Pretenţii. Decizia nr. 70/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 70/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 04-03-2014 în dosarul nr. 70/2014
Dosar nr._
(_ )
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI - SECȚIA A III A CIVILĂ
ȘI P. CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR.70 A
Ședința publică de la 4 martie 2014
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE - DOINIȚA M.
JUDECĂTOR - D. A. B.
GREFIER - L. C.
Pe rol se află pronunțarea apelului formulat de apelantul-reclamant . SRL, împotriva sentinței civile nr.1609 din 03.10.2011, pronunțată de Tribunalul București - Secția a III a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata-pârâtă A. P. VALORIFICAREA ACTIVELOR STATULUI (A.V.A.S.)
Cauza are ca obiect – pretenții.
Dezbaterile în fond și susținerile orale ale părților au avut loc în ședința publică din data de 17 februarie 2014, fiind consemnate în încheierea de ședință de la această dată, care face parte integrantă din prezenta decizie; pentru a da posibilitate părților să depună note scrise și în vederea deliberării, Curtea a amânat pronunțarea cauzei la data de 24 februarie 2014 și apoi la 4 martie 2014, când a decis următoarele:
CURTEA
Asupra apelului civil de față;
Prin decizia civilă nr.2178/08.03.2007, pronunțată în dosarul nr._/1/2004, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul declarat împotriva deciziei civile nr.182/10.02.2004 a Curții de Apel București în sensul că a admis apelul declarat împotriva sentinței civile nr.247/06.03.2001 pe care a desființat-o, a admis acțiunea formulată de reclamanți și a obligat pârâta . SRL (continuarea în proces a pârâtei . România SA) să lase în deplină proprietate și posesie imobilul situat în București, .-7, sector 1, clădirea hotelului L. și Ștrandul L. precum și terenul aferent de 3674 mp, precum și imobilul situat în București, ., nr.13, sector 1 (casa L. și teren aferent în suprafață de 1773 mp) și a trimis cauza la Tribunalul București pentru soluționarea cererii de chemare în garanție a AUTORITATĂȚII P. VALORIFICAREA ACTIVELOR STATULUI.
Prin cererea de chemare în garanție au fost solicitate despăgubiri care să reprezinte echivalentul bănesc al prejudiciului cauzat ca urmare a restituirii imobilului litigios.
În drept cererea a fost întemeiată pe dispozițiile OG nr.88/1997.
După trimiterea dosarului pentru judecarea cererii de chemare în garanție la data de 29.01.2010 pârâta A. P. VALORIFICAREA ACTIVELOR STATULUI a depus întâmpinare prin care a invocat anumite excepții iar pe fond a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată.
La data de 09.03.2011 reclamanta a precizat temeiul de drept al cererii de chemare în garanție în sensul art.324 din Legea nr.99/1999, Legea nr.15/1999, HG nr.834/1991, HG nr.403/2000, art.21 și 27 din Legea nr.10/2001, art.480, art.969, art.970, art.998 art.999, art.1337, 1341 Cod civil, precizând motivarea în fapt în raport de normele dreptului european.
La data de 01.09.2011 pârâta a depus o completare la întâmpinarea depusă invocând excepția tardivității formulării cererii de întregire și excepția de inadmisibilitate, solicitând suspendarea cauzei conform art.244 alin.1 Cod procedură civilă.
Prin încheierea din data de 05.09.2011 instanța a respins excepția de necompetență funcțională și excepția netimbrării cererii pentru argumentele menționate în considerentele încheierii.
Prin sentința civilă nr. 1609 din 03.10.2011, Tribunalul București Secția a III a Civilă a respins ca neîntemeiate excepțiile lipsei calității procesuale active și a inadmisibilității și a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în garanție pentru considerentele care urmează:
Referitor la excepția lipsei calității procesuale active se constată din considerentele deciziei civile nr. 2178/08.03.2007 situația juridică de constituire a societății reclamante aspect ce a intrat în puterea lucrului judecat, motiv pentru care punerea din nou în discuție a acestui lucru nu mai este posibilă.
Ca urmare calitatea procesuală activă a reclamantei a fost revizuită în mod irevocabil și în puterea lucrului judecat calitate în raport de care se vor analiza pretențiile solicitate prin cererea de chemare în judecată.
