Pretenţii. Decizia nr. 113/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 113/2013 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 24-01-2013 în dosarul nr. 113/2013
Dosar nr._
(_ )
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR.113
Ședința publică de la 24.01.2013.
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE - I. D.
JUDECĂTOR - M. I.
JUDECĂTOR - M.-A. N.-G.
GREFIER - M. C.
* * * * * * * * * * *
Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București a fost reprezentat de procuror V. D. C..
Pe rol se află soluționarea recursului formulat de recurentul reclamant R. L., împotriva sentinței civile nr. 1599 din 12.09.2012, pronunțată de Tribunalul București – Secția a IV a Civilă, în contradictoriu cu intimatul pârât S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE.
P. are ca obiect: pretenții – despăgubiri întemeiate pe dispozițiile Legii nr. 221/2009.
La apelul nominal făcut în ședința publică, se constată lipsa părților.
Procedura de citare legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care:
Reprezentantul Ministerului Public arată că nu mai are cereri prealabile de formulat.
Curtea, având în vedere că nu sunt cereri prealabile de formulat și față de împrejurarea că recurentul reclamant a solicitat aplicarea dispozițiilor art. 242 alin. 2 din codul de procedură civilă cu privire la judecarea cauzei în lipsă, constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea motivelor de recurs.
Reprezentantul Ministerului Public solicită respingerea recursului ca nefondat și menținerea hotărârii recurate ca temeinică și legală, având în vedere că măsura aplicată autorului recurentului nu intră în domeniul de aplicare ale Legii nr. 221/2009.
CURTEA,
Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele.
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București – Secția a IV-a Civilă sub nr._, la data de 02.12.2010, reclamantul R. L., în calitate de descendent de gradul I al defunctului R. L., decedat la 09.05.1984 în A., a solicitat, în baza Legii nr.221/2009, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, ca prin hotărârea ce se va pronunța să se constata că, măsura administrativă a deportării antecesorului R. L. în fostul URSS, în perioada ianuarie 1945 - ianuarie 1950, reprezintă o măsură administrativă cu caracter politic; să se dispună obligarea pârâtului la acordarea de despăgubiri în cuantum de 100.000 euro (în echivalent lei la data plății), pentru prejudiciul moral suferit prin aplicarea măsurii administrative cu caracter politic antecesorului și obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea cererii, reclamantul a arătat că antecesorul său R. L., născut la 04.02.1900, în localitatea S., județul Hunedoara și decedat la 09.05.1984 în A., a fost ridicat cu forța de jandarmi din mijlocul familiei, îmbarcat în vagoane de transport animale și dus cu trenul sub escortă militară, în condiții inumane într-o direcție pe care a aflat-o abia pe parcurs, în URSS, pentru singurul motiv, de natură politică, acela de a fi etnic german.
Timp de 5 ani i-a fost stabilit domiciliul obligatoriu într-un lagăr de muncă, cu paza militară zi și noapte. Caracterul politic al deportării este mai mult decât evident, motivul fiind naționalitatea germană a antecesorului, acesta exprimându-și de altfel împotrivirea față de luarea unei astfel de măsuri
Acțiunea de deportare în masă în fosta URSS din perioada 1945-1949 a avut ca scop prestarea de muncă forțată neplatită și a vizat cetățenii români de origine germană, bărbați cu vârste cuprinse între 17 și 45 ani și femei cu vârste cuprinse între 18 si 30 ani, a avut caracter politic și a fost îndeplinită de autoritățile române.
Deși măsura deportării în URSS la muncă forțată, a fost dispusă împotriva antecesorului nostru în ianuarie 1945, anterior datei de 6 martie 1945, această măsură administrativă intră sub incidența Legii nr.221/2009, întrucât legea face trimitere în mod expres la dispozițiile OUG nr.214/1999 – art. 3 lit. e.
Reclamantul a arătat că antecesorul său nu a beneficiat de prevederile Decretului-lege nr. 118/1990 sau ale OUG nr.214/1999 și nu a beneficiat de prevederile acestor acte normative nici subsemnatul reclamant.
În drept, au fost invocate dispozițiile art.3 lit.e) din OUG nr. 214/1999, art.4 alin.(2), art.1 alin.(3) și alin.(4), art.5 alin.(1) lit.a) din Legea nr.221/2009 și art.274 Cod procedură civilă.
