea imobilului de la nr. 25, abuziv naționalizat. Menționează ca in anul 1990 au făcut cerere la Primăria Sectorului 2 pentru retrocedarea terenului.
În 1994 reclamanților li s-a recunoscut dreptul de proprietate prin sentința nr. 2688/1994 a Judecătorie Sectorului 2 București si urma sa le fie predat imobilul. Intervenind recursul in anulare al Parchetului General in 1995, au continuat procesul trecând prin toate instanțele, pana la Curtea Constituționala. In 1998, prin hotărârea nr. 1066 din 1998 a CSJ s-au anulat prevederile recursului in anulare si in iulie 1998 Primăria Municipiului București i-a pus in posesia imobilului de la nr. 25, . si teren, fără a se indica insa suprafața terenului. Ulterior, Primăria Sectorului 2 București le-a recunoscut o suprafața de teren de 333 mp conform unor planuri cadastrale din 1986 care insa nu erau bazate pe niciun document privind proprietățile.
In 2006 s-au purtat discuții cu familia B., care a făcut propuneri derizorii, pentru a ajunge la o întelegere, fara ca aceștia sa le recunoască dreptul de proprietate.
Instanța de fond a cerut expertiza tehnica-judiciara. Aceasta a constatat, pe baza actelor prezentate si a situației de pe teren, care sunt limitele celor 2 proprietăți conform pct. 6 din conținutul expertizei. Expertul stabilește ca reclamanților le revine din suprafața totala de 710,14 construita si neconstruita a celor 2 imobile suprafața de 402,14 mp. Diferența de 67, 91 mp, care aparține de drept imobilului de la nr. 25 proprietatea acestora, a fost ocupata de familia B., care a construit după 1980 pe acest teren niște magazii provizorii. Terenul aparținea in acel moment statului ca urmare a naționalizării imobilului lor si putea fi socotit numai ca dat in folosința conform Legii nr. 58/1974. In calitate de vecini, familia B. a cerut acordul pentru construcția acestor magazii, conform prevederilor legale de la acea data, acord ce i-a fost dat printr-un act semnat de soția d-lui P. D., si de locatarul apartamentului nr. 1, domnul Radasanu, ambii in calitate de chiriași ai statului. Nu știu daca si in ce condiții s-a obținut autorizația de construcție de la proprietarul de atunci al terenului, Primăria sectorului 2 București.
In cadrul procesului, la interogatoriu, P. D. a recunoscut ca a existat un asemenea acord in calitate de vecin pentru construirea pe un teren aparținând statului care nimeni nu credea la acea data ca va fi retrocedat vreodată proprietarilor. Parații nu au prezentat in timpul procesului, nici cu ocazia ședințelor si nici expertului un act doveditor ca tatăl lor ar fi înstrăinat si suprafața de 68mp.
După efectuarea expertizei, avocatul familiei B. prezintă totuși un act copie xerox, un asa zis contract de vânzare-cumpărare care ar fi fost in tocmit in 1949 intre părinții lor si cumpărătorii M.. Lasand la o parte faptul ca neprezentarea acestui act, chiar daca actul ar fi fost autentic, in cadrul ședințelor, sau expertului-ar fi reprezentat o obstructionare a justiției, ceea ce este mai grav este ca se observa ca acest document este un fals grosolan. Cu toata evidenta falsului, in concluziile avocatului paratiilor acesta continua sa susțină autenticitatea asa-zisului contract de vanzare-cumparare din 1949.
Gardul despre care avocatul paratiilor afirma ca vorbește expertul si care ar exista inca si astăzi delimita proprietățile de la 23, 25 in 1948 asa cum erau delimitate in actul de vânzare- cumpărare din 1948. Expertul arata ca nu exista, in situația actuala, un marcaj cu semne vizibile de hotar, pe terenul abuziv ocupat fiind amplasate construcții provizorii. Asa cum s-a arătat mai sus reclamanții nu au primit falsul contract de vânzare cumpărare din 1949 despre care avocatul susține împotriva tuturor evidentelor ca este autentic. Afirmația ca s-ar fi împlinit termenul de joncțiune a posesiilor terenurilor de la nr.23 si cel abuziv ocupat nu poate fi susținuta pentru ca niciodată d-na M. nu a avut in proprietate terenul in litigiu, iar familia B. a obținut prin schimb pentru folosința cei 308 mp de abia in 1979. In acel moment terenul aparținea statului prin Legea nr. 59/1974. De abia in anul 1995 familia B. capata in proprietate cei 308 mp.
Afirmația ca actualele construcții ar fi existat inainte de ocuparea terenului de familia B. este contrazisa chiar de parați care nu explica de ce in 1980 cer acordul lor ca vecini pentru construirea acestor anexe pe un teren al statului.
E. Instanța a reținut ca in 1982 a fi stabilit in calitate de proprietari limitele actuale deși apelanții au arătat ca acordul a fost dat in calitate de vecini pentru un teren care era al statului si era absurd in condițiile statului comunist sa se spere ca vreodată a fi reconsiderata proprietatea privata asupra terenurilor abuziv luate.
Instanța nu a reținut faptul ca in 1998 le-a fost recunoscut dreptul de proprietate ca moștenitori ai defunctului P. D. al cărui imobil a fost abuziv naționalizat si ca de la acea data au căutat sa obțină acte pentru a stabili care sunt limitele reale ale proprietății lor, acte dobândite după 2005.
