Legea 10/2001. Decizia nr. 1210/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI

Curtea de Apel BUCUREŞTI - Sentințe și decizii civile / 2016

Decizia nr. 1210/2013 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 03-07-2013 în dosarul nr. 1210/2013

Dosar nr._

(_ )

ROMANIA

CURTEA DE APEL BUCURESTI

SECTIA A III A CIVILA ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE

DECIZIA CIVILĂ NR.1210

Ședința publică de la 03.07.2013

Curtea constituită din:

PREȘEDINTE - I. A. H. P.

JUDECĂTOR - E. V.

JUDECĂTOR - A. D. T.

GREFIER - Ș. P.

* * * * * * * * * * *

Pe rol se află pronunțarea recursului declarat de recurentul-reclamant C. D. V., împotriva deciziei civile nr.338 A din 02.04.2013 pronunțată de Tribunalul București – Secția a III-a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata-pârâtă MEȚIANU E. – V. și cu intimații – chemați în garanție S. R. PRIN MINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR, P. M. BUCUREȘTI prin PRIMARUL GENERAL și ..

P. are ca obiect - Legea nr.10/2001.

Dezbaterile cauzei și susținerile părților au avut loc în ședința publică de la 19.06.2013, fiind consemnate în încheierea de la acea dată care face parte integrantă din prezenta decizie, când, curtea, pentru a da posibilitate părților să depună note scrise și în vederea deliberării, a amânat pronunțarea la 26.06.2013 și apoi la 03.07.2013, hotărând următoarele:

CURTEA,

Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 19 noiembrie 2007, pe rolul Tribunalului București sub nr._/3/2007, reclamanții C. V. C. și C. D. V. au chemat în judecată pe mai mulți pârâți, printre care și Mețianu E. V., solicitând instanței ca prin hotărârea pe care o va pronunța să fie obligați pârâții să lase reclamanților în deplină proprietate și posesie mai multe apartamente situate în imobilul din București, .. 26, sector 1, cu cheltuieli de judecată. În motivarea cererii, reclamanții au arătat că sunt succesori în drepturi, în urma transmiterii succesorale ai numitei B. V., decedată la data de 03 aprilie 1962, care a fost proprietară a imobilului menționat conform contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 709 din 11 ianuarie 1933 de Tribunalul I. – Secția notariat, iar acesta a fost preluat de stat în temeiul Decretului nr. 92/1950, deși autoarea lor făceau parte din categoriile exceptate de la naționalizare. S-a mai arătat că pârâta deține apartamentul nr. 1, de la parter al imobilului ce face obiectul cauzei potrivit contractului de vânzare-cumpărare nr. 6056/_ din 17 mai 2000 încheiat cu ., iar titlul acesteia nu este preferabil în raport cu titlul reclamantei, statul neputând transmite actualului proprietar mai mult decât a deținut. În drept, reclamanta și-a întemeiat acțiunea pe dispozițiile art. 112 din Codul de procedură civilă, art. 480 și 481 Cod civil, art. 6 alin. 3 din Legea nr. 213/1998, art. 2 alin. 1 din Legea nr. 10/2001.

Prin sentința civilă nr. 973 din 23 mai 2008 a Tribunalului București, a fost declinată competența soluționării cererii disjunse față de pârâta Mețianu E. V., constituindu-se astfel dosarul nr._/299/2008 al Judecătoriei Sectorului 1 București.

La data de 05 decembrie 2008, pârâta a formulat o cerere de chemare în garanție împotriva pârâților Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor, P. M. București și ., prin care a solicitat obligarea acestora la o dreaptă și prealabilă despăgubire, constând în contravaloarea apartamentului la valoarea de circulație și îmbunătățirile utile aduse locuinței și constatarea unui drept de retenție. În drept, au fost invocate prevederile art. 60 – 63 din Codul de procedură civilă, ale Legii nr. 10/2001, ale Legii nr. 112/1995 și art. 998 – 999 Cod civil.

Prin sentința civilă nr._ din 16 decembrie 2009 a Judecătoriei Sectorului 1 București, s-au respins ca neîntemeiate excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei, excepția lipsei calității procesuale pasive ca neîntemeiată, excepția inadmisibilității, a admis acțiunea formulată de reclamanții C. V. și C. D. V., în contradictoriu cu pârâta Mețianu E. V. și a fost obligată pârâtă să lase reclamanților în deplină proprietate și liniștită posesie apartamentul nr. 1 situat la parterul imobilului din București, .. 26, sector 1, s-a respins capătul de cerere privind cheltuielile de judecată ca neîntemeiat, s-a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Economiei și Finanțelor ca neîntemeiată și a respins cererea de chemare în garanție formulată de pârâtă în contradictoriu cu în contradictoriu chemații în garanție Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor, P. M. București prin Primarul General și ., ca neîntemeiată.

Pentru a pronunța această hotărâre prima instanță a reținut următoarea situație de fapt și de drept:

Conform actului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 709 din 11 ianuarie 1933 de Tribunalul I. – Secția Notariat (filele 11 – 12 dosar fond), numita B. V. a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului situat în București, Calea Dorobanților nr. 124, actualmente București, .. 26, sector 1 (fila 29 dosar fond).

Conform înscrisurilor depuse de reclamanți (filele 15 – 17 și 21 – 26 dosar fond), aceștia sunt succesorii în drepturi în urma transmiterii succesorale a patrimoniului numitei B. V..

Prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 6056/_ din 17 mai 2000 (fila 33 dosar fond), încheiat cu ., pârâta Mețianu E. V. a dobândit apartamentul nr. 1 de la parter al imobilului menționat mai sus.

Pronunțându-se cu prioritate conform art. 137 alin. 1 Cod de procedură civilă asupra excepțiilor invocate de pârâtă, instanța a apreciat că excepțiile lipsei calității procesuale active și lipsei calității procesuale pasive sunt neîntemeiate, în condițiile în care neconcordanța dintre adresa inițială și cea actuală a imobilului ce face obiectul cauzei nu este de natură să lipsească părțile de calitate procesuală, în condițiile în care reclamanții au făcut proba calității inițiale de proprietar a autoarei lor și a transmiterii succesorale succesive în persoana lor, pe de o parte și a modificării pe parcursul unei lungi perioade de timp a adresei poștale a imobilului, existând identitate între imobilul menționat în actele de proprietate ale autoarei reclamanților și imobilul revendicat.

Pentru aceste motive, instanța a respins ca neîntemeiate excepțiile lipsei calității procesuale active și lipsei calității procesuale pasive.

În ceea ce privește excepția inadmisibilității acțiunii, instanța a respins-o ca neîntemeiată, având în vedere că prin dispozițiile art. 21 din Constituția României și art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului a fost consacrat accesul liber la justiție, iar Legea nr. 10/2001 nu a prevăzut nicio interdicție privind formularea acțiunii în revendicare de către proprietarul deposedat împotriva cumpărătorului de la stat în baza Legii nr. 112/1995, deținător actual al imobilului, o soluție contrară încălcând dreptul de proprietate și principiul liberului acces la justiție.

Imobilul a fost preluat de stat in baza Decretului nr. 92/1950 act neconstituțional în raport cu Constituția din 1948, care la art. 8 alin. 1 garanta dreptul de proprietate.

Mai mult, s-a constatat că nu au fost respectate dispozițiile Decretului 92/1950, care prin art. 1 exceptează de la naționalizare imobilele aparținând intelectualilor, militarilor, muncitorilor și micilor meseriași, iar în speță autoarea reclamanților a fost profesoară.

Instanța a reținut că acțiunea in revendicare este acea acțiune reală pornită de proprietarul neposesor împotriva posesorului neproprietar, constituind cel mai energic mijloc de apărare a dreptului de proprietate, și presupune, având în vedere aceste caracteristici, prin raportare la dispozițiile art. 1169 Cod civil, dovada dreptului de proprietate al celui ce o formulează. În cazul în care pârâtul invocă, la rândul său, un titlu de proprietate, revine instanței sarcina de a compara titlurile opuse de părți, dând preferință aceleia ce are un titlu mai caracterizat.

Prin art. 6 din Legea nr. 213/1998, instanțele au fost îndrituite sa verifice conformitatea cu dispozițiile constituționale a actelor normative emise anterior anului 1991, iar în asemenea situație, se constată ca prevederile Decretului nr. 92/1950 contravin Constituției României in vigoare la momentul respectiv, potrivit cărora proprietatea particulară se bucura de o protecție specială, cetățenii Republicii Populare Romane erau egali în fața legii, iar exproprierile pentru cauză de utilitate publică se făceau pe baza unei legi și cu o dreaptă și prealabilă despăgubire stabilită prin justiție. Totodată, prevederile decretului menționat contravin dispozițiilor legale in vigoare la acea data, respectiv art. 481 Cod civil, potrivit căruia „nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa, afară numai pentru cauză de utilitate publică și primind o dreaptă și prealabilă despăgubire”, precum și dispozițiilor tratatelor internaționale la care România era parte privitoare la proprietate, și anume Declarația Universală a Drepturilor Omului.

În cauză, a reținut instanța cu prioritate, față de prevederile art. 2 alin. 2 din Legea nr. 10/2001, că autoarea reclamanților, ca persoană al cărei imobil a fost preluat în mod abuziv, păstrează calitatea de proprietar avută la momentul preluării, dobândită prin actul de vânzare-cumpărare nr. 709 din 11 ianuarie 1933.

În aceste condiții, reclamanții au un titlu de proprietate anterior și pe care preluarea de către stat, neconformă cu normele legale, nu este de natură a-l invalida.

De asemenea, reclamanții au făcut dovada că sunt proprietarii imobilului, văzând cele menționate mai sus, în vreme ce pârâta a contractat cu un neproprietar, care nu putea și nu i-a transmis niciodată dreptul de proprietate, iar apărările pârâtului referitoare la buna credință nu pot căpăta în nici o situație relevanță privind cererea de revendicare imobiliară. Astfel, în cadrul acțiunii în revendicare imobiliară buna credință se analizează doar în cazul în care nici una dintre părți nu are titlu de proprietate, situație în care se dă câștig de cauză părții care are posesia mai bine caracterizată. Buna credință nu duce prin ea însăși și în lipsa unui titlu provenind de la adevăratul proprietar la dobândirea dreptului de proprietate imobiliară.

Singura situație în care buna credință la încheierea unui act juridic cu un neproprietar poate prezenta relevanță în dobândirea drepturilor reale imobiliare este uzucapiunea de 10 – 20 ani, însă atunci dobândirea proprietății nu este efectul imediat și direct al actului încheiat cu neproprietarul și al bunei credințe, ci se produce ca urmare a exercitării unei posesii utile pe toată durata prescrisă de lege. Așadar, chiar reglementarea instituției uzucapiunii de 10 – 20 ani este confirmarea faptului că actul de vânzare încheiat cu un neproprietar nu are ca efect dobândirea proprietății imobiliare de către cumpărătorul de bună credință, căci titlul provenit de la neproprietar nu este suficient prin el însuși, ci pentru dobândirea proprietății se cere drept condiție și exercitarea ulterioară a unei posesii pe tot timpul prescris de lege.

În ceea ce privește Legea nr. 10/2001 și în mod special art. 45 alin. 2 din acest act normativ (fostul art. 46), instanța a constatat că aceste dispoziții nu aduc nici o noutate în privința celor enunțate mai sus. Astfel, Legea nr. 10/2001 reglementează doar măsurile reparatorii în raportul dintre „persoana îndreptățită” și organele și unitățile deținătoare, deci în raporturile cu alții decât persoanele fizice cumpărătoare de la stat. Nici un text din această lege nu vizează raportul juridic direct dintre proprietarul deposedat și cumpărătorul persoană fizică de la stat, acest raport juridic rămânând supus pe deplin Codului civil (singurele dispoziții din Legea nr. 10/ 2001 care au incidență în ce privește dreptul comun și care sunt incidente și în raporturile dintre adevăratul proprietar și cumpărătorul de la stat sunt cele ale art. 45).

Incidența art. 45 (fostul art. 46) din Legea nr. 10/2001 în raporturile dintre adevăratul proprietar și cumpărătorul de la stat se limitează însă exclusiv la situația acțiunii în declararea nulității actului juridic, fără a se referi la raporturile dintre cumpărător și proprietarul deposedat în materia revendicării, nu modifică principiile comparării titlurilor și nici nu declară preferabil titlul subdobânditorului de la stat față de actul opus de un verus dominus. Opinia contrară celor afirmate de instanță mai sus, anume că Legea nr. 10/2001 ar viza și cererea de revendicare a adevăratului proprietar împotriva cumpărătorului de la stat și chiar ar acorda preferință „dreptului” acestuia (de bună credință) în cadrul acestei revendicări de către adevăratul proprietar, ar atrage consecințe inacceptabile în raport de principiile fundamentale ale dreptului.

Astfel, având în vedere că „dreptul” cumpărătorului nu s-a dobândit ex contractu, prin transmitere de la vânzător, prin interpretarea textului actualului art. 45 alin. 2 din Legea nr. 10/2001 în sensul că acordă preferință „dreptului” cumpărătorului, se ajunge la consecința că acest „drept” al cumpărătorului a fost constituit chiar prin lege, s-a născut ex lege, tocmai din art. 45 alin. 2 din Legea 10/2001. Însă această naștere ex lege a „dreptului” cumpărătorului nu s-ar putea face decât in detrimentul dreptului adevăratului proprietar deposedat de statul comunist, căci ipoteza fundamentală a cauzei este tocmai aceea că preluarea imobilului de către stat s-a făcut fără titlu, deci nu a operat transferul proprietății către stat, iar reclamanții nu au pierdut niciodată dreptul de proprietate.