În ceea ce privește excepția de inadmisibilitate a cererii pe motiv că, în speță, nu sunt aplicabile dispozițiile art.324 din Legea nr.99/1999, Tribunalul a apreciat că analiza pretențiilor în raport de aceste prevederi legale, presupune temeinicia sau netemeinicia cererii și nu inadmisibilitatea.
Astfel, analizând fondul cauzei, Tribunalul a constatat că, prin decizia civilă nr.2178/08.03.2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție reclamata din prezenta cauză a fost obligată, în urma admiterii acțiuni în revendicare pe dreptul comun, să lase în deplină proprietate și posesie imobilul litigios.
În susținerea cererii au fost invocate ca temei de drept, printre altele, și art.324 din OUG 88/1997, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 99/1999, potrivit cărora instituțiile statului implicate în privatizare vor plăti societăților comerciale prevăzute la alin (1) o despăgubire care să reprezinte echivalentul bănesc al prejudiciului cauzat prin restituirea în natură a imobilelor deținut de societatea comercială către foștii proprietari prin efectul unei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile.
Tribunalul, din analiza prevederilor anterior menționate, a constatat că intenția legiuitorului a fost aceea ca echivalentul bănesc al prejudiciului să fie stabilit nu la valoarea de circulație a imobilului, deoarece în sensul dispozițiilor art.1084-1086 din Codul Civil, prejudiciul trebuie să cuprindă pierderea efectiv suferită și câștigul nerealizat, repararea privind numai prejudiciul direct, în legătura cauzală cu faptul care l-a generat.
În concluzie, arată prima instanță, despăgubirea trebuie să reprezinte aceeași proporție pe care valoarea activului respectiv o avea în patrimoniul societății ale cărei acțiuni au fost cumpărate prin contractul de privatizare la momentul cumpărării actualizată în raport de coeficientul de reevaluare a construcțiilor și terenurilor chiar și în situația în care nu s-ar putea reține aceste prevederi legale speciale, susținerile reclamantei, potrivit cărora prejudiciul trebuie să fie stabilit la valoarea de circulație a imobilului, având în vedere dispozițiile dreptului comun referitoare la evicțiune, nu pot fi primite întrucât din analiza dispozițiilor art.134 alin. 4 coroborat cu art.1344 Cod civil, se reține că vânzătorul este obligat, în caz de evicțiune totală, să plătească cumpărătorului diferența dintre preț și sporul de valoare dobândit de lucru între momentul încheierii contractului și data producerii evicțiunii, dată care, în speță, s-a produs la 08.03.2007 prin pronunțarea deciziei civile nr.2178 de către Înalta Curte de Casație și Justiție.
Ori raportul de expertiză extrajudiciar depus de către reclamantă în susținerea pretențiilor nu poate fi reținut atâta timp cât acesta nu a stabilit diferența între prețul și sporul de valoare dobândit de imobilul restituit către momentul încheierii contractului de privatizare și data de 08.03.2007 când s-a produs evicțiunea.
Referitor la faptul că, în speță, au prioritate normele dreptului european instanța a arătat că acest aspect nu poate fi reținut întrucât nu se poate constata o neconcordanță între aceste norme și legile interne legiuitorul având cadrul legislativ necesar rezolvării problemei invocate de către reclamantă fără a se putea reține că prin normele legislative s-ar putea încălca dispozițiile art.1 din Protocolul 1 al Convenției.
În același timp nu poate fi reținut ca temei de drept în susținerea cererii și dispozițiile art.21 și art. 27 din Legea nr.10/2001, referitoare la procedura restituirii imobilelor, având în vedere că, în speță, nu se pune în discuție o asemenea procedură iar, pe de altă parte, cererea reclamantei a fost formulată în raport de cererea principală care a avut ca obiect acțiunea de revendicare pe dreptul comun, conform dispozițiilor art. 480 C.civil și fără a fi invocate dispozițiile speciale ale Legii nr.10/2001.