E. considera instanța ca răspunsul lor la întrebarea - care sunt impedimentele create de construcțiile ridicate de către parați - ar fi o recunoaștere a limitelor de hotar stabilite de parați prin edificarea respectivelor anexe. Prin răspunsul acestora la o întrebare clara au arătat ca nu vor accepta rămânerea acestor construcții pe terenul lor. Răspunsul „ne ocupa jumătate de curte” arata ca acestea se afla pe terenul lor. Arată că afirmația privind faptul ca s-au considerat proprietari si intre 1948 si pana astăzi i-a surprins, deoarece dreptul de proprietate este inalienabil. Este de neconceput sa se afirme ca in 1980, când tot terenul era al statului, si când nu se întrevedea o retrocedare, sa își fi dat acordul in calitate de proprietari.
Instanța a reținut greșit ca a existat o înțelegere dintre ei si parați cu privire la stabilirea granițelor intre terenuri, când de fapt s-a dat numai un acord in calitate de vecini pentru niște construcții provizorii pe terenul statului.
Actul de la pagina 106, pe care l-au anexat in copie, este întocmit in 1999, după cum rezulta din semnătura de primire din partea doamnei B. Lila. Prin aceasta declarație se atenționa sa nu se construiască decât pe terenul proprietatea familiei B., delimitat după cum bine se cunoștea la 308 mp. Mai mult chiar, instanța face vorbire despre un drept de superficie prin convenția părților; or, din nicio proba existenta la dosar nu se poate desprinde o astfel de idee. In plus, nu s-a cerut constatarea unui asemenea drept de către parați.
Instanța de fond nu a mai analizat celelalte capete ale cererii de chemare in judecata si s-a rezumat in mod greșit sa le califice capete de cerere subsidiare, in condițiile in care este vorba despre revendicare imobiliara si obligație de a face.
În drept, apelul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 282 și urm. C..
În probațiune, s-a solicitat depunerea de înscrisuri.
Intimații pârâți, legal citați, nu au formulat întâmpinare în apel.
Prin decizia civilă nr. 1526A/27.11.2008, pronunțată de Tribunalul București, Secția a III-a Civilă, în dosarul nr._, s-a admis apelul formulat de apelanții P. D. I. C. și P. N., în contradictoriu cu intimații - pârâți B. L. D. și B. L. M.; a fost schimbată în parte sentința apelată, în sensul că s-a admis în parte acțiunea; s-a stabilit linia de hotar dintre proprietățile părților conform raportului de expertiză întocmit de expert B. D., pe care tribunalul 1-a omologat; au fost obligați pârâții să lase în deplină proprietate și liniștită posesie suprafața de 67,98 m.p., mai puțin suprafața ocupată de construcțiile ridicate de pârâți; au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței apelate.
Prin decizia civilă nr. 1644/30 nov. 2009, pronunțată de Curtea de Apel București, în dosarul nr._, s-au admis recursurile formulate de recurenții reclamanți P. D. și P. N. și de către recurenții pârâți B. L. D. și B. L. M. G. V., împotriva deciziei civile nr. 1526A/27.11.2008, pronunțate de Tribunalul București, Secția a III-a Civilă; a fost casată decizia recurată și a fost trimisă cauza pentru rejudecare la aceeași instanță.
În rejudecare, apelul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului București la 11.02.2010.
Pe parcursul judecății în recurs a decedat intimatul pârât B. L. D. și a fost introdus în cauză moștenitorul acestuia, B. S. G..
Pe parcursul judecății în apel a decedat apelantul reclamant P. D. I. C. și au fost introduși în cauză moștenitorii acestuia, P. M. M. și G. S. R. S.. De asemenea, urmare a decesului apelantului reclamant P. N., a fost introdusă în cauză moștenitoarea acestuia, P. A. L..
Tribunalul a încuviințat pentru apelanții reclamanți probele cu înscrisuri, doi martori, expertiză topografică și expertiză construcții, iar pentru intimații pârâți probele cu înscrisuri și testimonială ( doi martori).
Au fost audiați martorii încuviințați ( filele 60-63).
S-au depus la dosar raportul de expertiză construcții ( filele 51, 79, 131) și topografie (filele 88, 128), respectiv răspunsul experților la obiecțiunile formulate și încuviințate.
S-au atașat la dosar, de către ambele părți, înscrisuri.
În ședința publică din 07.02.2012 s-a dispus de către tribunal efectuarea unui raport de expertiză criminalistică asupra contractului de schimb autentificat sub nr. 5212/17.11.1979.
S-a depus la dosar raportul de expertiză criminalistică - fila 206.
Prin decizia civilă nr.593A/08.06.2012, pronunțată de Tribunalul București-Secția a III-a Civilă în dosarul nr._ s-a admis apelul formulat de apelanții-reclamanți P. A. L., P. M.-M., G. S. R. S., în contradictoriu cu intimații-pârâți B. S. G. și B. L. M. G. V. împotriva sentinței, s-a schimbat în tot sentința civilă apelată, în sensul că: a fost admisă acțiunea,
Au fost obligați pârâții să lase reclamanților în proprietate și posesie terenul de 68,60 mp, identificat conform raportului de expertiză efectuat de expert A. V.,
S-a stabileșit linia de hotar între terenurile proprietatea părților între punctele 2-3-4-5-6-7-8-9-10-17-18-19, conform schiței anexă nr. 4 la raportul de expertiză întocmit de expert A. V.,
Au fost obligați pârâții la desființarea construcțiilor edificate pe suprafața de teren de 68,60 mp,
Au fost obligați pârâții la plata către reclamanți a cheltuielilor de judecată de 3134,30 lei ( primă instanță ),
Au fost obligați intimații pârâți la plata către apelanții reclamanți a sumei de 5120 lei, cheltuieli de judecată în apel.