În ultimă instanță, aceasta ar însemna că recunoașterea „dreptului” cumpărătorului s-ar face printr-o „confiscare” concomitentă a proprietății de la adevăratul proprietar, care și-ar pierde dreptul de proprietate chiar ca efect al Legii nr. 10/2001, pierdere care ar fi însă o nouă „expropriere”, dincolo de limitele permise constituțional. S-ar ajunge astfel la o nouă încălcare flagrantă a dreptului la proprietate, reglementat ca drept fundamental de Constituția României și de art. 1 din primul protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului si a libertăților fundamentale, ratificată de România, care stabilește: „Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publica și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional”.

Semnificativă în materie este și Hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului din 01 decembrie 2005, în cauza P. contra României, prin care s-a constatat încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 și care, deși privește acțiuni în justiție referitoare la imobile naționalizate formulate de reclamant anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, este deosebit de importantă raportat la consecințele pe care actele normative neclare, susceptibile de interpretări diferite, precum și practica judiciară neunitară le pot genera.

În cauză s-a reținut că reclamantul, al cărui imobil fusese naționalizat, a avut un „bun” în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1, pentru că, în primul rând, așa cum a indicat Guvernul, în afara unor circumstanțe excepționale (uzucapiunea sau, pentru o doctrină minoritară și o jurisprudență foarte rară, aparența), o jurisprudență constantă înregistrată până în 2001 admitea acțiunea în revendicare introdusă de adevăratul proprietar împotriva cumpărătorului, chiar de bună credință, al lucrului altuia. Reclamantul putea deci în mod legitim să spere că își va concretiza interesul patrimonial ca urmare a admiterii unei eventuale acțiuni în revendicare introduse împotriva cumpărătorilor. În al doilea rând, în ceea ce privește recunoașterea acestui interes de către Stat, art. 2 alin. 2 al Legii nr. 10/2001 prevede expres că persoanele proprietare ale unor imobile pe care S. le-a preluat fără titlu valabil păstrează calitatea de proprietar. Nu este deci vorba de un nou drept, ci de recunoașterea explicită și retroactivă a supraviețuirii vechiului drept și trebuie să se observe că legea nu face nici o distincție între situația imobilelor vândute chiriașilor, și imobilele rămase în patrimoniul Statului.

După . Legii nr. 10/2001, reclamantul s-a văzut în imposibilitatea de a recupera posesia părților nerestituite ale imobilului său, legea acordându-i exclusiv posibilitatea unei restituiri în echivalent prin jocul combinat al art. 189 și 46 ale Legii nr. 10/2001. În plus, acesta nu mai avea la îndemână introducerea împotriva dobânditorilor a unei acțiuni în revendicare fondată pe dreptul comun. Chiar presupunând că acesta ar fi putut să introducă o astfel de acțiune, șansele sale de succes ar fi fost incerte, având în vedere jurisprudența constantă a Curții Supreme care a respins sistematic acțiunile în revendicare dacă se constată buna credință a cumpărătorilor. Această schimbare imprevizibilă a jurisprudenței a avut ca efect să-l priveze pe reclamant de orice posibilitate rezonabilă de a recupera posesia apartamentelor vândute vechilor chiriași, cum ar fi putut în mod legitim să spere.

În lumina celor expuse, Curtea a constatat că S. nu și-a respectat obligația pozitivă de a reacționa în timp util și în mod coerent față de problema de interes general pe care o constituie restituirea sau vânzarea de imobile intrate în posesia sa în baza decretelor de naționalizare. În consecință, S. nu și-a respectat obligația de a recunoaște reclamantului să se bucure efectiv de dreptul său de proprietate garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 – rupând astfel „justul echilibru” între cerințele interesului public și imperativele protejării dreptului celui interesat în legătură cu bunurile sale și, prin urmare, a existat încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1.

De asemenea, în mai multe cauze împotriva României, care conturează deja o practică judiciară constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului (Porteanu, Rabinovici, J., Toganel și G. contra Romaniei), Curtea a remarcat faptul că Legea nr. 247/2005 nu funcționează în prezent în așa fel încât să conducă la acordarea efectivă a unei despăgubiri foștilor proprietari deposedați de imobilele lor naționalizate și că această lege nu ia în calcul prejudiciul suferit de persoanele private astfel de bunurile lor, înainte de ., din cauza unei absențe prelungite a despăgubirii. Astfel, ea a constatat că procedura de aprobare a proprietății de către Consiliul național al valorilor mobiliare – „CNVM” și transformarea titlurilor de valoare ale primei în acțiuni cotate la bursă, operațiuni necesare pentru ca despăgubirile prevăzute de legea susmenționată să poată avea o valoare efectivă, nu s-au încheiat până în prezent. Prin urmare, Curtea a considerat că privarea reclamanților din cauzele respective de dreptul lor de proprietate asupra imobilului în chestiune, combinată cu lipsa totală a despăgubirii, i-au făcut să sufere o greutate disproporționată și excesivă, incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor lor garantat de art. 1 al Protocolului nr. 1.

Concluzia instanței, față de toate cele expuse, a fost așadar că nu se poate acorda preferință cumpărătorului de la stat în fața lui verus dominus, trebuind să fie dată prevalență principiului fundamental al respectării dreptului de proprietate, motive pentru care instanța a apreciat că acțiunea este întemeiată.

Pentru aceste motive, în temeiul dispozițiilor legale menționate, instanța a admis acțiunea și a obligat pe pârâtă să lase reclamanților în deplină proprietate și liniștită posesie apartamentul nr. 1, situat la parterul imobilului din București, .. 26, sector 1.

În ceea ce privește cererea de chemare în garanție, pronunțându-se cu prioritate conform art. 137 alin. 1 din codul de procedură civilă asupra excepției lipsei calității procesuale pasive invocate de chematul în garanție S. R., instanța a reținut că potrivit dispozițiilor Legii nr. 10/2001, în redactarea existentă la data depunerii cererii de chemare în garanție, acțiunile formulate de foștii chiriași se îndreaptă împotriva Statului R. prin Ministerul Finanțelor Publice, astfel încât instanța a respins ca neîntemeiată excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Economiei și Finanțelor.

Prin cererea de chemare în garanție formulată de pârâtă, aceasta a solicitat obligarea chemaților în garanție la o dreaptă și prealabilă despăgubire, constând în contravaloarea apartamentului la valoarea de circulație și îmbunătățirile utile aduse locuinței și constatarea unui drept de retenție.

Instanța a reținut că acestei cereri i se aplică legea existentă la momentul depunerii și anume 05 decembrie 2008, potrivit principiului tempus regit actum, astfel că la acea dată Legea nr. 10/2001 prevedea posibilitatea solicitării de către foștii chiriași din imobilele naționalizate doar a prețului actualizat al locuinței și nu a valorii de piață a imobilului, astfel încât în temeiul art. 50 alin. 2 și 3 din Legea nr. 10/2001, în redactarea existentă la data de 05 decembrie 2008, instanța a apreciat ca neîntemeiat capătul din cererea de chemare în garanție având ca obiect restituirea valorii de piață a imobilului.

În ceea ce privește capătul de cerere vizând îmbunătățirile utile aduse locuinței, instanța a reținut că la dosarul cauzei nu există nicio probă în sensul că astfel de îmbunătățiri, constituite în cheltuieli necesare și utile, ar fi fost aduse de către pârâtă, deși aceasta avea potrivit art. 1169 cod civil sarcina probei celor susținute, motiv pentru care apreciază că și acest capăt de cerere este neîntemeiat.

În ceea ce privește capătul de cerere vizând dreptul de retenție, instanța a apreciat că în lipsa obligării chemaților în garanție și a reclamanților la plata unei sume de bani, nu există acel debitum cum rem iunctum de care depinde reținerea unui drept de retenție, astfel încât și acest capăt de cerere este neîntemeiat.

Pentru aceste motive, în temeiul dispozițiilor legale menționate, instanța a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în garanție.

Prin decizia civilă nr. 602 pronunțată la data de 28 mai 2010 de Tribunalul București – Secția a V a Civilă, în dosarul nr._/299/2008, a fost admis apelul formulat împotriva acestei sentințe care a fost schimbată în parte în sensul că a fost admisă în parte cererea de chemare în garanție formulată de pârâta Mețianu E. V. în contradictoriu cu garantul Municipiul București; acesta a fost obligat să plătească suma de 474.641 lei, reprezentând valoarea de circulație a apartamentului situat în București, .. 26, parter, .; au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței.

Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a reținut că soluția primei instanțe asupra acțiunii în revendicare este corectă.

Astfel, Legea nr. 10/2001 respectând dispozițiile art. 6 din Convenția Europeana pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale și ale art. 21 din Constituia României nu prevede nicăieri o interdicție privind formularea de acțiuni în revendicare de către fostul proprietar împotriva cumpărătorului de la Stat în baza Legii nr. 112/1995 deținător actual al imobilului. Or, unde legea nu interzice, este permis. Legea nr. 10/2001 reglementează doar măsurile reparatorii în raporturile dintre persoana îndreptățită și organele și unitățile deținătoare, deci în raporturile cu alții decât cu persoane fizice cumpărătoare de la stat.

A aprecia în sensul inadmisibilității unei acțiuni pe motiv că partea nu a urmat o procedură prealabilă la care legea nu o obliga, atâta vreme cât nu se încadrează în nici una din ipotezele reglementate de dispozițiile speciale vizând procedurile de restituire înseamnă o îngrădire nejustificată a accesului la justiție.

Conform înscrisurilor depuse de reclamanți (filele 15 – 17 și 21 – 26 dosar fond), aceștia sunt succesorii în drepturi în urma transmiterii succesorale a patrimoniului numitei B. V..

Acțiunea în revendicare este acea acțiune reală pornită de proprietarul neposesor împotriva posesorului neproprietar, constituind cel mai energic mijloc de apărare a dreptului de proprietate și presupune având în vedere aceste caracteristici prin raportare la dispozițiile art. 1169 Cod civil, dovada dreptului de proprietate a celui ce o formulează. În situația în care pârâtul invocă la rândul său un titlu de proprietate, revine instanței sarcina de a compara titlurile opuse, dând preferință aceluia care are un titlu mai caracterizat.

Instanțele au fost îndrituite prin art. 6 din Legea nr. 213/1998 să verifice conformitatea cu dispozițiile constituționale a actelor normative emise anterior anului 1991 iar în asemenea situație s-a constatat că prevederile Decretului nr. 92/1950 contravin Constituției României în vigoare la momentul respectiv, potrivit cărora proprietatea particulară se bucura de o protecție specială, cetățenii Republicii Populare Române erau egali în fața legii, iar exproprierile pentru cauză de utilitate publică se făceau pe baza unei legi și cu o dreaptă și prealabilă despăgubire stabilita prin justiție.

Totodată, prevederile decretelor menționate contravin dispozițiilor legale în vigoare la acea dată, respectiv art. 481 din Codul civil potrivit căruia nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa, afară numai pentru cauză de utilitate publică și primind o dreaptă și prealabilă despăgubire, precum și dispozițiile tratatelor internaționale la care România era parte privitoare la proprietate și anume Declarația Universală a Drepturilor Omului.

Tribunalul a constatat că reclamanții au făcut dovada că au dobândit imobilul prin moștenire de la adevărații proprietari-autori necontestați, față de cele mai sus arătate, în timp ce pârâta a contractat cu un neproprietar care nu putea și nu i-a transmis niciodată dreptul de proprietate, iar apărările acesteia referitor la buna sa credință nu pot căpăta relevanță juridică în ce privește fondul acțiunii în revendicare imobiliară.

În cadrul acțiunii în revendicare imobiliara, buna credință se analizează doar în cazul în care nici una dintre părți nu are titlu de proprietate, situație în care se dă câștig de cauză părții care are posesia mai bine caracterizata. Buna credință nu duce prin ea însăși și în lipsa unui titlu provenind de la adevăratul proprietar la dobândirea dreptului de proprietate imobiliară.

Așadar, chiar reglementarea instituției uzucapiunii de 10 – 20 de ani este confirmarea faptului că actul de vânzare-cumpărare încheiat cu un neproprietar nu are ca efect dobândirea proprietății imobiliare de către cumpărătorul de bună credință, căci titlul provenit de la un neproprietar nu este suficient prin el însuși, ci pentru dobândirea proprietății se cere drept condiție și exercitarea ulterioară a unei posesii pe tot timpul prescris de lege. A interpreta, în această situație că buna credință la încheierea actului cu un neproprietar are drept consecință dobândirea însuși a dreptului de proprietate, semnifică asumarea încălcării textelor Codului civil care reglementează instituția uzucapiunii scurte și consacrarea prin creații pur teoretice a unei adevărate prescripții instantanee asupra imobilelor concluzie ce nu a putut fi acceptată.

Incidența art. 45 (fostul art. 46 ) din Legea nr. 10/2001 în raporturile dintre adevăratul proprietar și cumpărătorul de la stat se limitează exclusiv la situația acțiunii în declararea nulității actului juridic, fără a se referi la raporturile dintre cumpărător și proprietarul deposedat în materia revendicării, nu modifică principiile comparării titlurilor și nici nu declară preferabil titlul subdobânditorului de la stat față de actul opus de un verus dominus. Opinia contrară celor afirmate de instanță, anume că Legea nr. 10/2001 ar viza și cererea de revendicare a adevăratului proprietar împotriva cumpărătorului de la stat și chiar ar acorda preferință dreptului acestuia (de bună credință) în cadrul acestei revendicări de către adevărații proprietar ar atrage consecințe inacceptabile în raport de principiile fundamentale ale dreptului.

Semnificativă în materie este și Hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului din 01 decembrie 2005 în cauza P. contra României prin care s-a constatat încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 și care privește acțiuni referitoare la imobile naționalizate formulate de reclamant anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001; este deosebit de important raportat la consecințele pe care actele normative neclare, susceptibile de interpretări diferite, precum și practica judiciară neunitară le pot genera.