Prin apelul declarat împotriva sentinței civile de mai sus, reclamanta a arătat că, însăși modalitatea procedurală de soluționare a cererii de chemare în garanței este greșită în contextul în care cererea principală a fost admisă în mod irevocabil; prin decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a stabilit irevocabil că Statul Român nu a avut niciodată în posesie imobilele H. L., Casa L. și Ștrandul L. cu terenul aferent și, că, în speță, S.C. L. nu poate dobândi mai multe bunuri decât a avut acesta.
Potrivit principiului accesorium sequitur principale, cererea de chemare în garanție se impunea a fi admisă deoarece s-a stabilit că Statul Român prin A., instituția publică implicată în privatizare, nu au fost niciun moment adevăratul proprietar al imobilelor ce compun complexul hotelier.
Instanța de fond, se mai susține în motivarea apelului, a încălcat prevederile art. 129 din Codul de procedură civilă.
Astfel, cauza a fost soluționată fără a se pune în discuția părților chestiunea esențială legată de cuantumul prejudiciului și, pe cale de consecință, necesitatea completării probatoriului administrat, cu atât mai mult cu cât apelanta avea posibilitatea completării expertizei extrajudiciare. Atâta timp cât incidența chestiunii referitoare la cuantumul despăgubiri nu a fost pusă în discuție de instanța de fond și având în vedere mai ales dispozițiile art. 324 din OUG nr.88/1997, aplicabile în speță, reclamanta a fost lipsită de dreptul legal de a formula toate probele în primul ciclu procesual neputând să-și exprime poziția față de măsurile dispuse de instanță.
În aceste condiții, instanța a încălcat principiul contradictorialității și astfel, reclamanta a fost în imposibilitatea de a formula apărări cu privire la componența prejudiciului, aspect nepus în discuția părților de instanța de fond pentru a putea solicita completarea probatoriului cu obiectivul corespunzător. Dreptul la un proces echitabil presupune respectarea și aplicarea principiului contradictorialității dar și a dreptului la apărare.
Sentința a mai fost criticată și din perspectiva aplicării dispozițiilor legale incidente, respectiv, art.321 din OUG nr. 88/1997, modificată prin Legea nr. 99/1999, prin raportare la art.1 din Primul Protocol adițional nr.1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Potrivit acestor dispoziții, afirmă apelanta, cuantumul despăgubirilor se stabilește în funcție de valoarea pagubei la momentul pronunțării hotărârii, respectiv, prin raportare la valoarea de circulație a bunului, întrucât numai astfel se realizează echivalența între valoarea ieșită din patrimoniul societății, prin restituirea imobilelor către foștii proprietari cu valoarea ce trebuie adusă în loc, prin despăgubirea plătită de instituția implicată în procesul de privatizare.
Prin OUG nr.88/1997 nu s-au stabilit criterii de determinare a prejudiciului, astfel încât, pe cale de consecință, se aplică principiul general de drept al reparării integrale a prejudiciului care trebuie să acopere atât paguba efectiv suferită cât și beneficiul nerealizat pentru că numai astfel se poate realiza o despăgubire reală, care să permită achiziționarea altor imobile similare, pentru a menține activitatea societății sau volumul acesteia de activitate. Un astfel de scop decât prin acordarea unei despăgubiri la valoarea de piață a imobilului restituit foștilor proprietari. În cazul în care legiuitorul ar fi intenționat ca valoarea despăgubirii să coincidă cu valoarea activului la data privatizării ar fi prevăzut în mod expres acest lucru.
Dispozițiile art.324 din OUG nr.88/1997 se completează cu dispozițiile art.1337-1341 din Codul civil astfel că restituirea prețului presupune pierderea efectiv suferită de cumpărător.
Prevederile art.1084-1086 din Codul civil, invocate de prima instanță, nu sunt de natură să afecteze cuantumul despăgubirilor, astfel cum în mod greșit a reținut prima instanță. A., ca reprezentant al statului român, care a preluat imobilele fără titlu valabil, și în calitate de instituție implicată în privatizare, trebuie să acopere prejudiciul creat reclamantei ca urmare a micșorării patrimoniului său corespunzător cu valoarea acestor imobile calculată ca valoare de piață reală a acestora, cu atât mai mult cu cât, instanța supremă nu a indicat existența relei credințe a reclamantei. În sprijinul acestei susțineri apelanta a adus și argumentul abrogării exprese prin dispozițiile Legii nr. 137/2002 a dispozițiilor art. 32 din OUG nr. 88/1997.