Pentru a pronunța această decizie, tribunalul a reținut următoarele:
În fapt, prin contractul de vânzare-cumpărare nr._/1948, autorii reclamanților, numiții D. M. P. și C. D. P. au înstrăinat către numita C. M. suprafața de teren de 308 mp și construcțiile aflate pe aceasta, situate în București, .. 23, fost nr. 21 - fila 14, dosar judecătorie.
Între numita M. C. și pârâții B. L. M. G. V., B. D. L. a fost încheiat contractul de schimb autentificat sub nr. 5212/17.11.1979, prin care aceștia din urmă au dobândit locuința situată în București, .. 23, sector 2; s-a menționat în acest act că terenul aferent locuinței dobândite, în suprafață totală de 308 mp, urmează prevederile art. 30 alin. 2 din Legea nr. 58/1974, trecând în proprietatea statului și urmând a fi atribuit în folosință noilor dobânditori în condițiile aceleiași legi ( fila 220, dosar apel rejudecare ).
Prin decizia nr. 333 din 23.04.1980 a Comitetului Executiv al Consiliului Popular al Sectorului 2, terenul în suprafață de 308 mp, aferent construcției obiect al contractului de schimb, a fost trecut, începând cu 17.11.1979, în proprietatea statului - fila 20, dosar judecătorie. Conform certificatului de atestare a dreptului de proprietate privată nr. 966/2 din 01.02.1995, a fost trecut în proprietatea pârâților terenul identificat mai sus, în suprafață de 308 mp - fila 21, dosar judecătorie.
Prin sentința civilă nr. 2688/04.03.1994, pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 București (fila 18, dosar judecătorie), s-a admis acțiunea în revendicare formulată de reclamanții P. D. I. C. și P. N., în contradictoriu cu pârâții Primăria Municipiului București și . obligați aceștia să lase reclamanților în deplină proprietate imobilul situat în București, .. 25, sector 2. S-a reținut în motivarea acestei sentințe că imobilul în discuție a fost în mod nelegal preluat, în baza Decretului nr. 92/1950, de la autorul reclamanților, P. M. D.. Prin procesul verbal nr. 9898/07.07.1998, imobilul situat în București, .. 25, sector 2, compus din construcții și teren aferent, a fost predat către P. D. I. C. și P. N. - fila 32, dosar judecătorie.
A apreciat tribunalul că acțiunea în revendicare este acea acțiune reală pornită de proprietarul neposesor împotriva posesorului neproprietar, constituind cel mai energic mijloc de apărare a dreptului de proprietate, și presupune, având în vedere aceste caracteristici, prin raportare la dispozițiile art. 1169 C.civ. (forma în vigoare la data introducerii acțiunii ), dovada dreptului de proprietate a celui ce o formulează. In cazul in care paratul invoca, la rândul său, un titlu de proprietate, revine instanței sarcina de a compara titlurile opuse de părți, dând preferință aceleia ce are un titlu mai caracterizat.
Totodată, potrivit art. 584 din Codul civil ( forma în vigoare la data introducerii acțiunii ), orice proprietar poate îndatora pe vecinul său la grănițuirea proprietății lipite cu a sa. Textul consacră un drept subiectiv real și o obligație corelativă de a face, ambele cu caracter de reciprocitate, create de vecinătate, în temeiul cărora proprietarul sau orice persoană care au un drept real asupra unui fond limitrof poate pretinde vecinului său fixarea liniei comune de hotar ce separă fondurile învecinate respective și marcarea acesteia prin semne materiale. Acțiunea în grănițuire este o acțiune petitorie care are ca obiect restabilirea hotarului real, ceea ce înseamnă o operațiune de reconstituire, declarativă de drepturi. Dreptul de a cere grănițuirea aparține în primul rând proprietarului, iar acțiunea se îndreaptă, de regulă, împotriva proprietarului fondului limitrof, condiții îndeplinite în speță.
Potrivit raportului de expertiză tehnică imobiliară - specialitatea topografie efectuat în apel ( filele 88, 128 ), după analizarea titlurilor părților și efectuarea măsurătorilor în teren, s-a constatat că pârâții ocupă o suprafață de 68,60 mp din proprietatea reclamanților.
Întrucât rezultă din probele administrate că suprafața menționată a fost ocupată de pârâți din terenul reclamanților fără a justifica un titlu de proprietate și cu nerespectarea hotarului legal dintre părți, tribunalul, în baza art. 480 Cod civil, a admis apelul, a schimbat în tot sentința civilă apelată, în sensul că a admis acțiunea, obligând pârâții să lase reclamanților în proprietate și posesie terenul de 68,60 mp, identificat conform raportului de expertiză efectuat de expert A. V..
În baza art. 584 cod civil ( forma în vigoare la data introducerii acțiunii ) și având în vedere că se impune, pe baza probelor administrate, restabilirea hotarului real dintre părți, conform titlurilor lor de proprietate, tribunalul a stabilit, văzând și concluziile raportului de expertiză topografică, linia de hotar între terenurile proprietatea părților între punctele 2-3-4-5-6-7-8-9-10-17-18-19, conform schiței anexă nr. 4 (inițiale și refăcute ) la raportul de expertiză întocmit de expert A. V. (de menționat că anexa 4 indică aceeași propunere de grănițuire atât în prima formă, cât și în cea refăcută, singura diferență fiind poziționarea unui coș de fum pe aceasta din urmă -filele 96, 130 ).
Conform art. 315 alin. 1 C., în caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum și asupra necesității administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului, astfel încât instanță de apel a avut în vedere decizia de casare și aspectele de drept ce au determinat pronunțarea ei.