În cauză s-a reținut că reclamantul al cărui imobil fusese naționalizat a avut un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 pentru ca în primul rând așa cum a indicat Guvernul, în afara unor circumstanțe excepționale, o jurisprudență constantă înregistrată până în anul 2001 admitea acțiunea în revendicare introdusă de adevăratul proprietar împotriva cumpărătorului chiar de bună credință, al lucrului altuia. Reclamantul putea deci în mod legitim să spere că își va concretiza interesul patrimonial ca urmare a admiterii unei eventuale acțiuni în revendicare introdusă împotriva cumpărătorilor. În al doilea rând, în ceea ce privește recunoașterea acestui interes de către Stat, art. 2 alin. 2 al Legii nr. 10/2001 prevede expres că persoanele proprietare ale unor imobile pe care S. le-a preluat fără titlu valabil păstrează calitatea de proprietar. Nu este vorba deci de un nou drept ci de recunoașterea explicită și retroactivă a supraviețuirii vechiului drept și trebuie să se observe că legea nu face nicio distincție între situația imobilelor vândute chiriașilor și imobilele rămase în patrimoniul Statului.

Curtea a concluzionat că pentru a aprecia conformitatea conduitei Statului cu art. 1 din Protocolul nr. 1 are ca unică sarcină aceea de a analiza dacă în cauză masurile adoptate de autoritățile române au fost adecvate și suficiente.

Curtea a reținut nerespectarea acestei dispoziții pozitive de către stat ca urmare a incertitudinii juridice generate de lipsa de claritate și de coerență a legislației aplicabile și consecințele acesteia pentru reclamant. În ceea ce privește acțiunea în revendicare, înainte de adoptarea Legii nr. 10/2001 jurisprudența a stabilit că în cazul vânzării lucrului altuia, acțiunea în revendicare introdusă de adevăratul proprietar împotriva terților subdobânditori de bună credință era admisibilă sub rezerva unor circumstanțe excepționale, în urma unei comparări a titlurilor concurente asupra bunului litigios.

Aparența în drept, nici ea reglementată și potrivit Guvernului, contestată de majoritatea autorilor, era interpretată strict și subordonată nu numai bunei credințe a cumpărătorului dar și existenței unei erori comune și invincibile. Or, după . Legii nr. 10/2001 excepțiile par a fi devenit regulă și Curtea Supremă a respins acțiunile în revendicare, fie reținând doar buna credință a dobânditorilor, fie considerând că legiuitorul a făcut să prevaleze buna credință a cumpărătorului prin Legea nr. 10/2001, fie considerând aplicabilă aparența în drept interpretată de o manieră largă, fără distincție fină între eroarea comună și invincibilă și buna credință. În plus, în mai multe cazuri, Curtea Supremă a refuzat să procedeze la compararea titlurilor concurente.

În lumina celor expuse, Curtea a constatat că S. nu și-a respectat obligația pozitivă de a reacționa în timp util și în mod coerent față de problema de interes general pe care o constituie restituirea sau vânzarea de imobile intrate în posesia sa în baza decretelor de naționalizare. Prin urmare, Curtea a considerat că privarea reclamanților din cauzele respective de dreptul lor de proprietate asupra imobilului în chestiune combinata cu lipsa totală a despăgubirii, i-au făcut să sufere o greutate disproporționată și excesivă, incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor lor garantat de art. 1 al Protocolului nr. 1.

Această situație, în care ambele părți se prevalează de existența unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției, a fost avută în vedere și de Înalta Curte de Casație și Justiție în considerentele deciziei în interesul legii nr. 33 din 09 iunie 2008, reținându-se că într-un astfel de caz, nu se poate aprecia că existența Legii nr. 10/2001 exclude posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare. A reținut Înalta Curte de Casație și Justiție jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în cauzele Pincova și Pinc contra Republicii Cehe și R. contra României. A statuat Înalta Curte de Casație și Justiție în aceeași decizie că instanțele sunt puse, în acest caz, în situația de a da preferabilitate uneia din părți în detrimentul celeilalte, cu observarea în același timp, a principiului securității juridice. În atare situație, s-a mai reținut de instanța supremă, soluția ar avea efectul privării uneia dintre părți de un bun în sensul convenției, privare de bun, care, în absența oricărei despăgubiri, constituie o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1. Înalta Curte a amintit că, de principiu, literatura juridică a admis de multă vreme faptul că revendicarea este o acțiune reală, iar acest caracter se conservă cât timp există și posibilitatea de a se readuce lucrul revendicat în patrimoniul revendicantului, dar dacă lucrul a dispărut dintr-o cauză imputabilă uzurpatorului sau a fost transmis către un terț care a dobândit în mod iremediabil proprietatea lui, obiectul revendicării urmează a fi converti într-o pretenție de despăgubiri.

Așadar, a statuat Înalta Curte de Casație și Justiție, că în cazul în care există neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001 și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere altui drept de proprietate ori securității raporturilor juridice.

Având în vedere considerentele anterior citate din decizia în interesul legii nr. 33 din 09 iunie 2008, instanța a reținut, în privința reclamanților, că vânzarea de către stat a bunului lor, cât timp situația juridică a acestuia nu era clarificată, autoarea reclamanților neprimind efectiv nici o despăgubire până la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare în baza Legii nr. 112/1995, a constituit o ingerință în dreptul lor de proprietate și încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale.

În acest sens, s-a reținut jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului, începând cu cauzele S. contra României și P. contra României, care, în urma analizei cadrului legislativ creat inițial prin apariția Legii nr. 112/1995, a normelor de punere în aplicare, aprobate prin HG nr. 20/1996, modificată prin HG nr. 11/1997 (când procedurile de vânzare a imobilelor către chiriași erau în derulare), iar ulterior prin Legea nr. 10/2001, inclusiv sub aspectul ultimelor modificări, a constatat că vânzarea de către stat a bunurilor altuia unor terți de bună-credință, chiar dacă a fost anterioară confirmării în justiție în mod definitiv a dreptului de proprietate, asociată cu absența totală a despăgubirilor, constituie o privare contrară art. 1 din Protocolul sus menționat. S-a avut în vedere de către Curtea Europeană că după apariția Legii nr. 112/1995, s-a recunoscut instanțelor posibilitatea de a statua asupra valabilității titlului statului, prin Legea nr. 213/1998, când deja mare parte din imobilele naționalizate fuseseră înstrăinate. S-a constatat, de asemenea, că printr-o lege ulterioară – Legea nr. 10/2001, art. 2 alin. 2 – statul a recunoscut în mod explicit și retroactiv dreptul de proprietate al fostului proprietar, neconferind acestuia un nou drept, ci consfințind supraviețuirea vechiului drept, dar după ce se procedase la vânzarea acestor imobile către chiriași – cauza P. contra României. A mai reținut Curtea că textul menționat nu face nici o distincție între situația imobilelor vândute chiriașilor și cele rămase în patrimoniul statului. În aceeași cauză, s-a reținut că prin legislația adoptată în materia imobilelor naționalizate, statul nu și-a îndeplinit obligația pozitivă de a asigura proprietarului deposedat exercitarea efectivă a dreptului său de proprietate, garantat art. 1 din Protocolul nr. 1 sus menționat. De asemenea, în cauza S. Taub împotriva României, s-a constatat că Legea nr. 10/2001, care conferă dreptul la despăgubiri fostului proprietar, nu constituie un instrument juridic eficient și nici o garanție de acordare efectivă unei indemnizații pecuniare pentru ingerința în dreptul de proprietate al fostului proprietar. În cauza G. contra României, s-a apreciat că și în condițiile în care s-ar presupune că o eventuală cerere de despăgubiri formulată de fostul proprietar în baza Legii nr. 10/2001 ar fi admisibilă, modalitatea de despăgubire – introdusă prin Legea nr. 247/2005 cu referire la Fondul „Proprietatea” – nu funcționează într-un mod care să poată conduce la acordarea efectivă a unei despăgubiri acestuia. În plus, s-a reținut că nici Legea nr. 10/2001 și nici Legea nr. 247/2005, nu iau în calcul prejudiciul suferit din cauza lipsei prelungite a despăgubirii de către foștii proprietari, privați de bunurile lor.

Principiile degajate din cauzele S. contra României și P. contra României sunt reiterate de către Curtea Europeană în toate cauzele în care S. R. este în imposibilitate de a restitui imobilele către foștii proprietari, fiind vândute în baza Legii nr. 112/1995 (contractele acestora din urmă fiind valide), deși li se recunoaște în mod retroactiv calitatea de proprietar, prin efectul unei preluări fără titlu valabil, fie printr-o hotărâre judecătorească ulterioară vânzării, fie prin dispozițiile art. 2 alin. 2 din Legea nr. 10/2001 (dintre care se pot enumera: cauza F. contra României, cauza Hollitzer contra României, cauza C. contra României, cauza C. contra României, cauza B. și M. contra României, cauza F. contra României etc.).

În mod constant, în fiecare dintre cazurile sus menționate, s-a analizat, în primul rând, existența unui bun, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției, apreciindu-se că este îndeplinită această condiție și atunci când titularul dreptului deține doar un interes patrimonial de a obține restituirea în natură, însă cu aceeași valoare de „bun” actual, atunci când vânzarea către chiriaș s-a făcut înainte de pronunțarea unei hotărâri judecătorești care să-i recunoască calitatea de proprietar. În concepția Curții, vânzarea bunului de către stat în baza Legii nr. 112/1995, ca ingerință în dreptul de proprietate al vechiului proprietar, nu corespunde exigențelor justului echilibru între interesul public și imperativul garantării dreptului individului la respectarea bunurilor sale.

Astfel cum s-a reținut în considerentele anterioare, s-a constatat prin hotărâre judecătoreasă nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului reclamanților, ceea ce semnifică existența „bunului” în sensul celui dintâi alineat al art. 1 din protocolul nr. 1 al Convenției, astfel încât actualul demers judiciar tinde tocmai la repararea ingerinței statului în exercitarea dreptului său de proprietate.

Pe de cealaltă parte, deși pârâții, au, de asemenea, un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției, viciul care afectează dreptul autorilor lor – statul – se răsfrânge și asupra propriului titlu, cu consecința preferabilității titlului reclamanților, care are un drept necontestat și dobândit printr-un titlu translativ de proprietate valabil încheiat de autorul acestora, al cărui drept a fost înscris în cartea funciară. Buna credință a autorilor pârâților la încheierea contractului de vânzare-cumpărare poate avea relevanță într-o acțiune în nulitate a actului astfel încheiat, ceea ce s-a și statuat prin aceeași sentința civilă nr. 2719 din 21 mai 2004 pronunțată de Judecătoria Sectorului 5 București, nu și în cadrul prezentei acțiuni în revendicare, pentru considerentele deja expuse, cu consecința dreptului la despăgubiri la valoarea de circulație a bunului (cauza R. contra României).

Argumentele expuse de Curtea Europeană în cauza R. contra României nu pot fi transpuse în cauza de față, deoarece nu este grefată pe aceeași situație de speță, căci astfel cum a rezultat din considerentele deciziei menționate, vechii proprietari nu au promovat împotriva chiriașului cumpărător o acțiune în revendicare, ci numai o acțiune în constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995. Vechilor proprietari li s-a recunoscut în justiție dreptul de proprietate asupra imobilului preluat abuziv de stat numai în contradictoriu cu Consiliul General al M. București. În al doilea rând, principiul securității raporturilor juridice, reținut de Curte în considerentele deciziei ca fiind încălcat, a avut în vedere împrejurarea că deși chiriașului-cumpărător în baza Legii nr. 112/1995 i se recunoscuse prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă buna-credință și valabilitatea titlului său, ca efect al respingerii acțiunii în nulitatea contractului de vânzare-cumpărare, Înalta Curte de Casație și Justiție, în cadrul soluționării unui recurs în anulare, a desființat hotărârea definitivă și irevocabilă în favoarea chiriașului-cumpărător. Or, această decizie a fost considerată de Curte ca fiind o ingerință în aplicarea principiului securității raporturilor juridice, jurisprudența sa în raport de implicațiile deciziilor pronunțate în cadrul recursului în anulare fiind constantă începând cu cauza Brumărescu împotriva României. Acestea au fost considerentele Curții Europene a Drepturilor Omului pentru a se constata o încălcare a dispozițiilor art. 6 alin. 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, situația de speță neregăsindu-se în prezenta cauză.

În cadrul aceleiași decizii, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat și încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 a Convenției. S-a reținut în primul rând că anularea de către instanța supremă națională a hotărârii definitive și irevocabile a avut drept consecință privarea chiriașului-cumpărător de bunul său în sensul celei de-a doua fraze din primul alineat al Protocolului nr. 1. Din motivarea deciziei rezultă că s-a reiterat principiul unui just echilibru între cerințele de interes general ale comunității și imperativele de salvgardare ale drepturilor fundamentale ale persoanei, Curtea reafirmând totodată că acest echilibru este, ca regulă generală, atins atunci când compensația plătită persoanei private de proprietate este în mod rezonabil corelată cu valoarea pecuniară a bunului. S-a observat că în cadrul aceleiași decizii s-a analizat de către Curte dacă privarea chiriașului-cumpărător de către bunul său a răspuns criteriului de proporționalitate, reținându-se că nu este suficientă posibilitatea legală a acestuia de a formula o acțiune în restituirea prețului actualizat, ci legislația ar trebui să acorde dreptul persoanelor care și-au dobândit bunurile cu bună-credință la o compensație reprezentând diferența dintre prețul actualizat și valoarea bunului. Prin urmare, instanța a reținut, prin prisma acestor considerente ale Curții, că s-a avut în vedere, în principal, lipsa unor prevederi legislative speciale care să acorde despăgubiri la valoarea de circulație a imobilului în situația specială a chiriașilor cumpărători de bună credință.