Prin sentința civilă nr.1599/12.09.2012, Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă a respins ca neîntemeiată cererea formulată de reclamantul R. L..
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că reclamantul și-a întemeiat cererea de chemare în judecată pe dispozițiile Legii nr.221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Prin Legea nr.221/2009 s-a recunoscut dreptul la constatarea caracterului politic al condamnării sau al măsurii administrative precum și la despăgubiri, acelor persoane în sarcina cărora s-au reținut fapte care au avut ca scop împotrivirea față de regimul totalitar instaurat în România la 6 martie 1945.
Legea invocată de reclamant nu cuprinde în domeniul său de aplicare pe cei care au fost constituiți în prizonieri de către partea sovietică după data de 23 august 1944 ori, fiind constituiți ca atare, înainte de această dată, au fost reținuți în captivitate după încheierea armistițiului.
Domeniul de aplicare al acestei legi se suprapune cu cel al Ordonanței Guvernului nr.214/1999, ambele acte normative vizând, în principal, recunoașterea calității de luptător în rezistența anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracțiuni săvârșite din motive politice, persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive, precum și persoanelor care au participat la acțiuni de împotrivire cu arme și de răsturnare prin forță a regimului comunist instaurat în România.
Situația reclamantului este diferită, din adeverința eliberată de Ministerul Sănătății și prevederilor sociale rezultând că acesta a lucrat în URSS, la munca de reconstrucție.
Măsura luată față de reclamant nu este prezumată de lege ca având caracter politic, urmând a se analiza dacă acestea reprezintă o măsură administrativă cu caracter politic.
Sunt aplicabile dispozițiile art.4 din Legea nr.221/2009, care trimit la dispozițiile art.1 alin.3 din același act normativ. Potrivit acestor ultime dispoziții, pentru stabilirea caracterului politic al măsurii administrative vor fi avute în vedere criteriile stabilite prin art.2 alin.1 și art.3 din OG nr.214/1999.
S-a reținut așadar, că reclamantul nu a suferit o măsură administrativă cu caracter politic, în sensul Legii nr.221/2009, astfel încât singurele drepturi de care poate beneficia sunt cele recunoscute de Decretul - Lege nr.118/1990, încadrându-se în dispozițiile art.1 alin.2 lit. b din decretul-lege menționat.
Împotriva acestei sentințe, a declarat recurs reclamantul, solicitând admiterea recursului și modificarea în tot sentinței recurate în sensul admiterii acțiunii așa cum a fost formulată.
În motivarea recursului, recurentul a arătat că decizia recurată a fost dată cu interpretarea greșită a legii.
În acțiunea introductivă, a fost indicat ca temei de drept și OUG nr.214/1999, iar prin art.1 alin.(3) din Legea nr._, se face trimitere directă la OUG nr.214/1999, care la art.3, alin. (1) lit. e) descrie măsurile administrative abuzive, astfel: "Prin măsuri administrative abuzive se înțelege orice măsuri luate de organele fostei miliții sau securități ori de alte organe ca urmare a săvârșirii unei fapte în scopurile menționate la art.2 alin.(l), în baza cărora s-a dispus: e) deportarea în străinătate, după 23 august 1944, din motive politice. II
Potrivit dispozițiilor OUG nr. 214/2009, „Deportarea în străinătate după 23 august 1944", este neîndoielnic o măsură administrativă abuzivă. Este evidentă intenția legiuitorului de a include în prevederile legii etnicii germani deportați la muncă în fosta URSS, dar textul legal, din 3 considerente diplomatice nu putea numi o țară anume.
Prin urmare, măsura administrativă descrisă la art.3, alin.1 lit.e), "deportarea în străinătate, după 23 august 1944, din motive politice", constituie de drept, ex lege OUG nr.214/1999, o măsură administrativă abuzivă, iar prin trimiterea directă la aceste texte de lege operată de Legea nr.221/2009, această măsura administrativă abuzivă devine și măsura administrativă cu caracter politic, în înțelesul Legii nr.221/2009, cu toate că a fost luată înainte de data de 6 martie 1945, dată pe care de fapt ambele acte normative o menționează în titlu ca început al perioadei de aplicare a acestora.