În ceea ce privește apărarea pârâților privind dobândirea suprafeței de teren revendicate prin uzucapiune, s-a constat, cu prioritate, că aceștia nu au indicat clar la care dintre formele uzucapiunii se referă. Dacă ne raportăm la uzucapiunea de 30 de ani, se constată că termenul acesteia nu s-a împlinit.
Astfel, văzând succesiunea proprietarilor asupra imobilelor în litigiu, mai sus redată, rezultă că în perioada 1950-1994 imobilul reclamanților a fost proprietate de stat ca urmare a unei preluări abuzive, așa încât aceștia s-au aflat într-o imposibilitate evidentă, obiectivă, de a exercita vreo acțiune de apărare a dreptului lor de proprietate, cu consecința paralizării uzucapiunii ce ar putea să le fie opusă.
Așa cum reiese însă din motivarea întâmpinării pârâților - fila 14, dosar judecătorie - aceștia se raportează mai degrabă la uzucapiunea de 10 până la 20 de ani. Condițiile acesteia sunt următoarele: să existe o posesie utilă asupra lucrului, posesia utilă să se întemeieze pe un just titlu, posesia să dureze de la 10 la 20 de ani, posesia să fie de bună credință.
Prin just titlu se înțelege un act translativ de proprietate care provine de la altcineva decât proprietarul. În cauză, pârâții, deși li s-a pus în vedere, nu au făcut dovada existenței unui astfel de act, în condițiile în care se prevalează de un veritabil titlu de proprietate, valid, reprezentat de certificatul de atestare a dreptului de proprietate privată nr. 966/2 din 01.02.1995, prin care au primit în proprietate terenul situat în București, .. 23, sector 2, cu indicarea suprafeței de 308 mp. Totodată, contractul de schimb autentificat sub nr. 5212/17.11.1979 nu este translativ de proprietate pentru teren, în temeiul lui dobândindu-se doar locuința situată în București, .. 23, sector 2, terenul aferent, în suprafață totală tot de 308 mp, urmând prevederile art. 30 alin. 2 din Legea nr.58/1974 și trecând în proprietatea statului ( fila 220, dosar apel rejudecare ). În plus, așa cum se poate observa, ambele acte indicate mai sus se referă strict la suprafața de 308 mp, iar nu la suprafața excedentară, care face obiectul revendicării.
Nu se poate constata, pe de altă parte, nici buna-credință a intimaților pârâți, în sensul de credință a posesorului că cel de la care a dobândit imobilul avea toate însușirile cerute de lege spre a-i putea transmite proprietatea (art. 1898 Cod civil, forma în vigoare la data introducerii acțiunii ). Astfel, după cum s-a arătat mai sus, nu există o transmitere, strict a suprafeței de teren revendicate, printr-un J. titlu”. De asemenea, buna credință nu poate fi reținută atâta vreme cât pârâții au avut în mod evident cunoștință de faptul că titlul lor de proprietate privește doar o suprafață de teren de 308 mp și, printr-o minimă măsurătoare, puteau observa că au ocupat o suprafață excedentară, cu atât mai mult cu cât aceasta nu este una neglijabilă. În raport de considerentele expuse, a reținut așadar tribunalul ca neîntemeiată apărarea privind intervenția uzucapiunii în favoarea pârâților.
Raportat la capătul de cerere privind desființarea construcțiilor, tribunalul a reținut, în aplicarea art. 494 alin. 1 Cod civil, conform calificării instanței de casare, că pârâții sunt de rea credință.
Astfel, în această materie, constructorul este considerat de bună credință dacă a executat construcția crezând că este proprietarul terenului, credință întemeiată pe un titlu ale cărui vicii nu le cunoștea. Or, în cauză, astfel cum s-a reținut și mai sus, pârâții nu aveau cum să creadă că terenul excedentar pe care se află construcțiile este proprietatea lor, în condițiile în care titlul lor de proprietate menționează clar o suprafață de 308 mp, aceștia neprevalându-se de vreun alt titlu, ale cărui vicii să nu le fi cunoscut.
În ceea ce privește contractul de schimb autentificat sub nr. 5212/17.11.1979, prin raportul de expertiză criminalistică efectuat în cauză fila 206 - s-a stabilit că mențiunea din cuprinsul acestuia „ în curte garaj și magazii”, a fost adăugată prin dactilografiere în mod direct, după întocmirea actului, adică la o dată ulterioară. În acest context, pârâții nu mai pot invoca dobândirea acestor construcții în baza contractului de schimb încheiat cu M. C., apărarea lor în acest sens fiind nefondată, iar caracterul fals al mențiunii din contract de care s-au prevalat pe parcursul procesului întărind reaua lor credință.
Pentru aceste considerente, întrucât nu se poate reține că pârâții nu au știut că, prin construcțiile în discuție, au depășit limitele proprietății lor, față de lipsa titlului asupra suprafeței de teren revendicate, instanța a reținut reaua lor credință și i-a a obligat la desființarea construcțiilor edificate pe suprafața de teren de 68,60 mp., identificate prin cele două rapoarte de expertiză, construcții și topografie, efectuate în apel.
S-a mai reținut și că, în fața instanței de recurs, intimații pârâți au învederat că renunță la folosirea în cauză a contractului de vânzare cumpărare ( înscris sub semnătură privată ) prin care D. M. P. și C. D. P. ar fi înstrăinat către C. M. o suprafață de teren de aproximativ 60 mp în București, .. 23 - fila 111, dosar fond, întrucât nu puteau prezenta originalul acestuia. De asemenea, a fost analizată în recurs ( fila 35 verso ) declarația privind acordul dat de reclamanți pentru executarea unor anexe la imobilul proprietatea vecinilor lor, solicitând însă ca noile construcții să nu le afecteze imobilul, terenul și curtea, astfel încât aceste două înscrisuri nu mai pot fi avute în vedere în apel.