Sub aspectul interpretării dispoziției art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției Europene, apelanta afirmă că numai valoarea de circulație a bunului imobil poate să asigure o justă reparație și o reală protecție a drepturilor acesteia; reclamanta este beneficiara unui drept la despăgubire care s-a născut odată cu apariția OUG nr. 88/1997 și are caracteristicile unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Instanța fondului a avut în vedere motivarea recursului în interesul legii promovat de P. General de pe lângă I.C.C.J anticipând o soluție care, la data soluționării cauzei, nu era pronunțată, și anume decizia de îndrumare pronunțată de I.C.C.J la data de 17.10.2011 publicată în Monitorul oficial la data de 16.12.2011.
Prin întâmpinarea formulată la data de 26.04.2012, intimata a reiterat excepția necompetenței funcționale a Tribunalului București Secția a III a Civilă, netimbrării cererii la valoarea pretențiilor formulate, lipsei calității procesuale active, prematurității cererii având în vedere dispozițiile art. 720 ind. 1 din Codul de procedură civilă, a tardivității cererii de întregire având în vedere prevederile art.114 și 132 din Codul de procedură civilă, a inadmisibilității cererii având în vedere temeiul juridic indicat de reclamantă.
Prejudiciul suferit de societatea privatizată, și nu de apelanta reclamantă, trebuie limitat la valoarea contabilă a acelor bunuri înregistrate în registrele contabile ale societății privatizate la data când societatea a fost privatizată și nu la valoarea de piață. Instituțiile publice pot fi obligate la plată doar cu respectarea limitei legale prevăzută de art. 14 alin. 9 din OUG nr. 88/1997, în prezent abrogat și înlocuit de art. 30 alin. 1 din Legea nr. 137/2002.
În opinia intimatei, instanța de fond a aplicat corect Decizia nr.18/2011 pronunțată de I.C.C.J dată în recurs în interesul legii.
Examinând cauza prin prisma criticilor mai sus menționate, având în vedere dispoziția art. 295 din Codul de procedură civilă, înscrisurile și concluziile expertizelor tehnice administrate în apel, Curtea apreciază că apelul este întemeiat pentru considerentele care urmează:
Prin cererea de chemare în garanție formulată la data de 19.09.2000, S.C. Compania Hotelieră Intercontinental România S.A. a solicitat F.P.S obligarea la plata sumei de_.000 lei în temeiul obligației de garanție prevăzută de art. 32 ind. 4 din OUG nr.88/1997 completată și modificată prin Legea nr. 99/1999.
Prin decizia civilă nr. 2178/08.03.2007, Înalta Curte de Casație și Justiție, așa cum de altfel a constat și prima instanță de fond, a dezlegat cu putere obligatorie pentru instanța de trimitere, aspectul calității procesuale active a S.C. L. și, respectiv, al calității procesual pasive a A., relativ la judecata cererii de chemare în garanție (S.C. L. se află în proces în locul SCHIR SA încă din 12.04.2006 când instanța de recurs a dispus introducerea sa în cauză).
Cu referire la excepțiile invocate de pârâtă prin întâmpinarea formulată în cadrul apelului pendinte, Curtea arată că excepțiile mai sus enumerate au primit o rezolvare din partea primei instanțe; având în vedere caracterul lor de excepții de ordine privată, precum și faptul că pârâta nu a promovat apel, soluția instanței, relativă la apărările formulate de această parte, a dobândit caracter definitiv. Mai mult, excepția necompetenței funcționale a primei instanțe, excepția netimbrării cererii, ori excepția prematurității și admisibilității acesteia au fost tranșate și de instanțele de control judiciar anterioare (ICCJ în recurs, ori în cadrul contestației în anulare) din perspectiva art.17 din codul de procedură civilă (încheierea de ședință de la 12.12.200 pronunțată de Tribunalul București în dosarul de revendicare – fila 321 dosar 3343/2000).