Legea nr.221/2009 are prevederi diferit stabilite cu privire la aplicarea în timp a condamnărilor, respectiva măsurilor administrative.
Astfel, în ceea ce privește condamnările, atât la art.1, alin.(1), unde sunt definite condamnările cu caracter politic, cât și la art.4 alin.(1), unde se indică procedura de constatare a caracterului politic al acestora, se menționează perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 iar cu privire la măsuri administrative, nici la art.3, unde sunt definite măsurile administrative cu caracter politic, nici la art.4, alin.(2), unde se indică procedura de constatare a caracterului politic al acestora, nu este menționată o anumită perioadă de timp.
Prin urmare, atât Legea nr.221/2009, cât și OUG nr.214/1999 au ca aplicabilitate perioada începând cu 6 martie 1945, cu o singură excepție "deportarea în străinătate, după 23 august 1944, din motive politice".
Este tocmai ceea ce a avut în intenție legiuitorul când a redactat textul legal, acesta dorind a fi aplicabil și deportărilor la muncă pentru reconstrucția URSS.
Caracterul abuziv al măsurii deportării la muncă forțată a antecesorului meu nu numai că a continuat și după data de 6 martie 1945, dar chiar și la luarea acestei măsuri S. R. a fost complice și a acceptat ca cetățenii săi să fie deportați într-un stat aliat, pe teritoriul lui, fără a întreprinde nici o măsură de împiedicare a acesteia.
Culpa Statului R. rezultă și din împrejurarea că, în speță, nu există nici o dovadă că după martie 1945 acesta ar fi depus diligențe pentru recuperarea cetățenilor săi sau pentru încetarea măsurilor vădit abuzive luate împotriva acestora.
În drept, au fost invocate dispozițiile art.304, pct.9 și art.3041 Cod procedură civilă.
În recurs nu au fost administrate probe noi.
Curtea, analizând cererea de recurs, constată că aceasta este nefondată, pentru următoarele considerente:
Teza juridică susținută de reclamant constă în faptul că întrucât autorul său a fost deportat în fosta URSS, în perioada ianuarie 1945- ianuarie 1950, în cauză sunt îndeplinite cerințele impuse de art. 4 din Legea nr. 221/2009, pentru a se constata că această măsură a avut caracter politic, în temeiul acestui act normativ, reclamantul apreciind totodată că este persoană îndreptățită la despăgubiri morale ca urmare a prejudiciului de natură morală încercat prin adoptarea măsurii deportării autorului reclamantului în fosta URSS.
Față de dispozițiile art. 129 alin. 6 Cod procedură civilă care obligă instanța ca în toate cazurile să hotărască numai asupra obiectului cererii, Curtea are în vedere că obiectul cererii de chemare în judecată impune analiza legalității și temeiniciei pretențiilor reclamantului în raport de prevederile Legii nr.221/2009.
Or, măsura deportării în U.R.S.S. a cetățenilor români a fost luată și pusă în practică la sfârșitul anului 1944 și începutul anului 1945, exclusiv, de către autoritățile sovietice de ocupație.
Așa fiind, aceasta nu se încadrează obiectiv și temporal în domeniul de aplicare al Legii nr. 221/2009, în această lege fiind delimitată expres perioada în cuprinsul căreia s-au aplicat sancțiunile cu caracter politic, respectiv 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, perioadă în care măsura luată față de autorul acestuia nu se încadrează, atâta timp cât acesta a fost deportat în URSS anterior datei de 6 martie 1945.
Din interpretarea dispozițiilor art. 4 alin. (2), ale art. 1 alin. (3) din Legea nr. 221/2009, coroborate cu prevederile art. 2 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 214/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare, Curtea retine că pentru ca o măsură administrativă să intre sub incidența Legii nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare, este necesar ca aceasta să îndeplinească o dublă cerință: pe de o parte, să aibă caracter politic, în sensul de a constitui o manifestare, ca formă de opoziție față de regimul comunist totalitar, iar, pe de altă parte, măsura administrativă să fi fost dispusă de organele fostei miliții sau securități în cadrul perioadei de referință a legii.