Urmare a schimbării în tot a sentinței apelate, tribunalul, conform art. 274 alin. 1 C., a obligat pârâții la plata către reclamanți a cheltuielilor de judecată efectuate și solicitate în primă instanță, în valoare de 3134,30 lei, constând în taxă judiciară de timbru, timbru judiciar, onorariu expert și onorariu de avocat.
Tot în baza art. 274 alin. 1 C., tribunalul, față de soluția de admitere a apelului, a obligat intimații pârâți, care au căzut în pretenții, la plata către apelanții reclamanți a sumei de 5120 lei, cheltuieli de judecată în apel, faza de rejudecare ( constând în onorarii de expert și onorariu de avocat ). A observat tribunalul că, deși în apelul inițial s-au achitat taxa judiciară de timbru și timbrul judiciar, apelanții reclamanți au învederat că nu solicită cheltuieli de judecată - fila 23, dosar apel inițial, astfel încât sunt avute în vedere doar cheltuielile de judecată efectuate în rejudecarea apelului, care au fost solicitate.
Împotriva acestei decizii, au formulat recurs motivat în termenul legal recurenții reclamanți pîrîți B. S. G. si B. L. M., criticînd-o ca nelegala si netemeinica, pentru următoarele motive:
Pentru a pronunța decizia mai sus menționata, instanța de apel a pornit de la existenta titlurilor de proprietate ale pârtilor aflate in litigiu.
1.Se arata ca paraților, prin decizia de restituire li s-a recunoscut dreptul de proprietate numai pe surafata de 308 mp., fara a se menționa si suprafața primita printr-o alta decizie de restituire de către reclamanți, unde se menționează ca acestora le-a fost recunoscuta suprafața de 334 mp.
Daca aceste suprafețe menționate in titlul de proprietate sunt reale, atunci, în opinia recurenților, instanța nu putea admite acțiunea paraților decât pana la completarea in natura pana la suprafața de 334 mp., insa, instanța de apel s-a făcut ca nu observa aspectul menționat, dispunând restituirea a 68 mp., care depășesc astfel suprafața de 334 mp.
2. Se mai retine de către instanța de apel cum ca construcțiile existente in prezent pe cei 68 mp., desi au fost edificate in urma unor autorizații de construcție, nu sunt legale, fiind executate fara acordul reclamanților, însă lipsește logica instanței atunci cand face o asemenea afirmație, pe de o parte recunoaște ca acordul de edificare primit de la reclamanți este nul, intrucat la acel moment proprietatea terenului era a statului (deci acest acord a existat) iar pe de alta parte spune ca recurenții nu au avut acordul acestora.
Asa cum rezulta si din înscrisul citat si de instanța, reclamanții recunoșteau la acel moment ca construcțiile sunt edificate in limita hotarelor dintre proprietăți, asa cum erau ele recunoscute de către acestea.
Se menționează ca din probele administrate rezulta ca suprafața de 68 mp., a fost ocupata fara a se justifica vreun titlu, si ca atare urmează a se restitui aceasta suprafața de teren.
Este adevărat ca înscrisul care atesta acest aspect nu a fost original, dar in contextul in care acesta a fost recunoscut de parații D. ca purtând semnaturile părinților acestora, nu mai era nevoie a se mai depune originalul, intrucat reciurenții nu il dețineau, nefiind parte in acel act.
Pentru a se clarifica aspectul in cauza, recurenții arată că au solicitat citarea numitei M. Constanta ca martora si persoana care le-a înmânat înscrisul, fie pentru a depune originalul, fie a recunoaște ca acel înscris a existat in original.
Ca urmare a subiectivismului instanței, aceasta le-a respins cererea, motivat de faptul ca reclamanții au depus la dosar o declarație notariala din care rezulta ca numita M. Constanta nu mai poseda niciun alt act original, cu privire la aspectele deduse judecații.
Aceasta exprimare, nu a lămurit cauza, intrucat inexistenta vreunui alt original nu era suficient sa lămurească cauza sub toate aspectele, ci numai audierea acesteia, referitoare la întreaga operațiune juridica, respectiv la ce proprietate au cumpărat părinții acesteia de la familia D., in ce context s-a întocmit actul pentru suprafața de 68 mp., cine l-a semnat si de ce nu s-a încheiat actul autentic la acel moment, pentru ca in final, prin declarația acesteia, sa se confirme sau sa se infirme daca actualele construcții sunt pe aceleași aliniamente cu cele in locul cărora au fost amplasate actualele construcții ce se cer a fi demolate.
A refuza audierea unui martor despre care se știe ca mărturia sa este singura care poate lamuri aspectele, trădează, în opinia recurenților, un subiectivism cras si lipsa de profesionalism din partea instanței de apel.
Aceeași lipsa de profesionalism s-a manifestat in soluția instanței, atunci când afirma in motivare ca este vorba de uzucapiunea de 10-20 de ani si întrucât recurenții nu au prezentat just titlu aceasta nu operează, însă probabil ca instanța nu a auzit de joncțiunea posesiilor: daca in anul 1948, fosta proprietara, Manblescu Constanta, intra in posesia celor 68 mp., din 1948 si până în 2007, când au introdus acțiunea reclamanții, sunt mai mult de 30 de ani.
În opinia recurenților, instanțele nu numai ca încalcă dispozițiile legale, dar le mistifica in așa fel încât sa poată justifica o anumita soluție.
În ceea ce privește așa zisa falsificare a înscrisului autentic, aceasta poate exista sau nu poate exista, însă, în condițiile în care recurenții afirmă ca documentele, așa cum le dețin, le-au primit de la avocata de la acel moment a doamnei M. Constanta, care s-a ocupat de toate aspectele juridice, trebuiesc lămurite tot de doamna M..