Chiar și în aceste condiții, intimata nu indică, spre exemplu, vătămarea ce i-a fost produsă prin așa zisa întregire a cererii de chemare în garanție, în contextul în care această cerere, pe de o parte i-a fost comunicată pentru a se putea formula apărări în litigiu, iar pe de altă parte, nu presupune o cerere de modificare în accepțiunea art.112-132 din Codul de procedură civilă.
Revenind la fondul litigiului dedus judecății, Curtea a reținut că, prin decizia de casare mai sus menționată, Înalta Curte de Casație a statuat asupra temeiniciei acțiunii în revendicarea bunurilor aflate în patrimoniul S.C. L. S.A. și a dispus, pe cale de consecință, restituirea lor către adevărații proprietari. S-a avut în vedere, în procedura de comparație a titlurilor exhibate, că titlul statului nu este valabil, că imobilul a fost preluat abuziv și că la rândul său, statul nu putea transfera, în mod valabil, proprietatea către alți subdobânditori.
Imobilele care alcătuiesc Complexul Hotelier L. respectiv, Hotelul L., Ștrandul L. și Casa L., au fost aportate la capitalul social al S.C. H. L. București SRL, de către asociata sa unică Compania Hotelieră Intercontinental România SA, conform actului constitutiv al societății.
La rândul său, . dobândit imobilele în proprietate acestea fiind aportate de către societatea . s-au aflat până la data de 25.09.1990 în administrarea Întreprinderii de Turism și Hoteluri ITHR București.
Prin HG nr.1041/1990 întregul complex hotelier L. a trecut în proprietatea . Ordinului Ministrului Comerțului și Turismului nr.154/26.04.1991.
Prin Ordinul nr.154/1991 Ministerul Comertului și Turismului, . proprietara bunurilor aflate în administrarea sa, inclusiv a Complexului Hotelier L.; în baza HG nr.834/1991, Ministerul Comerțului și Turismului a emis certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor aferente.
La data de 07.11.2005, prin actul constitutiv nr.1366/2005 s-a înființat . SRL la care asociat unic este . imobilele din complexul Hotelier L. au fost aportate la capitalul social al . SRL.
Prin decizia civilă nr. 2178/08.03.2007 pronunțată de I.C.C.J, reclamanta fost evinsă de Hotelul L., Ștrandul L. și Casa L. precum și terenul aferent în suprafață de 3.347mp mp fiind retrocedate moștenitorilor foștilor proprietari.
Temeiul juridic al cererii pendinte, respectiv, prevederile art.324 din OUG nr.88/1997 modificată prin Legea nr.99/1999, nu trimite, într-adevăr, la o modalitate concretă în care se realizează despăgubirea în cazul special de evicțiune reglementat prin normele legale menționate care conferă calitate procesuală pasivă ope legis A.V.A.S, în calitate de reprezentant al statului în procesul de privatizare; ipoteza normei legale în discuție se regăsește și în speța dedusă judecății în prezentul apel, reclamanta fiind evinsă prin admiterea acțiunii în revendicare a foștilor proprietari; culpa reclamantei nu a fost reținută în procedura judiciară prin care s-au examinat titlurile de proprietate și unde s-a statuat că titlul statului nu este valabil.
În aceste condiții, se declanșează de drept, în puterea legii speciale, obligația de garanție a statului, prin reprezentantul său legal în procedura de privatizare a societăților comerciale.
Dispozițiile legale reținute la care am făcut referire în cele precedente, au caracter derogatoriu de la norma de drept civil reprezentată prin dispozițiile art. 1337 din Codul civil; în forma în care au fost redactate și care era în vigoare la data formulării acțiunii, așa cum am arătat, nu indicau modalitatea în care, în lipsa acordului părților interesate, instanțele erau chemate să cuantifice despăgubirile cauzate prin evicțiune.
Curtea a avut în vedere jurisprudența în materie până la data soluționării cauzei( dec. civ. 536 ICCJ, dec. civ. 647/2005 a ICCJ, dec. civ. 581/2010 a C.A.B., dec. civ. 185/2009 a C.A.B) și a reținut că, până la apariția deciziei nr. 18/2001 pronunțată de I.C.C.J. în recurs în interesul legii, unele instanțe acordau aceste despăgubiri prin raportare la valoarea de circulație a bunului.