De reținut însă jurisprudența recentă a Curții Europene a Drepturilor Omului în cauza T. T. contra României (Hotărârea din 24 martie 2009), prin care s-a respins ca inadmisibilă plângerea formulată de chiriașul-cumpărător al bunului în baza Legii nr. 112/1995, în ceea ce privește încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, chiriaș ce a fost evins în cadrul unei acțiuni în revendicare promovată de vechiul proprietar, pentru neepuizarea căilor interne. A reținut Curtea că deși chiriașul-cumpărător se prevalează de un titlu valabil, se poate îndrepta cu acțiune în evicțiune împotriva statului-vânzător, acțiune ce constituie un recurs efectiv pentru situația sa și cât timp nu urmează această cale nu se poate aprecia asupra încălcării art.1 din Protocolul nr.1 la Convenție. În motivarea acestei hotărâri, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a făcut trimitere la cauza Pincova și Pinc contra Republicii Cehe (aceeași invocată și de Înalta Curte de Casație și Justiție în decizia în interesul legii nr. 33/2008), însă a reținut că, spre deosebire de situația din cauza respectivă, când Curtea a constatat încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției, întrucât despăgubirea a fost stabilită în raport doar de prețul vânzării-cumpărării, în speța analizată chiriașul-cumpărător în baza Legii nr. 112/1995 este despăgubit în dreptul intern în baza Legii nr. 10/2001 cu prețul actualizat, având la dispoziție și acțiunea în evicțiune împotriva statului în temeiul Codului civil.

A reținut instanța că, în prezent, după adoptarea Legii nr. 1/2009, chiriașul-cumpărător de bună credință în baza Legii nr. 112/1995, al cărui contract a fost desființat fie printr-o acțiune în nulitate, fie ca urmare a admiterii unei acțiuni în revendicare (în concepția dată de acest act normativ noțiunii de „desființare” – art. 20 alin. 21) are deschisă calea acțiunii pentru restituirea prețului de piață al imobilului, evaluat la standardele internaționale (art. 50 alin. 2, 2¹ și 3 raportat la art. 50¹ din Legea nr. 10/2001). Prin urmare, ca efect al admiterii acțiunii în revendicare în cauză, nu se aduce atingere, la acest moment, dreptului de proprietate al pârâților, consfințit de art. 1 din Protocolul nr. 1, rămânând acestora deschisă calea acțiunii conferite de Legea nr. 1/2009, acțiune pe care pârâta din cauză a promovat-o în fața primei instanțe de fond pe calea cererii de chemare în garanție.

Spre deosebire de chiriașul-cumpărător al bunului, vechiul proprietar nu are deschisă o cale efectivă, previzibilă și susceptibilă de a fi exercitată cu succes pentru a obține despăgubiri la valoarea de circulație a imobilului, căci Legea nr. 10/2001 nu conferă o astfel de cale, astfel cum s-a reținut în considerentele anterioare. Pe de altă parte, în cauza de față, în concret, o acțiune în pretenții, prin care reclamanții să solicite despăgubiri de la stat, astfel cum a amintit Înalta Curte de Casație și Justiție în decizia în interesul Legii nr. 33/2008, în baza principiilor enunțate în literatura juridică, nu este nici previzibilă, nici efectivă și nici nu ar putea fi exercitată cu succes, o astfel de soluție nefiind consacrată legislativ în cazul particular al proprietarului deposedat printr-o preluare nelegală. Apelând la dreptul comun în materia reparării prejudiciului cauzat prin fapta unui terț, o acțiune în răspundere civilă delictuală împotriva statului uzurpator nu poate fi apreciată ca previzibilă și cu posibilitatea exercitării cu succes, cât timp s-a statut prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă că vânzarea bunului a respectat dispozițiile Legii nr. 112/1995.

Față de aceste considerente, concluzia instanței a fost că Legea nr. 10/2001 nu acordă nicăieri preferință cumpărătorului de la stat în fața lui verus dominus, iar în interpretarea acestei legi trebuie să prevaleze principiul fundamental al respectării dreptului de proprietate motive pentru care motivele de apel referitoare la soluția instanței de fond privind acțiunea în revendicare au fost respinse ca nefondate.

În privința cererii pârâtei Mețianu E. V. în contradictoriu cu chemata în garanție Municipiul București privind acțiunea în răspundere pentru evicțiune, tribunalul a reținut că prin efectul admiterii acțiunii în revendicare în prezenta cauză prin sentința civilă nr._ din 16 decembrie 2009 a Judecătoriei sectorului 1 București, definitivă prin decizia civilă nr. 602 din 28 mai 2010 a Tribunalului București – Secția a V a Civilă pronunțată devin incidente dispozițiile art. 1337 din Codul civil, referitoare la obligația de garanție a vânzătorului pentru evicțiune.

Prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 6056/_ din 17 mai 2000 încheiat cu ., pârâta Mețianu E. V. a dobândit imobilului situat în București, .. 26, parter, ..

Fiind vorba despre o evicțiune rezultând din fapta unui terț în raport de contractul de vânzare-cumpărare nr. 6056/_ din 17 mai 2000 încheiat între vânzătorul Municipiul București și pârâta Mețianu E. V., în calitate de cumpărătoare, obligația de garanție există în cauză, fiind îndeplinite cerințele impuse de lege: tulburarea din partea terțului este de drept; evicțiunea are o cauză anterioară vânzării, imobilul fiind naționalizat în mod nelegal prin Decretul nr. 92/1950; cauza evicțiunii nu a fost cunoscută de cumpărătoare astfel cum a rezultat cu prisosință din considerentele sentinței primei instanțe.

Prin urmare, conform art. 1341 pct. 1 Cod civil, vânzătorul – pârâtul Municipiul București – este obligat să restituie prețul bunului, în cauză. De asemenea, ca efect al obligației de garanție ce incumbă vânzătorului Municipiul București, acesta este obligat, conform art. 1344 Cod civil, să plătească reclamanților diferența între preț și valoarea lucrului la momentul evicțiunii, indiferent de cauza care a produs excedentul de valoare sau dacă acesta a fost sau nu previzibil ori vânzătorul a fost de bună sau de rea credință.

Având în vedere raportul de expertiză efectuat în cauză, întocmit de expert S. D., instanța a reținut că valoarea apartamentului situat în București, .. 26, parter, ., este de 474.641 lei/ron.

Tribunalul a avut în vedere și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în cauza R. contra României – care deși nu este grefată pe aceeași situație de speță – consacră principiul unui just echilibru între cerințele de interes general ale comunității și imperativele de salvgardare ale drepturilor fundamentale ale persoanei, Curtea reafirmând totodată că acest echilibru este, ca regulă generală, atins atunci când compensația plătită persoanei private de proprietate este în mod rezonabil corelată cu valoarea pecuniară a bunului.

În cadrul aceleiași decizii s-a analizat de către Curte dacă privarea chiriașului-cumpărător de către bunul său a răspuns criteriului de proporționalitate, reținându-se că nu este suficientă posibilitatea legală a acestuia de a formula o acțiune în restituirea prețului actualizat, ci legislația ar trebui să acorde dreptul persoanelor care și-au dobândit bunurile cu bună credință la o compensație reprezentând diferența dintre prețul actualizat și valoarea bunului. Prin urmare, instanța a reținut, prin prisma acestor considerente ale Curții, că s-a avut în vedere în principal lipsa unor prevederi legislative speciale care să acorde despăgubiri la valoarea de circulație a imobilului, dar numai în situația specială a chiriașilor cumpărători de bună credință.

Așadar, dacă în cauza R. contra României, s-a reținut de Curtea Europeană lipsa unor prevederi legale pentru despăgubirea chiriașului de bună credință (al cărui contract de vânzare-cumpărare a fost declarat nul) cu valoarea pecuniară a bunului, cu atât mai mult în cazul unui chiriaș-cumpărător de bună credință, titular al unui contract valabil încheiat, privarea sa de bun, ca efect al admiterii acțiunii în revendicare și a constatării nevalabilității titlului statului asupra imobilului – care a procedat la vânzarea apartamentului, deși nu era proprietar – trebuie să se bucure de protecție juridică. Această protecție juridică îi este conferită chiriașului-cumpărător de bună-credință de dispozițiile art. 1344 Cod civil, referitoare la răspunderea pentru evicțiune, dar și de prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, ratificată de România prin Legea nr. 30/1994, prin prisma deciziei Curții Europene a Drepturilor Omului.

Pentru considerentele expuse, instanța a admis acțiunea formulată de pârâta Mețianu E. V. împotriva chematei în garanție Municipiul București și a dispus obligarea acestuia la plata către pârâtă a sumei de 474.641 lei, reprezentând valoarea de circulație a apartamentului situat în București, .. 26, parter, ..

În privința cererii privind instituirea unui drept de retenție asupra imobilului până la data acordării despăgubirilor, tribunalul a reținut că dreptul de retenție reprezintă un veritabil drept real de garanție imperfect, în virtutea căruia cel care deține un bun al altuia, pe care trebuie să-l restituie, are dreptul să rețină lucrul respectiv, refuzând deci restituirea, până ce debitorul titular al dreptului de proprietate asupra imobilului îi va plăti sumele pe care le-a cheltuit cu conservarea, întreținerea ori îmbunătățirea acelui imobil.

Condiția esențială pentru a putea fi invocat dreptul de retenție este aceea ca datoria pe care deținătorul lucrului o pretinde de la creditorul restituirii să se afle în conexiune, să aibă legătură cu lucrul, să fie prilejuită de acesta.

Din definiția dată dreptului de retenție în literatura de specialitate rezultă că acest drept trebuie să fie invocat față de titularul bunului în legătură cu care există datoria; este necesar ca bunul referitor la care se invocă să fie proprietatea exclusivă a celui care este debitorul deținătorului.

Or, în cauză Municipiul București nu are calitatea de titular al dreptului de proprietate asupra imobilului situat în București, .. 26, parter, ., pe care pârâta îl are în posesie în momentul de față, dreptul de retenție este opus titularul dreptului de proprietate asupra bunului care are și calitatea de debitor al sumelor aflate în conexiune directă cu bunul.

Așadar, în cauză, tribunalul a reținut că Municipiul București are calitatea de debitor al sumei reprezentând valoarea de circulație a imobilului, nu și calitatea de proprietar al imobilului situat în București, .. 26, parter, ., motiv pentru care apelanta-pârâta Mețianu E. V. nu poate opune acestuia dreptul de retenție asupra imobilului situat în București, .. 26, parter, ., până la achitarea efectivă a sumei reprezentând valoarea de circulație a imobilului în cuantum de 474.641 lei/ron.

Așadar, în raport de cele arătate anterior cu privire la acțiunea în răspundere pentru evicțiune, tribunalul a schimbat în parte sentința primei instanțe cu privire cererea de chemare în garanție și a admis în parte cererea de chemare în garanție formulată de pârâta Mețianu E. V. în contradictoriu cu chematul în garanție Municipiul București dispunând obligarea acestuia din urmă la plata sumei de 474.641 lei, reprezentând valoarea de circulație a apartamentului situat în București, .. 26, parter, ..

Tribunalul a menținut că legale și temeinice celelalte dispoziții ale sentinței primei instanțe de fond cu privire la cererea de chemare în garanție formulată de pârâta Mețianu E. V. în contradictoriu cu în contradictoriu chemații în garanție Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor și ., în ce privește capătul de cerere privind răspunderea pentru evicțiune.

În ce privește cererea de chemare în garanție formulată de către pârâta Mețianu E. V. în contradictoriu cu în contradictoriu chemații în garanție Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor, P. M. București prin Primarul General și . având ca obiect dobândirea uzucapiunii asupra imobilului situat în București, .. 26, parter, ., tribunalul a reținut că motivele de apel ale apelantei pârâte sunt nefondate.

Tribunalul a constatat că, de plano, în cauză condițiile privind dobândirea dreptului de proprietate asupra imobilului situat în București, .. 26, parter, ., prin intermediul uzucapiunii de lungă durată nu pot fi analizate întrucât acest capăt de cerere nu este formulat în contradictoriu cu titularul dreptului de proprietate al imobilului al cărui drept de proprietate tinde să fie paralizat, respectiv reclamanții C. V. și C. D. V., ci cu terțe persoane care nu au calitate de proprietar al imobilului care tinde să fie uzucapat, respectiv Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor, P. M. București prin Primarul General și ..

Or, a admite excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților Statul Român prin Ministerul Economiei Și Finanțelor, P. M. București prin Primarul General și . în privința capătului de cerere privind dobândirea dreptului de proprietate asupra imobilului situat în București, .. 26, parter, ., prin intermediul uzucapiunii de lungă durată ar însemna încălcarea prevederilor art. 296 Cod de procedură civilă, rămânând la dispoziția pârâtei Mețianu E. V. această acțiune împotriva adevăratului proprietar care poate fi introdusă pe cale separată.

Tribunalul a menținut că legale și temeinice celelalte dispoziții ale sentinței primei instanțe de fond cu privire la cererea de chemare în garanție formulată de pârâta Mețianu E. V. în contradictoriu cu în contradictoriu chemații în garanție Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor, P. M. București prin Primarul General și ., în ce privește capătul de cerere privind dobândirea uzucapiunii asupra imobilului.

Recursurile formulate de P. M. București prin Primar General și de către Mețianu E. V. împotriva acestei decizii, au fost respinse ca neîntemeiate prin decizia civilă nr. 1570 pronunțată la data de 11 martie 2011 de Curtea de Apel București – Secția a VII a Civilă și pentru Cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale.

La data de 31 mai 2011, pe rolul Tribunalului București – Secția a III a Civilă sub nr._, a fost înregistrată cererea de revizuire formulată de revizuenta Mețianu E. V. împotriva deciziei nr. 602 din 28 mai 2010.