Recurenții arată că nu au știut si nu au bănuit ca acel pasaj ar fi fost inserat ulterior, situație in care acest aspect putea fi evitat, depunând o copie conforma.
De altfel, recurenții nu au putut vedea raportul de expertiza, întrucât apărătorul acestora a solicitat sa lase cauza la sfârșitul listei, insa instanța a pășit la judecarea acesteia, fără a da curs rugăminții acestuia.
Soluția ce se va adopta, în opinia recurenților urmează a se circumscrie audierii obligatorii a numitei M. Constanta, în calitate de martora.
În drept: dispozițiile art.304 pct.9, art. 312 alin.3 Codul de procedura civila.
Intimata P. A. L. a formulat întîmpinare prin care a solicitat în esență, respingerea recursului ca nefondat.
Curtea a încuvințat probele solicitate de către părți la termenul de judecată din 04.12.2012 pentru motivele indicate în încheierea de la acel termen de judecată, însă ulterior rămînerii cauzei în pronunțare ca urmare a închiderii fazei dezbaterilor, recurenții au depus la dosar în copii necertificate un înscris sub semnătură privată intitulat declarație a numitei Ciuprun A., schițe ale imobilului, contract de prestări servicii nr.2382/07.04.1984, memoriu tehnic, adresa a . alte înscrisuri, înscrisuri ce nefiind solicitate la termenul la care s-au încuviințat probele și nefiind puse în discuția intimaților, în vederea respectării principiului contradictorialității și a dreptului la apărare al intimaților nu pot fi avute în vedere la pronunțarea prezentei decizii.
La dosarul cauzei s-au depus dovada achitării taxei de timbru și a timbrului judiciar.
Examinînd decizia recurată prin prisma criticilor formulate, Curtea reține următoarele:
Astfel, în ceea ce privește critica recurenților potrivit căreia instanța de apel ar fi ignorat faptul că suprafața de teren deținută în proprietate de către intimați reclamanți ar fi de 334 mp, fără a se menționa si suprafața primita printr-o alta decizie de restituire de către intimații reclamanți astfel că în mod greșit s-a dispus obligarea recurenților a lăsa în deplină proprietate și posesie 68 mp care depășesc astfel suprafața de 334 mp, deși nu se putea admite acțiunea decât pînă la completarea in natura a suprafeței de 334 mp., Curtea o apreciază ca nefondată. Astfel, recurenții nu sunt în măsură să indice sau să facă dovada existenței vreunei decizii de restituire referitoare la o suprafață de teren de 334 mp, aceasta fiind doar suprafață indicată cu ocazia efectuării celor două expertize topografice în cauză, respectiv la judecătorie și în apel, ca fiind suprafața reală ocupată în fapt de recurenți, și pentru care dețin titlu de proprietate doar corespunzător celor 308 mp, justificați cu certificatul de atestare a dreptului de proprietate privată nr. 966/2 din 01.02.1995.
Mai mult, în condițiile în care pe de-o parte, autoarea recurenților pârâți, numita M. (B.) C. dobîndise o suprafață 308 mp teren și clădirea situate în .. 23, sector 2 tocmai de la autorul intimaților D. P. P. prin contractul de vânzare-cumpărare nr._/23.11.1948, iar ca urmare a contractului de schimb autentificat sub nr.5212/17.11.1979 prin care recurenții pârâți au dobîndit de la aceeași M. C. construcția, prin decizia nr. 333 din 23.04.1980 a Comitetului Executiv al Consiliului Popular al Sectorului 2 terenul în suprafață de 308 mp aferent construcției ce a făcut obiect al contractului de schimb a fost trecut, începând cu 17.11.1979, în proprietatea statului în temeiul art. 30 alin. 2 din Legea nr. 58/1974, astfel că certificatul de atestare a dreptului de proprietate privată nr. 966/2 din 01.02.1995 emis în favoarea recurenților se referea la aceeași suprafață din terenul identificat mai sus, de 308 mp, nu se putea restitui recurenților în proprietate o suprafață de teren mai mare, de 334 mp.
Totodată, în condițiile în care autorul intimaților D. M. P. dobîndise prin contractele de vânzare-cumpărare nr. 7113/26.04.1928 o suprafață de teren de 125,85 mp în .. 25, iar prin contractul de vânzare-cumpărare din 20 aprilie 1932 restul proprietății de la nr. 25, respectiv un teren în suprafață totală de aproximativ 710 mp, din care a înstrăinat 308 mp din proprietatea de la nr. 23 (teren și clădire) numitei C. M. prin contractul de vânzare-cumpărare nr._/23.11.1948, terenul justificat de către intimați cu acte de proprietate are o suprafață de aproximativ 402 mp, așa cum se reține în urma efectuării expertizei topografice, neavînd de unde rezulta o suprafață de 334 mp.