Ca atare, nu prezintă relevanță faptul că măsura deportării s-a prelungit pe o perioadă ce depășește data de 6 martie 1945, în condițiile în care textele de lege mai sus invocate se referă la momentul dispunerii măsurii, și nu la durata acesteia.
Pe de altă parte, cele două măsuri administrative nu au fost dispuse de organele fostei miliții sau securități. Astfel, măsura deportării și punerea ei în aplicare s-au realizat de trupele de ocupație sovietice care se aflau pe teritoriul României, stat ostil U.R.S.S., aflat sub armistițiu din 12 septembrie 1944, și ale cărui guverne provizorii din perioada 23 august 1944 - 6 martie 1945 aveau puteri limitate. În intervalul octombrie - noiembrie 1944 și până în ianuarie - februarie 1945, trupele sovietice de ocupație aflate pe teritoriul țării au decis, ca măsură de represalii împotriva Germaniei naziste și aliaților săi, deportarea în U.R.S.S. a tuturor etnicilor germani (cu excepția femeilor însărcinate, bătrânilor și copiilor), cetățeni români, valizi de muncă, aflați pe teritoriul României, pentru a ajuta la reconstrucția republicii sovietice, cu titlu de despăgubire de război, prin prestații în muncă.
Autoritățile române au contribuit în mod efectiv doar la identificarea etnicilor germani din localitățile lor de domiciliu, sub aspectul apartenenței cetățenilor la această etnie, domiciliul sau reședința, precum și vârsta și sexul acestora. In rest, date fiind și competențele limitate ale autorităților române, măsura efectivă a deportării în U.R.S.S. a fost decisă și pusă în practică de către autoritățile sovietice, acest proces finalizându-se în februarie 1945.
Curtea apreciază, față de aspectele reținute mai sus, că în mod corect s-a stabilit de către prima instanță că nu se aplică Legea nr. 221/2009, care nu se referă explicit și la situațiile și persecuțiile suferite anterior datei de 6 martie 1945, ca urmare a măsurilor de deportare în U.R.S.S. a acestora, întreprinse de autoritățile sovietice de ocupație, cu concursul limitat al autorităților administrative române.
În cazul în speță, autorul reclamantului nu face parte din categoria persoanelor prevăzute de Legea nr.221/2009, pentru ca recurentul să aibă posibilitatea de a solicita constatarea caracterului politic al măsurii la care a fost supus autorul său.
Împrejurarea că autorul reclamantului a fost deportat în fosta U.R.S.S. nu poate fi asimilată niciunei condamnări politice, astfel cum aceasta este definită în art.1 din lege și niciunei măsuri administrative cu caracter politic în condițiile art.3 din același ac normativ.
Faptul că măsura deportării în fosta URSS se circumscrie sferei de reglementare a Ordonanței de Urgență a Guvernului nr.214/1999, nu este relevant.
Într-adevăr, art. 1 alin. 3 din Legea nr.221/2009 prevede:„ Constituie, de asemenea, condamnare cu caracter politic și condamnarea pronunțată în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 pentru orice alte fapte prevăzute de legea penală, dacă prin săvârșirea acestora s-a urmărit unul dintre scopurile prevăzute la art. 2 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 214/1999 privind acordarea calității de luptător în rezistența anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracțiuni săvârșite din motive politice, persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive, precum și persoanelor care au participat la acțiuni de împotrivire cu arme și de răsturnare prin forță a regimului comunist instaurat în România, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare. ".
Însă această normă de drept nu reglementează aplicarea automată a Legii nr.221/2009 persoanelor cărora le-au fost recunoscute drepturile prevăzute de OUG nr. 214/1999.
Așa fiind, în cauza de față, Curtea apreciază, așa cum s-a arătat mai sus, că recurentul nu poate beneficia de prevederile Legii nr.221/2009 pentru motivul că nu se încadrează în niciuna dintre ipotezele reglementate de acest act normativ, incidența respectivelor dispoziții neputând fi extinsă la cazuri neprevăzute de lege.
Curtea are în vedere un vechi principiu de drept potrivit căruia dacă legea nu distinge, atunci nici interpretului legii nu îi este îngăduit a distinge, ceea ce, raportat la cazul în speță, pe lângă aspectele reținute mai sus referitoare la măsura în sine suportată de autorul recurentului, trebuie avut în vedere și faptul Legea nr. 221/2009, prin însuși titlul ei vizează doar condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, în ciuda faptului că etnicilor germani deportați în U.R.S.S. le-au fost recunoscute drepturi prin OUG nr. 214/1999.