S-a solicitat trimiterea cererii împreună cu dosarul la instanța competentă și admiterea cererii de revizuire.

În fapt, revizuenta a arătat că intimații-reclamanți au revendicat imobilul din .. 26, sector 1, chemând-o în judecată pe revizuentă, familia G. și familia R..

Urmare a cererii de înscriere în fals promovată de ultimii doi pârâți, instanța a trimis spre cercetare Parchetului, înscrisurile ce au fost defăimate.

Potrivit raportului de constatare tehnico-științifică ce s-a efectuat, completat și de o expertiză grafoscopică și tehnică extrajudiciară, instanța a constatat îndeplinită procedura falsului și a admis excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 322 pct. 4, 324 alin. 1 pct. 3 și art. 184 Cod de procedură civilă.

La solicitarea instanței, prin cererea din 15 mai 2012, revizuenta și-a precizat motivele cererii de revizuire în sensul că se solicită, ca efect a admiterii cererii de revizuire a deciziei nr. 602/2010, anularea actului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 709 din 11 ianuarie 1933, a testamentului defunctei V. B. nr. 2556/139 din 02 iunie 1956 și a certificatului de moștenitor nr. 228 din 15 septembrie 1962.

În privința dispozițiilor art. 322 pct. 4 Cod de procedură civilă, revizuenta a arătat că hotărârea contestată a fost dată în baza unor înscrisuri declarate ulterior false de către Curtea de Apel București (acestea fiind înscrisurile menționate anterior și a căror anulare este solicitată).

Tribunalul București – Secția a III a Civilă prin decizia civilă nr. 338/A din 02 aprilie 2013 a admis cererea de revizuire a deciziei civile nr. 602 din 28 mai 2011 pronunțată în dosarul nr._/299/2008 de către Tribunalul București – Secția a V a Civilă,formulată de către revizuenta-pârâtă Mețianu E. V. în contradictoriu cu intimatul-reclamant C. D. V. și chemații în garanție Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, P. M. București prin Primarul General și ., având ca obiect pretenții în temeiul Legii nr. 10/2001; a schimbat în tot decizia nr. 602 din 28 mai 2011, pronunțată de Tribunalul București – Secția a V a Civilă, în sensul că: a admis apelul declarat de Mețianu E. V. împotriva sentinței civile_/16.12.2009 a Judecătoriei Sector 1 București pe care o schimbă în parte, în sensul că: a respins acțiunea ca fiind formulată de persoane fără calitate procesuală activă; a respins cererea de chemare în garanție, ca rămasă fără obiect.

Pentru a pronunța această decizie, tribunalul a reținut că:

La baza admiterii acțiunii în revendicare, a stat actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 709 din 11 ianuarie 1933 de Tribunalul I., act prin care reclamanții au justificat, alături de actele succesorale, dobândirea dreptului de proprietate asupra imobilului revendicat.

Prin decizia civilă nr. 426 pronunțată la data de 20 aprilie 2011 de Curtea de Apel București – Secția a IV a Civilă, în dosarul nr._/3/2008, în cadrul acțiunii în revendicare formulate de aceeași reclamanți în privința unui alt apartament din imobilul în cauză, s-a decis admiterea apelurilor formulate de apelantul-pârât chemat în garanție Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și de către apelanții-pârâți G. C. și G. M., împotriva sentinței civile nr. 594/A din 29 aprilie 2009, pronunțată de Tribunalul București – Secția a V a Civilă în dosarul nr._/3/2008, în contradictoriu cu intimatul-reclamant Caracas D. V. și cu intimații-chemați în garanție P. M. București prin Primarul General și ..

S-a constat îndeplinită procedura falsului, în sensul că s-a constatat ca fiind fals actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 709 din 11 ianuarie 1933 de Tribunalul I. Secția Notariat; a fost schimbată în parte sentința civilă apelată; a fost admisă excepția lipsei calității procesuale active, iar acțiunea principală a fost respinsă pentru acest motiv și, în consecință, cererea de chemare în garanție a fost respinsă ca rămasă fără obiect.

Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a constatat, cu privire la apelul declarat de pârâții G. C. și G. M.:

Prima instanță de fond a respins prin dispozitivul hotărârii apelate excepția lipsei calității procesuale active invocate de către pârâții G. M. și G. C., reținând în considerente faptul că imobilul revendicat a aparținut autoarei reclamanților V. B., fiind dobândit de către aceasta prin actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 709 din 11 ianuarie 1933. De asemenea, după ce la termenul din data de 20 februarie 2009 pârâții formulaseră o cerere de înscriere în fals împotriva actului de vânzare-cumpărare din anul 1933, a testamentului din anul 1956 și a certificatului de moștenitor emis în anul 1962, solicitând să se urmeze procedura verificării de scripte și procedura falsului potrivit dispozițiilor art. 180 – 184 Cod de procedură civilă, la termenul de dezbateri asupra fondului din data de 17 aprilie 2009 tribunalul a respins această solicitare pe motiv că „nu este îndeplinită condiția ca interesul să fie legitim și direct”.

Prin apelul formulat apelanții-pârâți au criticat această modalitate de soluționare a cererii de înscriere în fals, arătând că interesul lor era legitim, direct și personal, deoarece au fost chemați în judecată într-o acțiune în revendicare de o persoană cu privire la care consideră că nu și-a dovedit calitatea procesuală activă.

Curtea a constatat că respingerea de către tribunal a cererii formulate de către pârâți, de a se parcurge procedura verificării de scripte sau cea a falsului, asupra înscrisurilor pe care reclamantul își fundamenta dreptul real, cu consecința respingerii excepției lipsei calității procesuale active în acțiunea în revendicare, este urmarea aplicării greșite a legii, atât a celei de drept substanțial, cât și a legii de drept procesual.

Astfel, pentru o corectă aplicare a dispozițiilor legale de drept substanțial care reglementează acțiunea în revendicare – ca acțiune reală prin care proprietarul neposesor tinde la redobândirea posesiei asupra bunului revendicat în contradictoriu cu posesorul neproprietar – tribunalul trebuia să plece de la premisa că acțiunea în revendicare este o acțiune petitorie, în sensul că implică dovedirea de către reclamant a dreptului de proprietate asupra bunului revendicat, de-abia după verificarea acestei premise esențiale urmând a se proceda la identificarea și aplicarea în concret a criteriilor oferite de lege sau de practica judecătorească constantă pentru compararea titlurilor de proprietate exhibate de către ambele părți.

De asemenea, pe plan procesual, instanța de fond a aplicat în mod greșit dispozițiile art. 180 – 184 Cod de procedură civilă, invocate de către pârâți, respingând solicitarea de efectuare a verificării de scripte sau a procedurii falsului și de trimitere la P. pentru cercetări sub aspectul săvârșirii infracțiunii de fals, ca lipsită de interes.

Întrucât potrivit Codului de procedură civilă (art. 177 – 179), procedura verificării de scripte este incidentă doar atunci când s-a contestat un înscris sub semnătură privată, și întrucât înscrisurile defăimate sunt acte autentice, Curtea a constatat că în cauză nu erau aplicabile dispozițiile legale enunțate mai sus, referitoare la verificarea de scripte, ci cele care reglementează procedura falsului (art. 180 – 184 Cod de procedură civilă).

Procedura falsului poate fi declanșată, într-adevăr, de partea interesată, adică de acea persoană care are calitatea de parte și care a defăimat înscrisul respectiv. Or, Curtea a constatat că titularii cererii de înscriere în fals au calitatea de pârâți în cauză și au tăgăduit validitatea înscrisurilor pe care reclamantul își întemeia dreptul de proprietate, iar procedura înscrierii în fals reprezenta un incident procedural în legătură cu un înscris folosit ca mijloc de probă de partea adversă, astfel că numai după parcurgerea acestei proceduri instanța de fond putea păși la soluționarea acțiunii în revendicare. De asemenea, interesul pârâților în susținerea unei astfel de cereri era legitim (corespundea atât cerințelor legii materiale cât și a celei procesuale și nu a fost exercitat împotriva scopului recunoscut de lege), născut și actual (el exista în momentul în care a fost formulată cererea), personal și direct (deoarece folosul practic în constatarea falsului înscrisului ce reprezenta titlul exhibat de reclamant în acțiunea în revendicare aparține tocmai pârâtului).

De aceea, Curtea a constatat că cererea de înscriere în fals formulată de către pârâți în fața primei instanțe de fond constituia un incident procedural ce trebuia soluționat de către tribunal în prealabil soluționării pe fond a acțiunii în revendicare și, fiind criticată această soluție prin motivele de apel și apoi cererea fiind reiterată în apel (filele 182 – 183 din dosarul de apel), Curtea are ea competența de a efectua procedura falsului, în conformitate cu dispozițiile art. 180 – 184 Cod de procedură civilă.

Cu privire la procedura înscrierii în fals asupra înscrisurilor defăimate de către pârâți, din examinarea mijloacelor de probă administrate în cauză, constând în hotărâri judecătorești (filele 38 – 63 din dosarul de fond) și raport tehnic judiciar de expertiză criminalistică a scrisului, instanța a reținut următoarele:

Prima acțiune în revendicare: Prin sentința civilă nr. 3488 din 07 aprilie 1994 Judecătoria Sectorului 1 București a admis acțiunea formulată de reclamanții C. F., C. E. și C. V. C. în contradictoriu cu pârâții Consiliul Local al M. București și . și a constatat că reclamanții sunt titularii dreptului de proprietate asupra imobilului situat în București, .. 26, sector 1, compus din construcție și teren în suprafață de 297,65 mp., a obligat pârâtele să lase acest imobil în deplină proprietate reclamanților. Această sentință a fost desființată prin decizia civilă nr. 1500/A din 30 septembrie 1994, pronunțată de Tribunalul București – Secția a III a Civila, care a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

În rejudecare au fost pronunțate sentința civila nr._ din 13 noiembrie 1995 a Judecătoriei Sectorului 1 și decizia civilă nr. 1609/A din 07 iunie 1996 a Tribunalului București – Secția a III a Civila prin care a fost admisă acțiunea în revendicare, hotărâri judecătorești care au fost casate prin decizia civila nr. 1223 din 14 octombrie 1996 prin care Curtea de apel București – Secția a IV a Civila (dosar nr. 2967/1996) a admis recursul formulat de Consiliul Local, ca urmare a casării deciziei din apel, admis apelul și a schimbat în tot sentința de fond, în sensul că a respins acțiunea în revendicare. În motivare, instanța de recurs a reținut faptul că este inadmisibilă promovarea unei acțiuni în revendicare înainte de soluționarea procedurii administrative bazată pe Legea nr. 112/1995.

A doua acțiune în revendicare: prin sentința civilă nr._ din 27 octombrie 1997 Judecătoria Sectorului 1 București a admis acțiunea formulată de reclamanții C. F., C. E. și C. V. C. împotriva pârâților Consiliul Local Sector 1, ., Consiliul Local al M. București și Primarul General al Capitalei, și a obligat pârâții să le lase în deplina proprietate și liniștita posesie imobilul situat în București, .. 26, sector 1. Această sentință a fost schimbată în tot în apelul pârâților, prin decizia civilă nr. 1313 din 19 mai 1998 pronunțată de Tribunalul București – Secția a IV a Civilă (dosar nr. 92/1998), care a admis excepția autorității de lucru judecat și a respins acțiunea ca atare, soluție ce a rămas irevocabilă prin decizia civila nr. 1697 din 20 octombrie 1998 pronunțată de Curtea de Apel – Secția a III a Civila (dosar nr. 3709/1998) ca urmare a respingerii recursurilor.

Hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului: prin cererea nr._/01 îndreptată împotriva României reclamanții C. D. V., C. E. și C. V. C. au invocat încălcarea dreptului de acces la un tribunal, garantat de art. 6 alin. 1 al Convenției, precum și încălcarea art. 1 al Protocolului nr. 1, datorită respingerii de către Curtea de apel București, prin hotărârea din 20 octombrie 1998, a celei de-a doua acțiuni în revendicare.

Prin Hotărârea din data de 29 iunie 2006, în cauza Caracas împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat că s-a produs în ceea ce îi privește o încălcare a art. 6 alin. 1 al Convenției, dar că nu s-a produs o încălcare a art. 1 al Protocolului 1.

Cu privire la plângerea referitoare la încălcarea dreptului de acces la instanță, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat că prima acțiune în revendicare a fost declarată inadmisibilă, astfel că nu a făcut obiectul unei examinări pe fond (par. 37), iar prin modul de aplicare a principiului autorității de lucru judecat reclamanții au fost privați de orice posibilitate clară și concretă de acces la un tribunal pentru a hotărî asupra cererii lor de restituire a imobilului în litigiu (par. 40).

Cu privire la plângerea referitoare la încălcarea dreptului de proprietate asupra imobilului, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat că procedurile declanșate de reclamanți în fața instanțelor interne și a autorităților administrative „nu se raportau la un bun actual al reclamanților” (par. 47), iar aceștia nu pot invoca nicio speranță legitimă de a li se recunoaște un drept de proprietate asupra bunului imobil, deoarece creanța de care se pot prevala reclamanții este o „creanță condiționată”, problema întrunirii condițiilor legale pentru a li se restitui imobilul trebuia să fie soluționată în cadrul procedurilor judiciare și administrative pe care le-au demarat (par. 47 – 50).