Vor fi respinse și susținerile recurenților potrivit cărora instanța de apel ar fi reținut nelegal că deși construcțiile existente pe cei 68 mp au fost edificate in urma unor autorizații de construcție nu ar fi legale, fiind executate fără acordul reclamanților deoarece Tribunalul a avut în vedere, în urma analizării titlurilor intimaților reclamanți și a recurenților pîrîți, și în raport de concluziile raportului de exertiză topografică efectuat în fața instanței, că aceștia din urmă ocupă o suprafață de 68.60 mp din terenul intimaților fără a-și justifica vreun drept de proprietate și pe care au edificat construcții fiind constructori de rea credință ; împrejurarea că intimații reclamanți și-au exprimat acordul în faza autorizării pentru executarea unor anexe la imobilul proprietatea recurenților, însă condiționat de faptul ca noile construcții să nu le afecteze imobilul, terenul și curtea, nu poate dobîndi altă semnificație decît cea dată de instanța de apel cîtă vreme intimații, prin realizarea în fapt a construcțiilor în litigiu au depășit limitele acordului exprimat și deci condițiile autorizării; pe de altă parte autorizația de construire constituie actul de autoritate al administrației publice locale pe baza caruia se asigură aplicarea masurilor prevazute de lege, referitoare la amplasarea, proiectarea, executarea si functionarea constructiilor, respectiv respectarea normelor de urbanism si amenajare teritoriala prevăzute de lege, și nu are relevanță în privința respectării delimitării prin semne exterioare a două proprietăți vecine. În consecință, după cum s-a reținut în decizia civilă de casare nr.1644/30 nov. 2009, pronunțată de Curtea de Apel București, și ale cărei considerente au autoritate de lucru judecat în prezenta cauză, ele fiind, obligatorii pentru instanța de rejudecare, în conformitate cu prevederile art.315 cpc, intimații reclamanți și-au exprimat acordul pentru executarea unor anexe la imobilul proprietatea recurenților însă condiționat de faptul ca noile construcții să nu le afecteze imobilul, terenul și curtea, astfel încât acest aspect nu mai putea fi reevaluat nici de către instanța de apel și nici în cadrul recursului de față.
Prin urmare, Curtea mai reține că, contrar susținerilor nefondate ale apelanților, instanța de apel nu a calificat ca fiind nul ci ca deplin valabil acordul de edificare a construcțiilor exprimat de intimați, acordat condiționat de neafectarea imobilului, terenului și curții acestora și care însă a fost depășit de către intimații ce și-au realizat construcțiile pe terenul din curtea intimaților, și chiar dacă la acel moment proprietatea terenului era a statului, după cum s-a arătat mai sus, era necesară autorizarea prealabilă realizării unor construcții deoarece astfel se asigura respectarea normelor de urbanism si amenajare teritoriala prevăzute de lege.
În condițiile în care, după cum s-a reținut mai sus, acordul exprimat de intimații reclamanți pentru executarea unor anexe la imobilul proprietatea recurenților condiționat în sensul expus mai sus a fost anterior realizării construcțiilor, realizare ulterioară ce a depășit limitele acestui acord, aceasta nu semnifică, după cum pretind recurenții faptul că intimații recunoșteau la acel moment ca construcțiile sunt edificate in limita hotarelor dintre proprietăți, așa cum erau ele trasate la acel moment.
Nici susținerile recurenților potrivit cărora în mod nelegal instanța de apel nu a avut în vedere înscrisul care atesta vînzarea celor 60 mp de către autorii intimaților către recurenți chiar dacă nu era original deoarece a fost recunoscut de intimați ca purtând semnaturile părinților acestora, astfel că nu mai era nevoie a se mai depune originalul întrucat recurenții nu il dețineau nefiind parte, nu pot fi primite în condițiile în care, după cum s-a reținut în decizia civilă de casare nr.1644/30 nov. 2009 pronunțată de Curtea de Apel București, și ale cărei considerente au autoritate de lucru judecat în prezenta cauză, în fața instanței de recurs ce a pronunțat decizia menționată recurenții pârâți au învederat că renunță la folosirea în cauză a contractului de vânzare cumpărare (înscris sub semnătură privată) prin care D. M. P. și C. D. P. ar fi înstrăinat către C. M. o suprafață de teren de aproximativ 60 mp în București, .. 23, astfel încât acest aspect nu mai putea fi reevaluat nici de către instanța de apel și nici în cadrul recursului de față.
Vor fi apreciate ca nefondate, pentru același considerent al renunțării recurenților de a se mai folosi în cauză de contractul de vânzare cumpărare menționat și susținerile recurenților potrivit cărora în mod nelegal instanța de apel ar fi respins cererea recurenților de audiere în calitate de martor a numitei M. C. ca persoană care le-a înmânat înscrisul, fie pentru a depune originalul, fie a recunoaște ca acel înscris a existat in original deoarece această probă se referea la înscrisul la care recurenții renunțaseră a se folosi, astfel că proba solicitată nu mai era utilă cauzei nefiind pertinentă, astfel că în mod judicios, cu respectarea prevederilor art.167 alin.1 cpc a fost respinsă de instanță.
Mai mult, încuviințarea audierii numitei M. Constanta apărea ca nefiind utilă și din perspectiva aspectului învederat chiar de către recurenți în recurs, respectiv motivat de faptul ca intimații depuseseră la dosar o declarație notariala din care rezulta ca aceasta a nu mai poseda niciun alt act original cu privire la aspectele deduse judecații. Mai mult, recurenții au renunțat a se folosi de înscrisul menționat în condițiile în care potrivit prevederilor art.139 cpc părțile sunt obligate să depun un înscris în copie să prezinte originalul acestuia sub pedeapsa neluării acestuia în seamă; dintr-o altă perspectivă.
În ceea ce privește susținerile apelanților referitoare la dubiul existent în privința falsificării înscrisului autentic reprezentat de contractul de schimb, aceasta sunt nefondate cîtă vreme după cum rezultă prin raportul de expertiză criminalistică efectuat în cauză rezultă că mențiunea din cuprinsul acestuia privind vînzarea „ în curte garaj și magazii” a fost adăugată prin dactilografiere după întocmirea actului adică ulterior întocmirii, neavînd relevanță cine este autorul falsului și dacă recurenții au știut că acel pasaj ar fi fost inserat ulterior cîtă vreme recurenții erau cei care înțelegeau a se folosi de el și, mai mult, nu au contestat corectitudinea acestuia în fața instanței de apel.