În același sens, Curtea are în vedere jurisprudența Curții Constituționale în această materie. Astfel, prin deciziile nr. 376 din 22 martie 2011 și nr. 402 din 24 martie 2011, s-a reținut, în esență, că prevederile criticate - art. 1 alin. (1), art. 3, art. 4 alin. (1) și (2) și art. 5 alin. (1) și (4) din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora - fac parte din categoria actelor normative prin care s-a legiferat în domeniul măsurilor reparatorii ce se acordă persoanelor care au suferit condamnări cu caracter politic și măsuri administrative asimilate acestora. S-a arătat că legiuitorul este liber să opteze, atât în privința măsurilor reparatorii, cât și a întinderii și a modalității de acordare a acestora, în funcție de situația concretă a persoanelor îndreptățite de a beneficia de aceste despăgubiri, fără ca prin aceasta să se instituie un tratament juridic diferit pentru categoriile de cetățeni aflate în situații identice. De asemenea, s-a reținut că criteriul temporal avut în vedere prin această lege reparatorie pentru a se constata caracterul politic al condamnării ori al măsurii administrative asimilate acesteia este departe de a fi unul aleatoriu sau arbitrar, deoarece momentul 6 martie 1945 marchează instaurarea dictaturii comuniste, iar 22 decembrie 1989 vizează sfârșitul acesteia în România. Prin urmare, perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 este circumscrisă în totalitate perioadei dictaturii comuniste, astfel încât opțiunea legiuitorului de a edicta o lege reparatorie numai în privința persoanelor aflate în ipoteza art. 1 din lege este una justificată în mod obiectiv și rațional. Curtea a constatat că legiuitorul este îndreptățit ca, pentru situații deosebite, să aplice un tratament juridic diferit.
Totodată, prin Decizia nr. 1.358 din 21 octombrie 2010, referitoare la excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, Curtea a statuat că acordarea de despăgubiri pentru daune morale este la libera apreciere a legiuitorului, care - în temeiul art. 61 din Legea fundamentală, potrivit căruia "Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român și unica autoritate legiuitoare a țării" - este competent să stabilească condițiile și criteriile de acordare a acestui drept. Parlamentul, elaborând politica legislativă a țării, este în măsură să opteze pentru adoptarea oricărei soluții legislative de acordare a unor măsuri reparatorii celor îndreptățiți pentru daunele suferite în perioada comunistă, cu respectarea prevederilor și principiilor Constituției.
În același sens, Curtea are în vedere și soluțiile pronunțate de către Înalta Curte de Casație și Justiție, în ultimă instanță și anume: decizia civilă nr.2551/05.04.2012 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția I Civilă în dosarul nr._/3/2010, decizia civilă nr. 2922/02.05.2012 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția I Civilă în dosarul nr._/3/2010.
În același sens este de altfel și Decizia nr. 15/2012, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, obligatorie la data soluționării prezentului recurs, conform art. 3307 din Codul de procedură civilă, prin care, s-a statuat: „În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009 raportat la art. 1 alin. (3) din același act normativ și art. 2 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 214/1999, deportarea și prizonieratul în fosta U.R.S.S. anterior datei de 6 martie 1945 nu reprezintă măsuri administrative cu caracter politic, în sensul Legii nr. 221/2009.”
Pentru aceste considerente, în temeiul art. 312 alin. 1 Cod procedură civilă, Curtea va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul-reclamant R. L., împotriva sentinței civile nr.1599 din 12.09.2012, pronunțată de Tribunalul București – Secția a IV a Civilă, în contradictoriu cu intimatul pârât S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE.
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședință publică, azi 24.01.2012.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
I. D. M. I. M.-A. N.-G.
GREFIER
M. C.
Red. M.I.
Tehnored. M.I/C.S.
Ex.2/ 06.02.2012
T.B.Secția a IV-a Civilă – L.I. – C.
| ← Legea 10/2001. Decizia nr. 1210/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Pretenţii. Decizia nr. 70/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