După rămânerea definitivă a hotărârii pronunțate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului reclamanții au formulat cerere de revizuire întemeiată pe dispozițiile art. 322 pct. 9 Cod de procedură civilă, care a fost admisă de Curtea de Apel București – Secția a III a Civila (dosar nr._ ) prin decizia civilă nr. 1132 din 14 iunie 2007, procedând la rejudecarea recursului în cea de-a doua etapă a procedurii revizuirii după declararea admisibilității, instanța de revizuire a admis recursul declarat de reclamanți, și, modificând în parte decizia civilă nr. 1697/1998, a casat decizia din apel nr. 1413/1998 și a trimis cauza aceleiași instanțe, Tribunalul București, pentru rejudecarea apelurilor.

În rejudecarea apelurilor împotriva sentinței civile nr._ din 27 octombrie 1997 a Judecătoriei Sectorului 1 București, cauza a fost re-înregistrată pe rolul Tribunalului București – Secția a III a Civilă sub nr._/3/2007.

Potrivit certificatului de grefă depus la dosar (fila 189 din dosarul de fond) prin încheierea din data de 12 martie 2008 pronunțată în dosarul nr._/3/2007 Tribunalul București – Secția a III a Civilă a dispus suspendarea cauzei și a înaintat-o Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 6 București pentru cercetarea înscrisurilor ca fiind false, defăimate de intervenienții G., indicând ca posibil autor pe C. V. C..

În dosarul Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 6 București prin Rezoluția motivată nr._/2008 s-a dispus efectuarea unei constatări tehnică-științifice grafice, prin care să se stabilească:

Obiectul constatării (filele 185 – 186 din dosarul de apel):

1.1. Dacă semnătura depusă pe testamentul întocmit pe numele „V. B.”, autentificat prin procesul-verbal nr. 2556/139 din 02 iunie 1956, și semnătura depusă la rubrica „Cumpărătoare” pe actul de vânzare-cumpărare autentificat prin procesul-verbal nr. 709 din 11 ianuarie 1933, au fost executate de o aceeași persoană?

1.2. Dacă semnătura depusă pe testamentul întocmit pe numele „V. B.”, autentificat prin procesul-verbal nr. 2556/139 din 02 iunie 1956, și semnătura depusă la rubrica „Cumpărătoare” pe actul de vânzare-cumpărare autentificat prin procesul-verbal nr. 709 din 11 ianuarie 1933, au fost executate de B. V. sau de C. V.-C.?

1.3. Dacă semnătura depusă pe testamentul întocmit pe numele „V. B.”, autentificat prin procesul-verbal nr. 2556/139 din 02 iunie 1956, și semnătura depusă la rubrica „Cumpărătoare” pe actul de vânzare-cumpărare autentificat prin procesul-verbal nr. 709 din 11 ianuarie 1933, au fost executate de persoana care a scris și semnat cererea olografă întocmită pe numele „V. B.”, adresată Președintelui Sfatului Popular al Raionului LV. Stalin, datată 13 aprilie 1956?

1.4. Dacă semnătura depusă pe testamentul întocmit pe numele „V. B.”, autentificat prin procesul-verbal nr. 2556/139 din 02 iunie 1956, și semnătura depusă la rubrica „Cumpărătoare” pe actul de vânzare-cumpărare autentificat prin procesul-verbal nr. 709 din 11 ianuarie 1933, au fost realizate prin imitație liberă ori după model.

1.5. Dacă actul de vânzare-cumpărare autentificat prin procesul-verb nr. 709 din 11 ianuarie 1933 și testamentul întocmit pe numele „V. B.”, autentific prin procesul-verbal nr. 2556/139 din 02 iunie 1956, sunt înscrisuri autentice?

Din cuprinsul raportului de constatare tehnico-științifică reiese că expertul L. D. a avut la dispoziție următoarele materiale:

Materiale puse la dispoziție (fila 186 din dosarul de apel):

11.1. Documentele în litigiu sau ce conțin semnăturile în litigiu: actul de vânzare-cumpărare autentificat prin procesul-verbal nr. 709 din 11 ianuarie 1933; testamentul întocmit pe numele „V. B.”, autentificat prin procesul-verbal nr. 2556/139 din 02 iunie 1956; cererea olografă întocmită pe numele „V. B.”, adresată Președintelui Sfatului Popular al Raionului LV. Stalin, datată 13 aprilie 1956.

11.2. Documentele ce conțin semnăturile pentru comparație: procesul-verbal din data de 16 iunie 2008, cu specimene de semnături executate de C. V. C.; două declarații scrise și semnate de C. V. C. la 05 iunie 2008 și 16 iunie 2008; o adresă către Tribunalul Popular, Raion Cîmpina, Regiunea Ploiești, semnată de B. V., nedatată; un document intitulat „Tribunalul Regional Ploiești”, semnat de B. V., nedatat; copia unei procuri semnată de B. V., datată 19 decembrie 1957; actul de partaj și tranzacție autentificat prin procesul-verbal nr. 8703 din 30 iunie 1948, semnat de B. V..

De asemenea, Curtea a mai reținut că, prin raportul de constatare tehnico-științifică nr._ din 22 august 2008 întocmit de Ministerul Internelor și Reformei Administrative – Direcția Generală de Poliție a M. București, Serviciul Criminalistic, depus la dosarul cauzei (filele 185 – 196 din dosarul de apel), s-au constatat următoarele concluzii (fila 196 din dosarul de apel):

1. Semnătura depusă pe testamentul întocmit pe numele „V. B.”, autentificat prin procesul-verbal nr. 2556/139 din 02 iunie 1956, și semnătura depusă la rubrica „Cumpărătoare” pe actul de vânzare-cumpărare autentificat prin procesul-verbal nr. 709 din 11 ianuarie 1933, nu au fost executate de o aceeași persoană.

2. Semnătura depusă pe testamentul întocmit pe numele „V. B.”, autentificat prin procesul-verbal nr. 2556/139 din 02 iunie 1956, a fost executată de B. V..

3. Semnătura depusă la rubrica „Cumpărătoare” pe actul de vânzare-cumpărare autentificat prin procesul-verbal nr. 709 din 11 ianuarie 1933 nu a fost executată de B. V. sau de C. V. C..

4. Semnătura depusă la rubrica „Cumpărătoare” pe actul de vânzare-cumpărare autentificat prin procesul-verbal nr. 709 din 11 ianuarie 1933, este o imitație liberă a uneia (unora) dintre semnăturile executate de V. B..

5. Semnătura depusă pe testamentul întocmit pe numele „V. B.”, autentificat prin procesul-verbal nr. 2556/139 din 02 iunie 1956, și semnătura depusă la rubrica „Cumpărătoare” pe actul de vânzare-cumpărare autentificat prin procesul-verbal nr. 709 din 11 ianuarie 1933, nu au fost executate de persoana care a scris și semnat cererea olografă întocmită pe numele „V. B.”, adresată Președintelui Sfatului Popular al Raionului IV. Stalin, datată 13 aprilie 1956.

6. Nu se poate stabili dacă actul de vânzare-cumpărare autentificat prin procesul-verbal nr. 709 din 11 ianuarie 1933 și testamentul întocmit pe numele „V. B.”, autentificat prin procesul-verbal nr. 2556/139 din 02 iunie 1956, sunt sau nu înscrisuri autentice.

De asemenea, din susținerile părților instanța a mai reținut că prin Rezoluția din 07 aprilie 2009 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 6 București în dosarul nr. 4502/P/2008, s-a dispus neînceperea urmăririi penale sub aspectul săvârșirii infracțiunii de fals material în înscrisuri oficiale raportat la art. 10 lit. g Cod de procedură penală (prescripția) față de C. V. C. și C. D. V..

La termenul din data de 03 decembrie 2010, după punerea în discuția părților a naturii juridice a expertizei efectuată în dosarul penal nr. 4502/P/2008 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 6 București, instanța a constatat că expertiza efectuată în dosarul penal nr. 4502/P/2008 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 6 București de Serviciul Criminalistic din cadrul Direcției Generale a Poliției M. București din data de 22 august 2008 constituie o expertiză judiciară și poate fi folosită în cauză ca mijloc de probă. Pentru a ajunge la această concluzie, Curtea a avut în vedere dispozițiile art. 2 din OG nr. 2/2000 privind organizarea activității de expertiză tehnică judiciară și extrajudiciară, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 208/2010, publicată în Monitorul Oficial nr. 784 din 24 noiembrie 2010, potrivit cărora „expertiza tehnica efectuata din dispoziția organelor de urmărire penala, a instanțelor judecătorești sau a altor organe cu atribuții jurisdicționale, de către expertul sau specialistul numit de acestea, in vederea lămuririi unor fapte sau împrejurări ale cauzei, constituie expertiză tehnică judiciară”, or expertiza tehnică din dosarul penal a fost efectuată din dispoziția organelor penale și de către un expert numit de acesta.

La același termen, la întrebarea instanței dacă înțeleg să uzeze de posibilitățile puse la dispoziția părților de Codul de procedură civilă împotriva acestui mijloc de probă, intimații-reclamanți au solicitat încuviințarea unei contraexpertize, fapt pentru care instanța a dispus amânarea și a pus în vedere acestora să precizeze obiectivele contra-expertizei criminalistice a scrisului și să indice scriptele de comparație, care să respecte dispozițiile art. 179 alin. 2 din Codul de procedură civilă și care să nu mai fi fost folosite ca atare în dosarul penal nr. 4502/P/2008.

Prin cererea înregistrată la dosar la data de 14 februarie 2011 intimatul-reclamant a indicat obiectivul contra-expertizei criminalistice a scrisului, respectiv verificarea identității semnăturii autoarei sale B. V. de pe actele contestate și de pe înscrisurile menționate în cerere.

La termenul din data de 08 aprilie 2011 Curtea a constatat că scriptele de comparație invocate de către intimatul-reclamant sunt – fie înscrisuri sub semnătură privată care au fost contestate de către partea adversă (este vorba de planșele foto de pe ștatele de plată și condicile de prezență, sau chitanța din 02 ianuarie_ privind plata sumei de 100.000 lei – filele 206 – 237, 277 – 278 din dosarul de apel); fie înscrisuri autentice, dar care nu poartă semnătura numitei B. V. (este vorba de procesul-verbal nr. 3872/1940 al Comisiunii pentru înființarea cărților funciare în București, extras de Carte funciară partea I și partea a II-a întocmit în data de 16 aprilie 1940, planuri cadastrale – filele 273, 274 din dosarul de apel), fie intimatul-reclamant a invocat drept script de comparație chiar procesul-verbal de autentificare al actului contestat în procedura falsului de către apelanții-pârâți, nr. 709 din 11 ianuarie 1933 de Tribunalul I. – Secția Notariat.

De aceea, în conformitate cu dispozițiile art. 179 Cod de procedură civilă și observând că nu au fost prezentate alte scripte de comparație decât cele avute în vedere de prima expertiză criminalistică, prin încheierea de la termenul respectiv, Curtea a constatat că nu poate fi efectuată contra-expertiza criminalistică a scrisului solicitată de către intimatul-reclamant.

Cu privire la cererea apelanților-pârâți G. M. și G. C., de a se constata nulitatea absolută a actului de vânzare-cumpărare autentificat prin procesul-verbal nr. 709 din 11 ianuarie 1933 de Tribunalul I. – Secția Notariat, instanța a reținut că are competența de a constata falsul pe cale incidentală, fiind îndeplinite condițiile prevăzute de art. 184 Cod de procedură civilă întrucât acțiunea penală s-a stins în faza de urmărire penală ca urmare a intervenirii prescripției răspunderii penale, impediment legal pentru punerea în mișcare a acțiunii penale ce a fost constatat prin Rezoluția din data de 07 aprilie 2009 pronunțată de P. de pe lângă Judecătoria sectorului 6 în dosarul nr. 4502/P/2008. În această situație, Curtea a făcut aplicarea dispozițiilor art. 184 Cod de procedură civilă, așa cum au fost ele interpretate prin decizia în interesul legii nr. XV/2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secțiile Unite, (publicată în Monitorul Oficial nr. 119 din 08 februarie 2006, care a statuat în felul următor: „ În cauzele în care acțiunea penală s-a stins în faza de urmărire penală, printr-o soluție de netrimitere în judecată, adoptată de procuror, acesta are calitatea de a exercita în fața instanței civile acțiunea pentru desființarea totală sau parțială a unui înscris falsificat, numai în cazurile prevăzute de art. 45 alin. 1 din Codul de procedură civilă. În celelalte cazuri, aceeași acțiune aparține părților”. Pentru a pronunța această decizie, instanța supremă a constatat că, pentru cauzele în care acțiunea penală s-a stins în faza de urmărire penală, instanța penală nefiind deci sesizată cu soluționarea acțiunii penale, nici o formă de procedură penală nu prevede competența acestei instanțe de a se pronunța cu privire la acțiunea civilă și de a dispune repararea pagubei în natură prin desființarea totală ori parțială a unui înscris sau prin orice alt mijloc de reparare.

Ca atare, în lipsa unei norme de procedură care să prevadă competența instanței penale de a soluționa acțiunea civilă în cauzele în care procurorul a adoptat o soluție de netrimitere în judecată și în raport cu prevederile art. 184 din Codul de procedură civilă, potrivit cărora când nu este caz de judecată penală sau dacă acțiunea publică s-a stins sau s-a prescris, falsul se va cerceta de instanța civilă, prin orice mijloace de dovadă, competența de a dispune desființarea totală sau parțială a unui înscris falsificat, în cauzele în care acțiunea penală s-a stins în faza de urmărire penală, aparține instanței civile.

Pentru aceste considerente, în temeiul dispozițiilor art. 184 Cod de procedură civilă, și constatând că din mijloacele de probă administrate în cauză – respectiv raportul de expertiză criminalistică nr._ din 22 august 2008 efectuat în dosarul penal nr. 4502/P/2008 al Parchetului de pe lângă Judecătoria sectorului 6 București prin care s-a constatat faptul că semnătura de la rubrica „cumpărătoare” de pe actul de vânzare-cumpărare autentificat prin procesul-verbal nr. 709 din 11 ianuarie 1933 nu a fost executată de B. V. – a reieșit că înscrisul respectiv este fals, Curtea a constatat îndeplinită procedura falsului și a constatat ca fiind fals actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 709 din 11 ianuarie 1933 de Tribunalul I. – Secția Notariat.