Jurisprudența diferită a fost îndepărtată prin mecanismul de unificare al practicii judiciare, respectiv, prin intermediul recursului în interesul legii, și astfel, prin decizia de RIL precitată, ICCJ a statuat cu putere obligatorie pentru toate instanțele, că in aplicarea dispozițiilor art.324 din Ordonanța de urgenta a Guvernului nr.88/1997 privind privatizarea societăților comerciale, aprobata prin Legea nr.44/1998, modificata si completata prin Legea nr. 99/1999, despăgubirile acordate societăților comerciale de instituțiile publice implicate in procesul de privatizare, ca urmare a retrocedării unor imobile, se raportează la valoarea contabila a imobilului, astfel cum aceasta este reflectata in bilanț la momentul ieșirii efective a bunului din patrimoniul societății, valoare ce trebuie actualizata cu indicele de inflație de la momentul plații despăgubirii.
Acțiunile S.C. L. SA au fost transmise conform Legii nr.15/1990 în proporție de 30% Agenția pentru privatizare iar 70% Fondului Proprietății de Stat; privatizarea a avut loc încă din anul 1993 iar la 22.02.1994 capitalul social al . s-a majorat prin aportul în natură al imobilelor din litigiu (pag. 26-27 dosar nr.3343/200 al Tribunalului București Secția a III-a Civilă).
Despăgubirile solicitate de apelantă, prin raportare la valoarea de circulație a bunurilor nu pot fi acordate deoarece capitalul social este fix, el corespunzând valorii aporturilor in numerar si in natura aduse de asociați, cu mențiunea ca aporturile in natura, in lipsa unei stipulații contrare, intra in patrimoniul societății (in situația societăților comerciale privatizate, foste unități de stat, nici nu exista aporturi in natura ale asociaților la constituirea lor, patrimoniul acestora fiind format din bunurile date in administrare sau in folosința in perioada anterioara anului 1990). In măsura in care despăgubirile ar fi achitate la nivelul valorii de piață a activului retrocedat, societatea nu ar putea înscrie in capitalul sau social decât valoarea de înlocuire a imobilului, respectiv valoarea sa contabila, pentru a menține in acest fel capitalul social. P. suma ce excedează acestei valori contabile societatea ar trebui sa declanșeze procedura de majorare a capitalului social, cu consecința legala a emiterii de noi acțiuni. Or, scopul legiuitorului in reglementarea posibilității de plata a despăgubirilor nu a fost acela de determinare a majorării capitalului social, conform prevederilor Legii nr. 31/1990, republicata, cu modificările si completările ulterioare, ci acela de a păstra neschimbata valoarea capitalului social, astfel cum aceasta este reflectata in activele societății.
Stabilirea despăgubirilor ce pot fi acordate societăților comerciale prejudiciate prin retrocedarea unor imobile la nivelul valorii contabile răspunde si dezideratului de respectare a accepțiunii noțiunii de “bun”, reglementat de art.1 din Protocolul nr.1 la Convenția Europeana a Drepturilor Omului. Astfel, criticilor invocate de apelantă din această perspectivă a respectării dispozițiilor convenționale s-a răspuns tot prin decizia pronunțată în recursul în interesul legii cu aplicabilitate în speța dedusă judecății; instanța supremă a reținut că instanța europeana a arătat ca, in situațiile ce presupun indemnizarea unor categorii largi de persoane prin masuri legislative ce pot avea consecințe economice importante asupra ansamblului unui stat, autoritățile naționale trebuie sa dispună de o mare putere discreționara nu numai in a alege masurile de natura a garanta drepturile patrimoniale sau a reglementa raporturile de proprietate, ci si in a dispune de timpul necesar pentru aplicarea unor asemenea masuri; alegerea acestora poate presupune diminuarea indemnizării pentru privarea de proprietate sau restituirea de bunuri de o valoare inferioara celei a bunului de care a fost privat un proprietar. Acest principiu, in accepțiunea instanței europene, este aplicabil cu deosebire in situațiile in care dreptul la indemnizare nu decurge dintr-o privare de proprietate impusa unei persoane de statul in cauza, ci este conceputa spre a atenua efectele unei privări sau pierderi de proprietate ce nu este imputabila acestui stat; ceea ce pretinde art. 1 din Protocolul nr. 1 este ca nivelul indemnizării acordate sa fie in raport rezonabil cu valoarea bunului in discuție.