Vor fi apreciate ca vădit nefondate și susținerile recurenților privind lipsa de profesionalism din partea instanței de apel care reține ca este vorba de uzucapiunea de 10-20 de ani și întrucât recurenții nu au prezentat just titlu aceasta nu operează, fără a fi auzit de joncțiunea posesiilor. În ceea ce privește posesia scurtă, într-adevăr prevederile art.1895 c.civ statuează că,,cel ce câștigă cu bună –credință și printr-o justă cauză un nemișcător determinat va prescrie proprietatea aceluia prin zece ani, dacă adevăratul proprietar locuiește în circumscripția tribunalului județean unde se află nemiscatorul, și prin douăzeci de ani dacă locuiește afara din acea circumscripție.,, Prin urmare, pentru a opera uzucapiunea scurtă, este necesară îndeplinirea concomitentă a mai multor condiții, astfel cum s-a reținut în jurisprudența constantă a instanțelor judecătorești și în doctrină (D. civil. Drepturi reale principale, E.. All B. 2001, C. B.), și anume să existe o posesie utilă asupra lucrului, posesia utilă să se întemeieze pe un just titlu, posesia să dureze de la 10 la 20 de ani, posesia să fie de bună credință. Potrivit prevederilor art.1895 c.civ ,,justa cauza este orice titlu translativ de proprietate, precum vinderea, schimbul etc. Un titlu nul nu poate servi de baza prescripție de 10 până la 20 ani. Un titlu anulabil nu poate fi opus posesorului care a invocat prescripția de 10 până la 20 ani, decât de cel ce ar fi avut dreptul de a cere anularea sa, sau de reprezentanții dreptului sau, dacă posesorul n-a cunoscut cauza anulabilitatii.,,
În cauză, recurenții, aspect necontestat, nu posedă nici un asemenea just titlu, respectiv nici un act translativ de proprietate care să provină de la adevăratul proprietar, asupra suprafeței de 68,60 mp, și prin urmare nu îndeplinesc o cerință a legii pentru a se prevala de uzucapiunea scurtă.
În ceea ce privește uzucapiunea de 30 de ani, nu poate fi vorba de nici o joncțiune a posesiilor cîtă vreme, pe de-o parte, aceasta este, după cum a statuat doctrina (D. civil. Drepturi reale principale, E.. All B. 2001, C. B.) facultativă astfel că trebuie cerută expres, or recurenții nu au solicitat pînă la formularea prezentului memoriu o asemenea cerere, iar pe de altă parte dacă am admite potrivit principiului de raționament logic de reducere la absurd teza recurenților cum că autoarea acestora M. Constanta ar fi început în anul 1948, să exercite posesia asupra terenului în litigiu, termenul de prescripție tot nu s-ar fi împlinit deoarece dispozițiile art.30 din Legea nr.58/1974 și art.44 din Legea nr.59/1974 au întrerupt curgerea termenului de prescripție aflat în curs, bunul imobil fiind trecut în proprietatea statului, și fiind astfel scos din circuitul civil, astfel că începînd cu 1 ianuarie 1990 a început să curgă un nou termen de prescripție de 30 de ani nu fusese împlinit până în 2007 când a fost introdusă acțiunea.
Nefondate sunt și susținerile recurenților potrivit cărora aceștia nu au putut lua la cunoștință de raportul de expertiză criminalistică deoarece deși apărătorul acestora ar fi solicitat sa lase cauza la sfârșitul listei instanța a pășit la judecarea acesteia fără a da curs rugăminții sale deoarece pe de-o parte, susmenționatul raport a fost depus la dosar potrivit rezoluției de primire a Tribunalului, la data de 18.04.2012, în condițiile în care termenul următor de judecată fusese stabilit la29.05.2012, deci cu respectarea termenului prevăzut de dispozițiile art.209 C.pr.civ iar pe de altă parte, respingînd cererea apărătorului de lăsare a cauzei la finalul ședinței, în condițiile în care cauza a fost luată la ordine, după cum rezultă din cuprinsul încheierii de dezbateri de la termenul de judecată din 29.05.2012 instanța a dispus amânarea pronunțării pentru ca recurenții să-și poată asigura apărarea.
Pentru aceste considerente, Curtea, în temeiul prevederilor art.312 cpc, va respinge recursul declarat de recurenții-pârâți ca nefondat.
Văzînd și dispozițiile art.274 alin.1 și 3 cpc, Curtea va obligă pe recurenți ca părți căzute în pretenții la plata către intimatele P. M. și G. S. a sumei de 2500 lei, cheltuieli de judecată, reduse corespunzător valorii pricinii și muncii efectiv îndeplinite de apărătorul acestora prin prezentarea la un singur termen de judecată și formularea concluziilor orale și scrise.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
DECIDE:
Respinge recursul declarat de recurenții-pârâți B. S. G. și B. L. M. G. V. împotriva sentinței civile nr.593A/08.06.2012, pronunțate de Tribunalul București-Secția a III-a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații-reclamanți P. M.-M., G. (P.) S. R. S. și P. A. L., ca nefondat.
Obligă pe recurenți la plata către intimatele P. M. și G. S. a sumei de 2500 lei, cheltuieli de judecată, reduse.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică de la data de 11.12.2012.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
B. A. S. G. S. C. B. T.
GREFIER
E. D. C.
Red. SB
Tehnored. .> 2 ex. / ………………..
Tribunalul București – Secția a III-a Civilă
Judecător: L. C. S., I. N.
| ← Pretenţii. Decizia nr. 2279/2012. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Expropriere. Decizia nr. 216/2012. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