Pentru a-și justifica legitimarea procesuală activă în acțiunea în revendicare, reclamanții C. V. C. și C. D. V. au invocat calitatea lor de moștenitori legali ai moștenitorilor testamentari ai numitei B. V., despre care au afirmat că este adevărata proprietară a imobilului revendicat, în baza actului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 709 din 11 ianuarie 1933 de Tribunalul I. – Secția Notariat.

Astfel, prin certificatul de moștenitor nr. 228/1962 emis de Notariatul de stat al Raionului 30 Decembrie s-a stabilit calitatea de moștenitori testamentari ai numiților C. E. și C. F. de pe urma defunctei B. V., decedată în data de 03 aprilie 1962, iar prin certificatele de moștenitor nr. 64/1997 și nr. 147/2004 emise de Biroul Notarilor Publici „S. C. D.” a fost stabilită calitatea de moștenitori legali ai reclamanților C. V. C., în calitate de fiică, și C. D. V., în calitate de fiu, de pe urma părinților acestora, C. E. și C. F.. După decesul intimatei-reclamante C. V. C., intervenit în etapa apelului, instanța a constatat transmisiunea calității procesuale la intimatul-reclamant C. D. V., în baza certificatului de calitate de moștenitor nr. 17/2011 emis de același birou notarial.

În materia acțiunii în revendicare, prin titlu se înțelege acel act juridic, act jurisdicțional sau chiar act administrativ, translativ sau chiar declarativ de proprietate, care generează o prezumție de proprietate în favoarea persoanei care îl invocă.

Din perspectiva reclamantului C. D. V., singurul act juridic ce putea fi invocat de către acesta în justificarea dreptului de proprietate pretins asupra imobilului în litigiu era actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 709 din 11 ianuarie 1933 de Tribunalul I. – Secția Notariat, deoarece acesta era singurul act juridic cu efecte translative de proprietate, în condițiile în care certificatul de moștenitor nu constituie titlu, deoarece singura lui funcție este aceea de a atesta calitatea de moștenitor, precum și întinderea drepturilor succesorale.

Or, prin constatarea falsului actului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 709/1933 de Tribunalul I., Curtea a constatat că intimatul-reclamant nu mai are un titlu asupra imobilului revendicat, astfel că acesta nu mai are calitate procesuală activă de a revendica imobilul ce a făcut obiectul acestui înscris, astfel că nu se verifică premisa acțiunii petitorie în revendicare, aceea de a fi titularul dreptului real, de proprietate, asupra imobilului solicitat, în raport de probele administrate în cauză.

Curtea a înlăturat apărarea intimatului-reclamant, care a susținut prin concluziile orale faptul că în favoarea sa au fost pronunțate mai multe hotărâri judecătorești care i-au recunoscut dreptul de proprietate, deoarece din istoricul hotărârilor pronunțate în prima și cea de-a doua acțiune în revendicare, ce au fost formulate de către acesta începând cu anul 1993, reiese că niciuna din acele hotărâri judecătorești nu a rămas irevocabilă, ci – dimpotrivă – acele hotărâri judecătorești prin care acțiunea în revendicare formulată de reclamant în contradictoriu cu autorități ale statului fusese admisă în primă instanță, au fost desființate în apel sau casate în recurs.

Potrivit dispozițiilor art. 311 alin. 1 Cod de procedură civilă „hotărârea casată nu are nicio putere”.

Astfel, în prima acțiune în revendicare, sentința civilă nr. 3488 din 07 aprilie 1994 a Judecătoriei Sectorului 1 București, a fost desființată prin decizia civilă nr. 1500/A din 30 septembrie 1994 a Tribunalului București – Secția a III a Civila, iar în al doilea ciclu procesual, sentința civila nr._ din 13 noiembrie 1995 a Judecătoriei Sectorului 1 București și decizia civilă nr. 1609/A din 07 iunie 1996 a Tribunalului București – Secția a III a Civila au fost casate prin decizia civila nr. 1223 din 14 octombrie 1996 a Curții de apel București – Secția a IV a Civilă; iar în a doua acțiune în revendicare, sentința civilă nr._ din 27 octombrie 1997 a Judecătoriei Sectorului 1 București a fost schimbată în tot prin decizia civilă nr. 1313 din 19 mai 1998 a Tribunalului București, decizie ce a rămas irevocabilă prin decizia civila nr. 1697 din 20 octombrie 1998 a Curții de Apel București – Secția a III a Civilă.

De asemenea, potrivit dispozițiilor art. 378 Cod de procedură civilă, pe când o hotărâre definitivă se află în curs de a se rejudeca în urma admiterii cererii de revizuire, ea are încă puterea lucrului judecat, până ce se va înlocui printr-o altă hotărâre.

Or, din examinarea hotărârilor judecătorești invocate de către intimatul-reclamant, Curtea a constatat că cea de-a doua acțiune în revendicare se află în curs de rejudecare în apel, ca urmare a admiterii cererii de revizuire întemeiate de reclamant pe dispozițiile art. 322 pct. 9 Cod de procedură civilă. Pentru a fi sub incidența textului de lege expus mai sus, și pentru ca reclamantul să fi putut invoca în favoarea sa efectul pozitiv al puterii de lucru judecat sub aspectul constatării pe cale judiciară a dreptului de proprietate, era necesar ca acesta să beneficieze de o hotărâre definitivă. Or, prin decizia de admitere a cererii de revizuire, cauza a fost trimisă spre rejudecare în apel, astfel că hotărârea de fond (sentința civilă nr._ din 27 octombrie 1997 a Judecătoriei Sectorului 1 București) nu are putere de lucru judecat, conform dispozițiilor art. 378 Cod de procedură civilă, deoarece nu este definitivă, potrivit dispozițiilor art. 377 alin. 1 pct. 2 Cod de procedură civilă.

La dosar a fost depusă copia deciziei civile nr. 602 din 28 mai 2010 pronunțată de Tribunalul București – Secția a V a Civilă, în dosarul nr._/299/2008 (disjuns din dosarul nr._/3/2007), privind pe reclamanții C. V. C. și C. D. V. și pe pârâta Mețianu E. V., prin care a fost admisă acțiunea în revendicare a apartamentului nr. 1 de la parterul imobilului în litigiu (filele 119 – 125), din evidențele Ecris rezultând faptul că această decizie a rămas irevocabilă prin decizia civilă nr. 1570 din 11 martie 2011 pronunțată de Curtea de apel București – Secția a VII Civilă și pentru cauze privind Conflictele de Muncă și Asigurări Sociale.

Instanța a constatat că nu poate reține efectul pozitiv al autorității de lucru judecat al acestei hotărâri judecătorești, deoarece din examinarea ei reiese că instanțele care au pronunțat-o au plecat de la premisa validității actului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 709/1933 de Tribunalul I., premisă ce nu este îndeplinită în prezenta cauză, în care în urma probelor administrate s-a constatat pe cale incidentală faptul că acest înscris este fals. Prin urmare, situația de fapt din această cauză și cea avută în vedere de instanțele care au pronunțat hotărârea în dosarul nr._/299/2008 este cu totul alta, fapt de natură a conduce la o cu totul altă soluție sub aspectul calității procesuale active, soluția fiind impusă de constatarea falsului titlului de proprietate exhibat de reclamant, pe calea incidentală prevăzută de art. 184 Cod de procedură civilă.

Pentru aceste considerente, în temeiul dispozițiilor art. 296 Cod de procedură civilă, Curtea a admis apelul declarat de apelanții-pârâți G. M. și G. C., a schimbat în parte sentința civilă apelată, în sensul că admiterii excepția lipsei calității procesuale active și al respingerii acțiunea principală în revendicare ca fiind introdusă de persoane fără calitate procesuală activă.

Cu privire la apelul declarat de apelantul chemat în garanție S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice:

Ca urmare a respingerii acțiunii în revendicare pentru lipsa calității procesuale active, Curtea a constatat că și soluția de admitere a cererilor de chemare în garanție formulate de apelanții-pârâți G. C. și G. M. împotriva Statului R. prin Ministerul Economiei și Finanțelor Publice este greșită, deoarece consecința directă a respingerii acțiunii în revendicare este aceea că cererea de chemare în garanție a rămas fără obiect, întrucât evicțiunea ce ar constitui temeiul cererii de chemare în garanție nu s-a produs.

Considerentele deciziei menționate sunt aplicabile mutatis mutandis și în cauză de față, deoarece titlul reclamanților în cadrul acțiunii în revendicare supuse prezentei cereri de revizuire se întemeiază tot pe actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 709 din 11 ianuarie 1933 de Tribunalul I. – Secția Notariat, care a fost constatat ca fiind fals cu putere de lucru judecat prin această decizie rămasă irevocabilă.

În cauză, puterea de lucru judecat a acestei decizii nu se manifestă sub forma excepției procesuale (art. 1201 Cod civil și art. 166 Cod de procedură civilă), ci sub forma prezumției, ca mijloc de probă de natură să stabilească raporturile juridice dintre părți (art. 1200 pct. 4 și art. 1202 alin. 2 Cod civil). Deci, autoritatea de lucru judecat își manifestă efectul său pozitiv în sensul că cele dezlegate în litigiul anterior se impun și în prezenta cauză, fără posibilitatea de a mai fi contrazise. Or, stabilind că se impune respingerea acțiunii în revendicare pentru lipsa calității procesuale active, ca efect a constatării că titlul reclamanților este fals, s-a statuat cu privire la calitatea de proprietari a reclamanților asupra întregului imobil ce făcea obiectul acestui titlu.

În analiza judiciară din cauză nu s-a putut ajunge la o concluzie diferită celei ce se impune cu putere de lucru judecat, deoarece s-ar aduce atingere securității raporturilor juridice, iar prezenta hotărâre ar contraveni puterii de lucru judecat fără a exista o schimbare a situației de fapt care a stat la baza litigiului soluționat prin această decizie.

Calitatea procesuală activă a reclamanților nu poate fi reținută nici pe baza anexei Decretului nr. 92/1950, întrucât acest act este ulterior și subsecvent actului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 709 din 11 ianuarie 1933 de Tribunalul I. – Secția Notariat, astfel încât devine incident în cauză principiul potrivit căruia quod nullum est, nullum producit effectum.

Prin urmare, în condițiile art. 322 pct. 4, potrivit căruia revizuirea unei hotărâri rămase definitivă în instanța de apel (…), se poate cere dacă hotărârea s-a dat în temeiul unui înscris declarat fals în cursul sau în urma judecății, tribunalul a admis cererea de revizuire și a schimbat în tot decizia supusă revizuirii, în sensul admiterii apelului declarat de Mețianu E. V. împotriva sentinței civile nr._ din 16 decembrie 2009 a Judecătoriei Sectorului 1 București, pe care a schimbat-o în parte în sensul respingerii acțiunii ca fiind formulată de persoane fără calitate procesuală activă și a cererii de chemare în garanție, ca rămasă fără obiect.

Împotriva acestei decizii a formulat recurs intimatul-reclamant C. D. V..

Prin motivele de recurs se arată că hotărârea este nelegală întrucât a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a prevederilor art. 480 și următoarele Cod civil art. 322 alin. 5, art. 326 Cod de procedură civilă, fiind incidente dispozițiile art. 304 pct. 9 Cod de procedură civilă.

Arată recurentul că instanța de revizuire la pronunțarea deciziei a avut în vedere raportul de constatare tehnico-științifică întocmit de Ministerul Internelor și Reformei Administrative – Direcția Generală de Poliție a M. – Serviciul Criminalistic, reținând în mod eronat că, din punctul de vedere al recurentului C. Dimitrei V., singurul act juridic ce putea fi invocat de către acesta în justificarea dreptului de proprietate pretins asupra imobilului în litigiu era actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 709 din 11 ianuarie 1993 de Tribunalul I. – Secția Notariat, deoarece acesta era singurul act juridic cu efecte translative de proprietate, în condițiile în care certificatul de moștenitor nu constituie titlu, deoarece sigura lui funcție este aceea de a atesta calitatea de moștenitor, precum și întinderea drepturilor succesorale.

Arată recurentul că în această expertiză nu este pus în discuție conținutul contractului de vânzare-cumpărare și nici una din hotărârile pronunțate nu consideră că cele cuprinse în acest contract nu ar corespunde realității.

De aceea ce se apreciază prin această expertiză cum că, semnătura de la rubrica vânzător „nu ar fi fost” realizată de către autoarea recurentului este lipsit de importanță din moment ce prin procesul-verbal nr. 709 din 11 ianuarie 1993, întocmit la Tribunalul I. – Secția Notariat (semnat de către președinte și grefier), se consemnează că s-au prezentat: V. Gh. Stroiesc, ing. P. Moccia și V. B., a căror identitate a fost stabilită în prezența martorului N. D., care a declarat că „Dumnealor sus zișii sunt cei semnați în acest act”, precum și că, în baza cererii acestora nr. 754 „după ce am vizat ambele exemplare, am citit cuvânt cu cuvânt, în auzul părților care ne-a declarat că acest act este făcut cu consimțământul dumnealor, este semnat de Dumnealor și martor, iar, domnul N. D., ne-a declarat că Domnia sa a redactat actul după voința părților” (copie executată la Direcția M. București a Arhivelor Naționale).

Rezultă fără putință de tăgadă că la data de 11 ianuarie 1933, V. B. s-a prezentat la Tribunalul I. – Secția Notariat, identitatea acesteia a fost stabilită în prezența vânzătorilor Valeia Gh. Stroiesc și ing. P. Moccia și a martorului N. D..