Susținerea apelantei relativă la aspectul că instanța poate îndepărta concluziile la care s-a ajuns în urma examinării recursului în interesul legii, motivată de neretroactivitatea acestei decizii, nu au fost primite de Curte.
Este adevărat că, decizia pronunțată în recurs în interesul legii a fost publicată în Monitorul Oficial din data 26 decembrie 2011, deci ulterior soluționării cauzei în fața primei instanțe de fond;instanța de apel nu poate înlătura însă această decizie deoarece, pe de o parte, judecata în apel este devolutivă iar, pe de altă parte, potrivit cu dispoziția art. 330 ind. 7 din Codul de procedură civilă, dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanțe.
Cu privire la obligația judecătorilor de a se conforma jurisprudenței stabilite de Secțiile Reunite ale Curții Supreme de Justiție, Curtea EDO amintește în Cauza M. c. România că "reunirea camerelor sau secțiilor unei instanțe este menită să confere o autoritate specială celor mai importante decizii de principiu pe care instanța are datoria să le pronunțe. Această autoritate specială - fiind vorba, ca în speță, de o curte supremă - se impune secțiilor acestei instanțe în calitate de jurisdicții inferioare, fără a aduce totuși atingere dreptului și datoriei lor de a examina în mod absolut independent cazurile concrete care le sunt supuse atenției".
În acest context, raportându-se la forma în vigoare a legii la data formulării cererii de chemare în garanție și la data privatizării societății comerciale, instanța de apel a determinat valoarea imobilului din litigiu: H. L. și terenul aferent în suprafață de 1447 mp, Casa L. construcție și teren aferent în suprafață de 1310 mp, Ștrandul L. și terenul aferent în suprafață de 590mp, conform raportului de expertiză efectuat de d-na ing. N. E., prin stabilirea valorii contabile astfel cum aceasta este reflectată în bilanț, la momentul ieșirii efective a complexului din patrimoniul societății – 08.03.2007, actualizată cu indicele de inflație la momentul expertizei.
Instanța de apel va omologa și raportul de expertiză și suplimentul la acesta, efectuat de d-na expert F. I. și, pe seama celor două lucrări de specialitate și a dispozițiilor art.32 din OUG nr.88/1997 modificată prin Legea nr.99/1999 Curtea va obliga intimata la plata către apelantă a valorii imobilelor care aparțin întregului complex hotelier L. și a terenului înregistrat în evidențele contabile la momentul ieșirii bunurilor din patrimoniul societății, valoare actualizată cu indicele de inflația la data efectuării raportului de expertiză, și anume suma de 44.251.766,97 lei.
P. ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite apelul formulat de reclamanta . SRL cu sediul în București, ..4, sector 1 - H. Intercontinental - Camera 308, etaj 3 și cu sediul ales pentru comunicarea actelor de procedură la cabinet avocat M. E. în București, ..2-4, sector 1 împotriva sentinței civile nr.1609 din 03.10.2011 pronunțată de Tribunalul București - Secția III-a Civilă în dosarul nr._ în contradictoriu cu intimata – pârâtă – chemată în garanție A. P. VALORIFICAREA ACTIVELOR STATULUI cu sediul în București, . Ș., nr.50, sector 1.
Schimbă în tot sentința apelată în sensul că:
Admite cererea de chemare în garanție.
Obligă pârâta - chemată în garanție la despăgubiri către reclamantă în valoare de 44.251.766,97 lei conform raportului de expertiză contabilă efectuat de d-na F. I..
Cu recurs în termen de 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședință publică azi, 04.03.2014.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR
DOINIȚA M. D. A. B.
GREFIER
L. C.
Red.D.M.
Tehnored.D.M./cs
Ex.5/12.03.2014
T.B.Secția a III-a Civilă - I.I.
| ← Pretenţii. Decizia nr. 113/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Cereri. Decizia nr. 479/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