Ulterior, procesul-verbal nr. 3872 din 16 aprilie 1940, judecătorul I. P., delegat cu întocmirea lucrărilor de înființarea a Cărților funciare, în prezența secretarului C. A., „cu privire la imobilul situat în București, Parcul D., ., N. R. nr. 26, compus din teren și una clădire având: subsol, două pivnițe, parte: două camere, hol cu dependințe și etajul: idem, curte, aparținând doamnei B. C. V., născută M., domiciliată în București, în imobil”, a constatat că s-a prezentat domnul M., vărul proprietarei și a solicitat înscrierea în Cartea funciară a dreptului de proprietate asupra imobilului sus arătat, pe baza posesiunii și cu titlul de cumpărare de la V. gh. Striescu și ing. P. Moccia, la 11 ianuarie 1933, autentificat de Tribunalul I. – Secția Notariat la nr. 709/1933, transcris sub nr. 365/1933” (copie executată la Direcția M. București a Arhivelor Naționale).

De asemenea, includerea imobilului în testamentul autentificat sub nr. 2556/139 din 02 iunie 1956 întocmit de autoarea reclamanților B. V., evidențiază faptul că aceasta aprecia abuzivă preluarea imobilului și se consideră proprietara lui, urmărind reglementarea situației juridice a acestui bun după decesul său, iar neincluderea imobilului în certificatul de moștenitor ulterior este nerelevantă în aprecierea calității procesuale active a reclamanților, pe de o parte întrucât certificatul de moștenitor nu reprezintă prin el însuși titlu de proprietate, ci face doar dovada calității și cotelor succesorale, iar pe de altă parte, întrucât urmare a dobândirii parțiale a patrimoniului autoarei inițiale, reclamanții au dobândit și acțiunile reale prin care se realiza ocrotirea drepturilor subiective ce constituiau patrimoniul dobândit, având deci calitate procesuală activă în prezenta acțiune în revendicare prin care urmăresc redobândirea imobilului din .. 26.

Recurentul solicită să se observe că însuși expertul arată că „semnătura depusă la rubrica „Cumpărătoare” pe actul de vânzare-cumpărare autentificat prin procesul-verbal nr. 709 din 11 ianuarie 1933, este o imitație liberă a uneia (unora) dintre semnăturile executate de V. B.”, deci acceptă și recunoaște că V. B. a avut mai multe moduri de a semna.

Toate probele solicitate i-au fost respinse de către instanța de revizuire cu motivarea că nu sunt utile cauzei astfel încât aceasta nerealizând propria cercetare a revizuirii potrivit art. 326 Cod de procedură civilă și pe cale de consecință a apelului nu și-a putut forma propria convingere și a pronunțat o soluție greșită bazată pe o parte din soluțiile pronunțate în această speță.

De altfel, se poate ușor observa că motivarea deciziei recurate este identică în cea mai mare parte cu cea a deciziei nr. 426/A pronunțată de Curtea de Apel București în dosarul nr._/3/2008, concluzia fiind că judecătorii apelului nu au avut argumente juridice în susținerea soluției adoptate.

Prin rezoluția procurorului nu s-a constat faptul că actul este falsificat ci s-au preluat concluziile expertului potrivit căruia nu poate stabili dacă contractul de vânzare-cumpărare, procesul-verbal de înscriere notarială și testamentul sunt sau nu originale.

Deși a învederat în mod repetat instanței că aveau asupra lor actele originale, pe de o parte, iar pe de altă parte, că aveau și o copie oficială a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 709 din 1 ianuarie 1933 și schița anexă acestuia, a procesului-verbal nr. 709 din 11 ianuarie 1933, întocmit de Tribunalul I. – Secția Notariat și a procesului-verbal nr. 3872 din 16 aprilie 1940, exemplarul depus la Arhivele Naționale, și păstrat anterior de Tribunalul I. – Secția Notariat, de asemenea, deși a arătat că dispune de o expertiză extrajudiciară care concluzionează că semnătura de pe contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 709 din 11 ianuarie 1933 nu este falsă fiind executată de V. B., și a solicitat efectuarea unei noi expertize judiciare, cererea i-a fost respinsă cu motivarea că instanța nu o consideră utilă cauzei.

De altfel, toate probele recurentului au fost respinse de instanță ceea ce duce la concluzia că aceasta nu a efectuat cercetarea cererii de revizuire și pe cale de consecință nu a realizat judecarea apelului.

Recursul este nefondat.

Reclamantul a susținut că în raportul juridic dedus judecății are calitate procesuală activă, respectiv că a făcut dovada atât a dreptului de proprietate al autoarei sale, V. B., asupra imobilului în litigiu, cât și a calității sale de moștenitor al acesteia, ca urmare a „transmiterii succesorale succesive în persoana sa”, iar instanța de apel greșit a respins acțiunea pe excepția lipsei calității procesuale active a acestuia.

Aceste critici sunt nefondate, întrucât:

Lipsa calității procesuale active este o excepție de fond, ce privește lipsuri referitoare la exercitarea dreptului material la acțiune, care are întotdeauna ca rezultat respingerea acțiunii.

Calitatea procesuală semnifică titlul care conferă unei persoane puterea de a aduce în justiție dreptul a cărui sancțiune o cere, ea fiind „traducerea procesuală a calității de titular al dreptului”.

Cel care acționează în justiție, respectiv cel care are calitatea procesuală activă, o face în considerarea unui drept subiectiv, drept ce face obiectul verificării pe parcursul procesului, și se îndreaptă împotriva celui care are o obligația corelativă respectivului drept, situație în care raportul procesual se „mulează” pe raportul substanțial.

Prin urmare, în raportul procesual au calitate procesuală „activă și pasivă” titularii dreptului și, respectiv, ai obligației corelative, iar în cazul persoanelor fizice, calitatea procesuală activă aparține titularului dreptului sau al interesului juridicește ocrotit.

În speță, reclamantul, prin cererea de chemare în judecată având ca obiect revendicarea imobilului în litigiu, a acționat în considerarea dreptului său de proprietate asupra acestuia.

În materia acțiunilor în revendicare, calitatea procesuală activă, în cazul moștenitorilor, presupune ca reclamantul să facă dovada calității de moștenitor legal sau testamentar al autorului său, precum și dovada dreptului de proprietate asupra imobilului a persoanei în raport de care a făcut dovada calității de moștenitor legal sau testamentar, iar în orice acțiune în revendicare înainte de a se discuta dreptul pârâtului asupra bunului trebuie să se analizeze cerința existenței identității între persoana reclamantului și persoana care este titular al dreptului în raportul juridic dedus judecății, întrucât aceasta poate fi introdusă numai de titularul dreptului real de proprietate, iar lipsa acestei calități face ca acțiunea să fie respinsă pentru că reclamantul, nefiind titularul dreptului real de proprietate, nu are calitate procesuală activă.

În cauză, reclamantul a făcut dovada calității de moștenitor al numitei V. B., ca urmare a transmiterilor succesorale succesive în persoana sa, însă nu a făcut dovada îndeplinirii și celei de-a doua condiții pentru a putea promova acțiunea în revendicarea imobilului în litigiu și anume aceea că autoarea sa a fost proprietara imobilului în litigiu, deoarece singurul act juridic invocat de către reclamant în justificarea dreptului său de proprietate pretins asupra imobilului în litigiu este actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 709 din 11 ianuarie 1993 de Tribunalul I. – Secția Notariat, act ce nu a fost semnat la rubrica „cumpărătoare” de autoarea acestuia, V. B., conform expertizei criminalistice nr._ din 22 august 2008, efectuată în dosarul penal nr. 4502/P/2008 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 6 București, consecința fiind aceea că autoarea reclamantului nu a dobândit niciodată dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu și că n-au putut transmite dreptul de proprietate asupra imobilului pe cale succesorală către reclamant.

Celelalte înscrisuri invocate de către recurent în dovedirea dreptului său de proprietate asupra imobilului situat în București, .. 26, sector 1, respectiv procesul-verbal nr. 3872 din 16 aprilie 1940, întocmit de Judecătorul delegat la Cartea funciară, testamentul autentificat sub nr. 2556/139 din 02 iunie 1956 în care este cuprins imobilul în litigiu nu reprezintă titluri de proprietate care să poată fi avute în vedere într-o acțiune în revendicare și nu sunt de natură a înlătura constatarea expertului că semnătura de pe contractul de vânzare-cumpărare nu aparține autoarei B. V..

Criticile recurentului, în sensul că instanța de apel a acceptat o expertiză extrajudiciară în procedura înscrierii în fals împotriva actului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 709 din 11 ianuarie 1933 la Tribunalul I. – Secția Notariat, care nu s-a realizat legal, respectiv în baza actelor autentice ce s-au aflat tot timpul în posesia acestuia și că obiecțiunile în acest sens împotriva raportului de expertiză greșit au fost respinse, sunt neîntemeiate întrucât:

Efectuarea raportului de expertiză grafologică s-a dispus prin rezoluția motivată nr._/2008 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 6 București, în dosarul nr. 4502/P/2008 învestit cu cercetarea testamentului întocmit pe numele V. B., autentificat prin procesul-verbal nr. 2556/139 din 02 iunie 1956 și a contractului de vânzare-cumpărare autentificat prin procesul verbal nr. 709 din 11 ianuarie 1933 de Tribunalul I. – Secția Notariat, defăimate ca false de către recurenții G. care au avut calitatea de intervenienți în acel dosar (și aceștia având calitatea de chiriași cumpărători ca și revizuenta din cauza de față) care au indicat ca posibil autor pe C. V. C., la sesizarea Tribunalului București – Secția a III a Civilă, prin încheierea din 12 martie 2008, pronunțată în dosarul nr._/3/2007, învestit cu soluționarea apelurilor declarate împotriva sentinței civile nr._ din 27 octombrie 1997, pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București.

Or, eventualele obiecțiuni la acest raport de expertiză grafologică se puteau invoca în dosarul penal nr.4502/P/2008 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 1 București și nu în cadrul prezentului litigiu, întrucât este inadmisibil a se invoca neregularități privind îndeplinirea unui act de procedură dintr-un anumit dosar în alt dosar.

Prin urmare, faptul că identitatea autoarei B. V. a fost stabilită la data încheierii actului de vânzare-cumpărare în prezența vânzătorilor și a martorului N. D. sau că raportul de expertiză nu s-a întocmit în mod legal erau aspecte ce ar fi trebuit învederate în condițiile expuse mai sus.

Celelalte critici formulate de reclamant, ce se circumscriu art. 304 pct. 5 Cod de procedură civilă, în sensul că decizia recurată a fost dată cu încălcarea art. 295 alin. 2 Cod de procedură civilă, potrivit cărora „instanța va putea încuviința refacerea sau completarea probelor administrate la prima instanță, precum și administrarea probelor noi propuse în condițiile art. 292, dacă consideră că sunt necesare soluționării cauzei”, cu referire la faptul că instanța de apel nu a încuviințat efectuarea unei noi expertize judiciare pe baza actelor originale aflate tot timpul asupra reclamantului, se constată că sunt nefondate deoarece actele prezentate de reclamant instanței (planșele foto de pe ștatele de plată și condicile de prezență, înscrisuri autentice care nu poartă semnătura numitei B. V., respectiv procesul-verbal nr. 3072/1940 al Comisiunii pentru înființarea Cărților funciare în București, expertiza extrajudiciară depusă de recurent) nu constituie scripte de comparație noi față de cele avute în vedere la efectuarea primului raport de expertiză criminalistică, nefiind îndeplinite astfel condițiile cerute de art. 179 Cod de procedură civilă, pentru a se dispune efectuarea unui nou raport de expertiză în cauză în legătură cu înscrisul defăimat ca fiind fals de către pârâtă.

Susținerile recurentului potrivit cărora, greșit instanța a acceptat o expertiză extrajudiciară, se constată de asemenea că sunt neîntemeiate.

Astfel, expertiza efectuată în dosarul penal nr. 4502/P/2008 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 6 București, acceptată de instanța ca probă în procedura falsului prin care s-a tăgăduit validitatea titlului reclamantului, este o expertiză judiciară și poate fi folosită în prezenta cauză, față de prevederile art. 2 din OG nr. 2/2000, potrivit cărora „expertiza tehnică efectuată din dispoziția organelor de urmărire penală, a instanțelor judecătorești sau a altor organe cu atribuții jurisdicționale de către expertul sau specialistul numit de acesta, în vederea lămuririi unor fapte sau împrejurări ale cauzei, constituie expertiză judiciară”, întrucât a fost efectuată din dispoziția organelor penale și de către un expert desemnat de acestea.

Prin concluziile scrise, recurentul a invocat ca și motiv de recurs tardivitatea cererii de revizuire. Acest motiv fiind însă depus după ce s-au pus concluzii pe fondul recursului și după rămânerea în pronunțare nu poate fi analizat de instanță.

În consecință, în temeiul dispozițiilor art. 312 Cod de procedură civilă se va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge recursul formulat de recurentul – reclamant C. D. V., împotriva deciziei civile nr. 338/A din 02 aprilie 2013, pronunțată de Tribunalul București – Secția a III a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata – pârâtă Mețianu E. V. și cu intimații – chemați în garanție Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor, P. M. București prin Primarul General și ., ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, azi, 03 iulie 2013.

Președinte, Judecător, Judecător,

I. A. H. P. E. V. A. D. T.

Grefier,

Ș. P.

Red.E.V.

Tehnodact.C.F.

2ex./31.07.2013

T.B.-S.3.-A.D.B.;A.E.P.

← Anulare act. Decizia nr. 237/2012. Curtea de Apel BUCUREŞTI		Pretenţii. Decizia nr. 113/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI →

Legea 10/2001. Decizia nr. 1210/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Comentarii despre Legea 10/2001. Decizia nr. 1210/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI